• Site
  • „E-Leonardo”
  • Volume scrise
  • Volume traduse
  • Articole în presă
  • TV – Radio
  • Lectura lui Dante
  • Pirandello

Laszlo Alexandru

~ writer's blog

Laszlo Alexandru

Arhive etichetă: propaganda

Andrei Pleşu faţă cu hitlerismul

05 Vineri feb. 2016

Posted by Laszlo Alexandru in Moralităţi, Neghiobii, Polemici

≈ 4 comentarii

Etichete

Adevarul, Andrei Plesu, hitlerism, propaganda, reabilitare, Vintilă Horia

Andrei-PlesuEseistul Andrei Pleşu a abordat recent, cu obişnuita sa facondă publicistică, problema scriitorilor care au colaborat în secolul XX cu extremismul de dreapta (Greşeală, vină, justiţie, în Adevărul din 1 februarie 2016). De data asta reflecţia lui a pornit, ţintit, de la cazul Vintilă Horia.

Am citit cu interes premisele gînditorului dilematic, care ne asigură că “iniţiatorii oricărei ideologii xenofobe trebuie cunoscuţi ca atare de public, fără eschive relativizante, fără exces de ‘înţelegere’ conjuncturală, fără ascunderea adevărului. Asasinatul se plăteşte, fanatismul se plăteşte, prostia se plăteşte”. După startul aşa de viguros, autorul trece însă la descompunerea preambulului răspicat, pe spaţiul articolului, într-un pointilism diluant.

a) Legea care interzice cultul persoanelor vinovate de fascism ar fi “tenace şi radicală”, astfel că ea “se întoarce, inevitabil, împotriva ei înseşi, stîrnind frustrări culturale legitime, confuzii de valori şi principii, iritări autohtoniste divagatorii”. b) Ar fi nevoie de o pleiadă de instituţii autohtone (“Academia Română, Ministerul Culturii, Institutul Cultural Român şi Ministerul Justiţiei”), care să stabilească efectiv culpa extremistă a unor autori reputaţi. c) Reprezentantul guvernului, care tocmai cu aşa ceva se ocupă, cu aplicarea legii în teritoriu, ar fi prea rigid şi prea lipsit de simţul umorului: “domnul Alexandru Florian umblă cu şublerul prin spaţiul cultural românesc, înarmat cu o siguranţă de sine niţeluş stridentă… Mici dubii, o voce un pic mai scăzută, o oarecare rezervă tactică nu i-ar strica”. d) Sentinţele oficiale, date de tribunalele care au condamnat complicităţile fasciste de odinioară (şi care stau azi la baza activităţii funcţionarului guvernamental), ar cam fi cazul să fie desfiinţate, căci este vorba de “‘hotărîri’ luate de o adunătură de politruci şi ignoranţi, manevraţi de ocupantul sovietic şi de un partid, pe atunci, minoritar”. e) Există grade diferite de vinovăţie şi nu trebuie să derivăm activitatea ucigaşilor (“decemviri şi nicadori”) din îndoctrinarea ideologică oferită de intelectualii colaboraţionişti (“Nu prea cred că asasinii lui Gheorghe Duca şi ai lui Iorga citeau noaptea Eliade şi Cioran”). f) Întrucît ni se permite în continuare, fără restricţii, cunoaşterea lor estetică (“n-avem decît să citim ce vrem şi cît vrem din autorii suspecţi”), dar ni se interzice elogierea lor, cu titlu de exemplu, pe spaţiul public, legiuitorul ne-ar demonstra că este “ipocrit”. g) Faptul că foştii hitlerişti sînt exaltaţi prin statui, nume de străzi sau titluri onorifice nu e în măsură să le confere statutul de model pozitiv în comunitate: “Adică dacă Vintilă Horia e numit cetăţean de onoare al satului în care s-a născut [nota bene: Segarcea este oraş din 1968 – L.A.], ne putem aştepta ca toţi copiii satului să se facă legionari!”. h) Doar noi, în România, sîntem aşa de exigenţi, altminteri e plină lumea de hitlerişti veneraţi şi premiaţi: Gottfried Benn, Ernst Jünger, Hans Georg Kiesinger, Walter Scheel, Günter Grass.

Rostul acestei intervenţii nu este să ia pe rînd – pentru a le deconstrui – măruntele ironii, relativizări, sofisme şi distorsionări cu care şi-a împănat Andrei Pleşu intervenţia recentă din Adevărul. Vreau doar să readuc sub ochii cititorului contemporan, printr-o serie de exemple concludente, cine anume a fost ziaristul Vintilă Horia. Astfel toată lumea va putea să judece, pe cont propriu, dacă cel ce-a inspirat asemenea subtile meditaţii dilematice este cu adevărat îndreptăţit la onorurile publice, în România democrată de azi.

Vintilă Horia despre necesitatea exterminării evreilor: “Revoluţia mondială pe care o clamează cu furie purtătorii de cuvînt ai comunismului nu e de fapt decît trambulina supremă a unei universale dictaturi evreieşti. (…) Peste cîteva săptămîni radio Moscova, deasupra căreia va flutura alt steag, va răspîndi pe căile aerului o formulă care va suna astfel: Creştini din toate ţările, uniţi-vă! Şi lumea va redeveni liberă, pentru că Izrael va înceta să existe” (“Declinul iudaismului”, în “Sfarmă-piatră”, 2 iulie 1941). “Izrael voia să-şi facă o bogată patrie în România” (“De ce tineretul României a fost şi este antisemit”, în “Sfarmă-piatră”, 16 aprilie 1941).

Vintila-HoriaVintilă Horia despre genialitatea lui Adolf Hitler: “Europa n-are nimic de plătit memoriei lui Napoleon. / Adolf Hitler? Dar diferenţa e atît de mare încît faptele vorbesc de la sine. Actualul Fuehrer al Germaniei a creat el însuşi o revoluţie (subl. V.H.) pe care a făcut-o să triumfe între hotarele ţării sale şi în numele căreia vrea să schimbe tot ce a mai rămas, nesănătos şi părelnic, din moştenirea lui Napoleon Bonaparte. (…) El nu obligă pe nimeni să accepte ideile sale revoluţionare, ci vrea numai să instaureze o nouă ordine (subl. V.H.), în locul unei vechi dezordini pe care o combate alături de toate popoarele conştiente ale Europei. Iată de ce Adolf Hitler, şi nu Napoleon Bonaparte, este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European” (“Marele European”, în “Sfarmă-piatră”, 5 iulie 1941).

Vintilă Horia din nou despre genialitatea lui Adolf Hitler: “Germania lui Adolf Hitler [este] o valoare asemănătoare, ca forţă şi întindere, religiei în Evul Mediu sau artei în timpul Renaşterii”. “Acest «homo europaeus», cel dintîi dintre cei mai mari, acel ce s-a încumetat să distrugă o prejudecată şi să dovedească, cu strălucite argumente, forţa nepieritoare a Europei, este Adolf Hitler. Discursul său este acela al veacurilor care vorbesc încă de pe turlele catedralelor şi al basilicelor, din fundurile bibliotecilor şi al muzeelor şi de pe culmea aceea de umanitate care se numeşte europenism (s. V.H.)” (“Homo europaeus”, în “Sfarmă-piatră”, 17 decembrie 1941).

Vintilă Horia despre nevoia să fim aliaţii politici fideli ai lui Adolf Hitler: “Hitler va salva Occidentul” (“Nordul în Mediterană”, în “Sfarmă-piatră”, 9 iunie 1941); “În spatele lui Hitler stă întreaga omenire care rîvneşte la libertate” (“Elogiul curajului”, în “Sfarmă-piatră”, 27 februarie 1941); “Alianţa cu Axa fereşte ţările de ororile pe care le-au cunoscut aliaţii Angliei” (“Valoarea morală a pactului tripartit”, în “Sfarmă-piatră”, 4 martie 1941); “Hitler creează spaţiul pacific” (“Adevărata pace balcanică”, în “Sfarmă-piatră”, 5 martie 1941); “Ordinea nouă creează numai binefaceri” (“Führerul în Balcani”, în “Sfarmă-piatră”, 24 aprilie 1941); “Hitler va fi biruitor, el reprezentînd ideea cea nouă care va învinge ideea cea veche” (“Valoarea morală a pactului tripartit”, în “Sfarmă-piatră”, 4 martie 1941).

