Aventura mea cu Dante (3)

Etichete

Baia Mare, conferință, Dante, Divina Comedie

De ce mai este complex și complicat textul acestui poem, Divina Comedie? Se deosebește de toate cărțile de literatură, care își stabilesc domeniul de apartenență – pot fi epice, sau lirice, sau dramatice – dacă sînt epice, au personaje și acțiune, cele lirice insistă pe figurile de stil, pe rimă, se transmit în mod direct sentimentele autorului, cele dramatice – aici sîntem chiar pe domeniul nostru, în acest moment, fiindcă sîntem la un festival de teatru – presupun dramatism, personaje pe scenă, schimb de replici, confruntare, luptă și așa mai departe. E clar că sînt strategii specifice de exprimare, în cadrul diverselor genuri literare. Dante este epic, în cartea lui se întîmplă foarte multe lucruri și există peste 500 de personaje, care fiecare face ceva, sau îi face altcuiva cîte ceva. Divina Comedie este cartea din Evul Mediu cu cele mai multe personaje. Dar ea este și lirică, pentru că are versuri; fiecare are unsprezece silabe (Nel-mez-zo-del-cam-min-di-no-stra-vi-ta). Oriunde deschideți Divina Comedie, fiecare vers va avea 11 silabe. Ăsta este ritmul endecasilabic (l’endecasillabo). Versurile sînt grupate în terține, adică în grupuri de cîte trei. De obicei, după cele trei versuri, terțina se termină cu punct, sau cu punct și virgulă. Adică o idee, pe parcursul Divinei Comedii, de obicei este inclusă într-o terțină. Poate fi în două, poate fi în trei. Atunci cînd urmărește o virtuozitate artistică, poetul poate să se extindă la 13 terține, în cadrul unui acrostih! Dar acelea sînt pasaje de excepție. De cele mai multe ori, extensia ideatică a ceea ce Dante comunică se include într-o terțină. Un alt element liric important este terța rimă, adică avem rime în versurile 1 și 3, ne întoarcem să preluăm rima următoare: 2-4-6, 5-7-9, 8-10-12, 11-13-15, 14-16-18, 17-19-21, 20-22-24 și tot așa mai departe, rimele merg pe aceeași schemă pînă la un total de 14.230 versuri. Să ai un poem cu unsprezece silabe în fiecare vers, o idee inclusă într-o terțină și toate rimele cu această structură de fier, nemodificată – așa ceva dacă îi dai unui computer, nu poate să facă! Iar asta e partea formală, externă. După aceea, cînd intri în conținut, el să fie structurat pe patru niveluri: literal, alegoric, moral și anagogic. Asta e Divina Comedie, să ne înțelegem. Nu mai insist cu argumentele, pentru a dovedi că acest poem este liric. Dar el este și dramatic, pentru că numeroase personaje intră în conflicte, pe alocuri extrem de violente. Sînt confruntări uneori chiar de natură fizică, în Infern: dracii năvălesc peste eroul principal, vor să-l bată pe Dante, să-l înțepe cu sulița, el se sperie, se ascunde. Putem să vedem Divina Comedie ca pe o carte plină de suspans și nu greșim. Deci este tratatul de teologie din Paradis, fără discuție, dar este și romanul de aventuri din Infern. Este un ansamblu, îmbrățișează toate posibilitățile comunicării și toate varietățile de situații din existența umană. Dar e dramatică Divina Comedie nu numai prin forma în care ne spune lucrurile, ci și prin strategiile implicite. De cele mai multe ori, cînd se transmite replica de la un personaj la altul, “E io a lui”, “E lui a me” “Și eu către el”, “Și el către mine” “Și atunci el”, “Și el deodată”. Acestea sînt trăsături care există de obicei în textul dramatic, unde se indică numele personajului, se pun două puncte și urmează replica sa, ca atare. Structura de construcție a textului dramatic este foarte limpede.

Mi-ar plăcea să vă fac o ilustrare concretă a laturii dramatice din Divina Comedie. Nu insist acum pe epic și nu insist pe liric, dar m-am gîndit că, dacă tot sîntem la un festival de dramaturgie, hai să spun două vorbe despre acest aspect al poemului. Întîi va trebui să aveți un pic de răbdare, ca să vă prezint faptele, iar apoi vă ofer cheia de interpretare. Mă gîndesc la cîntul X din Infern. Ca să începem cu premisele, în cîntul IX protagonistul ajunsese cu Virgiliu la porțile cetății Dite. Știți că e vorba despre o călătorie, prin Infern, Purgatoriu și Paradis, Dante are o călăuză, pe Virgiliu, în primele două ținuturi, pe urmă apare Beatrice, la sfîrșitul Purgatoriului, îl preia și-l conduce în Paradis. Infernul este ca un fel de pîlnie, în care se coboară; cu cît se merge mai jos, Infernul e tot mai strîmt, păcatele sînt mai grave și formele de tortură sînt tot mai intense și violente. Există o ierarhie, s-a vorbit de criteriul aristotelic de ierarhizare în trepte a culpelor. În cîntul IX, cei doi, Dante și Virgiliu, ajung la poarta cetății Dite. (Dite este un sinonim pentru Lucifer.) Cetatea lui Lucifer, partea de “cazemată” a locului damnării. S-a spus – și pe bună dreptate – că decorurile din Divina Comedie reiau decoruri din Evul Mediu. Adică avem cetăți, poduri mobile, șanțuri cu apă, care apără roată zidurile fortificate. Cei doi ajung la cetatea Dite și, acolo, călătorul se pomenește cu o surpriză! Pînă atunci, cînd Dante avea o problemă, dacă ieșea un diavol în fața lui sau se întîlnea cu Caron, care trebuia să-l treacă pe malul celălalt, sau alte ființe monstruoase îl vedeau pe Dante că e viu, pe cînd toți ceilalți sînt morți, și se răsteau la el să plece înapoi, refuzau să-l ajute, în clipa aceea le ieșea în față Virgiliu, cu o formulă magică. Știți cum e în literatura orientală, cu “Sesam, deschide-te!”, formulele magice totdeauna ne plac și sînt simpatice, fiindcă ne rezolvă instantaneu problemele, și pe urmă vine o comoară de obicei. Așadar Virgiliu iese în față și-i strigă diavolului: “Vuolsi così colà dove si puote ciò che si vuole, e più non dimandare!”. Așa se vrea, acolo unde se poate ceea ce se vrea și mai multe nu întreba! Este mai întîi un minunat joc de cuvinte, cu două din cele trei verbe servile din limba italiană: potere, volere și dovere. Dar și sensul expresiei este plin de substanță. Se vrea acolo unde se poate ceea ce se vrea. Virgiliu nu spune direct: «știi, Dumnezeu ne-a trimis pe noi! Tu dă-te la o parte și taci din gură, că altfel s-ar putea să ai probleme». El nu i-o zice chiar ca-n filmele western, cu bătaie, în aventurile lui Joe Limonadă, i-o transmite cu filosofia de rigoare, cu sintaxa alambicată. Dușmanii pricep imediat, se prăvălesc într-o parte și-n alta, îi lasă drum liber lui Dante. Această aventură se repetă de trei ori ca atare, pînă în fața intrării în cetatea Dite. Unde călăuza se străduiește în zadar cu formula magică, este trimis la plimbare și pe metereze ies sute de diavoli, care-l amenință pe drumeț că-l vor lua prizonier și vor să-l izgonească pe îndrumătorul său. Dante, cînd aude, se face alb la față de spaimă, maestrul se străduiește să-l calmeze, deși rămîne el însuși cam descumpănit de faptul că n-a reușit să rezolve impasul. Însă, ca prin minune, apare un înger. Acesta e unul din pasajele mele preferate, care ilustrează și expresia Deus ex machina, cînd toate obstacolele sînt depășite ca prin farmec. Apare acest înger, care trece peste tot mîlul din Stix, încît nici nu-l atinge cu picioarele, se uită cu dispreț la toată lumea și-l ignoră pe Dante, care la strigătul lui Virgiliu se prăvălise în genunchi cu venerație, se duce la poartă și, cu o vergea măruntă (cum au dirijorii de la muzica simfonică) o atinge, iar ea se prăbușește sfărîmată. Toți dracii de pe ziduri se duc de-a berbeleacul. Se face pîrtie. Iar îngerul Domnului se întoarce, la fel de disprețuitor, ignorînd pe toată lumea și, cum zice extraordinar poetul, pleacă avînd expresia unuia care avea alte lucruri, mai importante, de făcut. Pentru el, asta fusese un fleac. Așadar există asemenea lovituri de scenă foarte savuroase în Divina Comedie, ca-n orice piesă de teatru bine gîndită.

Și acum am ajuns în cîntul X. Dante intră în cetatea Dite, curios să vadă ce-o fi acolo. Primul moment este de teamă, dar și de reverență: se zăresc numeroase morminte, care stau deschise și, din ele, ies niște limbi de foc. Dar nu e nimeni, e pustiu. Dante i se adresează lui Virgiliu, are un moment de conversație cu călăuza, la începutul cîntului, vrînd să afle ce se întîmplă, ce este acolo, dacă ar putea vedea pe cineva. Primul moment dramaturgic: Dante e nedumerit. În mijlocul răspunsului edificator al lui Virgiliu, răsare o umbră, un duh dintr-un mormînt cu flăcări, înălțat pînă la brîu, cu pieptul și fruntea dezgolite, într-o atitudine foarte maiestuoasă: Farinata degli Uberti. Un mare politician ghibelin, fost conducător al cetății Florența. Acesta îl abordează pe Dante: “chi fuor li maggior tui?”. Cine ți-au fost înaintașii? Sau, cum ar zice Ion Creangă pe la noi: mă, tu al cui ești?! Numai că noi avem un alt registru, popular și derizoriu. Pentru că replica lui Farinata degli Uberti, “chi fuor li maggior tui?” este de o maximă demnitate aristocratică și semeție. Ia să te văd, ești nobil ca mine? Fiindcă te aud vorbind în graiul florentin. Dar cine erai tu, acolo, la Florența? Vedeți cum funcționează instantaneu eticheta socială medievală: să știu și eu cu cine stau de vorbă. Dar, mai important decît atît, întrebarea urmărește să clarifice apartenența politică a lui Dante: ai fost cumva ghibelin, ca mine, care le-am fost chiar conducător? sau ești guelf, adică dușman de-al meu?

Virgiliu îi explică drumețului că în fața sa se află Farinata și-l îndeamnă să stea de vorbă cu el, folosind cuvinte bine cumpănite. Și apare confruntarea! În mijlocul conflictului din cîntul X, dintre Dante și Farinata degli Uberti, ieșit la iveală din flăcări pînă la brîu, se ivește lîngă el o altă umbră, care abia scoate capul. A auzit discuțiile în contradictoriu dintre Farinata și Dante. Cine e această umbră? Cavalcante dei Cavalcanti. Fac o paranteză aici, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Dante a fost Guido Cavalcanti, el însuși poet de mare talent și om politic din facțiunea lui Dante, așadar tot guelf alb. Și ce s-a întîmplat acolo? Dante a fost ales prior al cetății Florența. Cum ar fi primarul localității, cu mențiunea că aveam de-a face cu un oraș-stat. Așa că Dante a fost ales ca șef de stat, pe timp de două luni. În acel context cu foarte multe dueluri, măceluri și conflicte între facțiunile politice, conducătorii au dat un decret obligatoriu: cine se mai duelează, va fi trimis în exil. La scurtă vreme de la publicarea edictului, tocmai Guido Cavalcanti s-a luptat cu Corso Donati, una din căpeteniile guelfilor negri. Au fost aduși la judecată și legea a fost pusă mai presus de prietenie. Amîndoi au fost trimiși în exil. Dante, ca prior, l-a exilat pe unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, Guido Cavalcanti. Poetul a plecat din cetate și, după cîteva luni, s-a îmbolnăvit atît de grav încît, deși a fost amnistiat, cînd s-a întors a murit la scurtă vreme. Deci asta a pățit Guido Cavalcanti – nu zic din cauza, dar – prin intermediul lui Dante. Închid această paranteză explicativă și revin la firul întîmplărilor din cîntul X. Apare din mormîntul în flăcări o umbră pînă la gît, care parcă stătea în genunchi. «Dacă tu ai venit aici, fiul meu unde este? Fiindcă voi sînteți prieteni!». Dante înțelege că este tatăl lui Guido Cavalcanti și-i răspunde: «Eu n-am venit singur. Am venit ajutat, călăuzit de cineva, pe care fiul dumitale l-a ținut în dispreț» (“ebbe a disdegno”). Poetul folosește un timp verbal din trecut, passato remoto: ebbe. Aici iarăși se pot deschide multe direcții de analiză. Dante vine pe lumea cealaltă ajutat de Sfîntul Duh – deci Guido nu era credincios. Dante vine ajutat de Virgiliu – deci Guido n-avea respect față de poezia antică. Dante vine ajutat de Beatrice – deci Guido n-avea reverență față de harul divin. Dar trecem peste toate aceste ipoteze. Iar umbra îngenunchiată în mormînt rămîne șocată de durere: «Cum ai spus? L-a ținut în dispreț? Ebbe? Deci el nu mai trăiește? (Fiindcă așa se pricepe, dacă tu ai folosit un timp trecut.) Ochii săi nu se mai bucură de lumina soarelui?». Și se prăbușește, absolut devastat, la ideea că fiul său a murit deja, cum a dedus din cuvintele călătorului, care vorbea despre el la trecut. Acesta a fost al treilea episod. 

Urmează al patrulea episod, de explicații. Își reia vorba Farinata, cel care stătea ridicat pînă la piept, cu aceeași intonație, dar un pic mai smerit, fiindcă a văzut că în fața lui stă un personaj totuși de excepție, care merită considerația lui. Îi răspunde că și el regretă multele vărsări de sînge care au fost provocate. Între timp Dante, nedumerit, îl întreabă despre celălalt duh damnat, de ce era așa de îndurerat. «Pentru că noi nu vedem în prezent ce se întîmplă în lumea celor vii, noi vedem departe în viitor și departe în trecut. Cavalcante nu știa ce i s-a întîmplat fiului său și dacă mai trăiește.» Dante își cere scuze că a fost o neînțelegere, Guido încă mai trăiește, dar el, Dante, nu pricepea această necunoaștere a realităților, din partea lui Cavalcante dei Cavalcanti. În al cincilea episod, cade înapoi și Farinata, iar Dante pășește mai departe cu Virgiliu, printre mormintele deschise, în flăcări.

Cinci episoade, așadar, în cîntul X al Infernului. Primul – de introducere. Ultimul – de concluzii. Al doilea, cînd apare Farinata – cu punctul culminant, cu duelul verbal tăios, în dialogul dintre cei doi actori principali ai vieții politice italiene. O confruntare scînteietoare. Al treilea, cu Cavalcanti – de lamentație, de durere, de sfîșiere a părintelui ce a dedus că i-a murit copilul. Al patrulea, în care Farinata devine mai maleabil și dialogul în sfîrșit se produce, între cei doi mari oameni. Observați că, pe parcursul a 136 de versuri, cîte cuprinde cîntul X, din punct de vedere dramaturgic, de confruntare între personaje și de tonalități artistice absolut diferite, în cadrul blocurilor de semnificație juxtapusă, există o formidabilă performanță a textului dantesc. Spunea cineva, un comentator, că ar fi inadecvat să căutăm mereu toate cele patru sensuri suprapuse în poemul dantesc. Uneori prevalează cel literal, alteori este mai evident cel alegoric, alteori e mai important cel moral și alteori se impune cel anagogic. Există pasaje cu cîte două sau trei niveluri de lectură, dar nu sînt mereu prezente toate cele patru. Eu vin și completez. Nu totdeauna textul Divinei Comedii este epic; sau nu totdeauna este liric; și nu totdeauna este dramatic. Strategiile de exprimare literară se alternează. Dar împreună dau bogăția capodoperei. Am încercat să subliniez un asemenea aspect, fiindcă ne aflăm tocmai la un festival de dramaturgie, cu numeroase trupe teatrale participante, și am vrut să mă refer la această calitate de construcție structurală, în cadrul poemului medieval.

De fapt m-a interesat să vă spun următoarele lucruri despre Divina Comedie: 1) Este o lectură dificilă; nu vă descurcați dacă porniți pieptiș, pe cont propriu. Chiar și Dante avea diverse călăuze. Cititorul său are nevoie de o călăuză pentru a răzbi și a-l citi. 2) Este o operă foarte recompensantă; nu numai Dante își caută drumul spre mîntuire, ci ni-l căutăm cu toții. Și nu e numai expediția lui Dante, ci e călătoria fiecăruia dintre noi, care-l însoțim. Cu gîndurile noastre, cu sentimentele noastre.

