Clujul memorabil (5)

Etichete

amintiri, Cluj, intelectual, poliglot, profesor, Teodor Bosca, traduceri

Profesorul acesta al meu a murit pe neaşteptate, în toamna lui 1987, şi a lăsat în urma sa un manuscris, pe care l-am regăsit cu greu, după vreo cincisprezece ani, l-am cercetat, l-am transcris, l-am editat şi l-am publicat. Este cartea la care el a lucrat pînă la sfîrşit, apucînd s-o termine: Poezia preromantică în Anglia, Franţa, Germania, Italia şi Spania. Sînt incluşi aici poeţi ca Young, Gray, Blake, Burns, Parny, Chénier, Bürger, Goethe, Schiller, Foscolo, Cienfuegos etc. Avem din nou versurile originale, în cinci limbi străine şi, alături, traducerea fidelă pe româneşte. M-a impresionat să descopăr că ceea ce l-a frămîntat pe Teodor Boşca, în ultimii săi ani, a fost tocmai ideea dispariţiei. Şi-a transformat angoasa în efigie şi a pornit să adune laolaltă poezia despre morţi, morminte, respect pentru vremurile apuse şi legătura afectivă cu cei trecuţi într-o altă lume, de unde ne privesc şi continuă să ne călăuzească paşii. Soarta a vrut ca, după încă o perioadă de aşteptare, în toamna cînd se împlineau 20 de ani de la dispariţia lui Boşca, această amplă antologie poliglotă să fie tipărită. Am marcat astfel, pe neştiute, o emoţionantă aniversare.

Un savant, Erich Auerbach, spunea într-un studiu celebru că Dante, prin tenacitatea şi geniul său, l-a îmbiat şi pe Boccaccio să aibă curaj estetic. Se ştie că cei doi nu s-au întîlnit fizic, în lumea reală. Dar, trăind în Evul Mediu la o distanţă de cîţiva ani, primul l-a influenţat hotărîtor pe cel de-al doilea. Este extrem de important să ai un asemenea magistru, care te îndeamnă să îndrăzneşti, îţi oferă gîndurile sale ca model pentru propriile tale aspiraţii. El nu trebuie să-ţi dea o reţetă, să-ţi spună cum să procedezi. De multe ori e suficient să-l priveşti, să-l studiezi, ca să dobîndeşti ambiţia şi curajul de-a merge pe urmele lui. A fost acesta un exemplu, al lui Teodor Boşca, despre felul în care se poate face performanţă la Cluj. Nu ştiu dacă azi, cînd avem internet, poliglotism la îndemînă şi atîtea instrumente de deschidere europeană, sincer nu ştiu dacă putem găsi un astfel de traducător. De obicei aceştia se specializează pe o limbă străină, sau cel mult două, pe care le cunosc foarte bine. Dar eu n-am mai pomenit pe cineva care să traducă extraordinar, din cinci, şase, şapte limbi diferite, poezie medievală sau preromantică. Sînt performanţe la care, iată, Clujul a ajuns, printr-o personalitate a sa, pe care într-un asemenea context m-am gîndit s-o evoc. Ar mai fi şi altele de spus. N-aş vrea să fiu nici prea serios în această atmosferă familiară, nici prea lung. Îmi place să cred că oraşul nostru a fost şi continuă să fie un bun ferment pentru formarea unor personaje de elită, nu numai cu semnificaţie locală, ci şi într-un concert amplu, internaţional.

Publicitate

Clujul memorabil (4)

Etichete

amintiri, Cluj, conferinta, intelectual, La Fontaine, poliglot, profesor, Teodor Bosca, traducere, Tudor Arghezi

Fireşte că prestigiul lui Teodor Boşca era considerabil în ochii tuturor. Într-o bună zi a fost invitat să ne împărtăşească din experienţele lui, într-o şedinţă a cercului de traductologie, coordonat de asistentul Tudor Ionescu. Noi, tinerii ucenici în ale şlefuirii textelor literare, îl aşteptam plini de curiozitate. Vorbitorul a început molcom, cu o serie de recomandări generale. Un translator trebuie să cunoască bine atît limba din care, cît şi cea în care transpune. El trebuie să cîntărească prealabil intenţiile artistice ale autorului, pentru a le păstra nealterate în noua versiune. Şi aşa mai departe – un şir de precepte la care poate că ne-ar fi dus mintea şi pe cont propriu.

