Moartea lui Dante, în 1321, a fost urmată de o posteritate agitată, cu surprinzătoare răsturnări de situație. Prim-planul scenei poetice a fost ocupat de Petrarca și stilul care-i purta numele și care se revendica de la o cu totul altă filosofie estetică. Poeții petrarchiști și gustul petrarchizant și-au pus pecetea, în diverse moduri, asupra succesivelor secole de literatură italiană, împiedicîndu-i evoluția spontană și originală. Cu excepția cîtorva personalități izolate, care și-au proclamat admirația fierbinte față de Dante și au contribuit insistent la cunoașterea operei sale, prin redactarea de comentarii critice și biografii (printre ei s-a ilustrat Boccaccio), cîmpul literar italian s-a caracterizat, inclusiv în Iluminism și secolele XVII-XVIII, prin strîmbături iritate la adresa numeroaselor defecte inventate ale sale: “cuvinte mărunte și vulgare”, “umile, plebee și grosolane”, “enigmatice”, “răsucite, rîncezi, ruginite”, “obscure, plicticoase, foarte anoste”, “nărăvașe”, “nestăpînite”, “confuze”, “extravagante”. Asemenea aberații de apreciere literară au ținut capul de afiș, pentru cîteva secole. Azi ele constituie un potpuriu de ciudățenii caraghioase și au fost ca atare antologate de Bruno Capaci în vol. Dante oscuro e barbaro (2008).
Printre detractorii lui Dante se înscrie cu o tușă sarcastică și Voltaire, scriitorul și filosoful de peste Alpi. Pe de o parte el savurează anticlericalismul punctual al lui Dante, care îi vine ca o mănușă pentru batjocura antiecleziastică, în care s-a specializat cu pasiune. Pe de altă parte iluministul francez nu poate fi decît iritat de creștinismul profund și fierbinte al poetului italian, precum și de construcția masivă, temeinică, a unei capodopere care își presară sarcasmele doar pe alocuri, pentru a construi, nu pentru a dărîma. Rezultă din partea lui Voltaire o lectură grăbită și superficială, în care stabilește greșit data nașterii lui Dante, în 1260 – și îl corectează pe cel care o punctase corect: 1265; în care îi atribuie epitetul “divin” autorului, nu Comediei sale; în care îi asimilează pe guelfi și ghibelini cu facțiunile Albilor și Negrilor din același partid pro-papal (?); în care poemul este răsfoit superficial, iar cele trei fiare înspăimîntătoare din primul cînt devin două: “un leu și o lupoaică”; în care luntrașul Caron îi ajută pe cei doi călători, Dante și Virgiliu, să treacă nu peste Aheron, ci peste Stix etc.
Sigur că ironia dezinhibată cu care Voltaire se apropie de un nume de vîrf al culturii universale poate fi tonică. Asta însă nu-i plasează intervenția mai presus de o bizarerie amuzantă.
_________________________________________________
Voi vreți să-l cunoașteți pe Dante. Italienii îi spun divinul, dar e o divinitate obscură, puțină lume îi pricepe minunile. În schimb este comentat. Și poate că din pricina asta nu e înțeles.
Reputația lui va fi eternă, fiindcă aproape că nu mai este citit. Din toate cîte le-a scris, sînt vreo douăzeci de versuri care se știu pe de rost. Asta e destul ca să ne scutim de efortul de a examina restul.
Acest divin Dante se spune că era un om destul de nenorocit. Să nu credeți că a fost considerat divin pe vremea lui și nici că era profet în țara lui. Dar totuși e adevărat că a fost prior, dar nu un prior peste călugări, ci prior al Florenței, adică peste senatori. El s-a născut în 1260, din cîte spun compatrioții lui. Bayle, care scria la Rotterdam currente calamo pentru editorul său, la vreo patru secole după Dante, îl pune să se nască în 1265. Dar stima mea pentru Bayle nici nu crește, nici nu scade fiindcă s-a înșelat cu cinci ani. Lucrul important e să nu te înșeli în probleme de gust și de raționament. Literatura începea pe atunci să se nască în patria lui Dante. Florența era o Atenă plină de duhul ușurinței, al inconstanței și al facțiunilor. Partea albă se bucura de mare credit. Își lua numele de la doamna Bianca. Partea opusă își zicea a Negrilor, pentru a se deosebi mai bine de Albi. Însă aceste două facțiuni încă nu le erau destule florentinilor. Mai erau în plus guelfii și ghibelinii. Cea mai mare parte a Albilor era ghibelină, din partidul împăratului, pe cînd Negrii tindeau spre guelfii devotați papei.
Atît o facțiune cît și cealaltă iubeau libertatea, așa că făceau tot posibilul s-o distrugă. Papa Bonifaciu al VIII-lea voia să profite de situația asta pentru a distruge puterea împăratului în Italia. Din acest motiv l-a numit pe Charles de Valois, fratele regelui Franței, Filip cel Frumos, locțiitorul său în Toscana. Locțiitorul a venit cu o puternică escortă armată și i-a alungat pe Albi și pe ghibelini, dar a fost detestat de Negri și de guelfi. Dante era alb și ghibelin, așa că a fost exilat printre primii, iar casa lui a fost rasă la pămînt. Se poate înțelege ce legat afectiv a rămas, pe tot restul vieții, de familia regală a Franței și ce devotat față de papi. Se consideră totuși că a făcut o călătorie la Paris și, pentru a se gîndi la altceva, a devenit teolog, luînd parte la viguroase dispute scolastice. Să adăugăm că împăratul Henric al VII-lea n-a făcut nimic pentru el, deși el era ghibelin, și că s-a dus pe urmă la regele Siciliei, Frederic de Aragon, de la care s-a întors la fel de sărac precum s-a dus. S-a refugiat pe lîngă marchizul Malaspina și la curtea lui Cangrande de la Verona. A fost protejat în aceste două locuri, pe cînd a scris Infernul, Purgatoriul și Paradisul. Învălmășagul de versuri a fost considerat un mare poem epic.
El se pomenește îndată după intrarea în Infern cu un leu și o lupoaică. Deodată apare în fața sa Virgiliu ca să-l încurajeze. Virgiliu îi zice că e lombard și asta e fix de parcă Homer ar zice că e turc. Virgiliu se oferă să-l conducă pe Dante prin Infern și Purgatoriu, pînă la poarta Sfîntului Petru, avertizîndu-l că dincolo de asta nu-l va putea însoți.
