Ridică-te, Haşotti, ridică-te, Anghel!

Etichete

Cristiana Anghel, legionari, Parlament, Puiu Hasotti, Radu Gyr, scandal, TVR

Nu pentru o televiziune liberală,
nici pentru un director chel,
ci pentru o Românie legionară,
ridică-te, Haşotti, ridică-te, Anghel!

Pentru toţi scriitorii antisemiţi
şi pentru un prozator cam tembel,
care îi cînta lui Hitler laude fierbinţi,
ridică-te, Haşotti, ridică-te, Anghel!

Nu pentru ochii plînşi de victimele
torturate de legionari cu-atîta zel,
ci pentru un tăpşan de palavre şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Haşotti, ridică-te, Anghel!

Aşa, făr’ să te-mpiedici de ciotul
bunului-simţ, cu mişculaţii fel de fel,
să-mpingi la şefia televiziunii netotul,
ridică-te, Haşotti, ridică-te, Anghel!

Şi ca să impui la putere pe micul ecran
minciuna, aroganţa şi slugoiul fidel,
nimic să nu-ţi tulbure mîlosul elan,
ridică-te, Haşotti, ridică-te, Anghel!

Ridică-te, Haşotti, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Anghel, cu măreţ paranghel!
Din ceruri vă trimit bezele străbunii,
ridică-te, Haşotti, ridică-te, Anghel!

Nota bene: Plenul reunit al Parlamentului a validat Consiliul de Administraţie al SRTV. UDMR a părăsit şedinţa: Nu putem asista la apărarea legionarilor. Haşotti a recitat din Gyr. (Agenţia Mediafax)

Publicitate

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (1)

Etichete

antisemitism, Cuvintul, istorie, literatura, Mihail Sebastian, Nae Ionescu, politica, scandal

Mi-am propus să vă transport cu mintea înapoi, în interbelic, într-o perioadă considerată odinioară drept cea mai fastă din cultura română. Aş vrea să mă refer azi la o personalitate de impact, care a dat naştere unor mari scandaluri: Mihail Sebastian. Au existat trei momente diferite, cînd el a suscitat polemici, reacţii, ample fenomene de presă. Dar dacă stăm să ne gîndim, ele n-au fost provocate cu deliberare de autor. În primul rînd multe s-au legat de un roman al său, De două mii de ani… (apărut în 1934). Aici autorul, transpunîndu-ne în ficţiune, se referă la mentalitatea publică represivă, de izolare treptată a evreilor în corpul social, după Primul Război Mondial, şi de pregătire a Holocaustului în România. Era o premieră să pui asta într-o carte, pe vremea aceea, chiar dacă era o carte fictivă. Explozia a venit însă de la prefaţa lui Nae Ionescu, explicit antisemită, de o duritate şi o violenţă a negării drepturilor evreilor, care au şocat. Gîndirea hitleristă a lui Nae Ionescu era învelită în argumente “filosofice” şi “teologice” destinate să facă acceptată otrava: Iuda suferă pentru că merită să sufere, el e destinat să sufere, evreii nu l-au recunoscut pe Mesia, ei l-au răstignit pe Isus, aşadar merită să fie ucişi etc. Cele două mesaje, contradictorii, romanul într-o direcţie şi prefaţa extraordinar de brutală, cum rareori s-a scris aşa ceva în cultura noastră, în cealaltă direcţie, au dus la un cocteil exploziv. Scandalul s-a întins pe decenii.

Al doilea moment de agitaţii tectonice, stîrnite de opera lui Mihail Sebastian, a venit după căderea comunismului. În 1996 s-a publicat jurnalul său, care acoperă a doua jumătate a anilor ‘30 şi prima jumătate a anilor ‘40. Sîntem în preajma şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cu o sinceritate stupefiantă şi cu un simţ al tragicului extrem de bine conturat, scriitorul denunţă măsurile discriminatorii luate pe rînd, în viaţa reală, împotriva evreilor: obligaţia de-a ieşi pe stradă pentru lopătarea zăpezii, impunerea să doneze bani şi diverse bunuri, la dispoziţia regimului militar, predarea schiurilor şi a aparatului de radio (a căror posesie devenea suspectă), constrîngerea evreilor din estul României să poarte steaua galbenă cusută la piept, jafurile, violurile, deportările în Transnistria, execuţiile sumare, crimele în masă, tot traiul acesta precar, cu sabia lui Damocles deasupra capului. Povestitorul nu ştie dacă ziua următoare nu-i va aduce cumva moartea, sau măcar deportarea. În context, el notează tot mai dezgustat, sau în orice caz dezamăgit, demisiile morale care se înşiruie fără oprire. Intelectuali reputaţi, în frunte cu însuşi Mircea Eliade, cel mai bun prieten şi liderul de generaţie, fac paşi în spate şi se leapădă de evreul Sebastian. Camil Petrescu, inteligenţă sclipitoare, dar cu o fire meschină, materialistă, şi atîţia alţii, nume culturale pozitive, ies la suprafaţa memorialisticii în tonuri deloc flatante.