Vintilă Horia despre fascism şi Mussolini: “E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent şi nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrşită realizare artistică… Ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală. Să nu se uite că acel ce conduce destinele Romei a fost, cîndva, un filosof, un romancier şi un poet… Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei… Spuneam la început că fascismul e o operă de artă, o nouă renaştere italiană. Şi nu se poate să nu fie aşa, de vreme ce acel ce a creat-o e artistul cel mai genial, născut din fruntea de azur a Romei eterne” (în “Gîndirea”, nr. 8/1937).

Vintilă Horia despre generalul/mareşalul Antonescu, considerat de justiţia din prezent un criminal de război: “Generalul Antonescu a integrat România în ritmul Europei Noi” (“Funcţia de azi a presei”, în “Sfarmă-piatră”, 19 mai 1941); “România şi-a regăsit destinul prin fapta generalului Antonescu” (“Cuvinte pentru strădaniile noastre”, în “Sfarmă-piatră”, 7 mai 1941); “Prin Antonescu, România a căpătat încrederea Reich-ului” (“Ecouri despre plebiscit”, în “Sfarmă-piatră”, 13 martie 1941); “Salvarea nu ne poate veni decît de la Antonescu – singurul român nepătat şi bun” (“Salvaţi sufletele noastre”, în “Sfarmă-piatră”, 13 martie 1941); “Portretul să-l punem la icoana sufletelor noastre” (în “Sfarmă-piatră”, 28 ianuarie 1941).

Vintilă Horia despre ideea de democraţie: “Ne zvîrcolim în democraţie ca într-o ţeapă pe care ne-am pregătit-o singuri” (“Cultura democraţiei noastre”, în “Sfarmă-piatră”, 4 februarie 1937); “Nu vom reuşi să fim români decît rupînd legăturile cu democraţia” (Ibidem); “Ţara dispreţuieşte pe toţi reprezentanţii democraţiei, indiferent de valoarea lor” (“Şeful Strul Kutem – Mihail Sadoveanu”, în “Sfarmă-piatră”, 11 noiembrie 1937); “Democraţia este inutilă” (“Pe rugul unei vieţi”, în “Sfarmă-piatră”, 18 martie 1937).

Nu ştiu dacă, cerînd reabilitarea morală a lui Vintilă Horia, în Adevărul din 1 februarie 2016, Andrei Pleşu cunoştea aceste pasaje (şi altele, care li s-ar putea adăuga). Nu vreau să cred că jovialul maître-penseur pledează, în cunoştinţă de cauză, într-o gazetă centrală, pentru vlaga hitlerismului.

Îl aştept pe Andrei Pleşu să se apuce de critica literară. Să ne prezinte, dacă simte nevoia, complicatele structuri narative din “trilogia exilului”. Să ne detalieze metaforele prozastice din romanul despre bărbăţia strămoşilor. Dar el deocamdată nu asta a întreprins în Adevărul: nu o pledoarie estetică, în favoarea operei, ci una etică, în amintirea hitleristului. Andrei Pleşu nu e critic literar, ci vector de imagine publică. Să disociem lucrurile, să nu amestecăm merele şi prunele. Să distingem – mai ales – între ceea ce se cade şi ceea ce nu se cade.

Publicitate

Poveşti cu Popeşti

03 Joi dec. 2015

Posted by Laszlo Alexandru in Moralităţi, Neghiobii

≈ 5 comentarii

Etichete

Academia Romana, Dumitru Popescu, Dumitru Radu Popescu, nerusinare, premiu, propaganda, Steaua Romaniei

stema

A fost odată ca niciodată o situaţie tare-ncurcată. Un dictator comunist într-o zi era oleacă trist. S-a gîndit să-şi recruteze nişte propagandişti pe metereze. Unu’ era Popescu din Teleorman – altu’ Popescu, dar bihorean. Amîndoi Dumitru pe nume, ca să-i confunde lumea la glume. Unu’ era cam economist, dar ziarist – ăl’alt mai filosof şi farmacist, dar artist. Unu’ parvine-n ‘65 CC-ist de PCR-ist – altu-n ‘68 e marginalizat CC-ist de PCR-ist. Unul, vreo cinci ani ministru ceauşist – altul, cinşpe ani deputat comunist.

Mitică din Teleorman e valabil ca şef ideolog şi principal cenzor, presa şi cultura o castrează cu spor. Răducu cel bihorean scrie roman după roman – revistele de cultură (“Steaua”, “Tribuna”, “Contemporanul”, “România literară”) le pilotează şi scriitorii români îi debutează, (nu) îi premiază, îi mai cenzurează şi de la năzbîtii îi calmează. Mitică e aspru şi fioros, lumea îl ştie de tîmpit periculos. Răducu e om util la toate, comunismul îi dă năvalnic brînci din spate. Mitică întemeiază şi coordonează sinistrul cult al personalităţii dictatorilor (El şi Ea). Răducu e trimis să troneze ca preşedinte jugănitor, peste personalităţile scriitorilor. Idiotologul Dumitru Popescu “Dumnezeu” îi scrie discursurile lui Pingelică, îl compară cu Bonaparte şi Pericle. Estetologul Dumitru Radu Popescu îl gîdilă pe la lingurică, zicîndu-i de “societatea liberă şi demnă”, “socialismul”, “pîrghii hotărîtoare de progres social”, “unitatea frontului literar în jurul partidului”, “neostenita energie şi putere de muncă”, “virtuţile demne de a fi trecute-n cronica eternităţii noastre”. Cu o lună înainte de astă lată linguşeală, muncitorii din Braşov basculaseră portretele şi cărţile lui Ceauşescu pe geam.

A venit revoluţia din decembrie ‘89: cîtă nedreptate!
– Dumitru Popescu!
– Prezent!
– Treci la puşcărie!
Şi pe un ton ceva mai intelectual:
– Dumitru Radu Popescu!
– Prezent!
– Treci la Academie!

Nu ştiu ce anume scria în referatul care l-a convins alaltăieri pe preşedintele tuturor românilor, Klaus Iohannis, că academicianul Dumitru Radu Popescu trebuie să capete, la Cotroceni, Steaua României în grad de Cavaler. Dar de-aici, dintr-un colţ de provincie friguroasă, îi şoptesc plin de smerenie: “Excelenţă, să nu fie uitat nici Dumitru Popescu!”.

Cotro

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (7)

04 Sâmbătă iul. 2015

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ 2 comentarii

Etichete

Cuvintul, fascism, interbelic, manipulare, Marta Petreu, Mihail Sebastian, monografie, Mussolini, propaganda, ziarist

mihail-sebastian Sebastian şi fascismul

Înainte de-a trece la prezentarea poziţiei complexe a ziaristului de la Cuvîntul faţă de fascismul italian, se cuvine făcută o serie de precizări istorico-politice, pentru reconstituirea nuanţată a situaţiei de la începutul anilor ‘30. Noi, azi, beneficiem de o imagine globală, de perspectivă, asupra faptelor de odinioară. Pe baza ei avem reflexul de-a plasa automat semnul egalităţii între nazism şi fascism, ca două sisteme opresive, totalitare şi catastrofale pentru istoria secolului trecut. Dar, în anii 1932-1933, cînd comentatorul politic român îşi tipărea observaţiile în gazetă, situaţia nu era chiar atît de limpede. Prima etapă a guvernării lui Benito Mussolini s-a remarcat printr-un şir de iniţiative contradictorii, menite să-i arunce în confuzie pe adversarii săi din ţară şi de peste graniţe. Direcţia autoritară a administraţiei interne era deja conturată, dar antisemitismul încă nu se manifestase la nivel guvernamental. Au apărut surprinzătoare gesturi de deschidere spre dialogul extern. La 15 ianuarie 1927 era primit la Roma de către Mussolini, în vizită diplomatică, Winston Churchill. La 2 aprilie 1929, Ducele se întîlnea cu ministrul englez de externe Neville Chamberlain, iar în 1930 semna un tratat de pace cu Austria, în care sprijinea lupta împotriva Anschluss-ului, purtată de cancelarul Dollfuss. La 9 iulie 1931 era primit în Italia secretarul de stat american Henry Lewis Stimson. În luna decembrie a aceluiaşi an, dictatorul italian l-a întîmpinat pe Mahatma Gandhi, a cărui admiraţie a cîştigat-o. Acesta era adevăratul context politic în care evolua ziaristul Mihail Sebastian atunci cînd, în cele cîteva articole din 1932-1933, persifla soluţia totalitară a fascismului italian, însă îi recunoştea pe alocuri excepţia gesturilor pozitive (editarea unei enciclopedii, protecţia ecologică etc.). Fireşte că jurnalistului îi lipsea darul divinaţiei şi nu putea să prevadă, în acele săptămîni, ulterioara apropiere dintre Italia şi Germania. Probabil că, prins în menghina strivitoare a istoriei, intelectualul mai hrănea iluzia unei confruntări între cele două dictaturi (fascismul şi nazismul), care ar fi putut conduce la prezervarea unor insule de democraţie europeană.