Îmi pregăteam deja prima rafală de căscături plictisite, cînd conferenţiarul a cîrmit-o într-o direcţie care ne-a lăsat mască. Ne-a declarat tăios că prima obligaţie a oricărui traducător este aceea de onestitate şi bună-credinţă. În acest sens, voia să ne dea un exemplu concret, din care să pricepem ce vrea să spună. Ne amintim fireşte Greierele şi furnica, celebra fabulă a lui La Fontaine, care se studiază încă din clasele mici. Greierele-artist, care a stat să cînte vara toată, merge la vecina furnică, odată cu venirea frigului, pentru a se împrumuta cu de-ale gurii. Aceasta însă îl trimite la plimbare supărată: “La Fourmi n’est pas prêteuse: / C’est là son moindre défaut. / Que faisiez-vous au temps chaud? / Dit-elle à cette emprunteuse. / – Nuit et jour à tout venant / Je chantais, ne vous déplaise. / – Vous chantiez ? j’en suis fort aise. / Eh bien! dansez maintenant”. După cum se vede, avem o poezie scurtă şi moralizatoare, cu un final sec.

Ce se întîmplă în versiunea română a lui Arghezi? Înainte de refuzul nemilos, formulat de furnică, este inclusă o bogată descriere a gospodăriei acesteia:

“Muşuroiul sta clădit,
Plin cu tot ce-ai fi rîvnit.
Magazia cu făină
Era sub o rădăcină;
Şi, la rînd, în multe caturi,
Erau saci cu mei pe paturi.
Adunaţi într-o firidă,
Sîmburi roşii de stafidă.
În dulap şi-ntr-un sertar,
Mălai galben şi zahar.
Ouăle cu coaja mică
Erau ouă de furnică,
Căci cumetrele îşi fac
Prăjituri şi cozonac.
Într-un beci închis cu scoabe,
Boloboace: struguri boabe.
Vasăzică un belşug
Rînduit cu meşteşug.”

Pasajul ilustrează un admirabil har literar. Tudor Arghezi este cu siguranţă unul dintre cei mai mari poeţi de limbă română. Problema este că toată prezentarea ironică a “bogăţiei” furnicii nu exista în textul lui La Fontaine! Traducătorul a inventat-o cu de la sine putere şi a inclus-o abuziv în versiunea dată spre publicare. El s-a luat la întrecere cu autorul francez şi s-a străduit să-l pună în umbră, pentru a se evidenţia pe sine însuşi. Iar o fabulă de vreo 20 de versuri, cu o factură etică-alegorică, a devenit un poem despre gingăşia microuniversului domestic. Ceea ce a făcut Arghezi în cazul poeziei lui La Fontaine este un lucru inacceptabil. Dacă ne considerăm mai talentaţi decît autorul pe care-l traducem, n-avem decît să punem textul său deoparte şi să-l compunem pe al nostru. Dar constituie o neplăcută infracţiune deontologică să ne construim prestigiul public pe spinarea altuia, deturnînd creaţia sa originală şi augmentînd finalităţile estetice pe care le urmărea.

N-am uitat acele învăţături nici azi, după aproape 30 de ani.

Clujul memorabil (3)

Etichete

amintiri, Cluj, Evul Mediu, intelectual, poliglot, profesor, Teodor Bosca, trubaduri

Poliglotul a realizat nişte cărţi unice, nu numai pe plan autohton, dar şi în perspectivă internaţională. Să mă explic. Mă gîndesc la antologia Poezia trubadurilor provensali, italieni, portughezi, a truverilor şi a minnesängerilor, în versiune originală şi în traducerea lui Teodor Boşca (Cluj, Ed. Dacia, 1980). O limbă medievală, provensala, era readusă la viaţă prin creaţii poetice de vîrf şi transpusă într-o română fluentă, cu rimă şi ritm, prin respectarea tuturor elementelor metrice. În plus, bogăţia de-acum cîteva secole a cîtorva limbi europene era redescoperită. Aşadar nu italiana modernă, nu germana de azi, nu portugheza pe care o cunoaştem. Vă puteţi face o idee despre dificultăţile uriaşe pe care traducătorul le-a avut de învins. Lucrarea include versiunea poetică a lui Boşca şi, alături, versurile originale, în toată ciudăţenia lor sintactică şi lexicală. Asta a fost o carte uluitoare, complet nefirească pentru vremurile strîmtorate şi indigeste în care a apărut. În Occident o astfel de operă ar fi construită într-un colectiv de cercetare, cu o echipă de specialişti arondaţi, fiecare, la cîte o singură fîşie de competenţe. În schimb profesorul clujean a dus la bun sfîrşit, cu propriile puteri, un proiect de-o incredibilă complexitate.