Jurnalul lui Sebastian a provocat stupoare, uimire şi – aş putea spune – o accentuată dobîndire de conştiinţă. Pentru prima dată răsuna cu asemenea intensitate la noi vocea unui om care trecuse personal prin toate acestea; care povestea cu obiectivitate, echilibru şi, uneori, cu uşoară disperare, o gală de atrocităţi antisemite din istoria recentă a României. E bine să avem în vedere că oamenii de cultură şi intelighenţia românească nu prea excelează în autocritică. Ei practică mai curînd polemica. Şi atunci, să auzi mărturia unei victime – pentru că despre asta a fost vorba – a stîrnit întîi de toate compasiune la adresa autorului, îndată după apariţia jurnalului său, în anii ‘90. De la persoana scriitorului, sentimentul s-a extins asupra comunităţii din care provenea şi ale cărei suplicii le-a descris aşa de meticulos. În condiţiile de libertate a cuvîntului, dezbaterea tot mai insistentă despre zonele ascunse ale trecutului recent a dus la o prise de conscience. Numeroase publicaţii au repus pe tapet problemele de moralitate socială şi de responsabilitate istorică. Asta a grăbit procesul actual, aflat deja într-un stadiu avansat, de asumare critică a istoriei extremiste din cultura şi politica românească. Momentul a fost oficializat de cărţile apărute sub egida Preşedinţiei. Raportul final privind Holocaustul din România a fost elaborat de o prestigioasă comisie de istorici români şi străini şi-a fost însuşit de forurile politice responsabile ale ţării. A venit apoi un alt Raport final, dedicat analizei comunismului din România. Au fost, toţi aceştia, paşi consistenţi în asumarea unei identităţi moderne, democratice. Jurnalul lui Mihail Sebastian a ajutat, a influenţat consistent, la 50 de ani după moartea autorului, o limpezire a apelor în viaţa publică românească.

Zece sofisme de la Cluj

Etichete

argumente, elevi, invatamint, liceul sincai, presa, presiuni, scandal, sofisme

Incidentul de la Liceul “Gh. Șincai” din Cluj a umplut ziarele locale și naționale, a înfierbîntat lumea pe rețelele sociale. Intensitatea confruntărilor a fost dată și de calitatea argumentelor aruncate în discuție. O scurtă trecere în revistă merită realizată.

1. Elevii și-au exercitat libertatea de expresie garantată prin Constituție. Într-adevăr legea fundamentală prevede că “libertatea de exprimare a gîndurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”. Același articol prevede însă, ceva mai jos, că “libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”. Prin insultarea grosolană a profesorilor de la clasă, elevii au încălcat clauza limitatoare a articolului despre libertatea de expresie.

2. Faptele incriminate s-au desfășurat pe internet, unde nu există legi și reguli. Prin sentințe ale unor tribunale din România și din alte țări ale Uniunii Europene, activitatea pe internet implică responsabilitate juridică. În baza acestui principiu, corespondența comercială are aceeași valabilitate pe internet ca și cea purtată prin poșta tradițională, iar escrocii sau hackerii din mediul virtual sînt urmăriți și pedepsiți de lege.

3. Denigrarea cadrelor didactice s-a petrecut pe un grup Facebook cu acces privat, așadar nu este o faptă din domeniul public. Constituirea unui grup de spectatori/comentatori cu peste 800 de persoane, care nu se cunosc toate între ele, deși își propun să le excludă tocmai pe victimele batjocurilor, depășește prin amploare o simplă activitate privată.