Vorbind foarte pe șleau: este o carte unde intrăm proști și de unde ieșim deștepți. Și nu-i o figură de stil. Înțelegem o mulțime de lucruri despre cum e făcută lumea, adică exact ceea ce își propun scriitorii, fiecare pe stilul lui, să ne spună. Însă așa cum e făcută lumea la Dante, nu mai e făcută la nimeni. Ieșim de acolo infinit mai bogați sufletește și din punct de vedere intelectual și al cunoașterii lumii înconjurătoare, naturale și spirituale. Pe vremea lui Dante au existat mari pasiuni din iubire (vezi povestea cu Francesca și Paolo), la fel ca-n zilele noastre; și pe atunci au existat trădători odioși (vezi cazul lui Bocca degli Abati), ei există și sub ochii noștri; pe vremea lui Dante a existat un sinucigaș, care își cîntă și își deplînge soarta (vezi suferințele lui Pier delle Vigne), avem aceste figuri umane și pe vremea noastră, deși ei nu mai pot să ne spună cu ce trăiri sufletești ne-au părăsit. Marile fațete ale existenței omenești sînt toate incluse în Divina Comedie. Intrăm în ea proști și ieșim din ea deștepți.

(Conferință la Biblioteca Județeană “Petre Dulfu” din Baia Mare, cu ocazia Festivalului Internațional de Artele Spectacolului “Atelier”, 28 iunie 2021)

Aventura mea cu Dante (2)

Etichete

Baia Mare, conferință, Dante, Divina Comedie

Cam așa s-a întîmplat și cu Dante: trebuie să-ți găsești strategia potrivită de lectură! Dar aici n-a fost destulă figura cu scăunelul, fiindcă nu era doar o dificultate fizică, ci chiar intelectuală, de a găsi drumul șerpuit ca să intri în text, să-l pricepi și apoi să le explici și celorlalți cum e făcută lumea, din punctul de vedere al lui Dante. Știam așadar că, dacă scot o carte de mii de pagini, pe format mare, cît Istoria lui Călinescu, nimeni n-o va citi. Va avea un incontestabil succes de stimă, toți vor spune că sînt un mare scriitor, care a scris o carte foarte groasă. Dar pe mine nu asta mă interesa, ci speram ca ea să fie citită. Nu mă interesează stima, mă interesează beneficiul intelectual al lecturii. Să fie o carte în urma căreia să existe oameni care să exclame: “în sfîrșit am priceput”. Toată lumea îl respectă pe Dante. Dar vă rog să-mi spuneți despre ce e vorba acolo, să nu-mi spuneți că-l respectați. Arătați-mi că l-ați priceput. Eh, acolo deja apar dificultățile – chiar printre italieni. Fiindcă este nevoie de această clarificare preliminară: te rog să-i spui cum anume să citească. Dacă e cartea groasă, să ia scăunelul în brațe și să pună cartea pe scăunel, ca să nu-l mai apese pe genunchi. Iar dacă este o dificultate de natură intelectuală, atunci explică-i în ce constă ea, de fapt, ca să poată s-o depășească. Să poată să se bucure de ceea ce tu ai văzut acolo. Nu fi egoist! Dacă tu ai găsit calea, spune-le-o și altora! Despre asta e vorba.

Așadar am mai tăiat din spațiile libere și au ieșit doar 1.968 de pagini, în aceste trei volume din Lectura lui Dante. Am numit-o așa, fiindcă așa i-au spus italienii lucrului care se întîmplă acolo. Încă primii cititori și-au dat seama că este ceva cu totul ieșit din comun, prin dificultatea de-a înțelege. Și cum trebuie să procedezi? Păi nu ajunge să-l citești, de la stînga la dreapta, pentru că nu pricepi. “La jumătatea drumului vieții noastre…” – ce aiureală! cine știe cît trăim? dar atunci de unde să știm care e jumătatea sa? n-are nici un sens! te enervezi, după primul vers, și arunci cartea deoparte. Dar problema nu e la ea, ci la tine. Fiindcă ai citit-o la un nivel literal, sau de percepție publică vulgarizatoare, sau de logică imediată, cînd acolo trebuia s-o citești la un nivel intertextual. Dar cine știe dinainte că trebuie să parcurgă primul vers din Divina Comedie, apoi să lase cartea deoparte, să meargă la Biblie, să caute exact pasajul acela din Psalmi, care spune că viața noastră durează șaptezeci de ani, apoi să calculeze că jumătate din 70 este 35, să deducă faptul că Dante prezintă în poem ceea ce i s-a întîmplat lui cînd avea 35 de ani, să se întrebe “cînd anume s-a născut Dante? în 1265!”, să adune cifrele ca să ajungă la anul 1300, ca timp atribuit desfășurării întîmplărilor fictive, un an rotund, în care Papa Bonifaciu al VIII-lea a decretat Marele Jubileu, prin care pelerinii care mergeau la Roma erau iertați de păcate. Așadar, atunci cînd Papa face un Jubileu pentru creștini, în mod concret, Dante face un Jubileu pentru cititori, și nu numai creștini, în mod figurat. Și toate astea le pricepem numai din primul vers!

Dar cum faci să-ți dai seama ce interesant este acolo? Tu n-ai toate instrumentele, care să te avertizeze și să te pună în temă. Și atunci vin eu cu instrumentul, această carte groasă. Mă opresc după primul vers și dau aceste explicații. Și lumea începe să priceapă.

Toate astea ca să spun că lectura lui Dante, în spațiul italian, beneficiază de o trăsătură absolut unică. Italienii, tot așa ca noi, dacă citesc de la stînga la dreapta, după nouă versuri au obosit și au renunțat la el. N-au priceput nimic. În mod normal, în edițiile italiene, citești versul, nu înțelegi, mergi la subsolul paginii, unde nouăsprezece ediții din douăzeci includ note explicative. Iar a douăzecea poți s-o neglijezi, înseamnă că e o ediție economică și e utilă doar cînd te duci pe tren, să ai textul la îndemînă. Dar, în edițiile cu note, explicațiile sînt diferite, în funcție de specialiștii care le-au redactat. Unele sînt cu note filologice, ne explică particularitățile lingvistice, lexicale dantești; altele sînt cu note istorice, ne spun ce-i cu Florența, ce-i cu Evul Mediu, cum era viața italiană pe atunci, care erau mentalitățile; altele sînt de natură general filosofică, ne explică înrudirile lui Dante cu gîndirea Sfîntului Toma de Aquino, a lui Albert cel Mare etc.; altele sînt cu explicații teologice, detaliază problemele de filosofie ecleziastică medievală. Toți au dreptate, însă fiecare spune altceva! Și, în funcție de ediția dantescă pentru care ai optat, afli anumite lucruri sau altele. Acesta este lucrul foarte interesant. Avea Borges o expresie, “grădina potecilor care se bifurcă”. Intri într-o grădină și dai peste o potecă, din ea se deschid două drumuri. Te întrebi: să mă duc la dreapta sau la stînga? Hai să mă duc la dreapta. După care iar se despart două drumuri. Acum hai să încerc la stînga. Pe urmă hai la dreapta. Apoi hai din nou la stînga. Și nu se mai termină grădina, fiindcă toate potecile se bifurcă. Aici Borges a avut o intuiție extraordinară, în această imagine artistică, probabil se gîndea la Dante, fiindcă și el l-a iubit mult. Asta este Divina Comedie! Este grădina potecilor care se bifurcă! Citești comentariul filologic: are dreptate. Citești comentariul istoric: și acela are dreptate. Citești comentariul filosofic-teologic: și acela are dreptate. Toți au dreptate, fiecare se referă la altceva și toți vorbesc despre Divina Comedie! Așa că, una peste alta, nici unul nu te ajută în mod definitiv, decît atîta cît să-ți permită să aproximezi cam în ce zonă se află sensul, semnificația generală a textului literar.

Dar este fundamental să reții că nu citești de la stînga la dreapta, ci parcurgi un vers, mergi la subsol, vezi explicația (de care o fi aia!), îți faci o idee, revii asupra versului original, începi să pricepi un mănunchi de sensuri asociate și suprapuse. Deci cum e lectura pe care trebuie s-o faci la Divina Comedie, în mod obligatoriu? Circulară! Nu e lineară, așa cum citim toate cărțile din cultura universală: le parcurgem de la stînga la dreapta, am terminat, dăm pagina, apoi tot așa mai departe, finalizăm cartea, o închidem și o punem deoparte. Mergem la următoarea carte. Dar nu poți face așa cu Divina Comedie. Trebuie să te duci circular: un vers, la subsol, te întorci, continuă să nu-ți fie clar ceva, iar te duci la subsol, mai vezi o altă explicație, sau mai vezi o a doua ediție și, cînd ai priceput, treci la următoarea terțină.

Dar cine are răbdarea asta? Și, în primul rînd, cine vine să-ți spună: măi, băiete, fii atent că tu aici trebuie să citești altfel decît ai citit toate miile de cărți din viața ta. Fiindcă, dacă vei face ca și cu celelalte și toate deprinderile, pe care ți le-ai dobîndit în decenii, la fel le vei exercita și în cazul acestei cărți, o vei arunca de pereți după primele două pagini (ascultă la mine că îți vorbesc din experiență). N-o să-ți spună nimeni. Fiindcă nimeni nu e îngerul păzitor, să vină, să te bată pe umăr: vezi că aici e vorba despre mîntuire. Trebuie să citești altfel. Din păcate, îngerul păzitor nu intervine și cînd citim. Numai în situații de viață și de moarte. Sau poate nici atunci. Așadar poemul dantesc se citește circular și în paralel, pe diversele sale semnificații: sens literal, alegoric, moral, anagogic. Ia să văd, cine nu se pierde în această grădină a potecilor care se bifurcă? Printre atîtea obstacole, care au fost construite dinadins de către Dante. Fiindcă nu există nimic fortuit și cazuistic, la un astfel de nivel de performanță filosofică și culturală. Să nu credeți că ceea ce comentatorii explicitează – ei au inventat. Nu, ei doar au regăsit, din ceea ce Dante a ascuns acolo. Și ei aduc la suprafață, la lumină. Asta este fascinant.

Avînd în vedere toate aceste dificultăți, s-a găsit un mare scriitor, care să fie și foarte inteligent, și primul admirator al lui Dante, în istoria literaturii, și anume Giovanni Boccaccio, care i-a scris și prima biografie,  aproape hagiografică, Trattatello in laude di Dante, dar eram la sfîrșitul Evului Mediu și lucrurile se pot înțelege. Acolo are niște contribuții documentare cu totul remarcabile, pe care dacă nu ar fi existat cartea lui Boccaccio, nu le-am fi știut niciodată despre Dante. Pînă și portretul lui! Pentru prima dată, Dante este caracterizat din vorbe de Boccaccio, la vreo douăzeci-treizeci de ani după moarte, din interviurile (fiindcă el a făcut interviuri în Evul Mediu, n-ați crede) cu oamenii care l-au cunoscut pe Dante. Au mai trecut cîteva decenii de la moartea lui Boccaccio și au venit niște pictori care s-au gîndit să-l reprezinte pe Dante. Dar modelul de unde să-l ia? De la Boccaccio. Dar el de unde l-a luat? De la ce i s-a povestit, la douăzeci de ani după moartea lui Dante. Plus că unii au făcut fresce care s-au inundat, pereții au crăpat, imaginile s-au deteriorat, au fost reconstituite încă de două sau trei ori și, într-un final, i s-a făcut o poză acelei imagini din frescă și s-a zis: iată-l pe Dante. Dar cum era Dante în realitate? Nimeni nu știe asta. Cum scria Dante? Nimeni nu știe. O literă scrisă de mîna lui nu s-a păstrat. Sîntem în Evul Mediu, nu există tipar, scriu pe pergament și i-l dau unui prieten: uite, am scris o poezie, hai să vezi ce frumoasă este. Și el zice: vai, este excelentă, stai așa s-o copiez și eu cu mîna, s-o dau și eu la doi prieteni. Și practic așa s-a transmis Divina Comedie! Nu s-a păstrat nici o literă originală din ea! De ce ar fi fost important să vedem cum scria Dante? Pentru că azi există grafologia: oare era mai mînios? oare era mai introvertit? oare avea multe ezitări și făcea multe corecturi? Nu știm. Cum arăta la față? Nu știm. Cum îl chema de fapt? Nu vom ști. Dante, Dantem, Durantem, Alighieri, Alagheri, Alighiari, sînt vreo douăzeci de variante atestate istoric. Nu știm cum îl cheamă, nu știm cum arată, nu știm cum scrie – dar știm că a scris Divina Comedie, care este cea mai uimitoare creație a spiritualității literare europene.

Așadar, revenind, Giovanni Boccaccio a înțeles că nu-i suficient să-l citim, fiindcă nu înțelegem mare lucru. Oricum în Evul Mediu mai era o problemă, că lumea era cam analfabetă, în sensul că nouă din zece oameni nu știau să scrie și să citească. Așa că degeaba îi pui în mîini manuscrisul poemului, dacă el nu cunoaște literele. Și chiar noi, în ziua de azi, că știm literele, citim poemul și tot ne dăm cu capul de pereți să-l pricepem. Ce trebuie făcut cu Dante? Evul Mediu are o civilizație prin excelență a oralității. Sigur, sînt călugării, scribii aceia din mănăstire, care copiază manuscrisele antice. Însă fenomenul cultural este de amprentă orală. Și atunci hai să adunăm lumea și îi citim o terțină și i-o explicităm. Și a început așa Boccaccio, la biserica Santo Stefano di Badia din Florența, la sfîrșitul slujbei, fiindcă atunci se întîlneau enoriașii, publicul, în restul săptămînii fiecare își vedea de munca lui. Cine ieșea din biserică, dacă voia, se oprea să vadă cum e cu poezia asta a lui Dante, un florentin de-al nostru, poet înzestrat. Prestigiul îi mersese, lumea auzise de el, după ce politicienii n-au reușit să-l omoare, deși l-au condamnat de două ori la pedeapsa capitală. A murit, săracul, rătăcit prin exil și pe urmă lumea a început să-l venereze. Așa funcționează totdeauna lucrurile. Nu trebuie să ne mirăm de aceste întorsături ale sorții. Deci el trecea drept un mare poet, un mare artist, însă nu-l înțelegea nimeni. Cum se întîmplă de multe ori și în ziua de azi. Și a început Giovanni Boccaccio această serie de întîlniri, pe care a numit-o Lectura Dantis, în latină, pentru că era și un mare filolog și cunoscător de limba latină, pe lîngă scrierile ușor pornografice pe alocuri din Decameronul, era și el foarte deschis și disponibil în multe direcții, din punct de vedere intelectual. Lectura Dantis / Lectura lui Dante – vă citesc versurile și vi le explic să le pricepeți. Și, de pe urma lui Boccaccio, lucrurile au mers înainte, timp de secole, pînă în zilele noastre, dacă vă uitați la Roberto Benigni, de pildă, ca să dau exemplul cel mai răsunător care există, cu sutele de spectacole pe care le-a susținut în toată Italia și pe glob, în țările cele mai neașteptate: Statele Unite, Argentina, Canada, Spania, Franța etc. cu spectacolul de Lectura lui Dante, căruia el i-a spus Tutto Dante. Deci este o cheie de lectură, de pătrundere spre acest text, unic în felul său. Și nimeni nu te ajută, să-ți explice că trebuie să faci o lectură circulară. Îți vei da seama din mers, sau nu-ți vei da seama, te vei plictisi și vei da cartea de pereți. Hai mai bine la un spectacol și îți explic eu despre ce este vorba. Pe urmele acestui ceremonial cultural, de lectură a lui Dante, au apărut apoi seriile de Lectura Dantis în mediul universitar. Aproape toate marile universități din Italia au centre de cercetare a operei lui Dante, unde se produc simpozioane, colocvii științifice, se publică volume de mare seriozitate academică, sub egida aceasta de Lectura Dantis. Sînt și întîlniri periodice, ale unor universitari, care susțin serii de conferințe, în care iau în discuție: acum, cîntul I din Infern; peste o lună: cîntul II din Infern; peste încă o lună: cîntul III din Infern. Și se duc așa înainte, timp de ani în șir. Iar apoi le publică, sub titlul acesta de Lectura Dantis. E un fenomen destul de răspîndit și cunoscut și deja prin nimic ieșit din comun, în cultura italiană, dar complet inexistent în cultura română. Avantajul meu este că stau călare pe cele două culturi, mi-am făcut doctoratul pe literatura română, dar predau zilnic despre literatura italiană. Am publicat despre limba italiană o gramatică, niște dicționare. Am scris despre diverși scriitori italieni, la fel ca despre diverși scriitori români. Și atunci, fiind atent la cele două domenii, am văzut ce există acolo și nu există aici. Mi-am zis: hai să importăm. Dar pe mine nu mă interesa Lectura Dantis la nivel academic, să fac doar aluzii și trimiteri de la un comentator la altul, ca la popice: după cum a zis Giovanni Getto, dar înaintea sa Francesco De Sanctis a subliniat aspectul, care însă a fost limpezit apoi de Erich Auerbach… Sigur că i-am citit pe toți aceștia, dar eu nu vorbeam de acolo, de sus, adresîndu-mă cu suficiență cititorilor români, care poate că nici n-au auzit de existența acestora. În primul rînd că m-aș fi detestat pe mine însumi, să fac una ca asta. Să fie foarte clar. Eu am făcut o activitate preponderent de coborîre, de familiarizare a cititorului autohton. Fără să uit, desigur, de Giovanni Getto și de Erich Auerbach. Știam foarte bine ce-au zis ei. I-am și citat pe alocuri. Dar eu vorbesc cu un cititor român, care nu știe nici Dante, cu atît mai puțin critică dantescă. Și ce trebuie să facă, oricum, un profesor? Trebuie să facă lucrurile simple să fie simple, și lucrurile complicate să fie simple! El trebuie să fie un intermediar pentru elevii săi, pentru studenții săi. Pentru că dacă el gravitează pe acolo, pe sus, îmbufnat și arogant, are un succes “de stimă”, cum se spune. Sau de teamă. Dar succesul pedagogic este relativ. Deci el trebuie să ia lucrurile complicate și să le facă pe înțelesul celor care îi stau în față. Fiindcă dacă tot publicul ar fi la nivelul lui Heidegger, și noi nuanțăm niște nuanțe ale nuanțelor din conceptele lui Heidegger, după cum bine știți dumneavoastră (și ne facem cu ochiul), nu mai trebuie să spunem altceva, pentru că știm cu toții despre ce este vorba. Dar atunci de ce ne-am întîlnit? Fiecare n-are decît să stea acasă și să-l citească pe Heidegger. Am zis Heidegger fiindcă el trece drept un filosof complicat. Nu, profesorul trebuie să-l ia pe Heidegger eventual și să-l aducă pe pămînt, aici, printre noi. Să ni-l explice. Domnule, eu nu l-am citit / nu l-am înțeles pe Heidegger. Vrei să ne spui ceva despre el? Altminteri, dacă nu asta vrei să faci, eu mă duc și-l citesc singur, mă chinui, ce-i drept, vreo doi ani, îl descopăr pe cont propriu, dar știi ceva? Nu mai am nevoie de dumneata! Dacă nu asta vrei, să mă ajuți ca profesor, ci să-mi arăți cîte lecturi ai și cît de subtil ești că l-ai citit pe Heidegger, atunci nu mai am nevoie, mă duc direct la original și am impresia că e un pic mai deștept decît dumneata. Și-l citesc în original. Deci profesorul este cel care trebuie să coboare, să intermedieze, să facă lucrurile complicate să fie simple și lucrurile simple să le facă să rămînă simple. Nu invers! Să complice lucrurile simple… Știți, cum să vă spun eu, musca, țînțarul, acolo sînt probleme grave, din filosofia sanscrită, pentru că acolo, cînd zbura musca, era cu totul altfel decît ne putem noi imagina. Iar în cultura europeană, cînd se năpustește țînțarul… oameni buni, ne-am scrîntit de cap? Este momentul înserării, este o problemă simplă și ți-am explicat-o într-un mod simplu. Să mergem mai departe! Prima exigență de clarificat este: ce caut eu aici? Care e rostul meu? Cui îi vorbesc? Și ce anume vreau să-i transmit? Cît sînt eu de deștept? N-am nevoie de asemenea spectacole de automăgulire. Ci vreau să mă pun în slujba cititorului! Să-l ajut să priceapă ceva. Și atunci trebuie să vin în întîmpinarea sa.

