Etichete
compromisuri, G. Călinescu, intelectual, literatură, M. Ralea, Ruxandra Câmpeanu, stalinism, Tudor Vianu
Acum treizeci de ani se publica un percutant eseu, prin care Adrian Marino explica pasivitatea ciudată a populației românești, sub apăsarea îndelungată a comunismului (Mitul “situației ireversibile”, în Revista 22, nr. 7/febr. 1993 și urm.). Făcînd apel la propriile sale experiențe biografice, ca doctorand al lui G. Călinescu, dat afară din universitate și din viața culturală, aruncat în pușcărie și expediat apoi în domiciliu obligatoriu, A. Marino identifica o serie de elemente ce au predispus oamenii de rînd la pasivitate politică, de-a lungul deceniilor. Exista, mai presus de toate, convingerea generalizată – deși neexprimată – că situația este absolut ireversibilă, printr-o necesitate “legică”, istorică, societatea evoluează fatalmente de la capitalism la socialism și, apoi, la comunism. Lucrurile nu se mai pot schimba vreodată, întrucît pînă și intelectualii de prestigiu, pilonii de reper moral ai oamenilor simpli, au devenit “conștienți” de asta și își oferă sprijinul entuziast noii orînduiri. Totuși, cît privește zelul colaboraționiștilor, motivațiile acestora erau mult mai tulburi și meschine. “Pur și simplu mă uluiau afirmații gen: «Te înșeli dacă crezi că fac pe gratis». Sau: «Ce, vrei ca Cioculescu să-mi ia catedra?», pe care mi le făcea G. Călinescu. Revelația acestui cinism este greu de descris” (Revista 22, nr. 9/4-10 martie 1993, p. 13).
Recent s-a tipărit o carte masivă, de aproape 600 de pagini, care promite să cerceteze fenomenul compromisului din cealaltă perspectivă, de la punctul de pornire, pe povîrnișul acțiunii. Ruxandra Câmpeanu și-a întocmit stufoasa teză de doctorat sub coordonarea lui Mircea Martin și a publicat-o cu titlul Dincolo de regulile jocului. Trepte și limite ale compromisului intelectual în perioada 1948-1964: Mihai Ralea, G. Călinescu, Tudor Vianu (Buc., Ed. Corint, 2022). Este examinat impactul comunismului postbelic asupra a trei intelectuali de vază, bine afirmați în cîmpul lor de activitate profesională, dar totodată cu semnificative conexiuni politice: Mihai Ralea alunecase de la sociologie și psihologie la funcția de ministru în dictatura carlistă; G. Călinescu deviase de la istoria literaturii române către ditirambii entuziaști la adresa lui Carol al II-lea; Tudor Vianu împletise preocupările filosofico-estetice cu afilierea la grupul politic al lui Octavian Goga. Toți trei – faimoși, toți trei – pătați în ochii comuniștilor. Drumul spre noua putere se anunța dificil.
Tînăra comentatoare demonstrează o bună cunoaștere a contextelor literare din perioada regimului Gheorghiu-Dej. Tonul ei este rațional, sigur de sine, discută “de la egal la egal” cu personajele analizate, le corectează dezinvolt neadevărurile exprimate, ba chiar explicitează în fața noastră motivele unor afirmații false de atunci, pe care ni le-a evocat acum. Ne oferă detalii despre ideologie, oportunism, (in)adecvare la momentul politic. Pe întreaga desfășurare a amplei sale expuneri, Ruxandra Câmpeanu ne repetă că nu e suficientă lectura frazelor compromițătoare, scrise în acea epocă tristă, ci ele trebuie permanent coroborate cu situația publică și de cenzură a etapei, cu filiațiile ideatice și legăturile de simpatie sau aversiune, față de autorul comentat de Ralea-Călinescu-Vianu, cu interesele personale și carieriste de moment ale celor trei etc. Două decenii de uriașe samavolnicii, de îngrozitoare abuzuri sînt înfășurate în toga argumentației neobosite, în limbuția cazuistică.
Avansînd în lectură constatăm că, prin intermediul reconstituirii activității celor trei autori reputați, se întocmesc dosare de receptare a marilor scriitori români, în perioada de după război. Potecile n-au fost line pentru “recuperarea” într-o nouă cheie, stalinistă, a lui Eminescu, Caragiale, Creangă; apoi a lui Arghezi sau Blaga – rămînea blocat deocamdată Ion Barbu. (Binedispune noua interpretare elocventă a lui G. Călinescu despre Punguța cu doi bani: “moșul cel milostiv exploatează pe babă fără a o face să participe la averea sa”.) O întreagă aventură, de-a lungul anilor ’50-’60, a ilustrat reconsiderarea lui Titu Maiorescu. În ce fel s-au raportat la el diversele voci influente ale vremii? Ce-au zis politrucii? Cum a încercat să contraatace “prin alunecare” Liviu Rusu? Cum l-a luat peste picior cu superioritate – și mai ales de ce – Călinescu? În expunerea minuțioasă a acestor probleme identificăm o istorie malgré soi a literaturii române din vremea stalinismului.