4. Grupul privat de pe Facebook a fost accesat abuziv de cadrele didactice. Această ipoteză n-a fost ilustrată cu dovezi. A reproșa persoanelor denigrate că au depus diligențe pentru a pune capăt situației dăunătoare în care se aflau este un argument nerelevant.

5. Discuțiile scandaloase nu s-au purtat în timpul programului, în perimetrul școlar, prin urmare ieșeau din jurisdicția cadrelor didactice. Amploarea numărului de participanți la acțiunea insultătoare, durata în timp a fenomenului și vulgaritatea violentă a batjocurilor au dus la degradarea imaginii publice a profesorilor vizați, le-au știrbit prestigiul în ochii elevilor, le-au prejudiciat rezultatele activității la clasă.

6. Au fost doar glumițe inocente ale unor puștani; a lua în serios niște meme-uri demonstrează lipsă de gust estetic sau de simț al umorului. Departe de a fi doar blînde ironii, unele postări, legate de anumite cadre didactice (menționate nominal), includeau obscenități și grosolănii rar întîlnite în mediul comunicării scrise. (“Nu-mi ajunge catalogul ăsta, să vă desenez cît de largă mi-e p…”, “De ce a trecut Ţ. strada? Ca să-mi sugă p…”, “Am venit aici să f… p… şi să predau geografie”, “Practic i-am s…-o lui B. ca să ajung director” etc., etc.) Amploarea insultelor era agravată de contextul didactic, oficial, al decorului în care victimele se plasau, surprinse în fotografii neautorizate, în atitudini de spontaneitate caraghioasă.

7. Investigarea faptelor a constituit un mare proces stalinist. În realitate cercetarea a fost efectuată de o comisie a profesorilor școlii, care i-a invitat la audieri pe elevii implicați, alături de părinții lor. Amploarea neobișnuită a anchetei s-a datorat numărului extins de participanți la situația incriminată. Concluziile au fost consemnate în documente oficiale. Deciziile de sancționare au fost luate de Consiliul Profesoral, sub monitorizarea Consiliului Elevilor, respectîndu-se toate etapele prevăzute de regulamentele școlare.

8. Au fost atribuite sancțiuni de grup disproporționate, în mod terorist. De fapt, în urma dezbaterilor din Consiliul Profesoral (for abilitat să decidă tragerea la răspundere a elevilor), s-a stabilit o gamă largă de sancțiuni, în funcție de implicarea fiecăruia în faptele reprobabile, prin scăderea notei la purtare între 9 și 4, cu posibilitatea de revenire asupra pedepsei, în schimbul unui viitor comportament ireproșabil. Doi elevi (din cei peste 800) au fost mutați disciplinar, ceea ce le dă posibilitatea de a-și încheia netulburați școlarizarea într-o altă unitate de învățămînt.

9. Pedepsindu-i pe elevi, profesorii le-au creat o suferință atroce pe toată viața și au săpat o falie traumatizantă între generații. Procesul educativ are la dispoziție, de cîteva secole, argumentul recompensei pentru faptele pozitive și al pedepsei pentru cele negative. Tot așa cum premiile vin să răsplătească învățătura sîrguincioasă, sancțiunile sînt destinate să semnaleze abaterile de la activitatea corectă. A cere eliminarea unui set de măsuri din panoplia profesorului înseamnă a-l lipsi pe acesta de instrumentele specifice în exercitarea meseriei sale.

10. Charlie Hebdo = Șincai Memes. Revista satirică pariziană, care a fost atacată cu brutalitate de teroriști, critica lacunele democrației din lumea occidentală, precum și din cea musulmană. Grupul satiric de pe internet al liceenilor din Cluj, ocolind instituțiile și procedeele democratice din învățămîntul românesc, a subminat activitatea adulților care încercau să-i inițieze, de bine, de rău, în spațiul responsabilității personale.

Între libertate și responsabilitate (3)

Etichete

elevi, invatamint, liceul sincai, presa, profesori, scandal

Nu vreau să mă gîndesc la ce s-ar întîmpla dacă un grup de profesori și-ar deschide o pagină pe Facebook și ar începe să-și bîrfească suburban elevii: care-i mai prostovan, care-i bețivan prin crîșmele din centru, care chiulește cu obrazul gros și nu învață nimic, care trage praf pe nări, care și-a început deja viața sexuală. Indignarea tuturor ar fi pe măsura scandalului. Însă ceea ce profesorii n-au voie să facă sub nici o formă – adică să lezeze demnitatea și viața personală a adolescenților – nu văd de ce-ar trebui acceptat cu liniște și resemnare din sens invers.