Deci eu am făcut Lectura lui Dante, dar n-am mers pe stilul academic italian, ci m-am adresat cititorilor români, care poate că pînă acum n-au auzit despre Dante decît din Wikipedia, că a fost un poet și a trăit cam prin Evul Mediu. Eh, aceia, dacă vor deschide cartea, vor pricepe brusc o mulțime de lucruri, de universuri și despre grădina potecilor care se bifurcă.

Aventura mea cu Dante (1)

Etichete

Baia Mare, conferință, Divina Comedie, dramaturgie, Lectura lui Dante, teatru

Bine v-am găsit la Baia Mare. Este o premieră pentru mine să fiu aici și mă bucur să aud că sînt iubitori de Dante în acest oraș. Îi mulțumesc domnului director Radu Macrinici pentru frumoasa invitație de-a veni și de-a cunoaște acest festival teatral, cu trupe din țară și de peste hotare, cu spectacole extrem de interesante. Mă bucur că există un ferment cultural aici.

În acest context am aterizat și noi cu Dante, cu o abordare, tot așa, internațională și oarecum convergentă cu teatrul. În acest an se împlinesc 700 de ani de cînd, în septembrie 1321, a murit la Ravenna cel mai important poet și scriitor de limbă italiană, dar poate și din cultura europeană. Nu numai pentru mine, care sînt un fan al limbii italiene și am transformat-o într-o meserie, de-a lungul deceniilor, ci și pentru degustătorii problemelor de natură filosofico-estetică.

Înainte de a intra în anumite detalii, aș vrea să vă explic cum am ajuns eu la Dante. De altfel titlul conferinței mele, Aventura mea cu Dante, poate vă face să credeți că m-am bătut cu cineva sau am agresat pe cineva ca să ajung pînă la el. Dar n-am avut aventuri din acestea contondente, ci mă gîndeam la aventuri intelectuale de fapt. Cred că sînt scriitor și cred că fiecare scriitor, atunci cînd se gîndește să pună cuvintele pe hîrtie și apoi să le strîngă într-o carte are un țel. Nu mai trebuie să mă întrebați care ar fi scopul primordial, fundamental, al scriitorilor din toate timpurile. Din punctul meu de vedere, este încercarea de a-și explica lumea în care trăiesc. Ce e viața? Ce caut eu aici? Cum văd eu lumea în care m-am nimerit? Cred că acesta ar fi punctul de convergență al tuturor celor care scriu cărți. Că unii le scriu în versuri, alții le scriu în proză, alții fac dramaturgie – vorbesc de scriitura beletristică -, pe urmă se despart potecile. Dar toată lumea încearcă să ofere un răspuns, cu propriile sale argumente și explicații, la cum arată lumea și pentru ce trăim. Asta e valabil și pentru criticii literari, să nu credeți că ei sînt niște indivizi fără suflet, care se apucă să facă harcea-parcea textele literare cu care se  întîlnesc și să-i îngrozească pe neprihăniții de autori, poeți și romancieri. De altminteri și critica literară este o formă de explicitare a lumii în care trăim. Doar că această explicitare este de gradul doi. Se realizează prin intermediul textului literar pe care criticul îl parcurge. Nu știu cît este deliberare (sigur că este!), cît reprezintă studii și erudiție (sigur că sînt și acestea!), dar pentru mine în primul rînd a fost un reflex să scriu cărți ca să explic cum văd lumea. Asta făceam și cînd eram polemist, fiindcă eram foarte supărat pe mulți din jurul meu. Așa vedeam lumea atunci, cu nemulțumire și mînie. Ea nu mi-a trecut, doar că o filtrez acum cu mai multă insistență, am învățat să mă stăpînesc și să-mi modulez expresia. Să nu credeți că acum sînt un tip foarte mulțumit și blazat, că abia atunci aș începe să mă sperii de mine însumi. Dar cele vreo douăzeci de cărți pe care le-am scris, de eseuri, polemici, toate încercau prin disocieri, prin contraargumente la ceea ce citeam pe la alții, să spună “dom’le, nu așa merg lucrurile, nu cred că e în regulă ce văd eu aici”. Și s-au adunat niște cărți în urma mea – nu neapărat asta îmi propuneam, dar așa a ieșit – pînă cînd m-am întîlnit cu Dante. Sigur că prima întîlnire s-a realizat destul de devreme, în anii studenției. După ce-am făcut eforturi să-l citesc, să-l înțeleg, am văzut că am dificultăți în a-l explicita altora. Dacă îmi era foarte simplu să-i contrazic pe alții, sau să-i corectez, sau să-i laud, în toate celelalte cărți pe care le-am scris, cu Dante mi-a devenit brusc mult mai greu. Am fost pus în fața unei probleme de principiu: cum să procedez? Am încercat să scriu eseuri, am și publicat o carte în acest sens, care a devenit destul de groasă în ediția a doua. Luam anumite fragmente, le analizam, le treceam prin colimatorul obișnuit al discursului critic, dar nu mi s-a părut că s-a terminat cu asta și că l-am făcut priceput pentru ceilalți: ce înseamnă Dante și ce înseamnă universul văzut prin ochii lui Dante.

Atunci am început un dialog cu scriitorul Ovidiu Pecican, în care ne pasam mingea ca la un fel de ping-pong, ne aruncam replicile legate de cultura italiană, de istoria medievală, de literatura italiană, de literatura română, de anumite detalii acute din Divina Comedie. Și a ieșit o carte. După care mi-am zis că e totuși consistentă și ar fi bine s-o traduc în italiană. Am făcut și treaba aceasta. S-au vîndut și ediția românească, și cea italienească, altminteri în tiraje destul de restrînse. Am scos ediția a doua de dialoguri în italiană, o vedeți aici, în fața noastră. Tot nu mi s-a părut că s-a terminat, că am epuizat acest subiect. Întregul continent Dante mi se părea încă scufundat, ca Atlantida, dacă vreți, deși nu sînt adeptul discursurilor patetice. Marea mea problemă era de ce nu reușesc să comunic ce am de spus despre Dante, deja după două cărți? 

Am ajuns la această convingere, după peste douăzeci și cinci de ani de frecventare a textului dantesc, că avem de-a face cu o carte unică în literatura mondială. Nu seamănă cu absolut nimic. De asta nu reușeam s-o “înhaț”, s-o fac a mea, ca s-o transmit mai departe și altora, s-o poată înțelege. Adică ceea ce reușeam cu zeci, cu sute de alți scriitori, pe care i-am “înhățat”, ba poate că i-am și “bumbăcit”, atunci cînd i-am criticat, dar i-am transmis către alții, nu puteam cu Dante. Era singurul autor, singura carte, care îmi scăpa printre degetele minții. Și nu înțelegeam de ce.

Sigur că tot studiile, de natură concretă, științifică, sînt în măsură să ne ajute să clarificăm lucrurile. Am înțeles că textul dantesc are o formă unică, incomparabilă, de descifrare. De ce? În mod programatic – Dante o spune într-o scriere considerată minoră (dar nu e minoră deloc, e foarte importantă), Convivio, un tratat de estetică, în care el își propune să comenteze în fața cititorilor cîteva canțone de-ale sale. Acolo el se referă la textul biblic, despre care arată foarte limpede că poate fi citit cel puțin pe patru niveluri, poate fi înțeles în patru moduri. Avem nivelele de lectură literal, alegoric, moral și anagogic. Nivelul literal este “frumoasa minciună” (cum spune Dante) pe care o înnădesc poeții și pe care o parcurgem. Nivelul moral se referă la învățătura pe care o extragem din textul respectiv. Nivelul alegoric este mesajul de profunzime și paralel, pe care-l citim, atunci cînd parcurgem o anumită pildă din Biblie. Nivelul anagogic acoperă, ca în orice scriere medievală, semnificațiile divine ale mesajului care ne este transmis, prezența lui Dumnezeu, ce transpare din textul pe care-l parcurgem. Va să zică, spune Dante, mereu cînd citim Biblia putem s-o facem pe patru niveluri supraetajate și suprastratificate. După ce el stabilește teoretic această situație (pe urmele Sfîntului Toma din Aquino), trece și-o aplică practic în Divina Comedie. Iată o reală dificultate, fiindcă citim același text, iar unii se raportează la el la suprafață, alții la al doilea strat, sau al treilea, sau al patrulea. Stăm unul lîngă celălalt, citim aceeași carte și nu reușim să comunicăm, fiindcă fiecare vede altceva. Și fiecare are dreptate, dacă vorbește despre carte. Mai sînt și mulți care vorbesc despre ei înșiși, luînd cartea ca pretext. Asta, deja, este varianta catastrofală pentru înțelegerea lui Dante. Atunci cînd cineva, în loc să se îndrepte spre carte și să ne spună ce vede, fuge dinspre carte către sine însuși, ca să se confeseze, să facă spectacolul propriei personalități. Mai sînt și mulți din aceștia, din păcate. Dar, mă rog, este și asta o abordare.

Iată deci unul din motivele neînțelegerii Divinei Comedii: pentru că este, în mod programatic, un text extrem de complex. Nu numai lingvistic vorbind, ci și filosofic. Așa a fost construit, deci nu e un accident, o întîmplare. O altă dificultate posibilă, care nu ne permite contactul direct cu ea, este faptul că Dante scrie poezie. Poetul nu are o comunicare de natură tranzitivă. Dacă spun: “Mîine mă duc la școală. Iau tramvaiul. Cobor la a treia stație”, toată lumea a înțeles același lucru. Vă închipuiți în fața ochilor un tramvai, care merge ce merge și după o vreme eu cobor. Noi însoțim mesajul pe care-l auzim cu urechile printr-un “film”, pe care ni-l facem în minte. Astfel putem să ne sintonizăm cu cel care ne vorbește. Ce se întîmplă, însă, că poezia nu are această abordare, de natură tranzitivă, asupra lumii pe care o reflectă. Poezia oferă o comunicare mediată și conotativă asupra universului înconjurător. Ea nu are un limbaj denotativ. Așa că noi ar trebui să ne sincronizăm permanent cu acest nivel conotativ, simbolic. Uneori poate că este vorba de o simplă șaradă, pe care însă nu ne este ușor s-o descîlcim. Dădeam acest exemplu și, dacă tot îmi e la îndemînă, îl repet. În cîntul XXVI din Infern, înainte de a-i vedea pe sfătuitorii de înșelăciune alături de Ulise, care sînt cu toții ascunși în niște flăcări, spune Dante că atunci cînd musca cedează țînțarului, am văzut niște luminițe etc. Despre ce o fi vorba? Am văzut cu toții muște, știm ce enervanți pot fi țînțarii, dar nu înțelegem ce relevanță are această realitate banală în contextul acțiunii din poem. Pînă cînd nu vine cineva să ne spună că expresia “atunci cînd musca cedează țînțarului” se referă la momentul de asfințit al soarelui. Atunci musca merge la culcare și apar țînțarii. Numai că Dante nu spune: la asfințitul soarelui am văzut niște flăcări pe fundul unei gropi… Ci el spune: “atunci cînd musca cedează țînțarului”, am văzut niște flăcări… Nu pricep expresia, dar atenția mea se mută pe continuarea poveștii și mă duc înainte, lăsînd un spațiu gol de înțelegere. De fapt nu e mare filosofie, dacă este cineva care să-ți arate că este o simplă figură de stil, o mică șmecherie. El putea să scrie: la lăsarea serii, mi-au ieșit în fața ochilor niște flăcări. Dar nu spune la lăsarea serii, și de altminteri ar fi fost ceva banal, sub forma asta. Toată lumea zice “la lăsarea serii”, dar nimeni n-a spus, sau eu n-am mai văzut nicăieri, în afară de Dante, expresia asta: “atunci cînd musca cedează țînțarului”.

Deci iată cum se individualizează, se particularizează într-un mod absolut inconfundabil, poemul. Sînt mici “șmecherii” de limbaj, dacă-mi permiteți acest nivel frivol de exprimare, care îl definesc pe deplin. Însă îl aruncă în dificultate pe cititor. Și atunci are nevoie de cineva care să-l liniștească, să-i explice că nu-i nici o mare filosofie acolo. Trebuie să înțelegi că e momentul înserării și hai să mergem mai departe.