De fapt prin “Protocolul de la Roma”, semnat între Italia, Ungaria şi Austria la 17 martie 1934, cele trei state se angajau să colaboreze împotriva presiunilor expansioniste ale lui Adolf Hitler. Aşa se face că o primă tentativă hitleristă de anexare a Austriei a eşuat, după intervenţia lui Mussolini (care se pare că a deplasat chiar trupe italiene spre frontieră, pentru a zădărnici lovitura de stat a nemţilor). Abia după aventurile războinice ale lui Mussolini în Etiopia, cînd Societatea Naţiunilor i-a impus Italiei blocajul economic al sancţiunilor (la 18 noiembrie 1937), iar Hitler i-a sărit concret în ajutor, prin furnizarea ilicită de materii prime, s-a profilat între nazism şi fascism deja celebra complicitate, în scopul reîmpărţirilor teritoriale. Ea a fost consfinţită prin Pactul de Oţel, semnat la 22 mai 1939 între miniştrii de externe Galeazzo Ciano şi Joachim von Ribbentrop. A urmat tragedia cunoscută.

Acestea erau limitele politice între care evoluau analizele ziaristului din Bucureşti. El intuia presiunea confruntărilor în desfăşurare, dar nu avea cum să prevadă ulterioara alianţă funestă dintre fascism şi hitlerism. În puţinele articole referitoare la activitatea lui Mussolini, Mihail Sebastian păstrează, în permanenţă, aceeaşi atitudine negativă de principiu, chiar dacă în cîteva situaţii remarcă detalii pozitive ale omului politic. În a doua jumătate a anului 1932, bunăoară, gazetarul consemnează în policromie portretul Ducelui, aşa cum rezultă el dintr-o carte tocmai apărută. “Un nou Mussolini mult mai uman, mai nuanţat şi mai complex, se desemnează în cartea recentă a lui Emil Ludwig, acest abil reporter internaţional. / Faţă de şeful fascismului, atitudinea curentă a străinilor este dublă. Admiraţie pentru revoluţionarul care a dărîmat un regim şi a iniţiat clădirea altuia. Rezervă faţă de omul care s-a înconjurat de un aparat glorios împovărător şi a mimat cu talent, dar şi cu emfază, atitudini supreme. Gloria e atît de aproape de cabotinaj prin aparenţe, încît trebuie foarte multă măsură şi simţ critic pentru a-i găsi stilul social adecvat. Acest stil, Mussolini nu l-a găsit totdeauna. De aceea personalitatea lui avea şi are ceva iritant, provocator uneori, incomod. (…) Democraţia n-o fi creat un regim politic, dar a creat o mentalitate socială. Mentalitate socială la care silueta morală a Ducelui contravine. O singură dată, într-o singură împrejurare, am bănuit că în dosul acestei figuri grandilocvente se poate ascunde un suflet de om neliniştit şi înţelegător. Acum vreo doi ani, cînd Mussolini a adresat, prin cinematograful vorbitor, un mesagiu poporului… francez. Lucrul nu era uşor. Ostilitatea parizienilor – vreau să spun a oamenilor de pe străzile Parisului – faţă de dictatorul în cămaşe neagră, nu este cruntă, dar e ascuţită şi vioaie. S-ar fi putut ca discursul să-i fie primit cu huiduieli. / Ei bine, au fost dimpotrivă, cîteva minute de linişte şi reculegere, cum nu se va fi întîmplat adesea în faţa unui ecran. Omul de pe pînză vorbea prietenos, fără exces, într-o franţuzească bună, în termeni limpezi, evocînd zilele sumbre ale războiului, pe care el le trăise ca simplu soldat în tranşee, discutînd posibilităţile de viitor ale păcii, trecînd cu abilitate peste adversităţi, fără să le ignoreze însă, desemnînd sobru greutăţile şi rezervele politicii internaţionale de aici încolo. A fost o cuvîntare serioasă şi îngrijorată, dar vibrînd de un simţ omenesc surprinzător. Ducele era de nerecunoscut.”(57)

Cîteva luni mai tîrziu, scriitorul subliniază ciudăţeniile unei dictaturi care face neaşteptate gesturi de generozitate faţă de fauna periclitată. Asemenea amabilităţi poate că îi vor conferi, în posteritate, circumstanţe atenuante. “Ediţia italiană a cărţii lui Axel Munthe [Cartea de la San Michele] era precedată de o prefaţă anume scrisă de autor, care observa, între altele, cît de frumoase sunt păsările Italiei şi mai ales cît sunt de frumoase cele din insula Capri. Asemenea bucurii ale ochiului ar trebui cultivate, scria el, şi e păcat că locuitorii din Capri, vînători în mare parte, nu cruţă aripile ce vin să fîlfîie deasupra pămîntului lor. La urma urmelor, o lege care să oprească împuşcarea păsărilor ar putea să apere această bogăţie liberă a insulei, împotriva oamenilor prea iubitori de praf de puşcă. (…) Se întîmplă însă ca Mussolini, care conducînd o duzină de ministere, mai are timp şi de cetit literatură, să dea peste cartea lui Axel Munthe şi să ia cunoştinţă de dezideratul atît de neserios din prefaţă. Şi se mai întîmplă ca acest Mussolini să nu se sperie a traduce într-un text de lege gîndul emoţionant al unui poet. (…) Fapt este că păsările Italiei au aflat de legea încruntatului Duce, căci în ultima vreme s-a observat o neobişnuită imigrare păsărească spre Capri. Stoluri întregi se refugiază în zona de cer imunizat şi astfel orizonturile insulei Capri se pavoazează cu mii de aripi colorate, ca o invazie de steguleţe festive. / Toată istoria asta, pentru că un om, care era poet, le-a iubit şi pentru că alt om, care era dictator, a înţeles. / În ziua în care se va judeca opera fascismului, această mică poveste va cîntări cred greu în registrul justificărilor. Cu atîta lucru se poate scuza nu numai un regim, dar o istorie.”(58) Caracterul poetic, cu final hiperbolic, al textului citat este evident. Deturnarea mesajului său, prin decodarea unei fascinaţii totalitare a scriitorului, e abuzivă. Învăţătura aferentă, descifrabilă cu uşurinţă, este că surprizele plăcute sînt posibile şi în mijlocul mlaştinii. Ducele “încruntat”, care este un “dictator”, a avut, iată, o neaşteptată tresărire ecologistă.