Înainte de asta Teodor Boşca a tipărit o minunată versiune a Sonetelor lui Shakespeare (la Ed. Dacia, în 1974). După o corespondenţă asiduă cu British Museum, a obţinut facsimilele ediţiei princeps, apărute la Londra, în 1609. A pus la punct o traducere fluentă şi fidelă, pe care a publicat-o în condiţii superbe, cu manuscrisul original în stînga şi textul românesc pe dreapta. Cu cartea asta a cîştigat şi Premiul Uniunii Scriitorilor, tocmai în anul internaţional Shakespeare, cînd se aniversau 410 ani de la naşterea Marelui Will.

Clujul memorabil (2)

Etichete

amintiri, Cluj, intelectual, poliglot, profesor, Teodor Bosca, tinerete

Lucrurile au mers înainte. Cred că mi-am descoperit adevărata vocaţie atunci cînd am devenit student la Facultatea de Filologie (aşa se numea atunci). Am fost admis prin examen la secţia română-franceză, ulterior m-am transferat la italiană. Acum sînt profesor de italiană, de peste 20 de ani. O figură fascinantă, pe care am întîlnit-o acolo şi pe care aş vrea s-o evoc, este cea a lui Teodor Boşca. A fost o personalitate proeminentă a Clujului cultural. Nu ştiu cîţi dintre cei prezenţi aţi auzit de el. Era un domn, în cel mai adevărat înţeles al cuvîntului: înalt, ţeapăn, la costum şi cravată, cu o ţinută sobră, cu vorba rară şi chipul îngîndurat. Mi-a marcat evoluţia profesională prin carisma şi competenţa sa. De prea puţine ori am stat să povestesc direct cu el, atunci, la jumătatea anilor ‘80. Nu-l frecventam aproape deloc în studenţie. De fapt el prefera frecventările feminine, ca să fiu uşor maliţios. Era un mare cuceritor, se zvonea că e bine văzut de doamne şi domnişoare. Dar dincolo de asta, era un mare intelectual poliglot. L-am auzit pe acest profesor român vorbind maghiara impecabil. Pentru mine maghiara e limba maternă, dar el vorbea ungureşte mult mai dezinvolt decît mine. M-am interesat şi am aflat că a copilărit într-un mediu lingvistic amestecat, a crescut jucîndu-se pe stradă alături de copiii maghiari. Aşa se explică anumite lucruri, fiindcă dacă n-o “aspiri” biografic, e foarte greu de învăţat această limbă. De altminteri Teodor Boşca provenea dintr-o familie strîmtorată. Din cîte mi s-a spus, tatăl lui a fost mecanic de locomotivă, era mereu departe de casă. Mama lui a fost o femeie simplă, care spăla noaptea vagoanele în gară. Tînărul şi-a făcut şcoala cu ajutorul unor burse private. De pildă a fost printre puţinii – dacă nu chiar singurul din Cluj – care a cîştigat bursa regală, destinată să sprijine copii nevoiaşi, dar foarte sîrguincioşi.

Acest om a fost un admirabil profesor de engleză. I-a predat-o în particular unui coleg de-al meu, care a intrat astfel la facultate. A cunoscut excelent franceza, pe care i-a predat-o în lecţii private unei colege ale mele, devenită apoi studentă. Cu noi a făcut cursuri şi seminarii de literatură italiană (Ugo Foscolo şi perioada Romantismului). Ne-a învăţat de asemeni, timp de trei semestre, limba latină. Cunoştea bine germana. Schimba impresii în spaniolă. Citea fluent şi traducea din portugheză. A fost pasionat de provensală, o limbă de mare prestigiu în Evul Mediu, azi complet dispărută din circulaţia publică.