Asta e o situație banală. Dar putem să luăm una chiar de la începutul Infernului. “Nel mezzo del cammin di nostra vita / mi ritrovai per una selva oscura”. La jumătatea drumului vieții noastre, m-am pomenit într-o pădure întunecată. Ce-o fi vrut să spună cu “jumătatea drumului vieții noastre”? Cine știe, dintre noi, cît trăiește? Să ridice mîna, dintre voi, cine știe cît mai are de trăit. Eu unul nu știu, pentru mine, și cred că nimeni nu știe. Dar atunci cum poate să spună cineva “la jumătatea drumului vieții”? E un lucru imposibil logic. Dacă nu știu cît trăiesc, de unde să știu care e jumătatea?! Însă dacă mergem la Biblie, vedem acolo, într-un psalm, că ni se spune că viața omului durează șaptezeci de ani. Jumătate din șaptezeci este treizeci și cinci. Dante vrea să ne transmită că, atunci cînd avea treizeci și cinci de ani, lui i s-a întîmplat un lucru extraordinar: a plecat într-o călătorie pe lumea cealaltă, să se descopere pe sine, să-l descopere pe Dumnezeu și să-și cîștige mîntuirea sufletului. Ei, dar cum faci să știi toate acestea, dacă citești numai versurile lui Dante? “La jumătatea drumului vieții noastre” – nu știi ce-i aia, ți se pare că e o aberație fiindcă, vă spuneam, nimeni nu știe cît trăiește, ca să cunoască jumătatea. Și îți spui: Dante ăsta este nebun! Vorbește prostii! Dacă mergi numai pe nivelul de suprafață și nu pricepi ce se ascunde în spatele său, ori dedesubtul lui, te pierzi. Sau te pierde Dante, după o pagină sau două. De asta nu e destul să-l traduci pe Dante. Primul obstacol, clar, pentru iubitorii de cultură română, este că nu toată lumea știe limba italiană. În primul rînd Dante trebuie tradus. Asta au făcut deja cinci traducători, unii foarte buni și alții buni ai Divinei Comedii: George Coșbuc, Eta Boeriu, Ion Țundrea, Giuseppe Cifarelli, Alexandru Marcu. Ultimul, în proză. Cu cinci traduceri integrale, ce mai caut eu pe aici cu Lectura lui Dante? Am apărut și eu prin zonă, fiindcă nu e destul să-l traduci pe Dante! Toți cinci au zis: cînd musca cedează țînțarului – și au mers mai departe. Și toți cititorii celor cinci variante au parcurs acea sintagmă, n-au priceput mare lucru și și-au zis: asta este! n-avem ce face! Dar cum să n-avem ce face? Soluții există! Și cum putem face noi să dăm soluții cititorului de limbă română? Trebuie să recurgem la acest artificiu: să facem o carte în ediție critică, sau comentată. După ce dau o terțină, adică trei versuri, sau două terține, sau cel mult trei terține, în original, ca să nu mai meargă cititorul român să caute nu știu pe unde, opresc curgerea poemului italian și dau traducerea mea foarte fidelă în română. Nu în rime, pentru că asta m-ar constrînge la anumite servituți de ritm, de semnificație etc. După care, în mod foarte laconic, includ o parafrază, explic ceea ce tocmai am tradus. De ce trebuie s-o fac foarte laconic? Pentru că dacă citește omul odată în italiană, odată în română și pe urmă îi mai dau și eu o explicație extinsă, ca să-i arăt cît sînt de inteligent, l-am pierdut în mod sigur. E un mare risc să bați pasul pe loc, în comunicarea artistică, și să devii redundant. Scriitorii care n-au forța să-și reteze propria egolatrie și își împing personalitatea cu tot dinadinsul în avanscenă sînt niște figuri greu de suportat. În orice caz, i-aș fi făcut un deserviciu major lui Dante, dacă mă proiectam insistent pe mine, printre versurile sale. De fapt nu-i important ce părere am eu, sau cît sînt eu de inteligent, sau ce multe lucruri am priceput de acolo, ci să stau tot timpul cu fața către cititor. Să nu-l țin să bată pasul pe loc. Cititorul e nerăbdător să afle ce se întîmplă mai departe, nu vrea să asculte de trei ori același lucru. Și atunci explicațiile nu sînt univoce, sau foarte joase. Ele uneori coboară, alteori urcă, abordează paliere de analiză literară, sau filosofică, de trimitere teologică, pe care apoi fiecare le poate aprofunda pe cont propriu. Dar o fac în fraze cît se poate de succinte. Așadar: versurile originale, traducerea exactă, parafraza succintă. Și apoi, mi-am spus că un alt exercițiu necesar de smerenie ar fi să mă întorc spre zecile de oameni, care au spus deja lucruri extrem de inteligente despre Divina Comedie, din Evul Mediu și pînă în secolul XX. Așa numita critică dantescă. Aceasta, vă dați seama, îi este în cea mai mare parte inaccesibilă publicului de rînd din Italia, d-apoi din România. Așadar am făcut o selecție a criticii dantești, legate de fiecare terțină sau grup de terține la care mă refeream. Acolo iarăși servitutea de care m-am izbit – și pe care a trebuit s-o ocolesc – a fost că erau mulți comentatori (vă dau și un nume de seamă: Francesco De Sanctis), care erau extrem de interesanți, în abordarea generică a autorului sau a operei, subliniau aspecte foarte importante. Însă eu nu asta urmăream, ci abordarea critică punctuală, la firul ierbii. Legată de versurile pe care tocmai le-am reprodus, le-am tradus și le-am rezumat. Și atunci, din noianul acela de dantologie, trebuia să identific comentatorii potriviți, să găsesc pasajele respective, să le preiau, să le traduc și, cînd existau patru-cinci voci concurente, să fac de asemeni o selecție valorică, o ierarhie, să le reproduc pe primele două, mai importante, iar pe celelalte să le “uit”. Și acolo trebuia să fac o selecție cantitativă rezonabilă, încît să nu parazitez pagina, să nu oblig cititorul să bată pasul pe loc. Să-i dau lucrurile esențiale și să mergem înainte.

După ce terminam un astfel de grupaj, de trei, șase sau nouă versuri, cu cele patru componente: includerea originalului, traducere, parafrază, critică dantescă, treceam la următorul pasaj și la următorul. Și așa au ieșit, printr-o muncă de vreo zece ani, trei volume de aproape 2.000 de pagini. Dar ele au fost concentrate la tipar, pentru economie de spațiu, fiindcă la mine pe computer se apropiau de 2.300 de pagini. Am scos toate intervalele verticale, de la începutul și sfîrșitul versurilor în italiană. Mai există și un impact de natură psihologică, al ansamblului, în fața unei cărți foarte groase. Cînd văd Istoria lui G. Călinescu, nu prea îmi vine s-o citesc, pagină cu pagină, la formatul și grosimea aceea. În primul rînd nu știu cum s-o țin. În brațe? Pe masă? Pe scaun? Pe vremea cînd a apărut prima ediție din Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu, aveam o rubrică permanentă în revista Tribuna de la Cluj și cu această confesiune mi-am început comentariul: n-am știut cum să citesc cartea! M-am așezat la masă – dar după o vreme m-a durut spatele. M-am așezat în pat – dar mă apăsa cartea groaznic pe genunchi. M-am culcat pe burtă – au început să mă doară coatele. Mi-am găsit eu o metodă, după mai multe experimentări și tentative, și am relatat-o în cronica mea literară: mi-am luat scăunelul, pe care mă așez de obicei cînd mă încalț, mi l-am pus în brațe, am așezat volumul pe scăunel și nu mă mai apăsa cu greutatea sa, a fost excelent. Și în continuare stați să vă spun ce-am găsit eu în carte…

Dante – rugăciunea către Sfînta Fecioară

Etichete

Divina Comedie, Paradis, rugăciune, Sfînta Fecioară

Îi mulțumesc doamnei Irina Petraș, care ne găzduiește din nou la Uniunea Scriitorilor din Cluj. Acum patru ani am susținut aici o conferință despre Paradisul lui Dante. Cele prezentate atunci erau în pregătirea cărții care a apărut între timp, volumul trei din Lectura lui Dante. Cum vedeți, e un șantier în desfășurare, pe care îl port cu mine, în diverse locații. Am mai venit apoi cu o lansare de carte, pe care unii probabil v-o mai amintiți, dedicată ziaristului Mihail Sebastian.

De data aceasta mi-am propus să vorbesc despre un moment deosebit din Divina Comedie a lui Dante: rugăciunea către Sfînta Fecioară. Să lămurim, mai întîi, ce e rugăciunea. Este o formă specială de comuniune cu Dumnezeu, un moment de extragere a omului din fluxul cotidian și de izolare, în cadrul comunicării cu Creatorul. Reprezintă un eveniment cu totul ieșit din comun, fiindcă nu este ceva obișnuit să te rogi, chiar dacă unii se roagă în fiecare zi. Însă acest eveniment n-ar trebui banalizat, atîta vreme cît ne ajută să intrăm într-o conexiune cu spiritul suprem, de la care încercăm să obținem sprijin. Așadar situația depășește statutul de simplă conversație cu un prieten, un coleg, o rudă, sau de monolog obsedat. De obicei este o formă liminară, exclusivă, de comunicare și nu ne rugăm pentru orice fleac. Ne investim cu întreaga ființă și urmărim țeluri foarte serioase, de perspectivă.

Din ceea ce au constatat specialiștii, există trei mari tipuri de rugăciune: de slăvire a lui Dumnezeu, de mulțumire lui Dumnezeu și de solicitare a anumitor daruri de la Dumnezeu. Putem să îl omagiem pe Creator, sau să-i exprimăm recunoștința noastră pentru ceea ce ne-a oferit deja, sau să-i cerem alte lucruri, fundamentale pentru noi, dorințe de natură existențială, legate de luminarea noastră: să mergem sau nu într-o anumită direcție în viață, să facem anumite opțiuni corecte. Rugăciunea se poate desfășura în gînd, în mod individual, fără ca alții să bage de seamă (de pildă la un examen, dacă sîntem foarte emoționați, sau nesiguri de puterile noastre); prin cuvinte ritualice (există formule tradiționale, cum sînt Tatăl Nostru, sau Ave Maria, sau Crezul), pronunțate în grup, dar pot fi și mesaje inventate de fiecare om în parte, adaptate la situație. Nu e obligatoriu să folosim fraze standard, acreditate național sau internațional, putem să ne rugăm cu vorbele noastre, avem toată libertatea în această direcție, cu condiția, firește, să dovedim respect și considerație pentru momentul de excepție pe care îl traversăm. De asemeni există rugăciunile – devenite faimoase – din literatură, din poezie, unde scriitorul nu se mulțumește doar cu redarea unor formule fixe, ci face un pas mai departe, către pariul estetic. Iar acest discurs poate deveni operă de artă și impresionează nu doar prin conținutul gîndurilor de slăvire, mulțumire sau solicitare, cum spuneam, ci și prin forma ieșită din comun a talentului acelui autor.

După aceste premise generale, să vedem situația concretă din capodopera lui Dante. Știți că în poemul său avem cele trei ținuturi diferite, unde sufletul poate să meargă după moarte și care constituie cele trei spații consacrate: Infernul, Purgatoriul și Paradisul. La locul de damnare vin păcătoșii. Vă amintiți inscripția de pe poarta Infernului, încheiată cu celebra formulă: lasciate ogni speranza, voi ch’entrate. Cei ce pătrund acolo nu vor mai ieși niciodată și vor fi torturați în veșnicie, pentru fărădelegile pe care le-au comis. Așa că nu auzim nici o rugăciune în Infern, fiindcă ea e strîns legată – nu știu dacă v-ați gîndit la asta – de speranță. Ne rugăm fiindcă sperăm să obținem ceva. Or, atunci cînd nu mai avem nici o speranță, așa cum cei azvîrliți în Infern din start nu mai au, e clar că nu ne mai rugăm. Cele două depind reciproc și situațiile sînt foarte logice.

În Purgatoriu rugăciunea are un rol utilitar, de penitență și lepădare de păcate, dar și pentru scurtarea suferinței. E foarte des întîlnită, aproape pe fiecare treaptă a muntelui, frecvent împletită cu cîntecele de slavă. Există o coerență și o complementaritate între cele trei tărîmuri. În Infern se coboară și, cu cît se merge mai jos, cu atît crește vina păcătoșilor și sporește asprimea pedepsei. În Purgatoriu se urcă pe un munte, care are niște “terase” și, pe măsură ce se avansează, păcatele devin mai puțin grave, fiindcă sînt expiate, sînt curățate prin suferință și rugăciune, prin penitență. De fapt chiar prima condiție pentru ca un suflet, după moarte, să pătrundă în Purgatoriu este să-și regrete păcatele. Există oameni, în jurul nostru, care după ce comit o nemernicie, se mai și mîndresc cu ea: ce inteligenți, ce dibaci au fost ei că au reușit să înșele, să omoare sau să trădeze pe altul. Cei care sînt încîntați de ticăloșiile lor ajung, desigur, în Infern. Dar dacă vrei să scapi de tortura eternă, să mai ai o licărire de speranță, atunci primul pas, măcar înainte de moarte, dacă nu mai devreme, e să retractezi, să-ți exprimi neplăcerea sau oroarea față de păcatele (deliberate sau accidentale) pe care le-ai comis. Fără penitență, fără căință, ajungi în Infern. Dacă vrei să nu sfîrșești acolo, să primești o șansă, trebuie să îți regreți fărădelegile înainte de moarte. Și atunci te îndrepți spre Purgatoriu, unde la fel ești torturat, să nu credeți că e o situație mai plăcută, doar că ai speranță. Pentru a-ți atenua suferința și a urca mai repede pe treptele acelea, spre vîrful muntelui, trebuie să te rogi. Practic, pe fiecare treaptă, care conține și pedepsește un anumit tip de păcat, răsună rugăciuni. Multe dintre ele sînt preluate direct din Biblie, sînt canonice. Adeseori sînt cîntate, interpretate în cor, pentru că în Purgatoriu nu mai contează individualitatea. În Infern aveam mari personaje impresionante, îi găseam pe Francesca da Rimini, pe Farinata degli Uberti, pe Ulise, pe contele Ugolino, care și-au cîștigat locul în admirația comentatorilor, aplecați mai cu seamă asupra celei dintîi părți a poemului, datorită facturii sale estetice specifice. În Purgatoriu nu mai avem personaje mărețe, memorabile, ci întîlnim grupuri, coruri de penitenți. Sufletele umblă sfioase și speriate, ca niște “miorițe” (cum le spune poetul), ca niște oițe rătăcite, ezită să pună piciorul în față, nu cumva să greșească. Flexibilitatea, mobilitatea, sfiala, tendința de-a retracta imediat ce s-au abătut și, implicit, lipsa unor mari figuri individuale, acestea sînt trăsăturile Purgatoriului, unde personajul colectiv este cel ce primează. Peste tot se aud rugi recitate, iar uneori ele sînt cîntate, de către coruri de penitenți, care își fac apariția. Aici se aplică și preceptele teologice conform cărora rugăciunea rostită de cei vii, pe seama celor morți, poate să le scurteze acestora chinurile de dincolo. Și atunci se creează adevărate lanțuri de comuniune, între vii și morți, prin intermediul pietății împărtășite. Iar unele suflete din Purgatoriu îi comunică lui Dante, călătorul, solicitarea de-a le transmite rudelor încă în viață să se roage pentru ele. Așadar rugăciunile au un rol utilitar și sînt foarte frecvent regăsite.

În Paradis, însă, ruga are un rol fundamental, chiar în plan ontologic, ajută la realizarea saltului calitativ pe treapta cosmică. Pentru a explica această afirmație, trebuie să facem o scurtă evocare a contextului în care se evoluează. În al treilea ținut de după moarte se zboară. Concepția filosofică a lui Dante este că Dumnezeu a creat fiecare suflet curat și neprihănit. Pe urmă noi, venind pe lume, am săvîrșit anumite păcate, care ne-au îndepărtat de Creatorul nostru. Cu cît sîntem mai netrebnici, cu atît sîntem mai grei, iar păcatele ne trag în jos. De aceea în Infern coborîm pentru a-l străbate și, pe măsură ce ne afundăm, duhurile sînt mai ticăloase și stau mai aproape de Lucifer. În schimb, dacă ne regretăm păcatele, ne lepădăm de ele, scăpăm de cîte o greutate, devenim tot mai imponderabili și urcăm prin Purgatoriu. Așadar e foarte logic și normal ca, devenind neprihăniți, să ne luăm zborul în Paradis, din dorința nestăpînită de a ne apropia de Tatăl Ceresc.

Călătorul Dante, după ce scapă succesiv de păcate, le regretă, se înalță prin Purgatoriu, condus de Virgiliu, iar în grădina Edenului, situată în vîrf, este preluat de Beatrice, care îl însoțește mai departe. Cei doi se ridică în zbor, prin Paradis. Există nouă ceruri convenționale, pe care Dante trebuie să le traverseze și unde se întîlnește cu diverse duhuri fericite, ce-i oferă numeroase explicații protagonistului, legate de structura Paradisului, de personajele acolo prezente, de regulile și legile care îl guvernează etc. Dante depășește cele nouă ceruri convenționale, create ad-hoc și scoase în calea lui doar pentru a-l ajuta să priceapă aceste situații mai presus de firea omenească – fiindcă Paradisul este o realitate abstractă, ea nu poate fi cuprinsă cu mintea, este o realitate creată de Dumnezeu și nu funcționează după concepte raționale, ci după sentimente de credință și zel, de ardoare creștină. Paradisul nu poți să-l diseci logic, ci trebuie să-l simți, să-l intuiești. Așadar, după ce Dante trece de cele nouă ceruri convenționale, scoase în calea lui pentru a-l ajuta să facă trecerea graduală, dinspre rațiunea umană către intuirea divinității, se creează un salt calitativ și îi iese în fața ochilor minții Empireul. Aici toate duhurile mîntuite se află laolaltă. Cum ni-l putem închipui? Ca pe un imens amfiteatru, rotund, ce avansează în înălțime. În funcție de intensitatea de slavă pe care o dobîndesc, duhurile mîntuite se dispun pe trepte în sus. De o parte se află bărbații din Antichitate, de cealaltă parte femeile. Pe o jumătate stau personajele din Vechiul Testament, dinainte de venirea lui Isus, pe cealaltă jumătate stau personajele din Noul Testament, de după venirea lui Isus. Putem înțelege această uriașă structură, marcată ierarhic, dacă ne gîndim că Divina Comedie reflectă concepția tipică a Evului Mediu, cu populația divizată riguros pe clase sociale.