În altă împrejurare Mihail Sebastian rămîne uimit de performanţele noii Enciclopedii italiene şi se bucură că obiectivitatea ei ştiinţifică a putut fi menţinută, în ciuda regimului fascist, care n-a interferat ideologic. “Nu ştiu dacă vreo bibliotecă de la noi posedă cele 16 volume, pînă astăzi apărute, ale enciclopediei italiene, pe care statul fascist o tipăreşte de cîţiva ani, cu intenţia de a o termina în 1937. Poate biblioteca Academiei, unde, e drept, n-am căutat-o. Dar dacă nici acolo nu se află, va trebui să se aducă neîntîrziat această enciclopedie, nu numai pentru serviciile de documentare ce le poate face lectorilor, dar mai ales pentru exemplul uluitor ce-l constituie. Mi se pare că nu are nimeni dreptul să judece justificarea fascismului italian, înainte de a fi răsfoit aceste volume. / Este o construcţie literalmente formidabilă. Toată cultura şi civilizaţia timpului expusă sistematic, precis, complet. Fiecare articol este un mic tratat. Am deschis la întîmplare să citesc articolul dedicat unui mic sat francez, articolul lui Alexandru cel Bun al nostru, articolul dedicat problemelor de alimentaţie… La întîmplare, din nu importă ce ordine de idei, din nu importă ce disciplină. Pretutindeni, date, cifre, scheme, fotografii, scări grafice. Nu este materialul inert al enciclopediilor curente, cele care au compromis geniul [sic!] şi i-au creat reputaţia de didacticism steril, pe care o cunoaştem. Pare a fi o operă însufleţită, organică şi realmente vie. O adevărată operă de arhitectură complexă şi simplă în acelaşi timp. / Datele şi dimensiunile acestei clădiri, încă neterminată, sunt prin ele înşile [sic!] extraordinare. «Enciclopedia Italiană» va cuprinde 35 de volume plus un volum de indice, 35.000 pagini, 7000 planşe, 800 planşe colorate, 60.000 de fotografii şi desene, 44 milioane de cuvinte şi 250 milioane de litere. / Socoteala aceasta este oarecum americănească, dar cred că este totuşi insuficientă pentru a vă comunica sentimentul de uimire, ce te cuprinde cunoscînd mai deaproape realizarea cifrelor acestora fabuloase. / «Enciclopedia» apare din iniţiativa guvernului fascist şi cu fondurile statului italian, în editura institutului Giovanni Treccani. Redactorii ei sunt repartizaţi în 40 de secţiuni speciale, pentru fiecare disciplină ştiinţifică sau artistică în parte, secţiuni conduse fiecare de către un director. Savanţii şi scriitorii utilizaţi sunt în majoritate italieni, recurgîndu-se însă pentru anumite capitole la competenţa specialiştilor străini indispensabili. Acest imens laborator, această imensă uzină este pusă sub direcţia generală a lui Giovanni Gentile, în sarcina căruia rămîne munca dificilă de sinteză şi coordonare a unui atît de vast material. Sinteză ce se face în baza unui strict principiu de obiectivitate ştiinţifică, ceea ce de altminteri este şi ciudăţenia acestei enciclopedii «fasciste», cu desăvîrşire lipsită de spirit partizan, nu numai în capitolele sale ştiinţifice, dar chiar şi în cele istorico-politice. / Întrebarea este dacă o asemenea operă nu ajunge pentru a legitima un regim.”(59) Gazetarul subliniază că exemplul italian, al muncii ştiinţifice de amploare, neîndiguite de vicisitudini politice, ar trebui preluat cît mai grabnic. În context se percepe nemulţumirea lui faţă de atotputernicia intervenţiei ideologice în toate proiectele culturale de la noi.

Rînduri sarcastice îi provoacă ziaristului de la Cuvîntul cruciada fascismului italian împotriva neologismelor. Obsesia pentru autohtonizarea cuvintelor străine denotă imaturitate naţională. “Guvernul fascist a luat o ultimă măsură de educare a sentimentului naţional. A interzis anume tuturor cetăţenilor italieni să întrebuinţeze în scris sau în vorbă cuvinte de origină străină. Nu ştiu ce pedeapsă sancţionează acest veritabil «delict de neologism», nu ştiu dacă moartea, sau surghiunul, sau numai ocnele, dar fapt e că de azi înainte funcţionează pe teritoriul peninsulei un fel de tribunal etimologic, în faţa căruia vor fi aduse toate expresiile suspecte şi vor fi sever cercetate. Cu deosebire sunt socotiţi drept subversivi termenii de origine franceză. În permanenta îmbufnare franco-italiană acest detaliu nu este lipsit de haz. E un protest copilăros şi simpatic, care este în orice caz preferabil unui război, ba chiar unei conferinţe de pace. / Cetăţeanul italian nu mai are dreptul să-i spună omului care conduce un automobil şofeur cum se zice în mai toate limbile pămîntului, ci autist. / Asta seamănă puţin cu imaginaţia bunului nostru Aron Pumnul care, în veacul trecut, ţinea morţiş să nu-i mai spunem cîrpei cu care ne ştergem nasul «batistă», fiindcă era vorbă străină, ci să-i spunem «nasuflete», fiindcă aşa vine mai pe româneşte. / Dacă te gîndeşti mai bine, bagi de seamă că asemănarea aceasta între reformele lingvistice ale lui Benito Mussolini şi ale lui Aron Pumnul nu este doar o glumă. S-ar putea ca amîndouă să aibe aceeaşi semnificaţie. / Căci de îndată ce o colectivitate trece printr-un acces de «redeşteptare naţională», o apucă un dor furios de purism. Nu mai vrea să mănînce decît naţionalmente, să se îmbrace, să umble şi să vorbească decît autohton. Mişcarea înflăcărată şi naivă a latiniştilor noştri de pe la una mie opt sute şi ceva, de care noi zîmbim astăzi în şcoală, era un simptom firesc şi repetabil. / Filologia este întîia victimă a orgoliului naţional în deşteptare. Politica vamală vine abia în rîndul al doilea. «O, vorbiţi, scriţi româneşte!» se schimbă în alt veac şi în alte circumstanţe în «o, vorbiţi, scrieţi italieneşte!», cu această simplă deosebire că ne socotim astăzi destul de bătrîni şi de amărîţi ca să nu ne mai jucăm cu asemenea jucării agreabile şi demodate. / Nu. Hotărît nu. Neamurile nu îmbătrînesc.” (60)

Atunci cînd se apleacă asupra situaţiei politice propriu-zise, scriitorul lansează o nouă rafală de ironii la adresa fascismului italian şi a celui maghiar care, militînd pentru aceleaşi idei revanşarde, au intrat în coliziune. Agresivitatea internaţională a lui Mussolini e persiflată, căci se izbeşte de similarul comportament politic unguresc. Revizionismul fascist e redus la un derizoriu absurd, atunci cînd se confruntă cu sine însuşi. “Alaltăieri la Budapesta, o nouă organizaţie iredentistă, din cele 999 cîte vor fi existînd acolo, a organizat o nouă manifestaţie pentru revizuirea tratatelor şi recuperarea teritoriilor «pierdute». Manifestanţii s-au dus să strige ura la legaţia italiană, clădire care este pentru junii entuziaşti maghiari cam ceea ce este statuia lui Mihai Viteazul pentru junii bucureşteni. / Cînd vor avea şi ungurii un Caragiale al lor, el nu va neglija probabil să remarce acest fapt cu oarecare humor. / Comedia de alaltăieri a fost însă ceva mai serioasă. Căci ce credeţi dvs. că s-au dus să ceară ungurii la legaţia italiană? / Retrocedarea Croaţiei? Nu. / A Banatului sîrbesc? Nici. / A Transilvaniei? Doamne fereşte! / S-au dus să ceară, nici mai mult nici mai puţin, decît înapoierea portului Fiume. Pur şi simplu. Cerere făcută direct celui interesat, în termenii cei mai politicoşi, dar direct: d-lui Benito Mussolini. / Nu se poate întîmplare mai binevenită. Ea ne serveşte nouă cu mult mai mult decît toate acţiunile noastre posibile de contra-propagandă. Căci cererea manifestanţilor de alaltăieri îi va pune pe italieni în situaţia de a înţelege, pe propria lor spinare, consecinţele politicii lor revizioniste. Iar Ducele va afla că loviturile sale au uneori ricoşeu. / Obiectiv vorbind, din momentul în care ai acceptat temeiurile acţiunii maghiare pentru revizuire, pretenţiile asupra portului Fiume sunt perfect logice. Şi tinerii iredentişti budapestani cerîndu-i d-lui Mussolini să le redea portul Fiume, nu-i cer decît să fie consecvent cu sine. Este aici o socoteală foarte simplă şi dacă lucrurile s-ar întîmpla în politică după logică şi consecvenţă, la ora la care scriem aceste rînduri, la Fiume s-ar cînta imnul lui Racozi [Rákoczi – n.n., L.A.]. Din fericire însă pentru Italia, în marea politică externă mai intră şi un dram de inconsecvenţă, inconsecvenţa fiind, la drept vorbind, ştiinţa nuanţelor. / Avem însă tot dreptul să sperăm ca de aici încolo, în urma incidentului pomenit, să se producă oarecare moderaţie în pasiunea de justiţie europeană a d-lui Mussolini. Nu că energicul stăpîn al destinelor italiene se va speria de manifestaţia mai mult platonică de la Budapesta. Dar oricum, nu este agreabil ca un străin să rîvnească, fie numai în glumă, la ceea ce tu ai mai de preţ. D. Mussolini nu va uita că Fiume însemnează, prin pateticul episod D’Annunzio, piatra de început a conştiinţei fasciste. Şi simplul fapt că bunii săi amici maghiari cugetă la dobîndirea acestui port italian şi fascist îl va face să mai lase puţin revizuirea tratatelor pentru a reflecta la revizuirea amiciţiilor.”(61)