Unul dintre născocitorii scandalului de la Liceul “Gheorghe Șincai” s-a gîndit să-și pună indignarea într-o formă oarecum mai articulată decît pozele contrafăcute, cu ironii și porcărele. Așa că Alex Hosu ne vorbește pe-un blog despre Auschwitz-ul Scolar (sic!) de la liceul de prestigiu. El nu știe, probabil, ce-a fost la Auschwitz și își face impresia că transferarea disciplinară a doi elevi grobieni, care și-au insultat profesorii în public, echivalează cu uciderea cîtorva milioane de inocenți. E frapantă înverșunarea cu care ține să ne declare, în legătură cu profesoara lui de matematică: “nu imi e jena sa spun ca o urasc cu pasiune profunda”. Din păcate pentru el, ura nu este cuantificată în viața școlară oficială. Relațiile dintre toți participanții la actul de educație (profesori, elevi, părinți, personal administrativ și auxiliar) trebuie construite, cum prevăd explicit normativele, pe respect. Ura și iubirea sînt sentimente subiective – respectul ține de o atitudine rațională. Mai limpede spus, elevul Alex Hosu este obligat să-și respecte profesoara de matematică, indiferent dacă o urăște sau o iubește.

Îl asigur de înțelegerea mea pentru faptul că ne spune, sugrumat de mînie, că va scrie pe blog “fara diacritice”. Dar nu pricep de ce-i supărat și pe regulile de ortografie. De ce omite articolul hotărît din gîndurile sale nărăvașe (“nu ii bag pe toti elevi in categoria inocentilor”). De ce ezită cînd folosește substantivele (“Sunt constient de propriile cunostiinte”). De ce nu face acordul predicatului cu subiectele (“imi sare in ochi ipocrizia si nevoia de a avea dreptate tot timpul”). Etc., etc.

O vină pentru umflarea cu pompa a acestei grosolănii provinciale o au și adulții care au dat năvălă ca la panaramă. Cutare jurist și asistent universitar vine cu sfaturi cum să deschidă elevii și părinții procese în instanță împotriva școlii și a profesorilor. Cutare ziarist îi asigură pe adolescenții certați cu politețea de întreaga lui simpatie umană, precum și de susținerea sa logistică. Toată lumea vrea să-și taie o ciozvîrtă de imagine. Îi aștept cu încredere pe vînzătorii de cafea, care să energizeze mulțimea protestatară. Pe negustorii de teniși, care să-i încalțe confortabil pe tineri, cînd vor porni în marșuri indignate.

Vreau să spun ceva limpede. Școala de azi e mult mai democratic și comprehensiv structurată, în favoarea tinerilor, decît pe vremea cînd stăteam eu în bancă. Un singur lucru nu se va putea accepta cu acte în regulă: insultarea și umilirea profesorilor, de către înșiși elevii lor. Pentru că asta ar pune capăt conceptului de educație.

Între libertate și responsabilitate (2)

Etichete

drepturi, elevi, institutii, invatamint, liceul sincai, metode, obligatii, profesori, scandal

O eternă dezbatere se referă la metodele și strategiile cele mai adecvate în lumea învățămîntului. Din Iluminismul european încoace, de cînd instrucția și educația au dobîndit o importanță tot mai apăsată, s-a insistat pe relația de forță care se instituie în clasă. Profesorul spunea, dicta, impunea. Elevul tăcea, scria, executa. Iar cel care se răzvrătea împotriva acestor reguli draconice era pedepsit prin corecții fizice, sau chiar prin eliminarea dintre zidurile școlii.

Un premiat cu Nobel pentru literatură include în paginile sale un elocvent pasaj despre felul cum se învăța odinioară carte în Orient: “Învăţătorul meu mi-a poruncit să scriu în fiecare zi trei mii de semne şi în fiecare seară alte trei mii. În zilele scurte de iarnă, soarele apunea devreme şi eu nu-mi împlinisem obligaţia. Am dus tăbliţa pe prispa aşezată spre apus şi am terminat de scris. Seara tîrziu, cînd am revăzut ceea ce scrisesem, n-am mai putut lupta împotriva oboselii. Atunci am pus lîngă mine două găleţi cu apă. Dacă mă copleşea somnul, mă dezbrăcam de haine şi turnam prima găleată pe mine. Astfel dezbrăcat, mă aşezam din nou la lucru. Datorită apei reci, rămîneam treaz cîtăva vreme. Încetul cu-ncetul mă încălzeam din nou şi mă toropea iarăşi somnul. Atunci foloseam găleata a doua. Cu ajutorul celor două găleţi cu apă rece, puteam să-mi îndeplinesc aproape totdeauna datoria. În iarna aceea am intrat în al nouălea an de viaţă” (Elias Canetti).