Dante se pomenește la poalele amfiteatrului și admiră extaziat frumusețea Empireului, cu toate duhurile fericite, în sfîrșit vizibile. Iar deasupra Empireului se văd roiuri de îngeri, ce zboară spre Dumnezeu, se inspiră de acolo cu iubirea și harul divin și se întorc să le împărtășească celorlalți. Imaginea este aceea – cum ne arată minunat poetul – a albinelor, ce zboară din floare în floare și apoi se întorc cu “agoniseala” lor, pentru a crea mierea cea dulce. În vîrf observăm așadar acest zbor permanent de du-te – vino al îngerilor, ce asigură legătura cu Dumnezeu, iar sub ei se află amfiteatrul uriaș al Empireului, cu duhurile mîntuite, plasate fiecare pe locul cuvenit. Ei bine, în vîrful ierarhiei stă Sfînta Fecioară, care este ființa cea mai îndrăgită de Dumnezeu, ea este chiar născătoare de Dumnezeu și, conform doctrinei, nimeni nu poate accede spre divinitate fără medierea ei. Maica Precistă face legătura dintre Isus și noi, bieții muritori, care ne ridicăm prin rugăciune pentru a cere ceva. Dar tot ceea ce solicităm, trebuie să facem prin intermediul său. În biserica occidentală, acest concept se reflectă în “cultul marianic”, dar și în biserica orientală sînt extinse practicile religioase de omagiere, cu zile de sărbătoare stabilite de-a lungul anului, care îi sînt în mod explicit dedicate.

Între timp Beatrice dispare de lîngă călător, își ocupă locul ce-i era destinat, pe o anumită treaptă din Empireu. Iar Dante, întors s-o întrebe ceva, se pomenește alături de un bătrîn, cu aspect foarte maiestuos și plete albe, și îl recunoaște imediat pe Sfîntul Bernard de Clairvaux (di Chiaravalle, revendicat de cultura franceză și italiană). Acesta dovedise de-a lungul vieții un mare zel creștin, fidelitate și dedicare Sfintei Fecioare. De asemeni desfășurase o activitate de militant, cu arma în mînă, pentru apărarea credinței. Îmbinase implicarea militară și fervoarea spirituală. Asta îi dă avantajul care îl propulsează să devină a treia călăuză, provizorie, pe termen foarte scurt, a exploratorului Dante. Bernard îi pune în vedere că, mai departe, călătoria va fi posibilă doar cu ajutorul Sfintei Fecioare. Ea trebuie implorată să-și ofere sprijinul. Auzind rugăciunea (pe care o vom cerceta imediat), Fecioara Maria, de acolo, de sus, își apleacă privirile, fără a scoate o vorbă. Numai din sclipirea ochilor, se înțelege că a rămas mulțumită de solicitarea ce i-a fost adresată și a întîmpinat-o favorabil, că urmează să-l ajute pe protagonist să urce spre Bunul Dumnezeu, să cunoască ultimul mister al universului și al ființei. Apoi ea își ridică ochii spre Creator. Iar Dante călătorește, pe raza privirii Sfintei Fecioare, și, într-o fracțiune de secundă, este smuls și traversează imensul amfiteatru, avansează spre taina lui Dumnezeu.

Textul pe care îl vom urmări are o dublă valență. Remarcați că în italiană există un singur cuvînt: preghiera, ce acoperă și rugăciunea, mesajul sacral, dar și rugămintea, solicitarea concretă. Însă rugăciunea/rugăminte a lui Dante acoperă ambele aspecte. Ele sînt aproape egale cantitativ. Rugăciunea se cuprinde în versurile 1-21, iar rugămintea este inclusă în versurile 22-39, din ultimul cînt al Divinei Comedii. În ce privește structura lor, prima parte îmbină slăvirea Sfintei Fecioare și mulțumirea adresată ei, recunoștința pentru toate bunurile spirituale pe care ni le-a dăruit; în a doua parte, este exprimată solicitarea efectivă de a-l ajuta pe Dante.

Cîntul 100 începe direct, fără alte contextualizări, fără explicații suplimentare, cu vorbele rostite de Sfîntul Bernard.

1. “«Vergine Madre, figlia del tuo figlio,
umile e alta più che creatura,
termine fisso d’etterno consiglio,”

“«Maică Fecioară, fiică a fiului tău,
umilă și mai presus de orice făptură,
țintă fixă a sfatului etern”.

Pe lîngă ponderea spirituală, teologică, a poemului, pe noi ne interesează, în contextul de față, mai ales partea literară a discursului, de mare performanță artistică. Aceasta poate fi identificată și evaluată, în mod concret, prin figurile de stil regăsite. Aici vedem oximoronul “Vergine Madre”, “Maică Fecioară”. În mod normal, o femeie care este mamă, nu este fecioară. Nu poți să fii una și alta, în același timp. Dar iată că Fecioara Maria contopește extremele și face ca imposibilul să devină posibil. Ea șterge incompatibilitățile. “Figlia del tuo figlio”, “fiică a fiului tău” – cum poți să fii fiică a propriului tău fiu? Este o imposibilitate logică, dar care e concretizată prin virtuțile extreme ale personajului invocat. Aceste oximoroane, care ne sînt aruncate cu multă naturalețe, din primul vers, par niște absurdități, dar ele de fapt vin să pecetluiască o taină profundă a credinței creștine: Maria este fiica lui Dumnezeu, ca orice creatură umană, dar Dumnezeu este și Isus, o parte din Trinitate, iar Isus este fiul Fecioarei Maria. Observați că, într-un singur vers, în unsprezece silabe, cunoscutul endecasilab al lui Dante, sînt cuprinse deja două mari paradoxuri ale credinței creștine. După cum a subliniat-o reputata specialistă Anna-Maria Chiavacci Leonardi, “antitezele care, fără vreun comentariu, se înlănțuie în prima terțină adună cîteva secole de teologie și devoțiune mariană, cu acea forță de sinteză și puritate a ritmului, care îi sînt specifice geniului dantesc. Nu există în ele nici o retorică, fiindcă aceste antiteze sînt un fapt, însăși realitatea misterului Mariei, în credința creștină. Primul vers cuprinde – în două antiteze strict enunțate – cele trei calități pe care creștinismul i le atribuie Mariei, definindu-i realitatea extraordinară: fecioară, mamă și fiică a celui căruia îi este mamă, adică a lui Dumnezeu. Taina este exprimată, în diferite moduri, în cele mai cunoscute texte mariane, dogmatice sau liturgice («mater semper virgo», «genuisti qui te fecit» etc.), dar nici un pasaj nu se poate lua la întrecere cu acest vers dantesc esențializat, care cu ritmul său înalt și sobrietatea absolută – făcută din patru cuvinte – pune în rezonanță marea taină, în deschiderea cîntului final al poemului”.

Maica Domnului este “umilă și mai presus de orice făptură”. Atunci cînd ești umil, înseamnă că ești mărunt, te pierzi printre ceilalți, te uiți de jos în sus la toată lumea. Însă ea, pe cît e de smerită, e totodată și semeață, înaltă. Din nou poetul pune laolaltă extremele care, în mod logic, sînt imposibile într-o singură persoană. Dar acesta este privilegiul sacralității: faptul că anulează incompatibilitățile și aparentele antiteze. Le împacă și le depășește. “Țintă fixă a sfatului etern” – către tine se îndreaptă toate rugăciunile, aceasta e semnificația versului unde găsim două epitete, “fisso” și “etterno”.

4. “Tu se’ colei che l’umana natura
nobilitasti sì, che ‘l suo fattore
non disdegnò di farsi sua fattura.”

“Tu ești aceea care natura umană
ai înnobilat-o astfel, încît creatorul
nu s-a ferit să-i devină creatură.”

Fecioara Maria a înălțat natura umană – care este plămădită din țărînă, e măruntă și meschină – prin nașterea Mîntuitorului, a ridicat întreaga noastră specie omenească spre noblețe: tu ai înnobilat natura umană. Trebuie să remarcăm oximoronul: “natura umană” este “înnobilată”. De asemeni “creatorul” a devenit “creatură”, Dumnezeu s-a lăsat născut, sub forma lui Isus, din Sfînta Fecioară. Oximoronul “fattore”/“fattura” include și un minunat joc de cuvinte.

7. “Nel ventre tuo si raccese l’amore,
per lo cui caldo nell’etterna pace
così è germinato questo fiore.”

“În pîntecul tău s-a reaprins iubirea
prin a cărei căldură în eterna pace
astfel a încolțit această floare.”

Identificăm în continuare un șir de metafore impresionante. Pîntecul este partea anatomică, naturală, a ființei omenești, în care se plămădește copilul, pe cînd iubirea e sentimentul implicat în conceperea noii vieți. Dacă îmi permiteți o scurtă explicație, figura de stil cel mai dificil de realizat și, prin urmare, considerată cea mai nobilă în literatură este metafora. Ea se definește prin faptul că autorul ia două realități, în aparență incompatibile, sau în orice caz foarte îndepărtate, și alăturîndu-le prin cei doi termeni folosiți, creează o a treia realitate, ce le depășește, le transcende pe precedentele două. Aici, pe de o parte, avem pîntecul femeii, ce urmează să nască, și, pe de altă parte, avem iubirea lui Dumnezeu pentru omenire, iar împreună conduc la venirea Mîntuitorului. Observați cum dintr-un termen concret (pîntec) și unul abstract (iubirea divină), s-a născut o floare, care este bineînțeles Isus. Echivalăm omul-zeitate, care aduce mîntuirea, cu floarea. Dar toată lumea înțelege că poetul nu se gîndește la o floare, ce se naște într-un pîntec, ci trimiterea este de gradul doi, apare o nouă realitate, superioară, care le depășește pe precedentele două. Aceasta este metafora. Și de aceea e atît de dificil de realizat într-o operă literară și este considerată regina figurilor de stil. Să nu uităm de hiperbola “eterna pace”.

10. “Qui se’ a noi meridiana face
di caritate, e giuso, intra i mortali,
se’ di speranza fontana vivace.”

“Aici ești pentru noi torța amiezii
milostive, iar jos, printre muritori,
ești vie fîntînă de speranță.” 

Maica Domnului este elogiată prin descrierea calităților sale supraomenești. Aici, pentru noi, pentru sufletele din Paradis, tu ești “torța amiezii milostive”, o flacără a echilibrului împăcat, sub zodia iubirii creștine, pentru că noi deja ne-am atins mîntuirea. În schimb, printre cei care încă mai trăiesc pe pămînt, ești un receptacol de viață, care transmite speranță. Observați antitezele “aici” (în Paradis) și “jos” (pe pămînt), “noi” și “printre muritori”. Sînt de subliniat oximoroanele, care vin să constituie figura Fecioarei Maria: “torța”, unde se adună focul, și “fîntîna”, care cuprinde apa. Cele două elemente primordiale pun împreună căldura și răcoarea. Sfînta Maria este o sinteză de foc și apă, izbutește să împace contrariile, prin ființa sa iubitoare.

13. “Donna, se’ tanto grande e tanto vali,
che qual vuol grazia e a te non ricorre,
sua disianza vuol volar sanz’ ali.”

“Doamnă, ești așa mare și prețioasă,
că cine vrea harul și de la tine nu-l cere,
dorința vrea să-i zboare fără aripi.”

Puterea și valoarea ieșite din comun ale Sfintei Fecioare sînt atît de mari încît, fără ajutorul ei, nu putem să accedem la Dumnezeu. Nu putem nici măcar să pricepem aceste lucruri înalte, ce ne depășesc. Observăm, ca figuri stilistice care potențează discursul, repetiția “tanto grande” și “tanto vali”, oximoronul “volar sanz’ali”, o imposibilitate în termeni logici, la fel cum imposibilă e și obținerea mîntuirii, în lipsa ajutorului Maicii Preciste.

16. “La tua benignità non pur soccorre
a chi domanda, ma molte fiate
liberamente al dimandar precorre.”

“Bunătatea ta nu-i dă ajutor doar
celui care cere, ci adesea
liber rugămintea o precede.” 

În bunăvoința sa, Sfînta Fecioară nu așteaptă neapărat rugăciunea noastră, ci adeseori ne ghicește gîndul și ne vine în ajutor, înainte ca noi să-l formulăm în minte. Inclusiv prin aceasta își dovedește generozitatea extraordinară. Găsim aici un alt oximoron, prin care este construit portretul mai presus de contradicții al celei ce ne vine în ajutor nu doar la cerere, ci chiar ne precedă rugămintea.

19. “In te misericordia, in te pietate,
in te magnificenza, in te s’aduna
quantunque in creatura è di bontate.”

“În tine milă, în tine îndurare,
în tine slavă, în tine se-adună
toate cîte-s în creatură bunătate.”

Sînt sigur că ați recunoscut deja repetiția “în tine”, care subliniază calitățile diversificate ale Sfintei Fecioare. Dar mai remarcăm și figura stilistică a enumerației, cînd ni se prezintă virtuțile sale: “milă”, “îndurare”, “slavă”. Apare din nou oximoronul, cînd pe de o parte avem trăsătura de “pietate”, adică milă, îndurare, iar pe de altă parte “magnificenza”, glorie, slavă – care împreună vin să compună portretul spiritual totalizant al Maicii Domnului. Atunci cînd sîntem plini de milă, avem o atitudine modestă și umilă, iar atunci cînd trăim în slavă, sîntem maiestuoși și ne uităm de sus la ceilalți. Ei bine, Fecioara Maria poate să împace extremele, să se uite la ceilalți de jos, cu modestie, și de sus, înconjurată de glorie. De fapt acolo, în Empireu, nu există distanțe de nedepășit și, de la străfundul amfiteatrului pînă în vîrful cel mai înalt, distanța poate fi străbătută – cu ajutorul harurilor virtuții – zburînd cu ușurință, pe raza unei priviri. Pentru ea nu există polarizare, extreme și lucruri imposibile, ea face ca toate virtualitățile să devină potențe, instantaneu. Anulează tot ceea ce gîndirea logică proiecta în legătură cu legile omenești.

Pînă aici a ținut partea de rugăciune și de glorificare a Sfintei Fecioare. Acum vine partea de rugăminte. Strategia retorică, adică regula vorbirii stilate în public, prevede că, atunci cînd ceri cuiva ceva, sau pur și simplu cînd vrei să transmiți în mod eficient o informație, mai întîi trebuie să-i cîștigi bunăvoința celui care te ascultă. Aceasta se numește în latină captatio benevolentiae. În ultimă instanță, tocmai la așa ceva am asistat pînă acum, prin slăvirea Fecioarei Maria. În continuare găsim rugămintea propriu-zisă, ce anume urmărește Sfîntul Bernard, cînd i se adresează Maicii Domnului.

22. “Or questi, che dall’infima lacuna
dell’universo infin qui ha vedute
le vite spiritali ad una ad una,”

“Acum acesta, care din groapa cea mai de jos
a universului pînă aici a văzut
viețile spiritelor una cîte una”

Observați că juxtapunerea celor două părți, cu finalități distincte, este limpede indicată prin expresia adversativă “Or / Acum”, care marchează alternanța în structura discursului, trecerea de la rugăciune la rugăminte. Așadar Dante a urcat din străfundurile Infernului, văzînd toate spiritele și tot universul. Recunoaștem aici o antiteză “infima lacuna” / “infin qui”, dar avem și o repetiție “vite spiritali ad una ad una”. Vedeți că mergem în paralel cu analiza stilistică a versurilor și cu explicitarea lor semantică, presărată de argumentări diferite.

25. “supplica a te, per grazia, di virtute
tanto, che possa con li occhi levarsi
più alto verso l’ultima salute.”

“pe tine te imploră, în numele harului, de-atîta virtute,
încît să se poată înălța cu ochii
mai mult, spre mîntuirea de pe urmă.” 