Cu toate astea Caron îi ajută să treacă peste Stix, primindu-i în barca lui. Virgiliu îi povestește lui Dante că, la puțină vreme după sosirea lui în Infern, a ajuns o ființă plină de puteri, care a venit după sufletele lui Abel, Noe și David: continuîndu-și drumul, ei descoperă în Infern un loc foarte plăcut, unde se află Homer, Horațiu, Ovidiu și Lucan; în altul pot fi văzuți Electra, Hector, Enea, Lucrețiu, Brutus și turcul Saladin; în al treilea stau Socrate, Platon, Hipocrat și arabul Averroes.
În sfîrșit apare adevăratul Infern, unde Pluto îi judecă pe condamnați. Printre ei, călătorii recunosc cîțiva cardinali, cîțiva papi și mulți florentini. Toate astea sînt spuse cu un stil comic? Nu. Poemul îi aparține genului eroic? Nu. De care gust ține așadar acest poem? De cel bizar.
Dar există și versuri atît de fericite și impresionante, că în patru sute de ani n-au îmbătrînit deloc. Pe de altă parte, un poem în care cîțiva papi sînt băgați în Infern stîrnește mare atenție și glosatorii își epuizează toată agerimea să determine, cît pot ei mai bine, cine sînt cei pe care Dante i-a damnat și să nu greșească într-un subiect așa de important.
S-a întemeiat o catedră și se țin lecții pentru a-l explica pe acest autor clasic. O să mă întrebați cum de Inchiziția nu se opune. Vă răspund că Inchiziția nu e ușor de jignit în Italia. Ea știe prea bine că subtilitățile în versuri n-au cum să fie dăunătoare.
Concursul de împrejurări – pe care unii îl numesc destin – poate cîntări mai mult în viața omului decît ne închipuim. În toamna anului 2020, Editura Cartier a publicat cele trei volume Lectura lui Dante, la realizarea cărora muncisem zece ani, fără a socoti deceniile precedente, de documentare în vederea predării la catedră. Eu aș mai fi așteptat, să revăd textul, însă prietenii din Chișinău, stimulați de finanțarea de la AFCN, și-au calculat bine pașii: anul omagial trebuia să ne prindă cu cărțile pe masă. Și a pornit avalanșa.
Întîlnirea on-line propusă de ziaristul cultural Tiberiu Fărcaș mi-a oferit posibilitatea să prezint pe Zoom criteriile mai importante, care m-au călăuzit în redactarea cărții; am intrat în dialog atunci cu numeroși cititori. În convorbirea cu Amalia Lumei, publicată de revista La Mongolu, am avut prilejul să evoc un moment de cumpănă de odinioară, cînd zăceam bolnav la spital și, pentru a-mi umple monotonia nopților de insomnie, recitam în minte versuri din Dante, pînă le învățam pe de rost. În lansarea de carte organizată on-line de Editura Cartier, am detaliat momente estetice admirabile, din cele trei ținuturi dantești. O formă prescurtată, de analiză a Infernului, Purgatoriului și Paradisului, am reluat în interviul dat lui Emilian Galaicu-Păun și inclus pe site-ul postului de radio “Europa liberă”. În eseul publicat de revista Luceafărul de dimineață din București, am punctat un evantai de argumente poetice, din gama celor mai diversificate sentimente omenești, care se regăsesc în poemul lui Dante. În conferința on-line pe care am susținut-o la inaugurarea Comitetului din București al Asociației “Dante Alighieri”, am făcut o sinteză a traducerilor românești integrale din Divina Comedie, încheind cu două fraze despre lucrarea mea recent apărută.
Primele reacții pozitive pe internet n-au întîrziat. Mihai Iovănel a cuprins Lectura lui Dante în “Top 10 cărți din 2020”, pe site-ul Scena 9. Aceeași opțiune și la prof. dr. Liviu Neagoe, în “Top 10 cărți 2020”, pe Facebook, unde se vorbea despre “un travaliu interpretativ uriaș, care ni-l redescoperă pe Dante dintr-o perspectivă inedită”. În Bilanțul lui Caranfilof de pe site-ul cultural Bookhub, Lectura lui Dante a fost plasată în fruntea celor mai interesante cărți din Top 2020 și a fost remarcat “rezultatul unui efort titanic, întins pe perioada unui deceniu”. Gheorghe Erizanu, directorul Editurii Cartier, a inclus lucrarea mea pe blogul său, în topul “21 de cărți pentru secolul XXI”, printre cele mai importante apariții editoriale pe care le-a realizat în două decenii de activitate. Italienistul Ion Istrate și-a exprimat pe Facebook entuziasmul de a vedea o analiză amănunțită, “vers de vers, dacă e nevoie cuvînt cu cuvînt” a Divinei Comedii și a remarcat “acuratețea comentariului românesc”, ce-și taie drum prin hățișul dantologiei moderne. Ziaristul Nicolae Damaschin a elogiat un “instrument pentru înțelegerea textului lui Dante”, care “seamănă izbitor cu o pagină de Talmud, cu textul sursă aflat în centru, înconjurat de comentarii, explicații, glose și referințe”. Criticul literar Bogdan Crețu, în sinteza Anului literar 2020 din revista Observator cultural, a subliniat că cele trei volume edifică “o carte nu doar impresionantă, ci una care apare rar într-o cultură”.
Lectura lui Dante a obținut Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2020, în evaluarea juriului compus din Răzvan Voncu (președinte), Daniel Cristea-Enache, Gabriela Gheorghișor, Ioan Holban, Mircea Mihăieș, Angelo Mitchievici și Vasile Spiridon.
Am oferit detalii despre atelierul meu de lucru, dar am scos în evidență și extraordinara traducere izbutită acum un secol de G. Coșbuc, în prezentarea de la Centrul Cultural Municipal “George Coșbuc” din Bistrița, la întîlnirea moderată de Gavril Țărmure și Marcel Seserman. O altă conferință, despre complexitatea figurii dantești și a capodoperei sale, am susținut la Festivalul Internațional de Teatru “Atelier” de la Baia Mare, în organizarea directorului Radu Macrinici. M-am bucurat să citesc apoi, în revista bilingvă Orizonturi culturale italo-române, analiza elogioasă a Eleonorei Cărcăleanu, care l-a predat timp de mulți ani pe Dante Alighieri la Universitatea “Al. I. Cuza” din Iași. În opinia profesoarei, se pot identifica trei momente de vîrf pentru încetățenirea supremului poet italian în cultura română: 1) traducerea Divinei Comedii de către G. Coșbuc, tipărită în etapa interbelică; 2) apariția versiunii Eta Boeriu, a monografiei semnate de Al. Balaci și a volumului academic Studii despre Dante, în 1965; 3) editarea trilogiei Lectura lui Dante.