Biografie poliglotă (2)

Etichete

biografie, cultura, intelectual, interviu, Katerin Katerinov, lingvistica, poliglot

Acum zece ani am avut prilejul să realizez pentru E-Leonardo un interviu cu Katerin Katerinov. Profesor de origine bulgară, el a devenit faimos la nivel internaţional prin publicaţiile sale dedicate învăţării italienei. După ce-a obţinut o licenţă în filologie la Sofia, a ales să se stabilească încă de tînăr în Italia, unde s-a implicat în elaborarea unei metodologii originale de predare a limbii italiene, în cadrul Universităţii pentru Străini din Perugia.

Am fost curios să aflu de la el detalii privind viaţa din Bulgaria sub comunism, impactul social-politic resimţit de un est-european ce încerca să se adapteze în Occident, la jumătatea secolului trecut, dar mai ales transformările lingvistico-filosofice care îl remodelează pe omul ce-şi părăseşte patria. Multe din aceste problematici se concentrau într-o interogaţie, recunosc azi, uşor sfidătoare: “de fapt noaptea în ce limbă visaţi dumneavoastră?”.

Atunci lingvistul mi-a desfăşurat sub ochi tot evantaiul comunicării, cu diversele ei elemente componente: cine vorbeşte? cui? ce? unde? cum? cînd? de ce?. În funcţie de aceste ingrediente, utilizatorul se vede obligat să se adapteze de la un caz la altul. “În aceeaşi măsură visul (ultima parte a întrebării) este o comunicare imaginară ce se supune în mod obligatoriu respectivelor norme. Dacă, de exemplu, o visez pe bunica şi momente din copilăria mea, nu voi visa fireşte în italiană sau în bulgară, ci în dialectul în care doar ea se exprima (nici chiar mama mea, care aparţine unei generaţii succesive). Dacă în vis îmi revine o conversaţie cu soţia mea sau cu fiica mea (aceasta din urmă reprezintă un alt paradox: fata unui bulgar, cu nume de familie bulgăresc terminat în -ov, cu cetăţenie, dacă ar vrea, inclusiv bulgară, dar nu ştie nici o boabă în bulgară), nu poate fi altminteri desigur decît în limba folosită în casă, adică italiana standard. Chiar monologurile mele, cu condiţia să nu se refere în mod specific la copilăria mea, nu le pot pronunţa în minte altfel decît în limba italiană. Anumite concepte şi experienţe de viaţă sînt indisolubil legate de o limbă sau alta – ‘relativismul lingvistic’ (ipoteza Sapir-Whorf). Inclusiv Eminescu al vostru îşi punea în mod foarte serios problema dacă noi sîntem cei care dominăm limba sau dacă, viceversa, ea e cea care ne domină pe noi precum şi viziunea noastră asupra lumii, şi înclina în mod evident spre această din urmă ipoteză.”

Romanul Clujului (8)

Etichete

Cluj, greco-catolic, intelectual, Ovidiu Pecican, preot, romancier

Cu adevărat axă a lumii devine aşadar Turnul bisericii de pe Bulevardul Eroilor din Cluj. În jurul acestuia se desfăşoară expediţiile narative concentrice: în viaţa amărăştenilor din parohie, în trecutul istoric de suferinţă al comunităţii religioase pe care protagonistul o reprezintă, în prezentul măcinat de conflicte locale, în prosperităţile occidentale iluzorii, obţinute pe un preţ care le anulează valoarea, în atrocităţile războaielor balcanice lipsite de măsură. Toate aceste descătuşări de pulsaţie instinctivă sînt filtrate de tonul cumpătat, moralist, raţionalizant, al vocii naratoriale, ce caută să investească de sens întîmplările din jur. Căci nu poate exista iertare fără o prealabilă înţelegere.

Finalul romanului rupe tot echilibrul construcţiei, azvîrlindu-l pe Laurenţiu Gomboş pe poteca unei aventuri neprevăzute. Din postura de observator implicat, devine el însuşi actor. E o închidere care oferă noi deschideri. Prozatorul Ovidiu Pecican ne pregăteşte, mai mult ca sigur, şi alte surprize.