Mai direct spus, Dante, de lîngă mine, Bernard, te imploră să-l ajuți să se înalțe pînă la Dumnezeu. Pînă aici a venit, din cea mai străfundă groapă a Infernului, dar fără tine nu poate merge mai departe. Și acesta e țelul întregului său drum: ajută-l! Ca strategii literare, observăm invocația “supplica a te”, și o numire aluzivă a lui Dumnezeu, prin intermediul unei metafore: “l’ultima salute”.

28. “E io, che mai per mio veder non arsi
più ch’i’ fo per lo suo, tutti miei prieghi
ti porgo, e priego che non sieno scarsi,”

“Și eu, ce nicicînd pentru vederea mea n-am ars
ca pentru a sa, spre tine îndrept toate rugile mele
și mă rog să nu fie puține”

Adică eu, Sfîntul Bernard, nu mi-am dorit nicicînd să-l văd pe Dumnezeu cu atîta înfocare, pe cît își dorește el, Dante. Bine, eu n-am fost în stare, n-am fost vrednic, dar măcar pe el ajută-l. Transfer asupra lui și dorința mea încinsă. Observați gestul de caritate și abnegație de a-i dărui așa-zisului învățăcel toată rîvna maestrului, din dorința de a-l vedea izbutind. Despre Sfîntul Bernard, în timpul vieții sale, există o amplă literatură, care subliniază că s-a consacrat plin de zel cultului Fecioarei Maria. A contribuit la construirea unor temple dedicate ei și și-a dedicat întreaga activitate proslăvirii sale. De aceea s-a afirmat că era preferatul ei, în ordinea ierarhică a sfinților. Avem o minunată metaforă aici, “arsi per il mio vedere”. Focul este cel care arde. Vederea este simțul nostru omenesc fundamental. Dar cînd spui că “am ars pentru vederea mea”, nu înseamnă nici că am aprins ceva cu chibritul, nici că am văzut ceva anume. Ci că îmi doream din răsputeri să-l cunosc pe Dumnezeu. Această contopire a două sensuri diferite, din care se naște a treia semnificație, superioară, ce le depășește pe precedentele și le cuprinde în sine (epifania), este chiar definiția metaforei. Avem o hiperbolă evidentă: “tutti miei prieghi ti porgo”. De asemeni repetiția pigmentează ritmul expresiei: “i prieghi” “e priego”. Este reluată aceeași familie de cuvinte, prin substantiv și verb. Nu în ultimul rînd găsim o aliterație, o eufonie realizată prin reluarea acelorași sunete prg: “prieghi ti porgo e priego”, un grup de consoane puternice, prin care se subliniază cerbicia vorbitorului în obținerea rezultatului.

31. “perché tu ogni nube li disleghi
di sua mortalità co’ prieghi tuoi,
sì che ‘l sommo piacer li si dispieghi.”

“pentru ca tu orice nor să dezlegi
de pe starea lui muritoare cu rugăciunile tale,
încît plăcerea supremă să i se arate.”

Noi credem că rațiunea ne limpezește lucrurile. Da, în ordine temporală, așa este, chiar și atunci cînd, pe plan spiritual, trăim într-o pîclă, într-un “nor”. Dar, în ordine metafizică, nu mai e rațiunea cea care ne ajută, ci credința. Rațiunea, dimpotrivă, ne poate chiar împiedica să facem pasul mai departe, în sus. Să dezlegi norii de pe starea lui muritoare înseamnă să-l ajuți să-și depășească propriile ezitări, să-l umpli de mai multă credință decît are în acest moment, pentru a face ultimul pas, încît “plăcerea supremă să i se arate”. Deci spre Dumnezeu nu mergem cu rațiunea, cu ezitările, cu șovăielile, ci ne năpustim cu credința. Iar acesta este un dar nu foarte simplu de dobîndit: harul de-a ne înălța spre Creator. Iată că Dante nu cere fleacuri, în rugăciunea către Sfînta Fecioară. Atunci cînd, prin intermediul rugăciunii, pretinde să i se întunece gîndirea rațională, pentru a fi ajutat să urce către gîndirea întru credință, asta deja este una din rugămințile fundamentale care se pot formula. Sigur că “il nube di sua mortalità” este o metaforă, iar “il sommo piacer” este tot o minunată metaforă pentru a-l echivala pe Dumnezeu.

34. “Ancor ti priego, regina, che puoi
ciò che tu vuoli, che conservi sani,
dopo tanto veder, li affetti suoi.”

“Și te mai rog, regină, ce poți
ceea ce vrei, să-i cruți tefere,
după atîta vedere, simțurile.”

La ce se referă pasajul? După această iluminare, transcendere, depășire a simțurilor, revelație în fața supranaturalului, există riscul ca acela care a fost atins de grație să recadă în condiția sa muritoare și să-și reia viața măruntă și păcătoasă, să revină pe o cale a mediocrității și a șovăielilor. Ei, asta-i cere el Sfintei Fecioare: persistența în virtute. După ce-a găsit calea cea dreaptă, ajută-l să și-o păstreze. Aici avem o invocație foarte răsunătoare, “Regina”, dar mai găsim și un joc de cuvinte, “puoi ciò che vuoi”, o alăturare a două verbe servile, din cele trei, “potere”, “volere” și “dovere”, care nu au înțeles de sine stătător în gramatica limbii italiene. Iată că poetul le întrebuințează pe două dintre ele, pentru a le conferi un sens absolut. Fecioara Maria poate (orice), dacă vrea (orice), iar determinantul suplimentar este de prisos.

37. “Vinca tua guardia i movimenti umani:
vedi Beatrice con quanti beati
per li miei prieghi ti chiudon le mani!».”

“Să-nvingă paza ta pornirile omenești:
vezi Beatrice și cîți fericiți
cu rugile mele îți întind mîinile lipite!»”. 

Maica Domnului este rugată să-l păzească pe Dante de ispitele patimilor. Alături de Sfîntul Bernard, ceilalți fericiți, tot Empireul, miile de duhuri mîntuite, împreună cu Beatrice, o imploră de asemeni pe Maria, cu mîinile înălțate. După cum remarcă îndreptățit S.A. Chimenz, “harul pe care-l cere Sfîntul Bernard este cel numit de teologi al stăruinței finale, adică de a persevera în bine și virtute, de a nu mai păcătui pînă la moarte. Această pioasă îngrijorare îndeamnă deodată și simultan duhurile fericite, și mai ales pe Beatrice, să-și închidă palmele în rugăciune, cu toții îndreptați spre Maria, într-un cor imens care însoțește rugăciunea sfîntului”. Printre figurile de stil care potențează exprimarea artistică avem metafora “vinca tua guardia”, “movimenti umani” pentru ezitările omenești, prea omenești ale lui Dante, dar și enumerația “Beatrice con quanti beati”, pentru a construi tabloul pietății universale, dedicat acestei năzuințe. Pînă aici ține rugăciunea/rugăminte a Sfîntului Bernard, să vedem acum pe scurt efectele pe care ea le produce.

40. “Li occhi da Dio diletti e venerati,
fissi nell’orator, ne dimostraro
quanto i devoti prieghi le son grati”

“Ochii de Dumnezeu iubiți și venerați,
ațintiți pe vorbitor, ne-au arătat
cît rugăciunile smerite îi sînt îndrăgite”

Fecioara Maria nu scoate nici o vorbă. E cu atît mai impresionantă întreaga scenă. Ea este deasupra oricărei pălăvrăgeli inutile. Maica Domnului comunică doar din priviri. Iar în privirile ei pline de iubire și înțelegere se poate citi, de către călătorul Dante și de intermediarul Bernard, că rugăciunea a fost primită. Avem aici o impresionantă enumerație de epitete “diletti e venerati”, precum și epitetul “devoti prieghi”.

43. “indi all’etterno lume si drizzaro,
nel qual non si dee creder che s’invii
per creatura l’occhio tanto chiaro.”

“apoi spre eterna lumină s-au îndreptat,
în care să nu credem că e mînat
ochiul vreunei creaturi așa de limpede.”

Privirea Mariei s-a înălțat apoi spre Dumnezeu, pe care este cea mai în măsură să-l admire. De remarcat metafora “eterna lumină”, pentru a circumscrie una din calitățile Creatorului, prin intermediul unuia din efectele pe care le produce. Trebuie subliniată observația de mare acuitate a lui S.A. Chimenz, care notează că, spre deosebire de Beatrice, care îl încurajează pe Dante și îi surîde de pe jilțul său din Empireu, “Sfînta Fecioară nu poate să zîmbească: este prea îndepărtată și maiestuoasă pentru un gest de tandrețe omenească: sînt de ajuns acei ochi ațintiți, pentru a-i exprima consimțămîntul”.

46. “E io ch’al fine di tutt’ i disii
appropinquava, sì com’ io dovea,
l’ardor del desiderio in me finii.”

“Și eu, care de sfîrșitul tuturor dorințelor
mă apropiam, cum se cuvenea,
flacăra dorului mi-am sfîrșit-o pe culmi.” 

Astfel Dante își ia zborul, purtat de intensitatea privirilor Sfintei Fecioare, pentru a-și împlini ultima etapă a călătoriei spre Dumnezeu. Avem o hiperbolă, “la fine di tutti i disii”, vedem iar o metaforă extraordinară, “l’ardor del desiderio”. Așadar Dante se desprinde și se înalță, dus de raza privirilor Fecioarei Maria, ca răsplată pentru rugăciunea care a fost primită.

Iată, venind spre concluzii, un text poetic de mare încărcătură teologică și filosofică, dar și de o diversificată performanță literară. Observați bogăția impresionantă a figurilor stilistice unde, pe primul plan, în ce privește frecvența, găsim oximoronul, care pune laolaltă calități opuse și este cel mai în măsură să exprime trăsăturile paradoxale, de împăcare a contradicțiilor. Adică exact ceea ce Sfînta Fecioară întruchipează. Ea este “vergine” și “madre”, este “figlia del tuo figlio”. Cu aceeași frecvență sporită întîlnim cea mai valoroasă bijuterie, printre figurile de stil, care este metafora: “nel ventre tuo si raccese l’amore”, sau “l’ultima salute” pentru Dumnezeu. Metafora este la fel de frecventă ca oximoronul în această rugăciune. Apoi mai avem, de asemeni, hiperbole, epitete, antiteze, repetiții, enumerație, aliterație, invocație, cu exemplificările respective. Așadar iată vreo nouă tipuri diferite de giuvaeruri stilistice (și poate că ar mai fi), pe spațiul a vreo patruzeci de versuri. Uneori, într-un singur vers, observăm două sau trei figuri stilistice alăturate, sau suprapuse.

Am examinat unul dintre pasajele cele mai faimoase din literatura italiană, prin măiestria sa literară de excepție, prin concentrarea extraordinară a mesajului filosofic și a îndemînării artistice. Formulele de impact cuprind, în versuri de 11 silabe, paradoxuri teologice de cîteva secole, într-o exprimare directă, răspicată, memorabilă. Rugăciunea către Sfînta Fecioară este episodul care deschide ultima porțiune a călătoriei lui Dante, înainte de întîlnirea cu Dumnezeu. Este unul dintre fragmentele poetice de cea mai înaltă virtute și virtuozitate. Am vrut să vă ilustrez, prin intermediul acestor versuri, de ce este considerat pe bună dreptate Dante Alighieri cel mai important poet, aș zice, nu doar al spațiului italian, ci și al celui european și mondial. Prin Divina Comedie, el ne-a dăruit una din capodoperele literaturii din toate timpurile. Ați găsit o demonstrație in parvo a virtuților poemului în ansamblu, a calităților pentru care îl putem considera o operă fundamentală a culturii omenești.

Bibliografie

1. Dante Alighieri, La Divina Commedia, riassunti, introduzioni critiche e commento a cura di Emilio Alessandro Panaitescu, 6 vol., ediţie de lux cu ilustraţii celebre, Milano, Fratelli Fabbri Editori, 1963-1965;

2. Dante Alighieri, Commedia, con il commento di Anna Maria Chiavacci Leonardi, volume primo: Inferno; volume secondo: Purgatorio; volume terzo: Paradiso, Milano, Arnoldo Mondadori Editore, raccolta I Meridiani, 1991, 1994;

3. Erich Auerbach,  La preghiera di Dante alla Vergine (Par. XXXIII) ed antecedenti elogi, in Studi su Dante, traduzione di Maria Luisa De Pieri Bonino e Dante Della Terza, prefazione di Dante Della Terza, Milano, Feltrinelli, 2005, p. 273-308;

4. Antonio Lanci, Pregare, in Enciclopedia Dantesca, vol. IV, N-SAM, seconda edizione riveduta, 1984, p. 641-642; 

5. Ricarda Liver, Preghiera, in Enciclopedia Dantesca, vol. IV, N-SAM, seconda edizione riveduta, 1984, p. 642-644;

6. Laszlo Alexandru, Lectura lui Dante, Chișinău, Ed. Cartier, 2020, vol. 3: Paradisul, p. 645-652;

7. Aldo Vallone, Ancora del Veltro e della preghiera di San Bernardo, in La critica dantesca nel Settecento ed altri saggi danteschi, Firenze, Leo S. Olschki Editore, 1961, p. 85-89;

8. William Wilson, Prayer, in The Dante Encyclopedia, edited by Richard Lansing, London and New York, Routledge, 2010, p. 707-709.

(Conferință susținută la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor, joi, 19 mai 2022)

Scrisoare despre Dante

Etichete

detractor, opinie, Voltaire

Voltaire

tradus și prezentat de Laszlo Alexandru

_________________________________________________________

Moartea lui Dante, în 1321, a fost urmată de o posteritate agitată, cu surprinzătoare răsturnări de situație. Prim-planul scenei poetice a fost ocupat de Petrarca și stilul care-i purta numele și care se revendica de la o cu totul altă filosofie estetică. Poeții petrarchiști și gustul petrarchizant și-au pus pecetea, în diverse moduri, asupra succesivelor secole de literatură italiană, împiedicîndu-i evoluția spontană și originală. Cu excepția cîtorva personalități izolate, care și-au proclamat admirația fierbinte față de Dante și au contribuit insistent la cunoașterea operei sale, prin redactarea de comentarii critice și biografii (printre ei s-a ilustrat Boccaccio), cîmpul literar italian s-a caracterizat, inclusiv în Iluminism și secolele XVII-XVIII, prin strîmbături iritate la adresa numeroaselor defecte inventate ale sale: “cuvinte mărunte și vulgare”, “umile, plebee și grosolane”, “enigmatice”, “răsucite, rîncezi, ruginite”, “obscure, plicticoase, foarte anoste”, “nărăvașe”, “nestăpînite”, “confuze”, “extravagante”. Asemenea aberații de apreciere literară au ținut capul de afiș, pentru cîteva secole. Azi ele constituie un potpuriu de ciudățenii caraghioase și au fost ca atare antologate de Bruno Capaci în vol. Dante oscuro e barbaro (2008).

Printre detractorii lui Dante se înscrie cu o tușă sarcastică și Voltaire, scriitorul și filosoful de peste Alpi. Pe de o parte el savurează anticlericalismul punctual al lui Dante, care îi vine ca o mănușă pentru batjocura antiecleziastică, în care s-a specializat cu pasiune. Pe de altă parte iluministul francez nu poate fi decît iritat de creștinismul profund și fierbinte al poetului italian, precum și de construcția masivă, temeinică, a unei capodopere care își presară sarcasmele doar pe alocuri, pentru a construi, nu pentru a dărîma. Rezultă din partea lui Voltaire o lectură grăbită și superficială, în care stabilește greșit data nașterii lui Dante, în 1260 – și îl corectează pe cel care o punctase corect: 1265; în care îi atribuie epitetul “divin” autorului, nu Comediei sale; în care îi asimilează pe guelfi și ghibelini cu facțiunile Albilor și Negrilor din același partid pro-papal (?); în care poemul este răsfoit superficial, iar cele trei fiare înspăimîntătoare din primul cînt devin două: “un leu și o lupoaică”; în care luntrașul Caron îi ajută pe cei doi călători, Dante și Virgiliu, să treacă nu peste Aheron, ci peste Stix etc.

Sigur că ironia dezinhibată cu care Voltaire se apropie de un nume de vîrf al culturii universale poate fi tonică. Asta însă nu-i plasează intervenția mai presus de o bizarerie amuzantă.

_________________________________________________

Voi vreți să-l cunoașteți pe Dante. Italienii îi spun divinul, dar e o divinitate obscură, puțină lume îi pricepe minunile. În schimb este comentat. Și poate că din pricina asta nu e înțeles.

Reputația lui va fi eternă, fiindcă aproape că nu mai este citit. Din toate cîte le-a scris, sînt vreo douăzeci de versuri care se știu pe de rost. Asta e destul ca să ne scutim de efortul de a examina restul.