Altădată Mihail Sebastian îşi exprimă uimirea că forţele totalitare (Rusia comunistă şi Italia fascistă) semnează tratate diplomatice şi vor să stabilească pacea europeană, cînd ele, ca nişte adevărate state revoluţionare (i.e. dictatoriale), pe plan intern comit abuzuri, nu diplomaţie. “Într-adevăr, nu vi se pare ciudat că ceea ce am numit mai sus «factori pacificatori» ai continentului se află a fi astăzi tocmai Rusia şi Italia, Rusia sovietică şi Italia fascistă? Un stat revoluţionar de extremă stîngă şi unul revoluţionar de extremă dreaptă? Nu este paradoxală întîmplarea, care face ca rolul de mediator, de arbitru, de păstrător al echilibrului european să rămînă în seama a două state, care prin regimul şi spiritul lor sunt anti-europene? (Înţelegînd desigur prin «european» spiritul democrat, industrial şi libertar, ce a făcut pînă la război tipul comun de stat pe bătrînul continent.)”(62)

România, confruntată cu pericolul constituirii unor mari blocuri militare, în preajma izbucnirii războiului mondial, ar trebui să recurgă la soluţia unei mici alianţe locale, la gurile Dunării. Doar astfel şi-ar prezerva adevăratul spirit european, mai presus de interesele etnice înguste. Ipoteza este avansată de Mihail Sebastian în articolul Părăsim politica – şi intrăm în geografie (alt titlu răstălmăcit cu frenezie de comentatoarea contemporană). “Obligaţi să punem la dosar, pentru timpuri mai senine, harta politică, o deschidem larg pe cea geografică. Şi aflăm că România e o ţară care se mărgineşte la sud cu Bulgaria, la sud-vest cu Iugoslavia, la vest cu Ungaria, la nord-vest cu Cehoslovacia şi la nord, nord-vest cu Polonia. (…) E o politică strîmtă? De acord. Ceva mai mult: nu e deloc politică. Este numai o supunere la realitate. O ascultare calmă, neambiţioasă, nebruscată a ordinelor pe care ni le comunică zi de zi existenţa acestui stat aici, în acest colţ de pămînt unde l-a lăsat Dumnezeu să fie. Asta e tot. / Societatea Naţiunilor – e foarte frumos. Parisul, Londra, Berlinul, Roma – e foarte măgulitor. Dar deocamdată, în aceste timpuri apăsătoare, nu ne priveşte. E un ideal la care visăm şi noi, pentru o zi în care istoria lumii va fi mai confortabilă. Deocamdată rămînem aici. În geografie. / «Europa centrală», a cărei organizare o aşteptăm de atîta vreme, trebuie smulsă ca obiectiv din cîmpul marilor puteri străine – singure responsabile de faptul că un asemenea organism cu toate şansele de viaţă şi creaţie întîrzie să se facă. Ne trebuie o Europă centrală care să nu fie nici a d-lui Tardieu (vezi proiectul dunărean din 1931), nici a d-lui Mussolini (vezi recentul memorandum şi toate încercările anterioare, de sursă italiană), nici a lui Hitler. O Europă centrală care să se facă nu în jurul unei axe politice, ci al unei axe geografice: Dunărea.”(63)

Din articolele examinate mai sus se vede limpede că Mihail Sebastian, în perioada colaborării sale la Cuvîntul, a rămas consecvent cu gîndirea sa democrată, antidictatorială. Scriitorul a persiflat prin diverse argumente soluţia fascistă, chiar dacă i-a găsit şi vreo două amănunte acceptabile (redactarea unei enciclopedii, protecţia ecologistă). Deşi se referea la fenomene politice dintr-o perioadă cînd abuzurile Ducelui încă nu alunecaseră pe panta antisemită (1929-1933) şi nu intraseră în complicitate cu hitlerismul, M. Sebastian a avut argumentele şi sarcasmul pentru a le critica. Să-i recapitulăm, pe scurt, raţionamentele. Mussolini este “încruntatul Duce” şi “dictatorul”, este “omul care s-a înconjurat de un aparat glorios împovărător şi a mimat cu talent, dar şi cu emfază, atitudini supreme”, este “aproape de cabotinaj prin aparenţe”, “personalitatea lui avea şi are ceva iritant, provocator uneori, incomod”, “silueta morală a Ducelui contravine” la “mentalitatea socială” a democraţiei, el are o “figură grandilocventă”, “ostilitatea parizienilor (…) faţă de dictatorul în cămaşe neagră nu este cruntă, dar e ascuţită şi vioaie”. Guvernul fascist “nu mai vrea să mănînce decît naţionalmente, să se îmbrace, să umble şi să vorbească decît autohton”. “Regimul şi spiritul” fascist “sunt anti-europene”, în măsura în care a fi european înseamnă a fi “democrat, industrial şi libertar”. Europa centrală nu mai trebuie să aştepte, subjugată, jocurile revizioniste ale lui Mussolini şi Hitler.

Despre asta vorbesc articolele lui Mihail Sebastian în Cuvîntul!

După ce-am constatat situaţia de la faţa locului, să vedem cum anume ne-o prezintă comentatoarea sa peste decenii. Cartea Martei Petreu ar trebui recomandată, ca bibliografie specială, în toate cursurile despre manipularea şi distorsionarea informaţiei. Stratagema ei – de mare virtuozitate – include următorii paşi:

1) Se ia un obiect de studiu care nu se află în circuitul larg (eventual din presa interbelică);

2) Se omit din prezentare liniile ideatice de forţă ale fenomenului;

3) Se înhaţă două-trei detalii secundare;

4) Sensul lor e răsturnat: două fraze ironice sînt citite în cheie serioasă; o afirmaţie hiperbolică sfîrşeşte înţeleasă ad litteram;

5) Se repetă pînă la stereotipie neadevărul construit astfel, prin deformare şi supralicitare: “a ajuns să facă elogiul lui Mussolini”(64); “Din 1929, Sebastian a fost un admirator – la început prudent, apoi mai înflăcărat – al lui Mussolini”(65); “Forţa fenomenului Mussolini îl fascinează”(66); “Ducele devine cu adevărat colosal în ochii lui Sebastian în decembrie 1932”(67);

Este recomandat să se adauge, ca ingrediente, cîteva date concrete, pentru un plus de credibilitate: ani calendaristici, numere de revistă, trimiteri la pagină.

6) Sînt presărate formule mnemotehnice, pentru culpabilizarea discretă a cititorului care încă nu s-a lăsat convins (de ex: aşa cum am stabilit, după cum s-a văzut deja, aşa cum s-a demonstrat mai sus). Sebastian “a continuat să privească fascismul cu simpatie, justificîndu-i existenţa prin cele mai extravagante argumente, ba pentru că Mussolini protejează (cum am văzut mai sus) păsările din Capri, ba pentru că Italia fascistă publică o uriaşă enciclopedie”(68). “Încă din 1929, Sebastian a fost, aşa cum s-a văzut, un admirator – la început, prudent, apoi mai înflăcărat – al lui Mussolini” (69).

7) După ce noua realitate fabricată a fost acreditată, victima este acuzată de ipocrizie; ea se preface că nu-şi mai aminteşte ceea ce noi, cititorii, ştim deja prea bine: “Sebastian pare a fi uitat complet că el însuşi a justificat fascismul lui Mussolini cu cele mai puerile şi mai extravagante argumente, ba pentru că Ducele editează enciclopedii, ba pentru că permite expoziţia avangardistă de pălării, ba pentru că protejează păsările de pe insula Capri”(70).

8) Concluzia se extinde global, de la amănuntele distorsionate, şi subliniază cu hotărîre minciuna de ansamblu: “Sebastian a scris, din 1929 pînă în 1933, articole de justificare istorică a fascismului italian, fiind unul dintre admiratorii Ducelui”(71).

Aşa trebuie să arate o monografie universitaro-academică?

Note:

(57) Mihail Sebastian, Un alt profil al lui Mussolini, în Cuvîntul, vineri, 5 august 1932, p. 1.

(58) Mihail Sebastian, Păsările zboară spre Capri…, în Cuvîntul, sîmbătă, 24 decembrie 1932, p. 1.

(59) Mihail Sebastian, “Enciclopedia Italiană”, în Cuvîntul, sîmbătă, 6 mai 1933, p. 1.

(60) Mihail Sebastian, “Autist” şi “nasuflete”, în Cuvîntul, 11 martie 1932, p. 1.