Romanul Clujului (7)

Etichete

Cluj, greco-catolic, intelectual, Ovidiu Pecican, preot, romancier

Orice roman e, pînă la un punct, un exerciţiu de voyeurism. Cititorului îi place să-şi lipească ochiul sau urechea de gaura cheii pentru a afla ce se întîmplă în viaţa personajelor. Cum se poate rezolva această înclinaţie înnăscută spre indiscreţie, în paginile cărţii care ne vorbeşte despre o comunitate religioasă? Autorul ne invită să fim părtaşi la o înşiruire de spovedanii, prezentate de păcătoşi în faţa părintelui Gomboş. Printr-un gest de sacrilegiu sui generis, romancierul alege să înnoade firele epice rupînd pecetea tainei confesionale.

Iar povestea principală se subdivide într-o succesiune de planuri intercalate. Asistăm, pe numeroase pagini, la întîmplarea femeii plecate în căutarea unui trai occidental mai bun, prin Olanda şi Austria, dar care a fost constrînsă pe-acolo la prostituţie şi, revenită în ţară, e torturată acum de gelozia soţului pe care şi l-a găsit în sfîrşit. Luăm parte la procesele de conştiinţă indignată ale bărbatului suspicios pe trecutul deocheat al nevestei mult iubite. (Nu întîmplător cele două istorisiri pot fi citite în oglindă.) Ascultăm înfioraţi spovedania unui mercenar timişorean, despre atrocităţile pe care le-a comis în războiul din fosta Iugoslavie, în rîndul trupelor sîrbeşti aliate cu Ratko Mladici: violuri oribile, crime şi execuţii sumare, torturi inumane. “Confesiunea este deschisă oricui. Şi criminalii au dreptul la ea. De multe ori sentimentul este că ai atins ultimul refugiu, iar acum este devastat de hoarde străine. Din faţa ei nu te poţi retrage fiindcă ai migrenă sau nu ai chef. Nici dacă te răneşte, te zdrobeşte şi te lipeşte de zid. Rămîi tu însuţi la mila lui Dumnezeu şi, de la un punct încolo, nu mai este tocmai limpede cine are cea mai mare nevoie de rugăciune stăruitoare, cu inima deschisă, străpunsă de iubirea pentru Cel de Sus. / Uneori te întrebi ce e mai greu să fii: Şeherezada, care îşi continuă poveştile, noapte de noapte, ştiind că în momentul în care se va opri sau va pierde atenţia stăpînului ei, sultanul, viaţa îi va fi retezată, sau un confesor, care nu are dreptul să se oprească niciodată din a asculta rugile şi nădejdile sau deznădejdile oamenilor care îl caută şi, cu atît mai puţin, păcatele pe care ei le scot la iveală, fără multă pricepere la vorbă, chiar brutal şi vulgar, cu voci hîrîite, din piept, din setea de izbăvire. După ani şi ani de practică preoţească afli, ştii: nu există nici o limită, nu te poţi împotrivi nicicum, nu ai unde te retrage.”

Romanul Clujului (6)

Etichete

Cluj, greco-catolic, intelectual, Ovidiu Pecican, preot, romancier

Să nu ne pripim considerînd cartea lui Ovidiu Pecican un exerciţiu de propagandă în favoarea unei comunităţi religioase clujene. Autorul are maturitatea de-a ţine ferm hăţurile în echilibrarea perspectivelor. El nu ezită să scrie pagini nuanţate pe tema duplicităţilor greco-catolice, a tensiunilor existente între diversele facţiuni – membrii “ilegalişti”, din “catacombe”, sînt mai exigenţi în abordările politice, pe cînd cei “postdecembrişti” sînt mai acomodanţi cu puterea vremelnică. Memorabil e portretul actualului episcop Florin, surprins în audienţa pe care i-o acordă părintelui Gomboş. Înalt Prea Sfinţitul se mişcă afabil şi prevenitor în faţa subordonatului, deşi aflăm că nu-l are la inimă, îl duce de mînă pînă la fotoliul unde îl invită să se instaleze, rămînînd el însuşi umil în picioare alături, îi zîmbeşte curtenitor de-a lungul conversaţiei, purtate uneori în termeni vagi, alteori prin tactica digresiunii, dar cu aluzii îndeajuns de ferme pentru a transmite intenţii şi porunci, sub formă de mirări şi îndoieli. Cocteilul de blîndeţe şi forţă, de căldură şi ostilitate, de iezuitism cordial şi generos umple pagina de virtuozitate artistică.