Ovidiu Pecican a subliniat, în cronica dedicată cărții mele, că “scopul este acela de a oferi o cale de acces rațională, o posibilitate de cunoaștere, de descifrare a conținutului integral al vastului poem unui public care deja beneficiază de mai multe traduceri plastice, poetice în limba proprie, unele dintre ele fiind strălucite prin expresivitate și fidelitate ori prin capacitatea imaginativă a transpunerii. S-ar putea deci spune că noua versiune, precum și extinsul aparat critic care o însoțește, se datorează unei viziuni de factură iluministă și exprimă vocația profesorală a lui Laszlo Alexandru care, an după an, a predat cu pasiune Dante. (…) Noua înfățișare a Divinei Comedii deplasează lectura înspre versantul savanteriei puse în slujba educării și a raționalității.”
Am primit cu bucurie invitația d-lui Ioan Cristescu și am participat la colocviul omagial “Dante Alighieri 700” de la București, organizat de Muzeul Literaturii Române, Academia Română, ICR, Teatrul Nottara etc. În cadrul unei sesiuni prestigioase, am luat cuvîntul alături de vorbitori români și străini ca Ana Blandiana, Bruno Mazzoni, Marco Grimaldi, Filippo La Porta, Dalina Bădescu. Am avut plăcerea să detaliez atunci un subiect interesant: Despre empatie la Dante. Discuțiile din jurul poetului au continuat a doua zi, la Librăria Pavesiana din Capitală, cu expunerile italienistelor Mara Chirițescu și Eleonora Cărcăleanu, cu intervenția mea și dialogul liber cu publicul. A treia zi am urcat pe scena Teatrului Nottara, la finalul minunatului spectacol de recitare dantescă, susținut de maestrul Emil Boroghină, pentru a le prezenta spectatorilor cartea mea și a prelungi serata cu o sesiune de autografe.
O săptămînă mai tîrziu mi-am lansat cele trei volume din Lectura lui Dante la Librăria din Centru de la Chișinău, sprijinit din nou de recitările în vervă ale maestrului Boroghină. În paralel m-am bucurat să aflu că articolul meu de sinteză succintă asupra sentimentelor omenești eterne cuprinse în poemul dantesc a fost tradus în maghiară de Márton Evelin și a fost tipărit de revista clujeană Helikon. Numărul omagial Dante al publicației a fost prezentat apoi, într-un frumos eveniment cultural organizat de Consulatul General al Ungariei din Cluj, unde pentru prima dată am avut prilejul de-a mă adresa publicului folosind limba maghiară.
Am acceptat bucuros inițiativa colegei Liliana Feder și am luat parte on-line la evocarea și sărbătorirea lui Dante, printre elevii colegiului “Mihai Eminescu” din Baia Mare. Am fost plăcut surprins de invitația scriitorului Ovidiu Pecican, de-a inaugura talk show-ul său cultural Transparențe de la TVR Cluj, o bună ocazie de-a reconstrui împreună din cuvinte, timp de vreo oră, imaginea poetului italian. După atîtea drumeții se impunea revenirea acasă, așa că am organizat lansarea de carte de la Colegiul Național “G. Barițiu”, cu participarea unor oaspeți de seamă: Marinela Marc, Inspector General ISJ Cluj, Andreea Suciu, Inspector de limbi străine, Massimo Novali, Consul Onorific al Italiei la Cluj, Piergiorgio Mori, Lector MAE italian, cu participarea on-line oferită de Vincenzo Tamarindo, Atașatul Cultural din Ambasada Italiei și Patrizia Ubaldi, Lector MAE italian, și în coordonarea Alinei Bărăian, directorul școlii. Elevii mei, prezenți la eveniment, au avut ocazia să afle de la distinșii vorbitori cît e de actual Dante în zilele noastre și să i-o spună ziaristei Rodica Tulbure, care a realizat un reportaj de la eveniment și l-a transmis în emisiunea Sesam, deschide-te! de la Radio Cluj. Firește că m-am bucurat de comentariul despre Lectura lui Dante, publicat de Marcela Ciortea în Steaua, unde sînt lăudate “paginile de rafinată critică literară și estetică” identificate în cartea realizată de mine.
Partea internațională a turneului meu a debutat la Agrigento, în Sicilia, unde am mers împreună cu două eleve să ridicăm premiul “Strada degli Scrittori”, atribuit pentru participarea la concursul internațional “Uno, nessuno e centomila” dedicat lui Pirandello. În serata organizată la Teatro della Posta Vecchia, am vorbit despre anul internațional Dante și volumele mele, în fața unor profesori din SUA, a unor elevi și profesori din Barcelona și Torino, a unor actori și personalități agrigentine.
La cîteva zile distanță a urmat călătoria în Belgia. La invitația profesorilor de la Universitatea Liberă din Bruxelles, am participat la colocviul dedicat primelor traduceri ale capodoperei lui Dante în limbi romanice. În fața colegilor universitari din Bruxelles, Barcelona, Salamanca, Napoli, Louvain și Liège am vorbit despre George Coșbuc, il primo traduttore integrale della “Divina Commedia” in romeno. A doua zi, la invitația directorului Institutului Italian de Cultură din Bruxelles, în cadrul mesei rotunde consacrate traducerilor dantești din secolul XXI, am făcut o amplă prezentare a structurii științifice aflate la baza lucrării mele Lectura lui Dante.
Abia întors acasă, am plecat din nou în Italia, unde la invitația prestigioasei asociații Giglio Blu am susținut conferința “Lectura Dantis” in romeno, în Auditorium Cassa di Risparmio, o sală absolut impresionantă, dotată cu orgă și toate facilitățile tehnice, la doi pași de Domul din Florența și la două străzi de Casa lui Dante. Ca răsplată complet neașteptată a activității mele profesionale, la sfîrșitul întîlnirii mi s-a atribuit Medalia de Argint și am primit titlul de Membru de Onoare al Asociației Giglio Blu. Turneul dantesc mi l-am încheiat cu emoționanta vizită la Ravenna, pentru a revedea mormîntul celui mai important poet italian.