Din fericire asemenea vremuri crunte au trecut. Odată cu societatea cunoașterii, a tehnicii și a comunicării fără frontiere, raporturile dintre profesor și elevi sînt regîndite. În învățămîntul românesc nu se mai recomandă o acțiune unilaterală, de forță strivitoare, de la catedră spre oamenii din bancă. Noile realități trebuie să contureze colaborarea în echipă, unde profesorul are mai curînd funcția de coordonator, iar elevul este așteptat să devină agentul conștient al propriei sale formări. Relația “pe verticală”, de la șef la subordonați, trebuie să se transforme într-o activitate în cadrul grupului, cu redistribuirea dinamică de roluri.

Elevii de azi beneficiază de un nou statut, cu posibilități de expresie și acțiune, exercitate prin intermediul unor instituții la care eu, în adolescență, nu puteam nici să visez. Fiecare clasă își desemnează, în mod liber, reprezentantul care să-i promoveze drepturile în Consiliul Elevilor la nivelul unității școlare, apoi județean și național. S-a creat instituția de Avocat al Elevului, care negociază soluții la conflictele care apar. În unele școli sînt înșiși elevii cei ce decid sancțiunile de aplicat colegilor lor, care încalcă regulamentele și perturbă activitatea de studiu. Prin noul regulament național li s-a creat elevilor posibilitatea de-a contesta oficial nota primită. Orice abuz al unui profesor poate fi remediat, prin semnalarea la direcţiune, inspectorat sau minister, de către cel nedreptățit sau de reprezentanții săi.

Între libertate și responsabilitate (1)

Etichete

invatamint, libertate, liceul sincai, profesori, responsabilitate, scandal

Întîmplarea face că, timp de patru ani, am fost elev al Liceului “Ady-Șincai” din Cluj. După terminarea facultății am fost, alți trei ani, profesor la aceeași școală, devenită între timp “Gheorghe Șincai”. Privirea în urmă a celui aflat, succesiv, de ambele părți ale baricadei, cît și deceniile petrecute de-atunci la catedră, îmi oferă poate o perspectivă echilibrată asupra scandalului recent petrecut.

După cum se știe, un grup de elevi, care a crescut treptat la peste 800 de persoane, s-a organizat într-o comunitate pe Facebook. Principalul obiectiv l-a constituit persiflarea cadrelor didactice din acest liceu, aflate în exercițiul funcțiunii. Au fost publicate imagini ilicite, obținute fără acordul celor pozați, iar portretele au fost “îmbogățite” cu replici sarcastice, cinice sau pornografice, atribuite persoanelor surprinse în atitudini spontane, la catedră sau în mediul școlar. S-au publicat detalii intime, reale sau imaginare, din viața conjugală a unor oameni. Îndată după descoperirea situației, pagina respectivă de pe internet a fost ștearsă, iar în școală s-a declanșat o activitate de investigare detaliată a faptelor. O comisie de profesori a audiat, timp de cîteva săptămîni, zeci de elevi și părinți, a întocmit documente oficiale despre cele constatate. Consiliul profesoral, analizînd situația rezultată în urma verificărilor, a decis transferul disciplinar în altă unitate școlară, pentru doi elevi, precum și scăderea notei la purtare, între 9 (nouă) și 4 (patru), în funcție de gravitatea implicării, pentru 61 de elevi.

Viața în interiorul unui liceu poate fi complicată și imprevizibilă, cu răsturnări de situație și conflicte dintre cele mai uimitoare. Adolescența impetuoasă, care își caută tiparele personalității, ale unei viitoare identități sociale și de caracter, se izbește de zidul regulilor de conduită, menite să asigure dezvoltarea și egalitatea de șanse pentru toți. Profesorii sînt chemați să “piloteze” această evoluție tumultuoasă zilnică, să asigure un echilibru (fie și fragil) între aspirația spre libertate, impulsurile de originalitate ale unor individualități în curs de cristalizare, și nevoia de inteligență, tenacitate, organizare și disciplină, pe care orice realizare profesională le pretinde.