Acest divin Dante se spune că era un om destul de nenorocit. Să nu credeți că a fost considerat divin pe vremea lui și nici că era profet în țara lui. Dar totuși e adevărat că a fost prior, dar nu un prior peste călugări, ci prior al Florenței, adică peste senatori. El s-a născut în 1260, din cîte spun compatrioții lui. Bayle, care scria la Rotterdam currente calamo pentru editorul său, la vreo patru secole după Dante, îl pune să se nască în 1265. Dar stima mea pentru Bayle nici nu crește, nici nu scade fiindcă s-a înșelat cu cinci ani. Lucrul important e să nu te înșeli în probleme de gust și de raționament. Literatura începea pe atunci să se nască în patria lui Dante. Florența era o Atenă plină de duhul ușurinței, al inconstanței și al facțiunilor. Partea albă se bucura de mare credit. Își lua numele de la doamna Bianca. Partea opusă își zicea a Negrilor, pentru a se deosebi mai bine de Albi. Însă aceste două facțiuni încă nu le erau destule florentinilor. Mai erau în plus guelfii și ghibelinii. Cea mai mare parte a Albilor era ghibelină, din partidul împăratului, pe cînd Negrii tindeau spre guelfii devotați papei.

Atît o facțiune cît și cealaltă iubeau libertatea, așa că făceau tot posibilul s-o distrugă. Papa Bonifaciu al VIII-lea voia să profite de situația asta pentru a distruge puterea împăratului în Italia. Din acest motiv l-a numit pe Charles de Valois, fratele regelui Franței, Filip cel Frumos, locțiitorul său în Toscana. Locțiitorul a venit cu o puternică escortă armată și i-a alungat pe Albi și pe ghibelini, dar a fost detestat de Negri și de guelfi. Dante era alb și ghibelin, așa că a fost exilat printre primii, iar casa lui a fost rasă la pămînt. Se poate înțelege ce legat afectiv a rămas, pe tot restul vieții, de familia regală a Franței și ce devotat față de papi. Se consideră totuși că a făcut o călătorie la Paris și, pentru a se gîndi la altceva, a devenit teolog, luînd parte la viguroase dispute scolastice. Să adăugăm că împăratul Henric al VII-lea n-a făcut nimic pentru el, deși el era ghibelin, și că s-a dus pe urmă la regele Siciliei, Frederic de Aragon, de la care s-a întors la fel de sărac precum s-a dus. S-a refugiat pe lîngă marchizul Malaspina și la curtea lui Cangrande de la Verona. A fost protejat în aceste două locuri, pe cînd a scris Infernul, Purgatoriul și Paradisul. Învălmășagul de versuri a fost considerat un mare poem epic.

El se pomenește îndată după intrarea în Infern cu un leu și o lupoaică. Deodată apare în fața sa Virgiliu ca să-l încurajeze. Virgiliu îi zice că e lombard și asta e fix de parcă Homer ar zice că e turc. Virgiliu se oferă să-l conducă pe Dante prin Infern și Purgatoriu, pînă la poarta Sfîntului Petru, avertizîndu-l că dincolo de asta nu-l va putea însoți.

Cu toate astea Caron îi ajută să treacă peste Stix, primindu-i în barca lui. Virgiliu îi povestește lui Dante că, la puțină vreme după sosirea lui în Infern, a ajuns o ființă plină de puteri, care a venit după sufletele lui Abel, Noe și David: continuîndu-și drumul, ei descoperă în Infern un loc foarte plăcut, unde se află Homer, Horațiu, Ovidiu și Lucan; în altul pot fi văzuți Electra, Hector, Enea, Lucrețiu, Brutus și turcul Saladin; în al treilea stau Socrate, Platon, Hipocrat și arabul Averroes.

În sfîrșit apare adevăratul Infern, unde Pluto îi judecă pe condamnați. Printre ei, călătorii recunosc cîțiva cardinali, cîțiva papi și mulți florentini. Toate astea sînt spuse cu un stil comic? Nu. Poemul îi aparține genului eroic? Nu. De care gust ține așadar acest poem? De cel bizar.

Dar există și versuri atît de fericite și impresionante, că în patru sute de ani n-au îmbătrînit deloc. Pe de altă parte, un poem în care cîțiva papi sînt băgați în Infern stîrnește mare atenție și glosatorii își epuizează toată agerimea să determine, cît pot ei mai bine, cine sînt cei pe care Dante i-a damnat și să nu greșească într-un subiect așa de important.

S-a întemeiat o catedră și se țin lecții pentru a-l explica pe acest autor clasic. O să mă întrebați cum de Inchiziția nu se opune. Vă răspund că Inchiziția nu e ușor de jignit în Italia. Ea știe prea bine că subtilitățile în versuri n-au cum să fie dăunătoare.

(în Steaua, nr. 11-12/2021, p. 87-88)

Cum mi-am petrecut Anul Dante?

Etichete

Baia Mare, Bistrița, Bruxelles, București, Cluj, Firenze, G. Barițiu, Radio Cluj, Sicilia, TVR

Concursul de împrejurări – pe care unii îl numesc destin – poate cîntări mai mult în viața omului decît ne închipuim. În toamna anului 2020, Editura Cartier a publicat cele trei volume Lectura lui Dante, la realizarea cărora muncisem zece ani, fără a socoti deceniile precedente, de documentare în vederea predării la catedră. Eu aș mai fi așteptat, să revăd textul, însă prietenii din Chișinău, stimulați de finanțarea de la AFCN, și-au calculat bine pașii: anul omagial trebuia să ne prindă cu cărțile pe masă. Și a pornit avalanșa.

Întîlnirea on-line propusă de ziaristul cultural Tiberiu Fărcaș mi-a oferit posibilitatea să prezint pe Zoom criteriile mai importante, care m-au călăuzit în redactarea cărții; am intrat în dialog atunci cu numeroși cititori. În convorbirea cu Amalia Lumei, publicată de revista La Mongolu, am avut prilejul să evoc un moment de cumpănă de odinioară, cînd zăceam bolnav la spital și, pentru a-mi umple monotonia nopților de insomnie, recitam în minte versuri din Dante, pînă le învățam pe de rost. În lansarea de carte organizată on-line de Editura Cartier, am detaliat momente estetice admirabile, din cele trei ținuturi dantești. O formă prescurtată, de analiză a Infernului, Purgatoriului și Paradisului, am reluat în interviul dat lui Emilian Galaicu-Păun și inclus pe site-ul postului de radio “Europa liberă”. În eseul publicat de revista Luceafărul de dimineață din București, am punctat un evantai de argumente poetice, din gama celor mai diversificate sentimente omenești, care se regăsesc în poemul lui Dante. În conferința on-line pe care am susținut-o la inaugurarea Comitetului din București al Asociației “Dante Alighieri”, am făcut o sinteză a traducerilor românești integrale din Divina Comedie, încheind cu două fraze despre lucrarea mea recent apărută.

Primele reacții pozitive pe internet n-au întîrziat. Mihai Iovănel a cuprins Lectura lui Dante în “Top 10 cărți din 2020”, pe site-ul Scena 9. Aceeași opțiune și la prof. dr. Liviu Neagoe, în “Top 10 cărți 2020”, pe Facebook, unde se vorbea despre “un travaliu interpretativ uriaș, care ni-l redescoperă pe Dante dintr-o perspectivă inedită”. În Bilanțul lui Caranfilof de pe site-ul cultural Bookhub, Lectura lui Dante a fost plasată în fruntea celor mai interesante cărți din Top 2020 și a fost remarcat “rezultatul unui efort titanic, întins pe perioada unui deceniu”. Gheorghe Erizanu, directorul Editurii Cartier, a inclus lucrarea mea pe blogul său, în topul “21 de cărți pentru secolul XXI”, printre cele mai importante apariții editoriale pe care le-a realizat în două decenii de activitate. Italienistul Ion Istrate și-a exprimat pe Facebook entuziasmul de a vedea o analiză amănunțită, “vers de vers, dacă e nevoie cuvînt cu cuvînt” a Divinei Comedii și a remarcat “acuratețea comentariului românesc”, ce-și taie drum prin hățișul dantologiei moderne. Ziaristul Nicolae Damaschin a elogiat un “instrument pentru înțelegerea textului lui Dante”, care “seamănă izbitor cu o pagină de Talmud, cu textul sursă aflat în centru, înconjurat de comentarii, explicații, glose și referințe”. Criticul literar Bogdan Crețu, în sinteza Anului literar 2020 din revista Observator cultural, a subliniat că cele trei volume edifică “o carte nu doar impresionantă, ci una care apare rar într-o cultură”.

Lectura lui Dante a obținut Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2020, în evaluarea juriului compus din Răzvan Voncu (președinte), Daniel Cristea-Enache, Gabriela Gheorghișor, Ioan Holban, Mircea Mihăieș, Angelo Mitchievici și Vasile Spiridon.

Am oferit detalii despre atelierul meu de lucru, dar am scos în evidență și extraordinara traducere izbutită acum un secol de G. Coșbuc, în prezentarea de la Centrul Cultural Municipal “George Coșbuc” din Bistrița, la întîlnirea moderată de Gavril Țărmure și Marcel Seserman. O altă conferință, despre complexitatea figurii dantești și a capodoperei sale, am susținut la Festivalul Internațional de Teatru “Atelier” de la Baia Mare, în organizarea directorului Radu Macrinici. M-am bucurat să citesc apoi, în revista bilingvă Orizonturi culturale italo-române, analiza elogioasă a Eleonorei Cărcăleanu, care l-a predat timp de mulți ani pe Dante Alighieri la Universitatea “Al. I. Cuza” din Iași. În opinia profesoarei, se pot identifica trei momente de vîrf pentru încetățenirea supremului poet italian în cultura română: 1) traducerea Divinei Comedii de către G. Coșbuc, tipărită în etapa interbelică; 2) apariția versiunii Eta Boeriu, a monografiei semnate de Al. Balaci și a volumului academic Studii despre Dante, în 1965; 3) editarea trilogiei Lectura lui Dante.

Ovidiu Pecican a subliniat, în cronica dedicată cărții mele, că “scopul este acela de a oferi o cale de acces rațională, o posibilitate de cunoaștere, de descifrare a conținutului integral al vastului poem unui public care deja beneficiază de mai multe traduceri plastice, poetice în limba proprie, unele dintre ele fiind strălucite prin expresivitate și fidelitate ori prin capacitatea imaginativă a transpunerii. S-ar putea deci spune că noua versiune, precum și extinsul aparat critic care o însoțește, se datorează unei viziuni de factură iluministă și exprimă vocația profesorală a lui Laszlo Alexandru care, an după an, a predat cu pasiune Dante. (…) Noua înfățișare a Divinei Comedii deplasează lectura înspre versantul savanteriei puse în slujba educării și a raționalității.”

Am primit cu bucurie invitația d-lui Ioan Cristescu și am participat la colocviul omagial “Dante Alighieri 700” de la București, organizat de Muzeul Literaturii Române, Academia Română, ICR, Teatrul Nottara etc. În cadrul unei sesiuni prestigioase, am luat cuvîntul alături de vorbitori români și străini ca Ana Blandiana, Bruno Mazzoni, Marco Grimaldi, Filippo La Porta, Dalina Bădescu. Am avut plăcerea să detaliez atunci un subiect interesant: Despre empatie la Dante. Discuțiile din jurul poetului au continuat a doua zi, la Librăria Pavesiana din Capitală, cu expunerile italienistelor Mara Chirițescu și Eleonora Cărcăleanu, cu intervenția mea și dialogul liber cu publicul. A treia zi am urcat pe scena Teatrului Nottara, la finalul minunatului spectacol de recitare dantescă, susținut de maestrul Emil Boroghină, pentru a le prezenta spectatorilor cartea mea și a prelungi serata cu o sesiune de autografe.

O săptămînă mai tîrziu mi-am lansat cele trei volume din Lectura lui Dante la Librăria din Centru de la Chișinău, sprijinit din nou de recitările în vervă ale maestrului Boroghină. În paralel m-am bucurat să aflu că articolul meu de sinteză succintă asupra sentimentelor omenești eterne cuprinse în poemul dantesc a fost tradus în maghiară de Márton Evelin și a fost tipărit de revista clujeană Helikon. Numărul omagial Dante al publicației a fost prezentat apoi, într-un frumos eveniment cultural organizat de Consulatul General al Ungariei din Cluj, unde pentru prima dată am avut prilejul de-a mă adresa publicului folosind limba maghiară.

Am acceptat bucuros inițiativa colegei Liliana Feder și am luat parte on-line la evocarea și sărbătorirea lui Dante, printre elevii colegiului “Mihai Eminescu” din Baia Mare. Am fost plăcut surprins de invitația scriitorului Ovidiu Pecican, de-a inaugura talk show-ul său cultural Transparențe de la TVR Cluj, o bună ocazie de-a reconstrui împreună din cuvinte, timp de vreo oră, imaginea poetului italian. După atîtea drumeții se impunea revenirea acasă, așa că am organizat lansarea de carte de la Colegiul Național “G. Barițiu”, cu participarea unor oaspeți de seamă: Marinela Marc, Inspector General ISJ Cluj, Andreea Suciu, Inspector de limbi străine, Massimo Novali, Consul Onorific al Italiei la Cluj, Piergiorgio Mori, Lector MAE italian, cu participarea on-line oferită de Vincenzo Tamarindo, Atașatul Cultural din Ambasada Italiei și Patrizia Ubaldi, Lector MAE italian, și în coordonarea Alinei Bărăian, directorul școlii. Elevii mei, prezenți la eveniment, au avut ocazia să afle de la distinșii vorbitori cît e de actual Dante în zilele noastre și să i-o spună ziaristei Rodica Tulbure, care a realizat un reportaj de la eveniment și l-a transmis în emisiunea Sesam, deschide-te! de la Radio Cluj. Firește că m-am bucurat de comentariul despre Lectura lui Dante, publicat de Marcela Ciortea în Steaua, unde sînt lăudate “paginile de rafinată critică literară și estetică” identificate în cartea realizată de mine.

Partea internațională a turneului meu a debutat la Agrigento, în Sicilia, unde am mers împreună cu două eleve să ridicăm premiul “Strada degli Scrittori”, atribuit pentru participarea la concursul internațional “Uno, nessuno e centomila” dedicat lui Pirandello. În serata organizată la Teatro della Posta Vecchia, am vorbit despre anul internațional Dante și volumele mele, în fața unor profesori din SUA, a unor elevi și profesori din Barcelona și Torino, a unor actori și personalități agrigentine.

La cîteva zile distanță a urmat călătoria în Belgia. La invitația profesorilor de la Universitatea Liberă din Bruxelles, am participat la colocviul dedicat primelor traduceri ale capodoperei lui Dante în limbi romanice. În fața colegilor universitari din Bruxelles, Barcelona, Salamanca, Napoli, Louvain și Liège am vorbit despre George Coșbuc, il primo traduttore integrale della “Divina Commedia” in romeno. A doua zi, la invitația directorului Institutului Italian de Cultură din Bruxelles, în cadrul mesei rotunde consacrate traducerilor dantești din secolul XXI, am făcut o amplă prezentare a structurii științifice aflate la baza lucrării mele Lectura lui Dante.

Abia întors acasă, am plecat din nou în Italia, unde la invitația prestigioasei asociații Giglio Blu am susținut conferința “Lectura Dantis” in romeno, în Auditorium Cassa di Risparmio, o sală absolut impresionantă, dotată cu orgă și toate facilitățile tehnice, la doi pași de Domul din Florența și la două străzi de Casa lui Dante. Ca răsplată complet neașteptată a activității mele profesionale, la sfîrșitul întîlnirii mi s-a atribuit Medalia de Argint și am primit titlul de Membru de Onoare al Asociației Giglio Blu. Turneul dantesc mi l-am încheiat cu emoționanta vizită la Ravenna, pentru a revedea mormîntul celui mai important poet italian.

Dacă acum un an m-ar fi întrebat cineva cum îmi imaginez perioada următoare, i-aș fi răspuns doar atît: că mă bucur mult să țin în mînă o carte nespus de dragă, la care am muncit din greu. Iar tot restul nu-mi trecea nici prin cele mai colorate fantezii. Dar iată că întîmplarea – pe care unii o numesc destin – te poate înhăța pe sus, pentru a te arunca pe o spirală cu momente magice, amețitoare, în urma cărora se prelungește un sentiment inefabil de fericire.

Premii la Florența

Etichete

conferință, Firenze, Giglio Blu, premii

După susținerea conferinței „Lectura Dantis in romeno” și prezentarea celor trei volume din „Lectura lui Dante”, am fost premiat cu Medaglia d’Argento și titlul de Socio Onorario del Giglio Blu di Firenze, pentru scrierile mele despre Dante Alighieri.

