Sebastian şi fascismul
Înainte de-a trece la prezentarea poziţiei complexe a ziaristului de la Cuvîntul faţă de fascismul italian, se cuvine făcută o serie de precizări istorico-politice, pentru reconstituirea nuanţată a situaţiei de la începutul anilor ‘30. Noi, azi, beneficiem de o imagine globală, de perspectivă, asupra faptelor de odinioară. Pe baza ei avem reflexul de-a plasa automat semnul egalităţii între nazism şi fascism, ca două sisteme opresive, totalitare şi catastrofale pentru istoria secolului trecut. Dar, în anii 1932-1933, cînd comentatorul politic român îşi tipărea observaţiile în gazetă, situaţia nu era chiar atît de limpede. Prima etapă a guvernării lui Benito Mussolini s-a remarcat printr-un şir de iniţiative contradictorii, menite să-i arunce în confuzie pe adversarii săi din ţară şi de peste graniţe. Direcţia autoritară a administraţiei interne era deja conturată, dar antisemitismul încă nu se manifestase la nivel guvernamental. Au apărut surprinzătoare gesturi de deschidere spre dialogul extern. La 15 ianuarie 1927 era primit la Roma de către Mussolini, în vizită diplomatică, Winston Churchill. La 2 aprilie 1929, Ducele se întîlnea cu ministrul englez de externe Neville Chamberlain, iar în 1930 semna un tratat de pace cu Austria, în care sprijinea lupta împotriva Anschluss-ului, purtată de cancelarul Dollfuss. La 9 iulie 1931 era primit în Italia secretarul de stat american Henry Lewis Stimson. În luna decembrie a aceluiaşi an, dictatorul italian l-a întîmpinat pe Mahatma Gandhi, a cărui admiraţie a cîştigat-o. Acesta era adevăratul context politic în care evolua ziaristul Mihail Sebastian atunci cînd, în cele cîteva articole din 1932-1933, persifla soluţia totalitară a fascismului italian, însă îi recunoştea pe alocuri excepţia gesturilor pozitive (editarea unei enciclopedii, protecţia ecologică etc.). Fireşte că jurnalistului îi lipsea darul divinaţiei şi nu putea să prevadă, în acele săptămîni, ulterioara apropiere dintre Italia şi Germania. Probabil că, prins în menghina strivitoare a istoriei, intelectualul mai hrănea iluzia unei confruntări între cele două dictaturi (fascismul şi nazismul), care ar fi putut conduce la prezervarea unor insule de democraţie europeană.
De fapt prin “Protocolul de la Roma”, semnat între Italia, Ungaria şi Austria la 17 martie 1934, cele trei state se angajau să colaboreze împotriva presiunilor expansioniste ale lui Adolf Hitler. Aşa se face că o primă tentativă hitleristă de anexare a Austriei a eşuat, după intervenţia lui Mussolini (care se pare că a deplasat chiar trupe italiene spre frontieră, pentru a zădărnici lovitura de stat a nemţilor). Abia după aventurile războinice ale lui Mussolini în Etiopia, cînd Societatea Naţiunilor i-a impus Italiei blocajul economic al sancţiunilor (la 18 noiembrie 1937), iar Hitler i-a sărit concret în ajutor, prin furnizarea ilicită de materii prime, s-a profilat între nazism şi fascism deja celebra complicitate, în scopul reîmpărţirilor teritoriale. Ea a fost consfinţită prin Pactul de Oţel, semnat la 22 mai 1939 între miniştrii de externe Galeazzo Ciano şi Joachim von Ribbentrop. A urmat tragedia cunoscută.