(61) Mihail Sebastian, Revizuirea trece şi prin Fiume?, în Cuvîntul, joi, 16 februarie 1933, p. 1.

(62) Mihail Sebastian, Diplomaţie între Roma şi Moscova, în Cuvîntul, duminică, 3 septembrie 1933, p. 1.

(63) Mihail Sebastian, Părăsim politica – şi intrăm în geografie, în Cuvîntul, 15 octombrie 1933, p. 1.

(64) Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, ed. cit., p. 27.

(65) Marta Petreu, op. cit., p. 36.

(66) Marta Petreu, op. cit., p. 72.

(67) Marta Petreu, op. cit., p. 73.

(68) Marta Petreu, op. cit., p. 86.

(69) Marta Petreu, op. cit., p. 101.

(70) Marta Petreu, op. cit., p. 228.

(71) Marta Petreu, op. cit., p. 253.

Limba lui Ernu

11 Sâmbătă oct. 2014

Posted by Laszlo Alexandru in Polemici

≈ 4 comentarii

Etichete

campanie, comunism, demagogie, limba romana, politica, propaganda, URSS, Vasile Ernu

Campania electorală şi-a scos deja la iveală cotloanele groteşti, în care argumente de atac pot fi viaţa de familie sau numărul de copii ai rivalului. Asemenea aberaţii levantine nu sînt în măsură să mă intereseze. Oricum profilul lipsit de clorofilă al tuturor candidaţilor mă determină să nu merg la primul tur de scrutin. Însemnările mele nu reprezintă, aşadar, o opţiune politică, ci o simplă remarcă de decenţă publică.

ernu
Atunci cînd un scriitor premiat şi tradus în cîteva limbi străine înhaţă barda pentru a ieşi în spaţiul politic – deja surescitat de neghiobii –, s-ar cuveni să reflecte o minimă cuviinţă, pe lîngă stăpînirea decentă a limbii române. Nu aceste calităţi îl definesc pe Vasile Ernu, încă de pe vremea cînd ne predica nostalgic despre beneficiile unui paşaport în URSS. Propagandistul cauzelor dubioase se prăvale şi în această campanie cu agramatismul care îl caracterizează.

Ernu e nemulţumit de programul electoral anunţat de Monica Macovei şi ne spune tărăşenia asta. Este el vreun mare specialist în lumea politicii? Nici măcar. “Nu urmăresc dezbaterile TV, sunt pe drumuri, nu am suficient timp, însă apuc să mă informez destul cît să-mi formez o opinie despre candidaţii la Preşedinţie. Mai multă lume mi-a zis să citesc programul Monicăi Macovei. L-am citit.” Avem, prin urmare, un opinioman care, încă din prima frază, îşi declară nepriceperea, documentarea “după ureche”, din ceea ce-i sugerează alţii – iar apoi ne dă poveţe răspicate. Metoda, care denotă o stupefiantă incompetenţă, asumată pompos, se prelungeşte pînă în finalul textului. Ernu ne povesteşte aspru (şi prin intermediar) o transmisie televizată, la care Monica Macovei ar fi participat. Dar el, analistul devastator, admite senin că “Nu am văzut emisiunea deja faimoasă”. Păi, dacă n-ai văzut-o, de ce-o comentezi? Citindu-l pe Ernu, parcă mă uit la tabloul lui Bruegel, cu orbii care se conduc unii pe alţii în prăpastie.

bruegel

După ignoranţă, exagerarea mincinoasă. Cînd rezumă opinii care-i displac şi de care află întîmplător, Vasile Ernu, ideolog tulbure, le defineşte exploziv: “Pogrom împotriva săracilor, educaţiei, sănătăţi[i], culturii”. E şocant să auzi demagogia ambalată în cuvinte grave, de individul venit din spaţiul geografic care, în privinţa conceptului de pogrom, trebuia să aibă o cunoaştere clară. Neruşinarea ostentativă l-a surprins şi pe Dan Alexe, care notează: “Bun, eu știu că exaltații din secta ieșeană, de pildă, cînd le-au fost tăiate uscăturile alea de copaci, au putut scrie despre ‘genocidul teilor’… ‘GENOCIDUL teilor’, da. Așa-s ei, mai excesivi în dendro-metaforă. Asta se pune pe seama ploii provinciale, care transformă în holocas și faptul că tu nu te-ai trezit la timp ș-ai sunat la facultate-n Copou s’ minți că ardi blocu… Da, băi, ardi, tot un holocas îi. (…) Vasile, tu vii din Odesa, parcă… Măcar din rușine de bunici și tot n-ar trebui să folosești aiurea vocabula ‘pogrom’. Sau vrei să sugerezi că tu erai în căruciorul ăla care cobora somptuos scările în Crucișătorul Potemkin? Căruciorul era gol, fraiere… În viața reală, pentru idei se face doar figurație.”

Îmi mai rămîne să bănuiesc numai că scriitorul urss-ist habar n-are de importanţa cuvintelor. Văzîndu-i în treacăt stilul, înclin spre această variantă.

– adverbul confundat cu adjectivul: “Intelectualilor enervanţi [sic! – L.A.] de naivi”;
– pronumele în dativ fără formă de plural; substantivul propriu fără marca dativului: “de ce i [sic! – L.A.] se întîmpla ICR-ului & Patapievici [sic! – L.A.]”;
– nu se face acordul dintre predicat şi subiecte: “nu doar pe mine m-a uimit [sic! – L.A.] iresponsabilitatea şi cinismul”;
– nestăpînirea sferei semantice a lexemului: “mă apucă un sentiment de teamă şi cutremur” [cum arată sentimentul de cutremur? – L.A.].

M-am relaxat văzîndu-i pe anonimii invocaţi şi citaţi de Ernu în sprijinul aberaţiilor sale: Dani Sandu, Victoria Stoiciu, Sorin Cucerai. Iată nişte autorităţi colosale. În sfera propagandei, o asemenea şmecherie se cheamă “inventarea martorilor”.

Vasile Ernu a mîncat o pîine albă în ultimii ani, împrăştiind prin spaţiul românesc valorile sovietice şi ale comunismului umanist, diabolizînd occidentul corupt şi capitalist, punînd umărul la dubioase grupuri de presiune, inventînd antisemitismul printre adversarii umorilor sale comsomoliste. Pentru a deveni credibil ca propagandist, poate că a venit vremea să înveţe corect limba română.

Vocea poporului

30 Luni iun. 2014

Posted by Laszlo Alexandru in Cestiunea zilei

≈ Un comentariu

Etichete

Afganistan, campanie electorala, comentarii, diversiune, Facebook, propaganda, Victor Ponta

Am aflat ieri de pe Mediafax că Victor Ponta s-a dus să viziteze trupele din Afganistan. Îndată ce-a ajuns la baza românească din Kandahar, militarii au declanşat alarma împotriva unui atac aerian, iar premierul şi miniştrii au fost adăpostiţi rapid în buncăr. Un asemenea eveniment e important nu doar ca întîmplare publică, ci şi prin comentariile pe care le generează. Citez primele păreri ale cititorilor, de pe pagina de Facebook a agenţiei de ştiri.