Firește că misiunea de o asemenea complexitate pune la încercare toate resorturile unui profesor, de la calitățile sale personale (inteligență, sensibilitate), trecînd prin cîteva inefabile (intuiție, tact, spontaneitate, simț al oportunității, eventuală carismă), pînă la înzestrările tipice ale meseriei (talent didactic, stăpînire impecabilă a conținuturilor științifice etc.). E greu ca toate aceste însușiri să se întîlnească, la cote de performanță, în mod constant, la același om. Însă primul impuls al adolescenților este de a-și îndrepta atenția critică asupra celui de la catedră, de a-l radiografia și de a insista apoi – cu exigența inerentă vîrstei – asupra aspectelor deficitare ale celui din fața lor. Așa cum nu toți elevii dintr-o clasă primesc mereu nota 10, la toate materiile, este imposibil ca toți profesorii care predau la o clasă să fie la cote superlative, în toate compartimentele implicite ale meseriei. Dar dacă ține de banalitate ca elevii unei clase să fie departajați prin note și medii, încă nu e la fel de banal ca diferențele valorice dintre profesori să fie constatate și evaluate. De aici apariția numeroaselor tensiuni.

Pinocchio în acţiune (2)

Etichete

candidatura, minciuni, plagiat, politica, scandal, sofisme, Victor Ponta

Minciuna directă, flagrantă, e destinată să-l ia de piept pe ascultător şi să-l lase perplex. E cazul afirmaţiei că Ponta a plătit politic (şi moral!) pentru plagiatul său. Să ne amintim cîteva situaţii asemănătoare. Ministrul Apărării din Germania, Karl-Theodor zu Guttenberg, a fost acuzat că şi-a plagiat teza doctorală, iar la scurt timp politicianul cu perspective a fost nevoit să demisioneze, să dispară de pe scena publică. Preşedintele în exerciţiu al Ungariei, Schmitt Pál, a fost dovedit că şi-a plagiat doctoratul şi, după o serie de eschive, s-a retras din funcţiile statale. În plan autohton, miniştrii Mang şi Dumitrescu au plecat de la Educaţie, după acuzaţiile de plagiat. Singur Victor Ponta a rămas neclintit la şefia partidului şi a guvernului, pregătindu-şi chiar ascensiunea, printr-o nouă candidatură. Care a fost, prin urmare, “plata politică” (şi morală!) pentru greşeala făptuită “în urmă cu 16 ani”?

În realitate Ponta n-a formulat niciodată scuze publice pentru grava fraudă ştiinţifică şi etică pe care a comis-o. El n-a renunţat în mod limpede şi neechivoc la titlul academic obţinut prin înşelăciune. Nu şi-a retras cărţile plagiate de pe piaţă, să le dea la topit. După o tăcere de doi ani pe acest subiect – combinată cu manevre de culise pentru “rezolvarea” situaţiei –, iese acum la suprafaţă cu un şir de viclenii. “O parte a opiniei publice mă consideră vinovat” reprezintă o strategie de focusare a adevărului. În fapt eroarea sa stigmatizantă, amplu mediatizată de cele mai prestigioase mijloace de informare, l-a aruncat pe primul-ministru român în penumbra internaţională. Din stirpea unui Adrian Severin (politician european care a fost filmat în timp ce primea avantaje necuvenite, dar care a refuzat cu obstinaţie să demisioneze pînă cînd i-a expirat mandatul), performanţa externă a lui Victor Ponta frizează penibilul, din cauza lipsei de credibilitate etică.

Probabil consilierii de imagine i-au recomandat acum să recurgă la sofismul ad misericordiam, să caute adeziunea electoratului prin stîrnirea milei pentru situaţia sa tristă (“M-a afectat foarte tare, aş minţi să spun că nu m-a afectat tot acest scandal şi acuzaţia aceasta repetată”). Omul e mîhnit, ar fi bine să-l votăm. După o escrocherie, altă viclenie. După o şmecherie, altă pungăşie. Aşa se construieşte o carieră de politician, urcîndu-se treptele duplicităţii şi ale contrafacerii. Pînă cînd?