Acestea erau limitele politice între care evoluau analizele ziaristului din Bucureşti. El intuia presiunea confruntărilor în desfăşurare, dar nu avea cum să prevadă ulterioara alianţă funestă dintre fascism şi hitlerism. În puţinele articole referitoare la activitatea lui Mussolini, Mihail Sebastian păstrează, în permanenţă, aceeaşi atitudine negativă de principiu, chiar dacă în cîteva situaţii remarcă detalii pozitive ale omului politic. În a doua jumătate a anului 1932, bunăoară, gazetarul consemnează în policromie portretul Ducelui, aşa cum rezultă el dintr-o carte tocmai apărută. “Un nou Mussolini mult mai uman, mai nuanţat şi mai complex, se desemnează în cartea recentă a lui Emil Ludwig, acest abil reporter internaţional. / Faţă de şeful fascismului, atitudinea curentă a străinilor este dublă. Admiraţie pentru revoluţionarul care a dărîmat un regim şi a iniţiat clădirea altuia. Rezervă faţă de omul care s-a înconjurat de un aparat glorios împovărător şi a mimat cu talent, dar şi cu emfază, atitudini supreme. Gloria e atît de aproape de cabotinaj prin aparenţe, încît trebuie foarte multă măsură şi simţ critic pentru a-i găsi stilul social adecvat. Acest stil, Mussolini nu l-a găsit totdeauna. De aceea personalitatea lui avea şi are ceva iritant, provocator uneori, incomod. (…) Democraţia n-o fi creat un regim politic, dar a creat o mentalitate socială. Mentalitate socială la care silueta morală a Ducelui contravine. O singură dată, într-o singură împrejurare, am bănuit că în dosul acestei figuri grandilocvente se poate ascunde un suflet de om neliniştit şi înţelegător. Acum vreo doi ani, cînd Mussolini a adresat, prin cinematograful vorbitor, un mesagiu poporului… francez. Lucrul nu era uşor. Ostilitatea parizienilor – vreau să spun a oamenilor de pe străzile Parisului – faţă de dictatorul în cămaşe neagră, nu este cruntă, dar e ascuţită şi vioaie. S-ar fi putut ca discursul să-i fie primit cu huiduieli. / Ei bine, au fost dimpotrivă, cîteva minute de linişte şi reculegere, cum nu se va fi întîmplat adesea în faţa unui ecran. Omul de pe pînză vorbea prietenos, fără exces, într-o franţuzească bună, în termeni limpezi, evocînd zilele sumbre ale războiului, pe care el le trăise ca simplu soldat în tranşee, discutînd posibilităţile de viitor ale păcii, trecînd cu abilitate peste adversităţi, fără să le ignoreze însă, desemnînd sobru greutăţile şi rezervele politicii internaţionale de aici încolo. A fost o cuvîntare serioasă şi îngrijorată, dar vibrînd de un simţ omenesc surprinzător. Ducele era de nerecunoscut.”(57)
Cîteva luni mai tîrziu, scriitorul subliniază ciudăţeniile unei dictaturi care face neaşteptate gesturi de generozitate faţă de fauna periclitată. Asemenea amabilităţi poate că îi vor conferi, în posteritate, circumstanţe atenuante. “Ediţia italiană a cărţii lui Axel Munthe [Cartea de la San Michele] era precedată de o prefaţă anume scrisă de autor, care observa, între altele, cît de frumoase sunt păsările Italiei şi mai ales cît sunt de frumoase cele din insula Capri. Asemenea bucurii ale ochiului ar trebui cultivate, scria el, şi e păcat că locuitorii din Capri, vînători în mare parte, nu cruţă aripile ce vin să fîlfîie deasupra pămîntului lor. La urma urmelor, o lege care să oprească împuşcarea păsărilor ar putea să apere această bogăţie liberă a insulei, împotriva oamenilor prea iubitori de praf de puşcă. (…) Se întîmplă însă ca Mussolini, care conducînd o duzină de ministere, mai are timp şi de cetit literatură, să dea peste cartea lui Axel Munthe şi să ia cunoştinţă de dezideratul atît de neserios din prefaţă. Şi se mai întîmplă ca acest Mussolini să nu se sperie a traduce într-un text de lege gîndul emoţionant al unui poet. (…) Fapt este că păsările Italiei au aflat de legea încruntatului Duce, căci în ultima vreme s-a observat o neobişnuită imigrare păsărească spre Capri. Stoluri întregi se refugiază în zona de cer imunizat şi astfel orizonturile insulei Capri se pavoazează cu mii de aripi colorate, ca o invazie de steguleţe festive. / Toată istoria asta, pentru că un om, care era poet, le-a iubit şi pentru că alt om, care era dictator, a înţeles. / În ziua în care se va judeca opera fascismului, această mică poveste va cîntări cred greu în registrul justificărilor. Cu atîta lucru se poate scuza nu numai un regim, dar o istorie.”(58) Caracterul poetic, cu final hiperbolic, al textului citat este evident. Deturnarea mesajului său, prin decodarea unei fascinaţii totalitare a scriitorului, e abuzivă. Învăţătura aferentă, descifrabilă cu uşurinţă, este că surprizele plăcute sînt posibile şi în mijlocul mlaştinii. Ducele “încruntat”, care este un “dictator”, a avut, iată, o neaşteptată tresărire ecologistă.