O asemenea complexitate comportamentală e posibilă doar într-un punct de referinţă al universului. Părintele Gomboş nu are dificultăţi să se plaseze imaginar în axis mundi: “Era acasă, în această răscruce a lumii lui clujene, transilvane, româneşti, romane, europene, creştine, era acasă sub semnul Turnului de pe Bulevardul Eroilor”. Datoria ecleziastică, pedagogică, filosofică şi existenţială este asumată conştient şi tacticos: “Nu oricine este pregătit să recunoască ce pîlpîie sau explodează în sufletul lui, dînd alte culori şi alte forme lumii… Pentru asta e nevoie de blîndeţe, de o educaţie eliberată de constrîngerile tiranice, de bătaie, de şantaj afectiv, de corecţiile tiranice. Îndreptarea şi formarea conduitelor micului discipol, ale omuleţului trebuie formate cu duhul blîndeţii, prin calmă şi caldă stăruinţă, fără a convoca vreo formă de violenţă asupra sufletului. Răbdare şi stăruinţă, tenacitate şi perseverenţă, iar apoi, chiar şi în mijlocul celei mai aspre mizerii, răsare de sub orizont globul incandescent al iubirii, filia şi agape. Chiar şi eros. Omul se cuvine să îndrăznească să îşi deschidă sufletul către Dumnezeu, iar atunci nu se va teme să şi-l deschidă şi către semenii lui”.

Romanul Clujului (5)

Etichete

Cluj, greco-catolic, intelectual, Ovidiu Pecican, preot, romancier, Schimbarea la Fata

Biserica nu înseamnă doar o clădire, ci o întreagă instituţie. La fel de frămîntată e toată istoria greco-catolicilor, pe care autorul o surprinde în flash-uri edificatoare. “Şi părintele Isabel, ca şi el însuşi, fuseseră hirotoniţi în vremea lui Ceauşescu. Dar asta nu era menit să îi apropie mai mult, sentimentul apartenenţei la catacombe nu părea să înlesnească împrietenirea lor. Dimpotrivă. Marcu fusese uns preot de episcopul Iuliu Hossu, o figură unică şi inconfundabilă a Bisericii Greco-Catolice martire. Pe vremea cînd, într-un subsol igrasios, Înalt Prea Sfinţia Sa îi prilejuise părintelui Isabel Golgota păstoririi enoriaşilor risipiţi de puterea atee a statului şi a Securităţii, Hossu era deja – fără să o ştie – cardinal in pectore, numit în chip secret, pentru a nu-i aduce prejudicii, de însuşi Sanctitatea Sa Paul al VI-lea. Petrecut la 28 aprilie 1969, cu ceva peste jumătate de an după invadarea Cehoslovaciei de tancurile comuniste pornite la un semn al Moscovei, evenimentul nu a fost adus la cunoştinţa publică decît după săvîrşirea din viaţă a episcopului, care a avut loc cinci ani mai tîrziu, la 5 martie 1973.”

Arhitecturi mesianice e cel dintîi roman cu profunzime care pune în scenă, prin pasaje vibrante, soarta tragică a decimării cultului greco-catolic din România, martiriul eroic al episcopilor săi. Impresionează întîlnirea – la limanul vieţii – dintre cel dintîi stătător şi cel din urmă venit, care a fost destinat, conform profeţiei, să-i primească spovedania: “Ajuns de astă dată la Gherla, a mai avut de numărat zile după zile şi an după an pînă cînd, în 1963, în celula numărul 10, episcopul maramureşean ajuns mitropolit al Bisericii interzise s-a aflat faţă în faţă cu un alt deţinut preot, pe care nu-l mai văzuse. ‘- Tu eşti Ritti?’, l-a întrebat, iar celălalt a încuviinţat, sărutîndu-i cu respect mîna. ‘- Deschide-ţi, atunci, bine urechile şi trimite-ţi mitropolitul la cer!’, i-a poruncit, izolîndu-se în aceeaşi seară pe un colţ al priciului, spre a i se confesa celui mai tînăr serv al lui Dumnezeu din biserica pe care încă o mai păstorea. / Cîteva zile mai apoi, în 9 mai, Înalt prea Sfinţitul Alexandru Rusu părăsea cele lumeşti, pe patul unde fusese transportat, în camera 5 spital. Tulburătoare experienţe martirice, prevestitoare de noi vremuri sumbre”.