Dacă acum un an m-ar fi întrebat cineva cum îmi imaginez perioada următoare, i-aș fi răspuns doar atît: că mă bucur mult să țin în mînă o carte nespus de dragă, la care am muncit din greu. Iar tot restul nu-mi trecea nici prin cele mai colorate fantezii. Dar iată că întîmplarea – pe care unii o numesc destin – te poate înhăța pe sus, pentru a te arunca pe o spirală cu momente magice, amețitoare, în urma cărora se prelungește un sentiment inefabil de fericire.
După susținerea conferinței „Lectura Dantis in romeno” și prezentarea celor trei volume din „Lectura lui Dante”, am fost premiat cu Medaglia d’Argento și titlul de Socio Onorario del Giglio Blu di Firenze, pentru scrierile mele despre Dante Alighieri.
Mă simt onorat de invitația primită din partea Asociației „Giglio Blu” din Florența de a vorbi despre cartea mea, Lectura lui Dante, în cadrul unei întîlniri festive.
Conferința se va organiza la Camerata dei Poeti, într-o sală impresionantă, la doi pași de locul în care s-a născut Dante. Este încununarea unui an memorial, care m-a condus în turneul de prezentări dedicate poetului italian, din Cluj în Bistrița, Baia Mare, Chișinău, București, Agrigento, Bruxelles și acum, iată, la Florența.
Benedetto Croce (1866-1952) a fost printre intelectualii italieni celebri ai secolului XX. Filosof, istoric, om politic, estetician, critic literar și scriitor, și-a influențat epoca prin pozițiile energice și adeseori nonconformiste. Despre cel mai important poet italian a publicat volumul La poesia di Dante (1921), în care s-a remarcat prin elogierea entuziastă a Infernului, dar și prin criticile aduse celorlalte două cantice. O idee semnificativă a sa respingea poeticitatea de ansamblu a Divinei Comedii, care ar fi importantă pentru anumite “insule” de lirism, pe cînd ansamblul ar avea doar un rol structural și explicativ, lipsit de valoare propriu-zisă. După o perioadă de uimire, dantologia profesionistă a respins la unison aceste analize. În pasajul selectat în continuare, Croce punctează cu finețe transfigurarea aspectelor științifice și de strategie pedagogică din Paradisul dantesc în tot atîtea dovezi de performanță artistică.
Elementul doctrinar, care intra întîmplător în primele două, în a treia cantică se extinde s-o umple aproape complet. Printr-o inferență logică, Dante probabil s-a gîndit că Paradisul e nu doar locul bucuriei infinite, ci și al adevărului și al celor mai înalte meditații și doctrine, unde orice dificultate care frămîntă intelectul se domolește, orice obscuritate se luminează; și astfel a dat frîu liber la ceea ce i-a ocupat o așa de mare parte a intelectului și pentru care a frecventat școli de călugări și profesori, a citit texte și interpretări, a propus probleme și soluții și le-a disputat cu ardoare. Un mare număr de explicații doctrinare, ținînd de teologie, filosofie, știința fizică și știința morală și politica vremii sale se întinde de la un capăt la altul al canticei: despre modul în care urci spre Dumnezeu și cum asta e o mișcare spontană și rapidă, atunci cînd sufletul nu e tras în jos de greutatea imperfecțiunii; despre motivul, nu fizic, ci teologic, al petelor din planete; despre repartizarea sufletelor în anumite locuri din cer și despre bucuria deplină, pe care toate o resimt în beatitudinea divină; despre plasarea simbolică a sufletelor pe planete; despre supunerea în fața violenței și despre mărunta răspundere și vinovăție, care există mereu în acea supunere; despre felul în care jurămintele pot fi schimbate în mod legitim; despre caracterul just al morții lui Isus și despre caracterul just al răzbunării împotriva celor care au înfăptuit așa ceva; despre diversele înclinații naturale ale oamenilor, dispuse de providența divină, și despre greșeala de a le deturna în alte scopuri; despre semnificația afirmatei superiorități a lui Solomon în știință, față de Adam și Isus; despre învierea trupurilor și sporirea delectării pe care aceasta o va aduce, în viziunea și bucuria întru Domnul; despre taina de nepătruns a celor buni, condamnați fiindcă nu au fost botezați, și despre predestinare; despre definițiile originare ale Credinței, ale Speranței și ale Iubirii creștine; despre prima limbă vorbită de ființa umană; despre Primul Cerc Mobil, care e în afara timpului și a spațiului, dar produce spațiu și timp; despre crearea îngerilor și a celorlalte substanțe; despre ierarhia sufletelor fericite și despre locul care li se cuvine copiilor morți; și alte probleme și doctrine incluse sau evocate de toate acestea.
Poezie didactică, s-a spus deja, dar poezie, întrucît, spre deosebire de proză, motivul care domină aici nu se referă la cercetarea și învățătura pe care mintea le realizează, ci la reprezentarea actului de cercetare și învățare, la virtutea acestui act, care se complace și se bucură și recurge la lucrurile însușite ca materie, pentru a se afirma pe sine însuși. De aceea Dante, de la proza din Monarchia, De Vulgari Eloquentia și Convivio, urcă la versul Comediei: forma, adică poezia, acum e importantă pentru el, ca un poet ce este, mai mult decît materia, pe cît îi era aceasta de importantă, ca filosof, teolog, om politic: și aici, doctrinele sînt libretul pe care își compune muzica. Învățătura e pusă în scenă și dramatizată: ceea ce se poate vedea mai bine în această a treia cantică, unde pe rînd Beatrice, Sfîntul Toma, Solomon, Sfîntul Petru Damian, Sfîntul Bernard sau alții joacă rolul profesorului. Se simte, în acele discursuri sau lecții, mișcarea spirituală a profesorului, care introduce și dezvoltă conceptele în mintea discipolului și care, de la o treaptă la alta, îl înalță pe discipol spre sine și-l ajută să gîndească împreună cu el. De pildă, în discursul Beatricei despre motivul petelor din Lună: – două cazuri sînt posibile; acesta nu este și, dacă nu este nici celălalt, “falsificato fia lo tuo parere” (“se va dovedi falsă părerea ta”) – acum că te-am eliberat de orice greșeală și mi-am îndeplinit partea negativă a datoriei,
voglio informar di luce sì vivace che ti tremolerà nel tuo aspetto;
(“mintea ta vreau s-o modelez cu facla vie, ce-ţi va sclipi-n aspectul ei”), atenție la acest pasaj:
Riguarda bene omai sì com’io vado per questo loco al vero che desiri…
(“Te uită bine cum mă-ndrept aici spre adevărul ce-l rîvneşti.”) Și se simte satisfacția ordinii mentale, care se ivește și pune stăpînire, pînă la urmă, peste dezordine; și bucuria adevărului posedat, care iradiază și strălucește, devine frumos, formează un tablou. Motivul petelor lunare e găsit: este Inteligența mobilă, care constituie diverse legături cu planetele: acea virtute, care derivă dintr-o natură fericită, sclipește prin planete, “come letizia per pupilla viva” (“ca bucuria prin pupila vie”).