Pinocchio în acţiune (1)

Etichete

candidatura, minciuni, plagiat, politica, scandal, sofisme, Victor Ponta

S-au împlinit doi ani de cînd premierul Victor Ponta a fost acuzat de prestigioasele publicaţii Nature şi Frankfurter Allgemeine Zeitung că şi-a plagiat teza de doctorat. Informaţia a fost reluată pe tot globul de Agenţia Reuters, Agenţia France Presse, Agenţia Associated Press, El Mundo, Washington Post, The Guardian, Global Post, Le Figaro, Chicago Tribune, Radio Kossuth Budapesta, ba chiar şi de portalul nigerian PM News. În acest răstimp s-a succedat o serie de frămîntări politico-ştiinţifice, pe faţă sau prin culise. Chestionat la Bruxelles asupra situaţiei sale, Ponta le-a declarat în iunie 2012 ziariştilor spanioli că va demisiona dacă se dovedeşte că a plagiat. În paralel subordonatul lui, antologicul Liviu Pop, desfiinţa Consiliul Naţional de Etică, doar cu cîteva ore înainte ca acesta să se pronunţe; schimba componenţa Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor Universitare, care tocmai voia să constate plagiatul. Decanul Facultăţii de Drept îşi prezenta subit demisia, ceea ce n-a împiedicat Universitatea din Bucureşti să declare public stabilirea şi reprobarea plagiatului.

Pregătindu-şi terenul pentru alegerile prezidenţiale, alaltăieri pricinaşul şi-a recunoscut strategic isprăvile ştiinţifice. E o premieră care merită consemnată. Ce-a avut de zis? “Eu am o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care mă absolvă de această acuzaţie. Mai mult decît atît nu pot decît să mă duc, nu ştiu, la Tribunalul de la Haga. Deci, strict instituţional acesta este răspunsul meu.” De fapt ICCJ a decis în luna martie că Victor Ponta nu va fi urmărit penal pentru fapta sa, nicidecum că ea nu s-ar fi produs, ori că făptaşul ar fi inocent. Argumentaţia politicianului a continuat: “Al doilea răspuns, care e cu caracter personal: sunt acuzat de ceva ce am făcut rău, am greşit în urmă cu 16 ani. Dacă omoram pe cineva, după 16 ani cred că eram pus în libertate. Cred că am plătit preţul politic, moral. M-a afectat foarte tare, aş minţi să spun că nu m-a afectat tot acest scandal şi acuzaţia aceasta repetată. Am o întrebare: cam cîte zeci de ani trebuie să plătesc pentru ceva ce, sigur, justiţia a zis că sunt nevinovat, dar o parte a opiniei publice mă consideră vinovat?”

O frecventă viclenie de argumentaţie aruncă în desuetudine faptele incomode care sînt dezbătute, pentru a le goli de semnificaţie. “Am greşit în urmă cu 16 ani” este o afirmaţie nerelevantă, atîta vreme cît, după doctoratul contestat, au apărut şi alte cărţi cu semnătura autorului Victor Ponta, acuzate că includ ample pasaje plagiate. Printre acestea se află Răspunderea în dreptul internaţional umanitar, tipărită în 2010 şi aflată pînă azi în vînzare. Lucrarea li “se adresează, în egală măsură, atît studenţilor, teoreticienilor, cît şi tuturor celor interesaţi de problematica dreptului internaţional umanitar şi a celui internaţional deopotrivă”. Departe de-a fi vorba despre o eroare uitată, a unui autor pocăit, asistăm la o falsificare ştiinţifică flagrantă, care îşi continuă efectele în prezent.

Şi cu “Tribuna” cum rămîne?

Etichete

Consiliul Judetean Cluj, coruptie, cultura, Horea Uioreanu, Mircea Arman, Revista Tribuna, scandal

Abia ce s-a eliberat juniorul lui Horea Uioreanu din puşcărie, pentru trafic şi consum de droguri, că procurorii l-au înhăţat pe tătîne-său, preşedintele Consiliului Judeţean Cluj, pentru corupţie. Cică politicianul a şmenuit vreo 700.000 de lei, prin comisionul de 15% pe care-l percepea de la firmele pe care le conectase la ţîţa bugetului naţional. De la schimbul valutei pe trotuar şi pînă la schimbarea leilor, din buzunarul statului într-al său personal, a fost un pas mic, dar gratificant. La ora cînd transmit pe blog acest eveniment şocant din viaţa urbei noastre, anchetatorii studiază carneţelul unde şeful de cabinet a notat lista cu afaceriştii şi sumele prestate. Alte nume de talie se pregătesc să dea cu subsemnatul pe la Anticorupţie.