Iar acesta a fost doar unul dintre cei care au plătit cu viaţa, după cum îşi amintea cu multă fermitate părintele Gomboş. “Au trebuit să treacă anii, pînă să intre el în Biserică şi să înveţe exerciţiile spirituale (…). Chiar de-ar fi fost să fie tîrît prin anchete şi bătut, precum Prea Sfinţitul Hossu şi ceilalţi martiri ai credinţei, daţi de pereţi prin celulele reci ale anchetatorilor şi apoi ale detenţiei, această catedrală, cu toţi cei prezenţi acolo, nu îi putea fi luată. Iar dacă vreodată ar fi orbit sau şi-ar fi pierdut definitiv glasul, slujbele lui religioase tot ar fi avut în continuare loc, acolo, în spaţiul vast de sub frunte.”

Romanul Clujului (4)

Etichete

Cluj, greco-catolic, intelectual, Ovidiu Pecican, preot, romancier

Popa Gomboş e un raisonneur care, precum vedem, nu se dă în lături de la rafinateţuri hollywoodiene, dar totodată îşi exercită conştiincios vocaţia. Pe urmele paşilor săi gînditori, ni se dezvăluie succesive universuri existenţiale. Aşa facem cunoştinţă cu lumea romilor, pitiţi în condiţii precare, într-o cocioabă de la poalele Căii Turzii. Familia e compusă din Elvis Humpea, Erika şi mama ei, fratele ei şi copilaşii Belmondo (şase ani), Suelena (patru ani) şi Bobi Jere (doi ani şi jumătate). Tribul nevoiaş gravitează între scurte sejururi occidentale, în scopuri financiare, şi risipirea brumei de agoniseală în petreceri nechibzuite. Oamenii au ca notă caracteristică fudulia şi promiscuitatea. Ceea ce nu-i împiedică să participe la diversitatea prin excelenţă ardelenească: “Din punct de vedere confesional, clanul lui Elvis era împărţit. El şi maică-sa ziceau că mergeau la catedrala ortodoxă de sărbători (în alte circumstanţe nu prea călcau pe acolo). Dar nu puteai fi sigur că într-adevăr mergeau. (…) Cît despre sora şi mama lui, ele erau reformate, din cîte spuneau, prin botez. Faptul nu le împiedica însă să meargă şi la biserica Sfîntul Mihail, romano-catolică, în virtutea unui sentiment de solidaritate maghiară. În mod cu totul curios, acelaşi criteriu nu funcţiona şi în cazul bisericii unitariene, de la mijlocul străzii 21 Decembrie, şi nici al celei evanghelic-luterane, de la intersecţia pe care o împărţea cu Muzeul Farmaciei şi Hotelul Melody”.

Laurenţiu Gomboş e preot greco-catolic şi slujeşte în catedrala Schimbarea la Faţă, în inima oraşului. Toate se-adună acolo, toate se desfac de-acolo. Sînt remarcabile paginile în care e evocat trecutul zbuciumat al clădirii, cu turnul ce se năruise la 1779, cu restaurarea pe banii împărătesei Maria Theresa, cu dăruirea locaşului minorit, de însuşi papa, românilor uniţi cu Roma, cu baricadarea călugărilor în interior pentru a nu se lăsa evacuaţi, cu acapararea sa de către ortodocşi pe vremea comunismului şi cu redobîndirea ei în condiţii la fel de aventuroase în anii ‘90: “atîta frămîntare numai din iubire putea ţîşni şi era ca şi cum mai multe feluri de tineri impetuoşi ar fi candidat la mîna unei prinţese fără pereche”. E uimitoare această voce auctorială de serenitate sacerdotală, ce atenuează tot zbuciumul uman al istoriei şi-l situează sub semnul iubirii.