În altă împrejurare Mihail Sebastian rămîne uimit de performanţele noii Enciclopedii italiene şi se bucură că obiectivitatea ei ştiinţifică a putut fi menţinută, în ciuda regimului fascist, care n-a interferat ideologic. “Nu ştiu dacă vreo bibliotecă de la noi posedă cele 16 volume, pînă astăzi apărute, ale enciclopediei italiene, pe care statul fascist o tipăreşte de cîţiva ani, cu intenţia de a o termina în 1937. Poate biblioteca Academiei, unde, e drept, n-am căutat-o. Dar dacă nici acolo nu se află, va trebui să se aducă neîntîrziat această enciclopedie, nu numai pentru serviciile de documentare ce le poate face lectorilor, dar mai ales pentru exemplul uluitor ce-l constituie. Mi se pare că nu are nimeni dreptul să judece justificarea fascismului italian, înainte de a fi răsfoit aceste volume. / Este o construcţie literalmente formidabilă. Toată cultura şi civilizaţia timpului expusă sistematic, precis, complet. Fiecare articol este un mic tratat. Am deschis la întîmplare să citesc articolul dedicat unui mic sat francez, articolul lui Alexandru cel Bun al nostru, articolul dedicat problemelor de alimentaţie… La întîmplare, din nu importă ce ordine de idei, din nu importă ce disciplină. Pretutindeni, date, cifre, scheme, fotografii, scări grafice. Nu este materialul inert al enciclopediilor curente, cele care au compromis geniul [sic!] şi i-au creat reputaţia de didacticism steril, pe care o cunoaştem. Pare a fi o operă însufleţită, organică şi realmente vie. O adevărată operă de arhitectură complexă şi simplă în acelaşi timp. / Datele şi dimensiunile acestei clădiri, încă neterminată, sunt prin ele înşile [sic!] extraordinare. «Enciclopedia Italiană» va cuprinde 35 de volume plus un volum de indice, 35.000 pagini, 7000 planşe, 800 planşe colorate, 60.000 de fotografii şi desene, 44 milioane de cuvinte şi 250 milioane de litere. / Socoteala aceasta este oarecum americănească, dar cred că este totuşi insuficientă pentru a vă comunica sentimentul de uimire, ce te cuprinde cunoscînd mai deaproape realizarea cifrelor acestora fabuloase. / «Enciclopedia» apare din iniţiativa guvernului fascist şi cu fondurile statului italian, în editura institutului Giovanni Treccani. Redactorii ei sunt repartizaţi în 40 de secţiuni speciale, pentru fiecare disciplină ştiinţifică sau artistică în parte, secţiuni conduse fiecare de către un director. Savanţii şi scriitorii utilizaţi sunt în majoritate italieni, recurgîndu-se însă pentru anumite capitole la competenţa specialiştilor străini indispensabili. Acest imens laborator, această imensă uzină este pusă sub direcţia generală a lui Giovanni Gentile, în sarcina căruia rămîne munca dificilă de sinteză şi coordonare a unui atît de vast material. Sinteză ce se face în baza unui strict principiu de obiectivitate ştiinţifică, ceea ce de altminteri este şi ciudăţenia acestei enciclopedii «fasciste», cu desăvîrşire lipsită de spirit partizan, nu numai în capitolele sale ştiinţifice, dar chiar şi în cele istorico-politice. / Întrebarea este dacă o asemenea operă nu ajunge pentru a legitima un regim.”(59) Gazetarul subliniază că exemplul italian, al muncii ştiinţifice de amploare, neîndiguite de vicisitudini politice, ar trebui preluat cît mai grabnic. În context se percepe nemulţumirea lui faţă de atotputernicia intervenţiei ideologice în toate proiectele culturale de la noi.