„Lectura lui Dante” la Florența

Etichete

Camerata dei Poeti, conferință, Firenze, Lectura Dantis

Mă simt onorat de invitația primită din partea Asociației „Giglio Blu” din Florența de a vorbi despre cartea mea, Lectura lui Dante, în cadrul unei întîlniri festive.

Conferința se va organiza la Camerata dei Poeti, într-o sală impresionantă, la doi pași de locul în care s-a născut Dante. Este încununarea unui an memorial, care m-a condus în turneul de prezentări dedicate poetului italian, din Cluj în Bistrița, Baia Mare, Chișinău, București, Agrigento, Bruxelles și acum, iată, la Florența.

Poezia științei în “Paradis”

Etichete

Benedetto Croce, știință, Paradis, poezie

Benedetto Croce

tradus și prezentat de Laszlo Alexandru

Benedetto Croce (1866-1952) a fost printre intelectualii italieni celebri ai secolului XX. Filosof, istoric, om politic, estetician, critic literar și scriitor, și-a influențat epoca prin pozițiile energice și adeseori nonconformiste. Despre cel mai important poet italian a publicat volumul La poesia di Dante (1921), în care s-a remarcat prin elogierea entuziastă a Infernului, dar și prin criticile aduse celorlalte două cantice. O idee semnificativă a sa respingea poeticitatea de ansamblu a Divinei Comedii, care ar fi importantă pentru anumite “insule” de lirism, pe cînd ansamblul ar avea doar un rol structural și explicativ, lipsit de valoare propriu-zisă. După o perioadă de uimire, dantologia profesionistă a respins la unison aceste analize. În pasajul selectat în continuare, Croce punctează cu finețe transfigurarea aspectelor științifice și de strategie pedagogică din Paradisul dantesc în tot atîtea dovezi de performanță artistică.

__________________________________________________________

Elementul doctrinar, care intra întîmplător în primele două, în a treia cantică se extinde s-o umple aproape complet. Printr-o inferență logică, Dante probabil s-a gîndit că Paradisul e nu doar locul bucuriei infinite, ci și al adevărului și al celor mai înalte meditații și doctrine, unde orice dificultate care frămîntă intelectul se domolește, orice obscuritate se luminează; și astfel a dat frîu liber la ceea ce i-a ocupat o așa de mare parte a intelectului și pentru care a frecventat școli de călugări și profesori, a citit texte și interpretări, a propus probleme și soluții și le-a disputat cu ardoare. Un mare număr de explicații doctrinare, ținînd de teologie, filosofie, știința fizică și știința morală și politica vremii sale se întinde de la un capăt la altul al canticei: despre modul în care urci spre Dumnezeu și cum asta e o mișcare spontană și rapidă, atunci cînd sufletul nu e tras în jos de greutatea imperfecțiunii; despre motivul, nu fizic, ci teologic, al petelor din planete; despre repartizarea sufletelor în anumite locuri din cer și despre bucuria deplină, pe care toate o resimt în beatitudinea divină; despre plasarea simbolică a sufletelor pe planete; despre supunerea în fața violenței și despre mărunta răspundere și vinovăție, care există mereu în acea supunere; despre felul în care jurămintele pot fi schimbate în mod legitim; despre caracterul just al morții lui Isus și despre caracterul just al răzbunării împotriva celor care au înfăptuit așa ceva; despre diversele înclinații naturale ale oamenilor, dispuse de providența divină, și despre greșeala de a le deturna în alte scopuri; despre semnificația afirmatei superiorități a lui Solomon în știință, față de Adam și Isus; despre învierea trupurilor și sporirea delectării pe care aceasta o va aduce, în viziunea și bucuria întru Domnul; despre taina de nepătruns a celor buni, condamnați fiindcă nu au fost botezați, și despre predestinare; despre definițiile originare ale Credinței, ale Speranței și ale Iubirii creștine; despre prima limbă vorbită de ființa umană; despre Primul Cerc Mobil, care e în afara timpului și a spațiului, dar produce spațiu și timp; despre crearea îngerilor și a celorlalte substanțe; despre ierarhia sufletelor fericite și despre locul care li se cuvine copiilor morți; și alte probleme și doctrine incluse sau evocate de toate acestea.

Poezie didactică, s-a spus deja, dar poezie, întrucît, spre deosebire de proză, motivul care domină aici nu se referă la cercetarea și învățătura pe care mintea le realizează, ci la reprezentarea actului de cercetare și învățare, la virtutea acestui act, care se complace și se bucură și recurge la lucrurile însușite ca materie, pentru a se afirma pe sine însuși. De aceea Dante, de la proza din Monarchia, De Vulgari Eloquentia și Convivio, urcă la versul Comediei: forma, adică poezia, acum e importantă pentru el, ca un poet ce este, mai mult decît materia, pe cît îi era aceasta de importantă, ca filosof, teolog, om politic: și aici, doctrinele sînt libretul pe care își compune muzica. Învățătura e pusă în scenă și dramatizată: ceea ce se poate vedea mai bine în această a treia cantică, unde pe rînd Beatrice, Sfîntul Toma, Solomon, Sfîntul Petru Damian, Sfîntul Bernard sau alții joacă rolul profesorului. Se simte, în acele discursuri sau lecții, mișcarea spirituală a profesorului, care introduce și dezvoltă conceptele în mintea discipolului și care, de la o treaptă la alta, îl înalță pe discipol spre sine și-l ajută să gîndească împreună cu el. De pildă, în discursul Beatricei despre motivul petelor din Lună: – două cazuri sînt posibile; acesta nu este și, dacă nu este nici celălalt, “falsificato fia lo tuo parere” (“se va dovedi falsă părerea ta”) – acum că te-am eliberat de orice greșeală și mi-am îndeplinit partea negativă a datoriei,

voglio informar di luce sì vivace
che ti tremolerà nel tuo aspetto;

(“mintea ta vreau s-o modelez cu facla vie, ce-ţi va sclipi-n aspectul ei”), atenție la acest pasaj:

Riguarda bene omai sì com’io vado
per questo loco al vero che desiri…

(“Te uită bine cum mă-ndrept aici spre adevărul ce-l rîvneşti.”) Și se simte satisfacția ordinii mentale, care se ivește și pune stăpînire, pînă la urmă, peste dezordine; și bucuria adevărului posedat, care iradiază și strălucește, devine frumos, formează un tablou. Motivul petelor lunare e găsit: este Inteligența mobilă, care constituie diverse legături cu planetele: acea virtute, care derivă dintr-o natură fericită, sclipește prin planete, “come letizia per pupilla viva” (“ca bucuria prin pupila vie”).

Alt exemplu. Sfîntul Toma a citit în sufletul lui Dante dificultatea în care s-a împotmolit și îndoiala cu care se frămîntă, căutînd să dea un sens de adevăr la două afirmații ale sale; și, după ce i-a limpezit-o pe prima, trece la a doua. Trece la ea, ca unul care s-a eliberat de o primă osteneală și bucuros se apucă de a doua:

…quando l’una paglia è tritta,
quando la sua semenza è già riposta,
a batter l’altra dolce amor m’invita.

(“După ce primul pai e treierat şi bobul e pus deja-n hambar, dulce dor mă-ndeamnă să-l bat pe-al doilea.”)Și, înainte de toate, rezumă și întărește ceea ce discipolul consideră adevărat și este adevărat, iar apoi, amintindu-i afirmația sa, scoate în evidență contrastul aparent ce rezultă de acolo:

E però ammiri ciò che io dissi suso…

(“Și de-aceea te miri de ce-am zis mai sus…”) Vine un îndemn să fie atent și să-și ascută mintea, pentru a pricepe miezul dificultății, unde contradicția aparentă se rezolvă într-un acord real.

Ora apri gli occhi a quel ch’io ti rispondo,
e vedrai il tuo creder e ‘l mio dire,
nel vero farsi come centro in tondo.

(“Acum deschide ochii la ce-ţi răspund şi vei vedea crezul tău şi zisa mea adeverindu-se ca roata faţă de centrul ei.”) Este prezentată doctrina care trebuie așezată la temelie:

Ciò che non more e ciò che può morire,
non è se non splendor di quella idea,
che partorisce amando il nostro Sire…

(“Ce nu moare şi ce poate muri nu-s decît sclipirea acelei idei născute, iubind, de Domnul nostru…”), despre a cărei primă deducție nu încape vreo dispută. Dar, dacă ne-am opri aici, am putea pe bună dreptate să ridicăm o obiecție, care se află deja în mintea discipolului; și, înainte de-a se întîmpla una ca asta, prima afirmație trebuie completată cu o distincție, mulțumită căreia totul devine limpede și incontestabil: “Con questa distinzion prendi il mio detto…” (“Cu diferenţa asta ia-mi cuvintele…”). Magistrul continuă cu un avertisment pedagogic adresat discipolului, să fie prudent în afirmații și negații și să priceapă nevoia de-a distinge corect și să nu se grăbească la concluzii și să se ferească de orgoliu, de amorul propriu, care ne împinge să ne încăpățînăm în greșeala în care am căzut mai întîi din grabă. Avertismentul trece într-o divagație, de parcă ar răspunde la gîndurile ascunse și amintirile și experiențele celui ce vorbește: se extinde, prin exemplificare, în domeniile istoriei; se concentrează, mai apoi, într-un caz special, judecata îndrăzneață pe care obișnuim s-o formulăm despre firea păcătoasă a vreunui individ, despre mîntuirea sau damnarea lui. Iar aici dobîndește două tonalități; mai întîi se înalță, admirînd puterea aproape miraculoasă a binelui și totodată recunoscînd victoria incredibilă și tragică, pe care uneori o obține puterea răului,

ch’io ho veduto tutto il verno prima
il prun mostrarsi rigido e feroce,
poscia portar la rosa in sulla cima;
e legno vidi già dritto e veloce
correr lo mar per tutto suo cammino,
perire al fine all’entrar della foce;

(“căci am văzut în toată iarna dinainte măceşul ţeapăn şi ghimpos, apoi scoţîndu-şi floarea-n vîrf; şi navă am văzut dreaptă şi iute fugind pe mări în drumul ei, pierind pe cînd să intre-n radă”) și apoi dintr-odată coboară în satiric și familiar și disprețuitor:

Non creda monna Berta e ser Martino,
per vedere un furare, uno offerere,
vederli dentro al giudizio divino…

(“Să nu creadă coana Berta şi nea Martin, cînd văd pe unul furînd, pe altul dăruind, că pătrund în judecata divină…”) Dante cunoaște îndemnul îndoielii și nevoia de adevăr și bucuria de a-l fi descoperit; și exprimă acest ritm spiritual pe tonuri înalte:

…giammai non si sazia
nostro intelletto, se ‘l ver non lo illustra…

(“în veci nu ni se potoleşte mintea, de n-o luminează adevărul…”)

Posasi in esso come fiera in lustra,
tosto che giunto l’ha…

(“Se aşază-n el ca fiara-n bîrlog, îndată ce l-a ajuns”)

Nasce per quello a guisa di rampollo,
a piè del vero, il dubbio; ed è natura
ch’al sommo pinge noi di collo in collo.

(“Prin el se naşte, ca un vlăstar, la picioarele adevărului, îndoiala; şi natura ne împinge în vîrf, din culme-n culme”) Minunate comparații modelează și aici gesturile personajelor care îl călăuzesc, îl instruiesc, îl examinează și, totodată, le extind pe ele spre mișcările eterne ale lucrurilor: cum e cea a păsării care, de la cuibul dragilor săi puișori, “previene il tempo in su l’aperta frasca” (“o ia-naintea vremii pe ramul deschis”), privind țintă, cu iubire aprinsă, către așteptatul răsărit al soarelui; și cel cu

…fronda che flette la cima
nel transito del vento, e poi si leva
per la propria virtù che la sublima.

(“frunza ce-și apleacă vîrful, la trecerea vîntului și-apoi se ridică din propria virtute ce-o înalță”).

Într-un grup de explicații doctrinare, spre finalul canticei, avem o scenă ca la școală, mai neobișnuită; elevul nu mai stă să asculte sau să ceară lămuriri, ci el e cel care, ascultat, începe să expună și să explice tezele doctrinare. Beatrice, care pînă aici l-a instruit personal sau prin intermediul altora, i-l prezintă pe învățăcelul ei deja bine pregătit unui mare profesor, celui căruia Bunul Dumnezeu i-a lăsat cheile împărăției cerurilor, Sfîntului Petru; și-l roagă să-l examineze în legătură cu conceptul de Credință. Dante, care aude solicitarea și îl vede pe sfînt că e de acord, deja se pregătește, își adună gîndurile, se înarmează cu argumente, de parcă ar fi într-o sală universitară:

Sì come il baccellier s’arma e non parla,
fin che il maestro la quistion propone,
per approvarla, non per terminarla.

(“Cum elevul se-narmează și tace pînă ce maestrul îi pune întrebarea, pentru a aproba, nu pentru a termina.”) Apare din nou aici strălucirea palidă a zîmbetului, pe care am observat-o de multe ori în cadrul triplei călătorii. Scena paradisiacă este cu totul omenească: un om ilustru, un mare savant, îl ascultă cu bunăvoință pe un copil despre lucruri elementare. Și, cu bunăvoință, încurajator, Sfîntul Petru începe:

“Di’, buon cristiano, fatti manifesto:
fede che è?…”

(“Zi, bun creștin, arată-te: credința ce-i?”) Iar copilul, cam timid, se întoarce spre cea care i-a fost învățătoare, și ea îl îndeamnă, făcîndu-i semn din chip:

…perch’io spandessi
l’acqua di fuor del mio interno fonte.

(“…să revărs apa-n afara fîntînii mele sufletești.”) Răspunsurile copilului harnic sînt, unul cîte unul, aprobate și lăudate de examinator, care, după fiecare răspuns, vine cu altă întrebare, din dorința ca învățăcelul să se acopere de tot mai multă onoare; în timp ce candidatul urcă treptat de la sfială spre siguranță și de la răspunsul conform lecției învățate, spre elocvența entuziastă și personală:

Quest’è il principio, quest’è la favilla
che si dilata in fiamma poi vivace,
e, come stella in cielo, in me scintilla.

(“Ea-i începutul, ea-i scînteia ce se întinde apoi în flacără vioaie și ca o stea pe cer în mine strălucește.”) La care, așa cum boierul își îmbrățișează slujitorul, îndată ce acesta i-a dat o veste bună, Sfîntul Petru, bunul examinator, îl înconjoară de trei ori pe Dante cu lumina sa, binecuvîntîndu-l cu un cîntec, iar candidatul este foarte bucuros, mulțumit de sine: “sì nel dir gli piacqui!” (“astfel i-am plăcut în cele spuse!”).

În ultimul cînt, se ajunge la contrariul acestei evoluții doctrinare și demonstrative: la intuirea sau viziunea adevărului suprem, a motivului tuturor lucrurilor, a lui Dumnezeu, în care substanțe și accidente și toate cele care se desfășoară în univers sînt legate și unite. Poetul nu poate reda în termeni logici ce-a văzut și ce e ultra-logic: n-o poate descrie așa cum a văzut-o, pentru că l-a fulgerat doar o clipă, prin harul dăruit lui, și imediat mai apoi s-a închis înapoi ca o taină. Nu-i mai rămîne decît rămășița de emoție a ceea ce a resimțit în clipa aceea, ca după un vis pe care nu și-l mai amintește, dar totuși rămîne emoționat de pe urma lui:

…quasi tutta cessa
mia visione, ed ancor mi distilla
nel cuor lo dolce che nacque da essa.

(“…aproape toată mi se stinge viziunea și încă-mi picură-n inimă dulceața din ea născută.”) Cîteva urme din ce-a văzut se află în agitația intensă a plăcerii care se prelungește:

La forma universal di questo nodo
credo ch’io vidi, perché più di largo,
dicendo questo, mi sento ch’io godo.

(“Forma universală a acestui nod cred c-am văzut-o, fiindcă mai amplu, zicînd acestea, simt că mă bucur.”) Trece din nou, ca pipăind, cu mintea peste sine însuși, cel fără de amintire, iar inima îi tresare în fața diferitelor întrebări și răspunde, cu memoria încă vibrînd de fericirea resimțită.

(Revista Avalon, nr. 6/2021, p. 30-32)

Dante la Bruxelles

Etichete

Bruxelles, colocviu, traduceri

Mă bucur să particip la colocviul despre traducerile lui Dante în limbi romanice, organizat de Universitatea Liberă din Bruxelles și de Institutul Italian de Cultură din Bruxelles. În prima zi voi ține o conferință despre traducerea „Divinei Comedii” de către George Coșbuc. În a doua zi voi prezenta, în cadrul mesei rotunde, lucrarea mea în trei volume „Lectura lui Dante”. Notez în trecere că voi fi singurul vorbitor din Europa de Est și, de asemeni, singurul din învățămîntul preuniversitar.