Alt exemplu. Sfîntul Toma a citit în sufletul lui Dante dificultatea în care s-a împotmolit și îndoiala cu care se frămîntă, căutînd să dea un sens de adevăr la două afirmații ale sale; și, după ce i-a limpezit-o pe prima, trece la a doua. Trece la ea, ca unul care s-a eliberat de o primă osteneală și bucuros se apucă de a doua:
…quando l’una paglia è tritta, quando la sua semenza è già riposta, a batter l’altra dolce amor m’invita.
(“După ce primul pai e treierat şi bobul e pus deja-n hambar, dulce dor mă-ndeamnă să-l bat pe-al doilea.”)Și, înainte de toate, rezumă și întărește ceea ce discipolul consideră adevărat și este adevărat, iar apoi, amintindu-i afirmația sa, scoate în evidență contrastul aparent ce rezultă de acolo:
E però ammiri ciò che io dissi suso…
(“Și de-aceea te miri de ce-am zis mai sus…”) Vine un îndemn să fie atent și să-și ascută mintea, pentru a pricepe miezul dificultății, unde contradicția aparentă se rezolvă într-un acord real.
Ora apri gli occhi a quel ch’io ti rispondo, e vedrai il tuo creder e ‘l mio dire, nel vero farsi come centro in tondo.
(“Acum deschide ochii la ce-ţi răspund şi vei vedea crezul tău şi zisa mea adeverindu-se ca roata faţă de centrul ei.”) Este prezentată doctrina care trebuie așezată la temelie:
Ciò che non more e ciò che può morire, non è se non splendor di quella idea, che partorisce amando il nostro Sire…
(“Ce nu moare şi ce poate muri nu-s decît sclipirea acelei idei născute, iubind, de Domnul nostru…”), despre a cărei primă deducție nu încape vreo dispută. Dar, dacă ne-am opri aici, am putea pe bună dreptate să ridicăm o obiecție, care se află deja în mintea discipolului; și, înainte de-a se întîmpla una ca asta, prima afirmație trebuie completată cu o distincție, mulțumită căreia totul devine limpede și incontestabil: “Con questa distinzion prendi il mio detto…” (“Cu diferenţa asta ia-mi cuvintele…”). Magistrul continuă cu un avertisment pedagogic adresat discipolului, să fie prudent în afirmații și negații și să priceapă nevoia de-a distinge corect și să nu se grăbească la concluzii și să se ferească de orgoliu, de amorul propriu, care ne împinge să ne încăpățînăm în greșeala în care am căzut mai întîi din grabă. Avertismentul trece într-o divagație, de parcă ar răspunde la gîndurile ascunse și amintirile și experiențele celui ce vorbește: se extinde, prin exemplificare, în domeniile istoriei; se concentrează, mai apoi, într-un caz special, judecata îndrăzneață pe care obișnuim s-o formulăm despre firea păcătoasă a vreunui individ, despre mîntuirea sau damnarea lui. Iar aici dobîndește două tonalități; mai întîi se înalță, admirînd puterea aproape miraculoasă a binelui și totodată recunoscînd victoria incredibilă și tragică, pe care uneori o obține puterea răului,
ch’io ho veduto tutto il verno prima il prun mostrarsi rigido e feroce, poscia portar la rosa in sulla cima; e legno vidi già dritto e veloce correr lo mar per tutto suo cammino, perire al fine all’entrar della foce;
(“căci am văzut în toată iarna dinainte măceşul ţeapăn şi ghimpos, apoi scoţîndu-şi floarea-n vîrf; şi navă am văzut dreaptă şi iute fugind pe mări în drumul ei, pierind pe cînd să intre-n radă”) și apoi dintr-odată coboară în satiric și familiar și disprețuitor:
Non creda monna Berta e ser Martino, per vedere un furare, uno offerere, vederli dentro al giudizio divino…
(“Să nu creadă coana Berta şi nea Martin, cînd văd pe unul furînd, pe altul dăruind, că pătrund în judecata divină…”) Dante cunoaște îndemnul îndoielii și nevoia de adevăr și bucuria de a-l fi descoperit; și exprimă acest ritm spiritual pe tonuri înalte:
…giammai non si sazia nostro intelletto, se ‘l ver non lo illustra…
(“în veci nu ni se potoleşte mintea, de n-o luminează adevărul…”)
Posasi in esso come fiera in lustra, tosto che giunto l’ha…
(“Se aşază-n el ca fiara-n bîrlog, îndată ce l-a ajuns”)
Nasce per quello a guisa di rampollo, a piè del vero, il dubbio; ed è natura ch’al sommo pinge noi di collo in collo.
(“Prin el se naşte, ca un vlăstar, la picioarele adevărului, îndoiala; şi natura ne împinge în vîrf, din culme-n culme”) Minunate comparații modelează și aici gesturile personajelor care îl călăuzesc, îl instruiesc, îl examinează și, totodată, le extind pe ele spre mișcările eterne ale lucrurilor: cum e cea a păsării care, de la cuibul dragilor săi puișori, “previene il tempo in su l’aperta frasca” (“o ia-naintea vremii pe ramul deschis”), privind țintă, cu iubire aprinsă, către așteptatul răsărit al soarelui; și cel cu
…fronda che flette la cima nel transito del vento, e poi si leva per la propria virtù che la sublima.
(“frunza ce-și apleacă vîrful, la trecerea vîntului și-apoi se ridică din propria virtute ce-o înalță”).