Rînduri sarcastice îi provoacă ziaristului de la Cuvîntul cruciada fascismului italian împotriva neologismelor. Obsesia pentru autohtonizarea cuvintelor străine denotă imaturitate naţională. “Guvernul fascist a luat o ultimă măsură de educare a sentimentului naţional. A interzis anume tuturor cetăţenilor italieni să întrebuinţeze în scris sau în vorbă cuvinte de origină străină. Nu ştiu ce pedeapsă sancţionează acest veritabil «delict de neologism», nu ştiu dacă moartea, sau surghiunul, sau numai ocnele, dar fapt e că de azi înainte funcţionează pe teritoriul peninsulei un fel de tribunal etimologic, în faţa căruia vor fi aduse toate expresiile suspecte şi vor fi sever cercetate. Cu deosebire sunt socotiţi drept subversivi termenii de origine franceză. În permanenta îmbufnare franco-italiană acest detaliu nu este lipsit de haz. E un protest copilăros şi simpatic, care este în orice caz preferabil unui război, ba chiar unei conferinţe de pace. / Cetăţeanul italian nu mai are dreptul să-i spună omului care conduce un automobil şofeur cum se zice în mai toate limbile pămîntului, ci autist. / Asta seamănă puţin cu imaginaţia bunului nostru Aron Pumnul care, în veacul trecut, ţinea morţiş să nu-i mai spunem cîrpei cu care ne ştergem nasul «batistă», fiindcă era vorbă străină, ci să-i spunem «nasuflete», fiindcă aşa vine mai pe româneşte. / Dacă te gîndeşti mai bine, bagi de seamă că asemănarea aceasta între reformele lingvistice ale lui Benito Mussolini şi ale lui Aron Pumnul nu este doar o glumă. S-ar putea ca amîndouă să aibe aceeaşi semnificaţie. / Căci de îndată ce o colectivitate trece printr-un acces de «redeşteptare naţională», o apucă un dor furios de purism. Nu mai vrea să mănînce decît naţionalmente, să se îmbrace, să umble şi să vorbească decît autohton. Mişcarea înflăcărată şi naivă a latiniştilor noştri de pe la una mie opt sute şi ceva, de care noi zîmbim astăzi în şcoală, era un simptom firesc şi repetabil. / Filologia este întîia victimă a orgoliului naţional în deşteptare. Politica vamală vine abia în rîndul al doilea. «O, vorbiţi, scriţi româneşte!» se schimbă în alt veac şi în alte circumstanţe în «o, vorbiţi, scrieţi italieneşte!», cu această simplă deosebire că ne socotim astăzi destul de bătrîni şi de amărîţi ca să nu ne mai jucăm cu asemenea jucării agreabile şi demodate. / Nu. Hotărît nu. Neamurile nu îmbătrînesc.” (60)
Atunci cînd se apleacă asupra situaţiei politice propriu-zise, scriitorul lansează o nouă rafală de ironii la adresa fascismului italian şi a celui maghiar care, militînd pentru aceleaşi idei revanşarde, au intrat în coliziune. Agresivitatea internaţională a lui Mussolini e persiflată, căci se izbeşte de similarul comportament politic unguresc. Revizionismul fascist e redus la un derizoriu absurd, atunci cînd se confruntă cu sine însuşi. “Alaltăieri la Budapesta, o nouă organizaţie iredentistă, din cele 999 cîte vor fi existînd acolo, a organizat o nouă manifestaţie pentru revizuirea tratatelor şi recuperarea teritoriilor «pierdute». Manifestanţii s-au dus să strige ura la legaţia italiană, clădire care este pentru junii entuziaşti maghiari cam ceea ce este statuia lui Mihai Viteazul pentru junii bucureşteni. / Cînd vor avea şi ungurii un Caragiale al lor, el nu va neglija probabil să remarce acest fapt cu oarecare humor. / Comedia de alaltăieri a fost însă ceva mai serioasă. Căci ce credeţi dvs. că s-au dus să ceară ungurii la legaţia italiană? / Retrocedarea Croaţiei? Nu. / A Banatului sîrbesc? Nici. / A Transilvaniei? Doamne fereşte! / S-au dus să ceară, nici mai mult nici mai puţin, decît înapoierea portului Fiume. Pur şi simplu. Cerere făcută direct celui interesat, în