Prezentatoarea este foarte atentă la elementele de poietică, face un studiu scrupulos al variantelor, pentru a revela intențiile de culise ale lui Ralea-Călinescu-Vianu, în funcție de nuanțările diferite pe care ei le oferă la adresa uneia și aceleiași personalități literare, prin rescrierea și republicarea comentariilor în ani succesivi, schimbarea accentelor, modificarea ideilor principale, conform nuanțelor ideologice de moment. Virtuțile cercetării publicate de Ruxandra Câmpeanu își alătură și servituțile, atunci cînd analista devine plictisitoare și redundantă, prin avalanșa amănuntelor, prin ostentația supra-informării. Înțelegem treptat că avem de-a face cu o lucrare “universitaristă” (ceea ce n-ar trebui să ne mire, căci parcurgem o teză de doctorat), de nișă, înfundată în detaliul mărunt, care poate împinge la exasperare publicul larg.
După cinci sute de pagini, iată și revelația că asistăm la transpunerea în studiul literar a conceptului “clickbait”, din comunicarea electronică: se creează meșteșugit un titlu răsunător, de obicei exagerat, pentru a se “vinde” un conținut inadecvat. După ce-am citit pe copertă “regulile jocului”, “trepte și limite”, “compromis intelectual”, speram să aflăm despre contorsiunile morale și discreditările scandaloase ale unor cărturari de frunte, care au fost complici privilegiați la instaurarea comunismului în România. Nici pomeneală! Singura problemă de moralitate, pe care o percepe vag comentatoarea, ține doar de cîmpul literaturii. Eventual ni se vorbește de egoism, atunci cînd ni se arată cu degetul “atitudinea lui Călinescu față de colegii săi de breaslă: considerîndu-se în competiție deopotrivă cu contemporanii și cu predecesorii săi, autorul Istoriei literaturii române… nu se va implica în eforturile de reabilitare a personalităților de marcă ale criticii literare românești, după cum nu va lua poziție nici în favoarea congenerilor săi marginalizați sau atacați în presă”. Pentru a edulcora îndrăzneala dezvăluirii, autoarea o dublează cu o relativizare: “Trebuie spus că neimplicarea publică a lui Călinescu în apărarea altor critici nu a exclus implicarea sa privată în sprijinirea lor ca oameni, prin înlesnirea grelelor condiții de trai pe care erau nevoiți să le îndure cei marginalizați de regim”. Atunci cînd nu atenuează folosind strategia contrapunctului, avocata pe stil nou diluează fapta reprobabilă printr-un lanț de supoziții contrare: “Atît Vianu, cît și Călinescu s-au arătat deschiși la compromisuri, dar putem presupune că eforturile lor subtile de a reașeza istoria literară pe teren estetic au întîrziat redactarea unui tratat care nu ar fi putut să dea, la acea dată, decît o imagine deformată asupra literaturii române”. Așadar, da, “compromisuri”, dar și “eforturi subtile”, “teren estetic”, “putem presupune” că ei “au întîrziat” deformarea. Combate adînc!
Noli tangere circulos meos, ne strigă tînăra analistă, cufundată în nuanțele valorice ale literaturii staliniste, în timp ce în jurul aceleia o lume se prăbușea, alți scriitori putrezeau în pușcării, iar o societate întreagă era “ajutată” de Ralea-Călinescu-Vianu să își piardă speranța. Steinhardt-Marino-Goma-I.D. Sîrbu nu există pentru ea. Victimele nu au dreptul la cuvînt, în această carte ocupată cu piruetele de umplere, în culori vii, a portretelor îngălbenite. Scena e ocupată doar de problemele deontologice ale tovarășilor de drum. Singura etică posibilă este cea intra-literară. Repercutarea literaturii mincinoase asupra realității schilodite constituie o temă de pe altă planetă.
Pînă la urmă povestitoarea se lasă totuși tulburată. Atunci cînd ajunge cu evocările istorice la libertatea cuvîntului de după căderea comunismului și se pomenește cu intervențiile indignate pe seama colaboraționismului fără scrupule, la care s-au pretat Ralea-Călinescu-Vianu, ea dezaprobă hotărît “discursul justițiar de după 1989”, îl persiflează ca fiind rudimentar pe M. Nițescu, cel care furnizase o avalanșă de citate penibile din epocă și le reprobase cu onestitate, îi combate pe Bujor Nedelcovici, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, pentru “prioritatea verdictului în fața informației”.
Nu e treabă de toate zilele să citești o carte (groasă) de istorie literară, pe deplin amorală, care pe copertă îți promitea reevaluări etice. Drogul expirat al “rezistenței prin cultură” a mai produs încă o victimă. Ruxandra Câmpeanu n-a făcut saltul de la conțopist la intelectual.
(Steaua, nr. 6, iunie 2023, p. 44-45)
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.