Într-un grup de explicații doctrinare, spre finalul canticei, avem o scenă ca la școală, mai neobișnuită; elevul nu mai stă să asculte sau să ceară lămuriri, ci el e cel care, ascultat, începe să expună și să explice tezele doctrinare. Beatrice, care pînă aici l-a instruit personal sau prin intermediul altora, i-l prezintă pe învățăcelul ei deja bine pregătit unui mare profesor, celui căruia Bunul Dumnezeu i-a lăsat cheile împărăției cerurilor, Sfîntului Petru; și-l roagă să-l examineze în legătură cu conceptul de Credință. Dante, care aude solicitarea și îl vede pe sfînt că e de acord, deja se pregătește, își adună gîndurile, se înarmează cu argumente, de parcă ar fi într-o sală universitară:
Sì come il baccellier s’arma e non parla, fin che il maestro la quistion propone, per approvarla, non per terminarla.
(“Cum elevul se-narmează și tace pînă ce maestrul îi pune întrebarea, pentru a aproba, nu pentru a termina.”) Apare din nou aici strălucirea palidă a zîmbetului, pe care am observat-o de multe ori în cadrul triplei călătorii. Scena paradisiacă este cu totul omenească: un om ilustru, un mare savant, îl ascultă cu bunăvoință pe un copil despre lucruri elementare. Și, cu bunăvoință, încurajator, Sfîntul Petru începe:
“Di’, buon cristiano, fatti manifesto: fede che è?…”
(“Zi, bun creștin, arată-te: credința ce-i?”) Iar copilul, cam timid, se întoarce spre cea care i-a fost învățătoare, și ea îl îndeamnă, făcîndu-i semn din chip:
…perch’io spandessi l’acqua di fuor del mio interno fonte.
(“…să revărs apa-n afara fîntînii mele sufletești.”) Răspunsurile copilului harnic sînt, unul cîte unul, aprobate și lăudate de examinator, care, după fiecare răspuns, vine cu altă întrebare, din dorința ca învățăcelul să se acopere de tot mai multă onoare; în timp ce candidatul urcă treptat de la sfială spre siguranță și de la răspunsul conform lecției învățate, spre elocvența entuziastă și personală:
Quest’è il principio, quest’è la favilla che si dilata in fiamma poi vivace, e, come stella in cielo, in me scintilla.
(“Ea-i începutul, ea-i scînteia ce se întinde apoi în flacără vioaie și ca o stea pe cer în mine strălucește.”) La care, așa cum boierul își îmbrățișează slujitorul, îndată ce acesta i-a dat o veste bună, Sfîntul Petru, bunul examinator, îl înconjoară de trei ori pe Dante cu lumina sa, binecuvîntîndu-l cu un cîntec, iar candidatul este foarte bucuros, mulțumit de sine: “sì nel dir gli piacqui!” (“astfel i-am plăcut în cele spuse!”).
În ultimul cînt, se ajunge la contrariul acestei evoluții doctrinare și demonstrative: la intuirea sau viziunea adevărului suprem, a motivului tuturor lucrurilor, a lui Dumnezeu, în care substanțe și accidente și toate cele care se desfășoară în univers sînt legate și unite. Poetul nu poate reda în termeni logici ce-a văzut și ce e ultra-logic: n-o poate descrie așa cum a văzut-o, pentru că l-a fulgerat doar o clipă, prin harul dăruit lui, și imediat mai apoi s-a închis înapoi ca o taină. Nu-i mai rămîne decît rămășița de emoție a ceea ce a resimțit în clipa aceea, ca după un vis pe care nu și-l mai amintește, dar totuși rămîne emoționat de pe urma lui:
…quasi tutta cessa mia visione, ed ancor mi distilla nel cuor lo dolce che nacque da essa.
(“…aproape toată mi se stinge viziunea și încă-mi picură-n inimă dulceața din ea născută.”) Cîteva urme din ce-a văzut se află în agitația intensă a plăcerii care se prelungește:
La forma universal di questo nodo credo ch’io vidi, perché più di largo, dicendo questo, mi sento ch’io godo.
(“Forma universală a acestui nod cred c-am văzut-o, fiindcă mai amplu, zicînd acestea, simt că mă bucur.”) Trece din nou, ca pipăind, cu mintea peste sine însuși, cel fără de amintire, iar inima îi tresare în fața diferitelor întrebări și răspunde, cu memoria încă vibrînd de fericirea resimțită.
Mă bucur să particip la colocviul despre traducerile lui Dante în limbi romanice, organizat de Universitatea Liberă din Bruxelles și de Institutul Italian de Cultură din Bruxelles. În prima zi voi ține o conferință despre traducerea „Divinei Comedii” de către George Coșbuc. În a doua zi voi prezenta, în cadrul mesei rotunde, lucrarea mea în trei volume „Lectura lui Dante”. Notez în trecere că voi fi singurul vorbitor din Europa de Est și, de asemeni, singurul din învățămîntul preuniversitar.
Aș vrea să-i mulțumesc domnului profesor Ioan Cristescu, directorul Muzeului Național al Literaturii Române, pentru faptul că m-a invitat aici, la acest colocviu foarte onorant. Am ținut legătura cu Domnia Sa cîteva săptămîni, în unele detalii despre expoziția pe care a realizat-o, cu lucrările plastice ale lui Marcel Chirnoagă. Îi mulțumesc domnului Mirel Taloș, președintele Institutului Cultural Român, că ne sprijină în acest demers important pentru cultura română și împletirea ei cu cultura italiană. Îi mulțumesc domnului academician Ioan Aurel Pop că ne găzduiește în clădirea Academiei, punctul suprem de reflectare culturală a unui asemenea eveniment. Ele au mai avut loc prin țară, în diverse locații, teatre, librării, biblioteci publice, la unele am participat și eu, vor continua aceste manifestări, la Teatrul Nottara, la librăria unde mîine voi avea o lansare cu cele trei volume din Lectura lui Dante, recent apărute. Așadar este o efervescență tocmai acum, nu întîmplător, cînd se împlinesc 700 de ani de la moartea lui Dante și practic tot globul îl celebrează.