termenii cei mai politicoşi, dar direct: d-lui Benito Mussolini. / Nu se poate întîmplare mai binevenită. Ea ne serveşte nouă cu mult mai mult decît toate acţiunile noastre posibile de contra-propagandă. Căci cererea manifestanţilor de alaltăieri îi va pune pe italieni în situaţia de a înţelege, pe propria lor spinare, consecinţele politicii lor revizioniste. Iar Ducele va afla că loviturile sale au uneori ricoşeu. / Obiectiv vorbind, din momentul în care ai acceptat temeiurile acţiunii maghiare pentru revizuire, pretenţiile asupra portului Fiume sunt perfect logice. Şi tinerii iredentişti budapestani cerîndu-i d-lui Mussolini să le redea portul Fiume, nu-i cer decît să fie consecvent cu sine. Este aici o socoteală foarte simplă şi dacă lucrurile s-ar întîmpla în politică după logică şi consecvenţă, la ora la care scriem aceste rînduri, la Fiume s-ar cînta imnul lui Racozi [Rákoczi – n.n., L.A.]. Din fericire însă pentru Italia, în marea politică externă mai intră şi un dram de inconsecvenţă, inconsecvenţa fiind, la drept vorbind, ştiinţa nuanţelor. / Avem însă tot dreptul să sperăm ca de aici încolo, în urma incidentului pomenit, să se producă oarecare moderaţie în pasiunea de justiţie europeană a d-lui Mussolini. Nu că energicul stăpîn al destinelor italiene se va speria de manifestaţia mai mult platonică de la Budapesta. Dar oricum, nu este agreabil ca un străin să rîvnească, fie numai în glumă, la ceea ce tu ai mai de preţ. D. Mussolini nu va uita că Fiume însemnează, prin pateticul episod D’Annunzio, piatra de început a conştiinţei fasciste. Şi simplul fapt că bunii săi amici maghiari cugetă la dobîndirea acestui port italian şi fascist îl va face să mai lase puţin revizuirea tratatelor pentru a reflecta la revizuirea amiciţiilor.”(61)
Altădată Mihail Sebastian îşi exprimă uimirea că forţele totalitare (Rusia comunistă şi Italia fascistă) semnează tratate diplomatice şi vor să stabilească pacea europeană, cînd ele, ca nişte adevărate state revoluţionare (i.e. dictatoriale), pe plan intern comit abuzuri, nu diplomaţie. “Într-adevăr, nu vi se pare ciudat că ceea ce am numit mai sus «factori pacificatori» ai continentului se află a fi astăzi tocmai Rusia şi Italia, Rusia sovietică şi Italia fascistă? Un stat revoluţionar de extremă stîngă şi unul revoluţionar de extremă dreaptă? Nu este paradoxală întîmplarea, care face ca rolul de mediator, de arbitru, de păstrător al echilibrului european să rămînă în seama a două state, care prin regimul şi spiritul lor sunt anti-europene? (Înţelegînd desigur prin «european» spiritul democrat, industrial şi libertar, ce a făcut pînă la război tipul comun de stat pe bătrînul continent.)”(62)
România, confruntată cu pericolul constituirii unor mari blocuri militare, în preajma izbucnirii războiului mondial, ar trebui să recurgă la soluţia unei mici alianţe locale, la gurile Dunării. Doar astfel şi-ar prezerva adevăratul spirit european, mai presus de interesele etnice înguste. Ipoteza este avansată de Mihail Sebastian în articolul Părăsim politica – şi intrăm în geografie (alt titlu răstălmăcit cu frenezie de comentatoarea contemporană). “Obligaţi să punem la dosar, pentru timpuri mai senine, harta politică, o deschidem larg pe cea geografică. Şi aflăm că România e o ţară care se mărgineşte la sud cu Bulgaria, la sud-vest cu Iugoslavia, la vest cu Ungaria, la nord-vest cu Cehoslovacia şi la nord, nord-vest cu Polonia. (…) E o politică strîmtă? De acord. Ceva mai mult: nu e deloc politică. Este numai o supunere la realitate. O ascultare calmă, neambiţioasă, nebruscată a ordinelor pe care ni le comunică zi de zi existenţa acestui stat aici, în acest colţ de pămînt unde