Nu sînt un pasionat al tapajelor politice sau financiare. Pe mine mă interesează cultura şi, implicit, soarta unei reviste la a cărei dezvoltare am pus umărul cîţiva ani de zile, prin articole de specialitate. Faptul că Horea Uioreanu şi-a drenat nişte bani de la buget i-a afectat indirect pe toţi contribuabilii. Dar faptul că Horea Uioreanu l-a impus pe Mircea Arman la conducerea Tribunei şi l-a susţinut acolo, în ciuda repetatelor scandaluri grobiene, i-a afectat direct pe mulţi iubitori de cultură clujeni.

Înalt prea-arestatul preşedinte judeţean a “rezolvat” concursul prin care un profesor universitar cu 50 de cărţi publicate era dat la o parte, ca fiind neadecvat, iar o nulitate cu ifose şi dosar penal era promovată. Înalt prea-arestatul preşedinte judeţean a muşamalizat protestele sutelor de scriitori, anchetele din presa scrisă şi televiziune, apelul oamenilor politici de la guvernare şi cel al directorului TIFF de-acum un an. Înalt prea-arestatul preşedinte judeţean a îngropat concluziile unei comisii convocate “în regim de maximă urgenţă” şi recomandările de destituire a managerului abuziv, formulate de Comisia de cultură din C.J. A cerut el scuze, în locul filosofului-boxer care, într-o lansare de carte, l-a ameninţat pe-un ziarist că-l aşteaptă la ieşire şi “îi sparge fălcile” – iar după aia n-a făcut nici o brînză administrativă contra scandalagiului.

În decurs de-un an şi jumătate sub cizmele lui Mircea Arman, Tribuna a fost sugrumată. Ea a încetat să mai exprime vocea echilibrată a diverselor grupări artistice şi scriitoriceşti. Lumea bună, în loc să mai dea năvală ca odinioară, acum o taie la sănătoasa oripilată. A rămas doar un grupuleţ resentimentar care-şi face ego-masaje, număr de număr, pe bani publici. Aud că municipiul Cluj-Napoca va deveni curînd ceva capitală a tineretului european. Dacă evenimentul va fi salutat, din coloanele revistei Tribuna, de aceiaşi D.R. Popescu, Andrei Marga şi Grigore Zanc, care împreună au împlinit deja vîrsta de 200 de ani, atunci următoarea candidatură va trebui depusă obligatoriu la Guiness Book.

Haidegăr ce părere are?

Etichete

amenintari, lansare de carte, mahala, Mircea Arman, scandal, Tribuna

Aud că ieri, la Cluj, lansările de carte au căpătat o nouă dimensiune intelectuală, de un subtil rafinament al dezbaterilor. În timp ce Cornel Nistorescu şi Andrei Marga îşi prezentau cîte un volum recent apărut, la Librăria Book Corner, în discuţie a apărut şi Mircea Arman, menajerul revistei Tribuna. Mai întîi el şi-a exprimat inteligenta opinie că fiecare ziarist care scrie lucruri imprecise ar trebui “să meargă la puşcărie, acolo unde îi este locul”. Patronul editurii Compania, Petru Romoşan – cu un trecut furtunos în culisele de idei ale culturii române – i-a ţinut hangul. În schimb alţii, printre care ziaristul Mihai Şoica, au fost de altă părere.

În această etapă a workshop-ului, sufletul gazetei culturale a izbucnit în injurii şi ameninţări împotriva jurnalistului: “Îţi arăt eu, eu fac culturism, am făcut box, ce ai putut scrie de mine, minciuni.Te aştept când ieşi”, “îţi sparg fălcile”. Ulterior s-a fălit cu forţa sa fizică invidiabilă: “ridic 180 de kilograme”.

Probabil că Heidegger ar fi fost mîndru să-l audă pe consilierul traducătorului său pe româneşte. Nu ştiu de ce scriitori ca Alexandru Vlad ori Vasile Gogea au simţit nevoia de-a legitima cu prezenţa lor asemenea şuste de bodegă mică, rău famată. Pesemne pîndeau ziua cînd Clujul va fi proclamat capitală culturală europeană.