Mă bucur că Dante nu este o prezență formală, adică s-a împlinit un număr de ani și trebuie să ni-l reamintim. Nu despre așa ceva este vorba. Dante e foarte prezent cu mesajul său printre noi și ne inspiră și avem foarte multe de învățat astăzi de la el, în traseul nostru, în existența noastră. Avem de învățat despre trecut, despre realitățile culturale și de civilizație din antichitate, sute de astfel de evenimente, pe care le evocă în Divina Comedie, pe care le pune în analogie cu realități ale sale din Evul Mediu, le compară și stabilește niște grăunțe de înțelepciune în poemul său și, citindu-le, ni le putem apropria. Putem să ne îmbogățim sufletește, dar și pe plan intelectual. Toate acestea sînt importante. Însă pe o altă direcție aș vrea să insist astăzi, în contextul agitat în care evoluăm, cînd de multe ori nici nu ne vedem la față, din cauza pandemiei, a distanțelor, dar ne știm, ne cunoaștem, chiar dacă nu ne-am întîlnit personal. Ne citim, ne urmărim pe internet, de la distanță. Există o ferventă interconexiune, chiar dacă ea nu e neapărat fizică. Așa cum nici conexiunea lui Dante nu era fizică neapărat cu cele peste 500 de personaje, cîte conține Divina Comedie. Este opera literară din Evul Mediu cu cele mai multe personaje. Scenariul lui este că s-a întîlnit cu fiecare, dar este doar un artificiu artistic. Dincolo de aceasta însă, care este reacția lui Dante? Poate fi definitorie pentru noi astăzi.
Felul în care reacționăm, în relațiile noastre cu ceilalți, spune multe despre noi, în primul rînd. Dacă privim de la suprafață, sînt două reacții extreme, pe care le putem avea la adresa celui de lîngă noi, chiar și aflat la distanță spațială. Ne poate fi simpatic, sau ne poate fi antipatic. Avem o reacție de acceptare a celuilalt, sau o reacție de blocare și respingere a lui. Acceptare, pentru că seamănă cu noi, seamănă cu valorile noastre, îl înțelegem. Și atunci ne este simpatic. Respingere, pentru că nu ne regăsim în el, nu sîntem de acord cu valorile pe care le profesează. Poate fi o reacție chiar la nivel fizic: nu ne place cum arată, cum e îmbrăcat, aspectul formal, are gura strîmbă, are nasul într-o parte, mai știu și eu. Dar poate fi o antipatie, repet, bazată pe valorile pe care acea persoană le profesează. Deci sînt două ipostaze în care ne putem situa, în percepția asupra contemporanului nostru. (Ca să nu mai vorbesc de indiferență. Asta e o reacție mai puțin întîlnită, în care persoana din fața mea mă lasă rece, ca și cum n-ar exista, nu mi-e nici simpatică, nici antipatică. Dar este o situație mai rară, o excepție.)
Acestea sînt posibilitățile mai răspîndite. Există însă un alt tip de reacție, la persoana cu care ne întîlnim fizic sau de la distanță, căreia putem să-i percepem înfățișarea chiar prin intermediul ecranului, sau ideile, prin intermediul cuvintelor pe care le scrie (poate fi chiar o operă de artă). Există o reacție nu de simpatie sau de antipatie, ci de empatie. Care este diferența? E simțitoare, față de celelalte două. Atunci cînd resimți simpatie sau antipatie, îl aduci pe celălalt în sfera percepției tale și îl suprapui peste persoana/personalitatea ta. Și îl cîntărești în ce măsură seamănă sau nu seamănă cu tine. Poate fi un proces de cîteva secunde, psihologii estimează că îndată ce vedem pe cineva, deja ne dăm seama dacă este simpatic sau antipatic și reacționăm ca atare. Și e greu să ne mai schimbăm percepția după aceea. Asta e interesant. Sîntem oameni care lucrăm “la viteză”, mai ales în epoca aceasta, a tehnologiei. Ce se întîmplă însă cu empatia? Este cu totul altceva. Empatia nu este să-l aduci pe celălalt spre tine. Celelalte două erau niște procese mai comode pentru subiect. Stă pe loc și îl absoarbe pe celălalt în sfera sa și-l compară și-l judecă. Empatia presupune să te duci tu către celălalt și să îți asumi premisele sale. Să ieși din propria ta persoană. Să accepți că tu ai putea fi el, sau ea. Kafka – tocmai s-a vorbit despre acest scriitor – s-a imaginat ca un gîndac. S-a trezit într-o dimineață sub formă de goangă. Este un maxim de empatie, cînd omul se transpune într-o gînganie (deloc apetisantă, sau atractivă). Sigur, Kafka era un mare artist, unul dintre cei mai mari scriitori din istoria literaturii universale, dar el a putut face un astfel de exercițiu extrem de empatie. Observăm că e un proces, o procedură complexă. Însă ne ajută pe noi, în primul rînd, dacă încercăm, dacă izbutim așa ceva, să creștem, să ne maturizăm, să ne înnobilăm sufletește. De asta e un fenomen destul de rar, este mai aproape de la carità cristiana, în care creștinul, pentru a-l ajuta pe cel de lîngă el, nu se uită dacă e mizerabil sau nespălat, ci întinde mîna și dă o bucată de pîine. Pentru că empatizează. Este ceea ce, dacă doriți, a făcut Papa Francisc, care s-a dus în Orient și a adus cu el cîțiva refugiați la Vatican și le-a spălat picioarele, într-un ceremonial public. Ce înseamnă asta? Că Papa Francisc a renunțat la credință? Nu, ci a știut el, ca papă, să iasă din postura sa onorantă și de vîrf, în care se află, și să se transpună în situația existențială limită, pe care o trăiau acei nenorociți, care aveau nevoie de ajutor. Și, sigur, voia să ofere un exemplu. Dar era și este, în zilele noastre, o situație de maximă empatie.