l-a lăsat Dumnezeu să fie. Asta e tot. / Societatea Naţiunilor – e foarte frumos. Parisul, Londra, Berlinul, Roma – e foarte măgulitor. Dar deocamdată, în aceste timpuri apăsătoare, nu ne priveşte. E un ideal la care visăm şi noi, pentru o zi în care istoria lumii va fi mai confortabilă. Deocamdată rămînem aici. În geografie. / «Europa centrală», a cărei organizare o aşteptăm de atîta vreme, trebuie smulsă ca obiectiv din cîmpul marilor puteri străine – singure responsabile de faptul că un asemenea organism cu toate şansele de viaţă şi creaţie întîrzie să se facă. Ne trebuie o Europă centrală care să nu fie nici a d-lui Tardieu (vezi proiectul dunărean din 1931), nici a d-lui Mussolini (vezi recentul memorandum şi toate încercările anterioare, de sursă italiană), nici a lui Hitler. O Europă centrală care să se facă nu în jurul unei axe politice, ci al unei axe geografice: Dunărea.”(63)
Din articolele examinate mai sus se vede limpede că Mihail Sebastian, în perioada colaborării sale la Cuvîntul, a rămas consecvent cu gîndirea sa democrată, antidictatorială. Scriitorul a persiflat prin diverse argumente soluţia fascistă, chiar dacă i-a găsit şi vreo două amănunte acceptabile (redactarea unei enciclopedii, protecţia ecologistă). Deşi se referea la fenomene politice dintr-o perioadă cînd abuzurile Ducelui încă nu alunecaseră pe panta antisemită (1929-1933) şi nu intraseră în complicitate cu hitlerismul, M. Sebastian a avut argumentele şi sarcasmul pentru a le critica. Să-i recapitulăm, pe scurt, raţionamentele. Mussolini este “încruntatul Duce” şi “dictatorul”, este “omul care s-a înconjurat de un aparat glorios împovărător şi a mimat cu talent, dar şi cu emfază, atitudini supreme”, este “aproape de cabotinaj prin aparenţe”, “personalitatea lui avea şi are ceva iritant, provocator uneori, incomod”, “silueta morală a Ducelui contravine” la “mentalitatea socială” a democraţiei, el are o “figură grandilocventă”, “ostilitatea parizienilor (…) faţă de dictatorul în cămaşe neagră nu este cruntă, dar e ascuţită şi vioaie”. Guvernul fascist “nu mai vrea să mănînce decît naţionalmente, să se îmbrace, să umble şi să vorbească decît autohton”. “Regimul şi spiritul” fascist “sunt anti-europene”, în măsura în care a fi european înseamnă a fi “democrat, industrial şi libertar”. Europa centrală nu mai trebuie să aştepte, subjugată, jocurile revizioniste ale lui Mussolini şi Hitler.
Despre asta vorbesc articolele lui Mihail Sebastian în Cuvîntul!
După ce-am constatat situaţia de la faţa locului, să vedem cum anume ne-o prezintă comentatoarea sa peste decenii. Cartea Martei Petreu ar trebui recomandată, ca bibliografie specială, în toate cursurile despre manipularea şi distorsionarea informaţiei. Stratagema ei – de mare virtuozitate – include următorii paşi:
1) Se ia un obiect de studiu care nu se află în circuitul larg (eventual din presa interbelică);
2) Se omit din prezentare liniile ideatice de forţă ale fenomenului;
3) Se înhaţă două-trei detalii secundare;
4) Sensul lor e răsturnat: două fraze ironice sînt citite în cheie serioasă; o afirmaţie hiperbolică sfîrşeşte înţeleasă ad litteram;
5) Se repetă pînă la stereotipie neadevărul construit astfel, prin deformare şi supralicitare: “a ajuns să facă elogiul lui Mussolini”(64); “Din 1929, Sebastian a fost un admirator – la început prudent, apoi mai înflăcărat – al lui Mussolini”(65); “Forţa fenomenului Mussolini îl fascinează”(66); “Ducele devine cu adevărat colosal în ochii lui Sebastian în decembrie 1932”(67);
Este recomandat să se adauge, ca ingrediente, cîteva date concrete, pentru un plus de credibilitate: ani calendaristici, numere de revistă, trimiteri la pagină.