  • nu-i mai adapostiti atat…
  • hmm
  • sa-i atace aia :)) pe toti ministrii si sa-i extermine… ca si asa tin umbra degeaba pamantului
  • Lasati-l pe Ponta afara!
  • Vai, dar nu muri acum… ca să te transforme ăștia în erou!
  • de ce??? lasa-l liber!
  • Puteau sa nu se grabeasca…
  • era sa ne loveasca norocul!!
  • ne-a ratat norocul mai degraba :)))
  • Ce atac fratilor? A inceput Ramadanul si sunt lihniti de foame… de atacuri le arde alora!? :))
  • Hmmmmn….
  • sa mori tu? ponta suge pixu
  • Dar cum sa nu ii adaposteasca pe nenorociti! Si eu la randul meu i-as adaposti intr-un loc sigur, de unde sa nu mai iasa!!! As avea nevoie de o bomba sau 2 grenade…
  • Au mutat circul in Afganistan, stiind ca o televiziune le face reclama.
  • cat l-a costat pe ponta sa-si comande o alarma in direct?
  • ma bucur ca i-a prins alarma acolo… asa simt si ei pe pielea lor frica de moarte
  • N-avem noi norocul asta
  • poate-l rapesc si scapam de ponta.
  • rascumpararea o negociaza basescu
  • Niciodată nu trebuie să vrei răul altuia că vei avea tu parte de el.
  • hai va rog…
  • Dar… ponta era deja in buncar… buncarul MAPN
  • HEI INAMICU’, Victoras e in buncarul ala, stii tu care…
  • Bagamias… au ratat 😦
  • Asteptam poza selfie cu obuzul pe facebuciul lui Ponta
  • lasati-i afara… va rog eu!
  • Doamne ajuta! Hai Talibanii!!!
  • A venit stirea peste ei ca faceau aia trafic de influenta in cabinetului lui „dotore”???? Cred ca daca se ascund in buncar… nu ii gaseste justitia???
  • Repetir la rapirea din Irak??!! Cine scoate banii de rascumparare, Mondialu’ ??!!
  • Haisam e pe-aproape, pe-acolo ??!!
  • Sa-l lase pe Ponta afara santinela…
  • S.a cacat ponta en pantaloni sigurr
  • Poporul Roman, prin vointa nationala il indeamna pe DOMNUL PRIM MINISTRU STIMATUL VIOREL VICTOR sa iasa cu un steag alb si in chiloti pentru negocieri. Platim noi din bugetul de stat!!
  • o punem de un party sau ba? cu coliva, sobor de preoti… tot ce trebe.
  • Băse a pus totul la cale. (sursa / antena 3)
  • Iar minte Ponta!!!
  • Omul asta poarta ghinion pe unde trece!
  • asta-i vrajeala menita sa-l ajute pe ponta sa mai iasa in fata fraierilor cu niste aparitii „shock”….
  • au mutat circul in Afganistan
  • Bomba este in cabinetul lui Ponta!!!
  • Punem mana de la mana si va platim sa ii ziditi acolo!
  • Eu cred ca e doar propaganda pt „eroii” de opereta Ponta&Co. Si, orice ar fi, n-avem noi norocul asta!
  • I-a scapat? Vaaaai ce pierdere.
  • N-avem noi asa noroc
  • au dat alarma de rachete pt ca ponta este petarda… scria clar… nu intrati cu petarde in baza militara!!! (nu avem noi noroc sa il trosneasca vreo racheta pe ponta, desi intentiile talibanilor erau foarte bune… incercau sa il trimita pe circarul sef in locurile muuult mai calde…)
  • Acum chiar își va muta biroul in bunkerul de la ministerul apărării, dar totul va fi in zadar, Toba a vorbit!
  • Cata vrajeala aveti
  • Pacat…
  • lasati ministrii si pe po(a)nta afara, iar militarii la adapost
  • Cred ca basescu a dat alarma.

M-am oprit cu sinteza reacţiilor după prima oră. Stau şi mă întreb: omul ăsta va candida oare să devină preşedintele României?

Propaganda în istorie (4)

15 Miercuri ian. 2014

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ Scrie un comentariu

Etichete

Adrian Cioflanca, antisemitism, comunism, fascism, istorie, propaganda

Eşantionul analizat de Adrian Cioflâncă e diversificat şi acoperă sursele de autoritate ale perioadei comuniste. Judecata politică e prezentă în compendiul Istoria României, elaborat de Miron Constantinescu alături de alţii; istoricii în serviciu comandat sînt ilustraţi de alde Mihai Fătu şi Ion Spălăţelu (nomen est omen!); opinia armatei răzbate din tratatele Istoria militară a poporului român şi România în anii celui de-al doilea război mondial, apărute la Editura Militară; “tradiţia” istoriografică se încarnează în sinteza lui Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pînă astăzi. Cu infime variaţii, toate vocile se completează în relativizarea suferinţelor evreieşti, a gravităţii faptelor, a numărului victimelor. Cercetările vremii s-au aflat în captivitatea perspectivei ideologice, care se impunea difuzată cu orice preţ: “preocuparea istoricilor de partid de a disculpa statul român şi societatea pentru implicarea în atrocităţi antisemite, presiunile istoricilor militari de a scoate din cauză armata şi pe comandantul acesteia, scrierile unor scriitori gravitînd în jurul partidului, care romanţează profilul lui Antonescu”.

Prin investigaţiile lucide ale tinerilor istorici de azi răzbate spre lumină întregul balast de propagandă, care apasă încă asupra istoriografiei româneşti tradiţionale. Abia astfel iese în evidenţă nevoia rediscutării oneste, întemeiate pe documente, mărturii şi fapte, a întîmplărilor atroce dintr-un secol cumplit.

Propaganda în istorie (3)

14 Marți ian. 2014

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ Scrie un comentariu

Etichete

Adrian Cioflanca, antisemitism, comunism, fascism, istorie, propaganda

În etapa ceauşistă a istoriografiei se constată o dublă măsură în tratarea foştilor colegi şi responsabili de guvernare din vremea războiului. Legionarii sînt desconsideraţi şi marginalizaţi ca pondere politică (“bandiţi”, “tîlhari”, “asasini”, “terorişti”). În schimb acţiunile mareşalului Antonescu sînt socotite ca rezultatul unor imperative istorice. Antisemitismul vremurilor e prezentat laolaltă cu alte abuzuri, sau este eludat. La fel se întîmplă cu victimele evreieşti, al căror număr este minimalizat, sau apartenenţa lor etnică e diluată. Istoricii comunişti “se străduiesc să arate că măsurile represive ale regimului antonescian nu se bazau pe un ethos antisemit şi pe politici pe criterii etnice – fapt care ar fi asociat România Germaniei naziste –, prezentîndu-le în schimb ca măsuri represive cu caracter politic sau născute din necesităţi militare, în condiţii de război”.

Unii autori comunişti, ca Nicolae Minei, s-au ataşat opiniilor exprimate de adepţii regimului antonescian pe linia negaţionismului, susţinînd că “în România holocaustul nu a avut loc tocmai pentru că, cu foarte puţine şi nesemnificative excepţii, călăii cu zvastică nu numai că nu s-au bucurat de concursuri binevoitoare, oferite din proprie iniţiativă, dar s-au lovit de refuz în tentativele lor de a recruta complicităţi”. De aici şi pînă la teza că în România evreii nu au fost masacraţi, ci au fost chiar salvaţi, n-a fost greu de ajuns. Cercetarea istorică obiectivă a demontat ulterior falsitatea acestor enunţuri. Nu în ultimul rînd demersul comuniştilor autohtoni a slujit la alimentarea unor conflicte politice ale momentului: în numeroase lucrări se insistă pe atrocităţile antisemite horthyste din nord-vestul României, aflat sub administraţie maghiară, dar sînt diminuate sau omise violenţele antisemite de pe alte teritorii aflate sub administraţie românească.

Propaganda în istorie (2)

13 Luni ian. 2014

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ Un comentariu

Etichete

Adrian Cioflanca, antisemitism, comunism, fascism, istorie, propaganda

În prima perioadă s-a remarcat trecător atitudinea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, care a apucat să vorbească despre “antisemitismul de stat” din vremea fascistă. Dar vocea lui a fost redusă la tăcere şi acoperită de istoria lui Roller, unde “referinţele la politicile antisemite sînt rare, ambigue şi nu sînt însoţite de explicaţii”. Cînd vine vorba despre victimele fascismului, ele sînt pomenite de-a valma (“s-au înfiinţat lagăre în care au fost închişi mii de cetăţeni democraţi”), sau în termeni generici (“represiuni rasiale”, “măsuri de aservire a naţiunilor conlocuitoare”). Toate abordările din stalinism vor prelua strategia de plasare a comuniştilor pe piedestalul de victime ale fascismului şi de dislocare a evreilor din postura de categorie etnică persecutată.

Odată cu “renaţionalizarea” discursului istoric românesc, de la începutul anilor ‘60, manualul unic al lui Roller este denunţat fiindcă a neglijat perspectiva “etnocentristă”, sub faldurile internaţionalismului comunist. Acum se face revenirea la interbelic, la insistenţa pe imaginea naţiunii dominante. Este marginalizat în continuare, dar dintr-o altă perspectivă, aportul minorităţilor etnice la configurarea vieţii sociale româneşti. Lucrurile se cristalizează în etapa ceauşistă (1965-1989), cînd naţionalismul şi neo-stalinismul se împletesc. Fascismul este prezentat acum ca un produs de import, lipsit de legitimitate internă (“în ciuda opoziţiei tot mai energice a maselor populare”). Ţara noastră e deplînsă fiindcă a fost abandonată de puterile occidentale; ele “au aruncat România în braţele Germaniei”. Hitler este vinovatul exclusiv pentru ascensiunea legionarilor, venirea la putere a lui Antonescu, politicile “teroriste” şi “atrocităţile comise”.

Măsurile dictatoriale au fost în “flagrantă şi ireconciliabilă opoziţie cu majoritatea covîrşitoare a poporului român”. Populaţia ar fi răspuns cu “indignare” la “excesele” fasciste şi i-ar fi opus “un zid de netrecut al umanitarismului”. Atunci cînd vine vorba despre pogromul de la Iaşi, pus în practică de armata română, de jandarmeria română şi de populaţia locală (după cum a demonstrat-o Jean Ancel), vinovăţia este aruncată asupra armatei germane, a unor “soldaţi izolaţi, fugiţi de la unităţile lor”, a unor “elemente degenerate din organele de pază şi supraveghere”, a unor legionari şi a unor “civili în stare de ebrietate”.

Propaganda în istorie (1)

12 Duminică ian. 2014

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ Scrie un comentariu

Etichete

Adrian Cioflanca, antisemitism, comunism, fascism, istorie, propaganda

Cercetătorul Adrian Cioflâncă propune pe internet lectura unui studiu pe care l-a tipărit acum cîţiva ani. Din cauza circulaţiei sale restrînse, în mediile de specialişti pentru care a fost elaborat, nu s-a bucurat de atenţia pe care ar fi meritat-o. Este vorba despre “Gramatica disculpării” în istoriografia comunistă. Distorsionarea istoriei Holocaustului în timpul regimului Ceauşescu. Liniile lui principale se cuvin reamintite aici.

După al Doilea Război Mondial comunismul a urmărit tenace să se profileze ca singurul adversar şi învingător al fascismului. Una dintre manevrele subsecvente a impus diminuarea şi ascunderea altor categorii de victime create de fascism, printre care aceea a evreilor. Strategia se vădea cu atît mai acută, cu cît la scurtă vreme un nou antisemitism, de factură stalinistă, avea să se manifeste în blocul est-european. Istoricul remarcă acelaşi tip de discurs, pe problema evreiască, în toate statele comuniste, ceea ce dovedeşte coordonarea serviciilor de propagandă în jurul unui creier unic. Ascensiunea şi abuzurile criminale naziste au fost puse pe seama politicii germane, la care au aderat, de nevoie sau din oportunism, elementele declasate de la faţa locului, din diversele state ocupate. Altminteri însă ansamblul populaţiei din ţările blocului sovietic a ilustrat “lungi tradiţii de rezistenţă antifascistă”. Suferinţa specifică a evreilor a fost doar întîmplător remarcată şi exprimată în discursul istoriografic comunist.

Premiul Nobel pentru economia naţională

29 Marți oct. 2013

Posted by Laszlo Alexandru in Moralităţi

≈ 2 comentarii

Etichete

demagogie, festival la Iasi, literatura, Mircea Cartarescu, Nobel, propaganda, Varujan Vosganian

La finalul Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere de la Iaşi ar fi “transpirat” o informaţie de senzaţie. “Propunerile României la Premiul Nobel pentru literatură” sînt Mircea Cărtărescu şi Varujan Vosganian.

Odată că “propunerile României” sună suficient de ambiguu pentru o manipulare şmecheră. Există diverse instituţii, organizaţii şi personalităţi care sînt invitate sau care au dreptul să formuleze propuneri legate de candidaturi. Toate recomandările trebuie să fie, obligatoriu, confidenţiale, altminteri sînt automat descalificate. Dar cum s-au închegat sugestiile convergente de candidaturi, din partea întregii Românii, în condiţii de discreţie asumată?

Apoi că Premiul Nobel pentru literatură s-a stabilit deja anul ăsta, din cîte ţin eu minte. Ce sens mai avea să se vină cu o “informaţie bombă” despre ceea ce n-a fost să fie? Omul Orbitor s-a mai fălit şi anul trecut că era să ia Nobelul la Stockholm, pe cînd la Bucureşti era linşat de televiziuni şi presă. De-atunci campania împotriva lui s-a domolit, autorul a aplicat sfatul clasic (“Mircea, fă-te că lucrezi”) şi nici Cărtărescu n-a emigrat, în semn de protest că n-a fost recompensat. Rămîne în joc Varujan, peste care vin val-vîrtej procurorii cu ancheta că a subminat economia naţională a României. Vajnicul politician obţine protecţia Senatului împotriva acţiunii legii, însă are nevoie de pampers pentru imaginea publică. Şi iată ce bună-i Cartea şoaptelor prin tîrgul Ieşilor! Aflăm că omul care – din zisele anchetatorilor – a deşelat economia ţării are şi talent literar. E ‘oţ, dar e de Nobel!

Domle, nici subminarea economiei naţionale nu mai e ce-a fost odinioară…

vosganian

← Articole mai vechi

Accesări

  • 107.303 views

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te celorlalți 144 de abonați.

Articole recente

  • Simfonia lumii (3)
  • Simfonia lumii (2)
  • Simfonia lumii (1)
  • George Coșbuc, primul traducător integral al “Divinei Comedii” în română
  • George Coșbuc, il primo traduttore integrale della “Divina Commedia” in romeno

Comentarii recente

Laszlo Alexandru la Poezia științei în “Parad…
Cristina-Alice TOMA la Poezia științei în “Parad…
Laszlo Alexandru la Inimaginabil
ourzica la Inimaginabil
Laszlo Alexandru la Etica neuitării
Horia Puscuta la Etica neuitării
Ioana Haitchi la Conspirația familiei Pazzi
Laszlo Alexandru la Luigi Pirandello, „Nuvel…
vicuslusorum la Luigi Pirandello, „Nuvel…
Ioana Haitchi la Scrisoare despre Dante
Laszlo Alexandru la Scrisoare despre Dante
Ioana Haitchi la Scrisoare despre Dante

Cele mai bune

  • La lingua italiana al Collegio Nazionale “G. Bariţiu” di Cluj-Napoca, Romania
  • Să spionăm cu Katherine Verdery (3)
  • O carte şocantă: Andrei Klein, “Lea. Povestea familiei mele”
  • Amintirile noastre și realitatea (2)
  • Limba italiană la Colegiul Naţional “G. Bariţiu” din Cluj-Napoca
  • Conspirația familiei Pazzi

Categorii

  • Amfiteatru
  • Anunţuri
  • Cestiunea zilei
  • Dante
  • Despre mine
  • Diverse
  • Italienistică
  • Moralităţi
  • Neghiobii
  • Pirandelliana
  • Polemici
  • Uncategorized

Calendar

ianuarie 2023
L M M J V S D
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  
« nov.    

Arhive

Meta

  • Înregistrare
  • Autentificare
  • Flux intrări
  • Flux comentarii
  • WordPress.com

Etichete

amintiri analiza Andrei Klein antisemitism arhive biografie blog Bucuresti carte carti Cluj colaboratori colaborator Securitate competente comunism conferinta Consiliul Judetean Cluj credinta cultura Cuvintul Dante demisie dezbatere dialog disident Divina Comedie Dumnezeu evrei Evul Mediu extremism fascism film Freud Gabriel Andreescu Holocaust imagine intelectual interbelic internet interviu ironie istorie Italia Jurnal lansare de carte Lectura Dantis literatura manipulare Marta Petreu Mihail Sebastian Mircea Arman Mircea Zaciu neghiobie Nicolae Manolescu Ovidiu Pecican Paradisul Paul Goma plagiat poezie poliglot politica premiu profesor propaganda scandal scriitor scriitori Securitate traducere trecut Tribuna turnatori universitate Victor Ponta ziarist

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com. Tema: Chateau de Ignacio Ricci.

Confidențialitate și cookie-uri: acest site folosește cookie-uri. Dacă continui să folosești acest site web, ești de acord cu utilizarea lor.
Pentru a afla mai multe, inclusiv cum să controlezi cookie-urile, uită-te aici: Politică cookie-uri
  • Urmărește Urmăresc
    • Laszlo Alexandru
    • Alătură-te altor 144 de urmăritori
    • Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
    • Laszlo Alexandru
    • Personalizare
    • Urmărește Urmăresc
    • Înregistrare
    • Autentificare
    • Raportează acest conținut
    • Vezi site-ul în Cititor
    • Administrează abonamente
    • Restrânge această bară
 

Încarc comentariile...
 

Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.