6) Sînt presărate formule mnemotehnice, pentru culpabilizarea discretă a cititorului care încă nu s-a lăsat convins (de ex: aşa cum am stabilit, după cum s-a văzut deja, aşa cum s-a demonstrat mai sus). Sebastian “a continuat să privească fascismul cu simpatie, justificîndu-i existenţa prin cele mai extravagante argumente, ba pentru că Mussolini protejează (cum am văzut mai sus) păsările din Capri, ba pentru că Italia fascistă publică o uriaşă enciclopedie”(68). “Încă din 1929, Sebastian a fost, aşa cum s-a văzut, un admirator – la început, prudent, apoi mai înflăcărat – al lui Mussolini” (69).
7) După ce noua realitate fabricată a fost acreditată, victima este acuzată de ipocrizie; ea se preface că nu-şi mai aminteşte ceea ce noi, cititorii, ştim deja prea bine: “Sebastian pare a fi uitat complet că el însuşi a justificat fascismul lui Mussolini cu cele mai puerile şi mai extravagante argumente, ba pentru că Ducele editează enciclopedii, ba pentru că permite expoziţia avangardistă de pălării, ba pentru că protejează păsările de pe insula Capri”(70).
8) Concluzia se extinde global, de la amănuntele distorsionate, şi subliniază cu hotărîre minciuna de ansamblu: “Sebastian a scris, din 1929 pînă în 1933, articole de justificare istorică a fascismului italian, fiind unul dintre admiratorii Ducelui”(71).
Aşa trebuie să arate o monografie universitaro-academică?
Note:
(57) Mihail Sebastian, Un alt profil al lui Mussolini, în Cuvîntul, vineri, 5 august 1932, p. 1.
(58) Mihail Sebastian, Păsările zboară spre Capri…, în Cuvîntul, sîmbătă, 24 decembrie 1932, p. 1.
(59) Mihail Sebastian, “Enciclopedia Italiană”, în Cuvîntul, sîmbătă, 6 mai 1933, p. 1.
(60) Mihail Sebastian, “Autist” şi “nasuflete”, în Cuvîntul, 11 martie 1932, p. 1.
(61) Mihail Sebastian, Revizuirea trece şi prin Fiume?, în Cuvîntul, joi, 16 februarie 1933, p. 1.
(62) Mihail Sebastian, Diplomaţie între Roma şi Moscova, în Cuvîntul, duminică, 3 septembrie 1933, p. 1.
(63) Mihail Sebastian, Părăsim politica – şi intrăm în geografie, în Cuvîntul, 15 octombrie 1933, p. 1.
(64) Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, ed. cit., p. 27.
(65) Marta Petreu, op. cit., p. 36.
(66) Marta Petreu, op. cit., p. 72.
(67) Marta Petreu, op. cit., p. 73.
(68) Marta Petreu, op. cit., p. 86.
(69) Marta Petreu, op. cit., p. 101.
(70) Marta Petreu, op. cit., p. 228.
(71) Marta Petreu, op. cit., p. 253.
Eseistul Andrei Pleşu a abordat recent, cu obişnuita sa facondă publicistică, problema scriitorilor care au colaborat în secolul XX cu extremismul de dreapta (Greşeală, vină, justiţie, în Adevărul din 1 februarie 2016). De data asta reflecţia lui a pornit, ţintit, de la cazul Vintilă Horia.
Vintilă Horia despre genialitatea lui Adolf Hitler: “Europa n-are nimic de plătit memoriei lui Napoleon. / Adolf Hitler? Dar diferenţa e atît de mare încît faptele vorbesc de la sine. Actualul Fuehrer al Germaniei a creat el însuşi o revoluţie (subl. V.H.) pe care a făcut-o să triumfe între hotarele ţării sale şi în numele căreia vrea să schimbe tot ce a mai rămas, nesănătos şi părelnic, din moştenirea lui Napoleon Bonaparte. (…) El nu obligă pe nimeni să accepte ideile sale revoluţionare, ci vrea numai să instaureze o nouă ordine (subl. V.H.), în locul unei vechi dezordini pe care o combate alături de toate popoarele conştiente ale Europei. Iată de ce Adolf Hitler, şi nu Napoleon Bonaparte, este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European” (“Marele European”, în “Sfarmă-piatră”, 5 iulie 1941).