De ce am făcut această introducere? Pentru că poate părea ciudat să vorbim despre empatie la Dante. El trece în istoria literaturii drept un scriitor aspru, neiertător, înverșunat. Situațiile pe care le construiește, mai ales în Infern și Purgatoriu, sînt de o duritate și o forță de impact extraordinare. După cum știți, Infernul e structurat sub formă de pîlnie și, pe măsură ce coborîm, împreună cu Dante al cărui drum îl urmărim, păcatele devin mai grave, pedepsele, torturile devin mai sinistre. Dar oricum nici primele nu sînt de neglijat. Bunăoară desfrînații sînt izbiți cu violență de stînci în eternitate, lacomii zac în noroi, zgîrciții și risipitorii fac munci zadarnice de salahori, împing stînci imense, bolovani, se împing, se izbesc cap în cap și se insultă, furioșii se sfîșie în mocirlă, tiranii și ucigașii sînt scufundați în sînge fierbinte, sinucigașii sînt transformați în vreascuri, la îndemîna ostilității oricărui trecător, aceste vreascuri sînt rupte, brutalizate, iar ei plîng sînge, de disperare, fiindcă nu mai pot dispune de propriul lor trup, întrucît s-au sinucis, au renunțat la el cu deliberare. Blestemătorii zac într-un deșert întins și gros, în bătaia ploii de foc, seducătorii și codoșii merg în procesiune, flagelați groaznic de diavoli, lingușitorii sînt scufundați într-o mare de fecale, simoniacii sînt îngropați cu capul în jos și au tălpile arse de flăcări, ghicitorii mărșăluiesc plîngînd cu capul răsucit la spate, încît lacrimile le scaldă fesele. Este un lucru cunoscut că în Infern și Purgatoriu acționează la legge del contrapasso, legea echivalenței, tipul de păcat predominant pe care l-ai comis, în mod predominant, în viață, se reflectă în tipul de pedeapsă care îți este aplicată după moarte. Corupții sînt adînciți în smoala încinsă, ipocriții sînt copleșiți de mantiile de plumb, care-i apasă și-i îngreunează în procesiune, hoții sînt preschimbați în șerpi, sfătuitorii de înșelăciune sînt înveliți în limbi de flăcări, care-i ascund dar îi și torturează, semănătorii de vrajbă sînt despicați cu sabia încît li se revarsă mațele pe jos, trădătorii dîrdîie sub lacul de gheață, care-i înțepenește pe vecie. Asistăm la zeci de variante de tortură, adaptate la tipul de păcat pe care l-au comis, în Infern și Purgatoriu, aceste suflete damnate.
Așadar ce caut eu să vorbesc despre empatie la Dante, la acest poet fioros și pe alocuri îngrozitor? Și-au găsit un strămoș în el filmele horror, Dan Brown cu romanele sale de aventuri palpitante, de groază. Nu greșește nici autorul american, care exploatează o anumită latură a lui Dante, dar poetul italian e mult mai mult decît atît. Ar însemna să îl sărăcim enorm, dacă l-am coborî la nivelul scrisului și al filmografiei inspirate de Dan Brown. Dar există filonul horror indiscutabil. Însă eu am venit să vă vorbesc despre un alt filon, acesta, al empatiei.
Unde găsim asemenea scîntei de noblețe ale autorului? Dovezi că el s-a ridicat spiritual mai presus de foarte mulți artiști și nu-i tratează doar cu ură pe păcătoși și cu venerație pe mîntuiți? Ci are și o scînteie de intervenție personală, de empatie? Iată, v-aș aduce sub priviri cîteva momente succesive din Infern, în primul rînd. Sîntem în Limb. Dante imaginează un spațiu ferit de tortură fizică, unde include o seamă de personaje, o pleiadă de personalități ale lumii antice, pe care oarecum le răsplătește astfel. A fi în Limb, în Infern, este o formă de recompensă. Dar cum sînt pedepsite? Stau într-un loc luminos, într-o poiană, apoi intră într-un castel nobil, unde se așază, își povestesc gîndurile filosofice, preocupările intelectuale. Singurul lor regret este de natură spirituală, nu-l vor putea vedea niciodată pe Dumnezeu. Au fost necredincioși și ceea ce au respins în timpul vieții nu li se va oferi după moarte. Așadar există o nostalgie, o tindere către figura perfecțiunii absolute, Dumnezeu, care lor nu li se va arăta niciodată. Dar altminteri nu sînt torturați în nici un fel, nu sînt înjosiți și umiliți în Limb. Pe cine găsim acolo? Sînt zeci și zeci de personalități ale lumii antice. Firește că știți, există o poetică a listelor de nume, în literatura medievală, ne gîndim și la François Villon, Ballade des dames du temps jadis, cu enumerarea marilor femei din trecut și deplîngerea, vai, unde sîntem noi față de acele mărețe figuri. Aceeași strategie literară se regăsește amplu în cîntul IV din Infern.
124. Vidi Cammilla e la Pantasilea; dall’altra parte vidi ‘l re Latino che con Lavina sua figlia sedea.
127. Vidi quel Bruto che cacciò Tarquino, Lucrezia, Iulia, Marzia e Corniglia; e solo, in parte, vidi ‘l Saladino.
“Le-am văzut pe Cammilla şi pe Pantasilea; de cealaltă parte, l-am văzut pe regele Latin, care cu Lavinia, fiica lui, şedea. L-am văzut pe acel Brutus, care l-a izgonit pe Tarquinius, pe Lucreţia, Iulia, Marţia şi Cornelia şi singur, într-o parte, l-am văzut pe Saladin.” Aici critica a rămas stupefiată. Cine este acest Saladin, care stă singur, într-o parte? Este un luptător mahomedan, fostul sultan al Egiptului, Salat-el-Din, care li s-a împotrivit cruciaților. După cum arată istoricii, i-a și învins de multe ori. O subliniază Miguel Asín Palacios, “nimeni nu putea de fapt să ignore, și cu atît mai puțin Dante, ostilitatea lui Saladin față de creștinism și victoriile sale în Palestina, unde a anulat, în mai puțin de douăzeci de ani, toate progresele obținute, după eforturi mari, de cruciați, smulgîndu-le iarăși din mîini cetatea sfîntă Ierusalim și organizînd o «anticruciadă», împotriva celei declarate de Grigore al VIII-lea și Clemente al III-lea și condusă de Frederic Barbarossa. Pe bună dreptate s-a putut spune că niciodată confruntarea dintre creștinism și islamism n-a dobîndit un asemenea aspect de duel mortal, cu atîta deliberare urmărit de reprezentanții și conducătorii ambelor religii”. El trecea drept un conducător înțelept și generos. Iată că Dante scutește de torturile infernale pe un necredincios, sau în orice caz pe un nebotezat. Este în mod evident o formă de promovare plasarea lui în Limb. Dante nu mai e creștin? Dante ține cu musulmanii? Imposibil așa ceva! Ne gîndim că în Paradis, de-a lungul a trei cînturi, unul dintre personajele cele mai importante din Divina Comedie este Cacciaguida, strămoșul lui Dante, care nu întîmplător a murit în cruciadă. Poetul-protagonist îl admiră pe Cacciaguida și îi cere sfatul. Așadar pe de o parte îl iubește pe strămoșul său, care și-a dat viața în cruciadă, pe de altă parte însă plasează un musulman într-un loc de onoare, ferit de tortură. Este un semn de empatie. Altă explicație logică și rațională nu se poate găsi. Ce înseamnă empatia? Devii ca el? Dante a devenit musulman? Nu, nici pomeneală. Dar îi recunoști valoarea, îi admiți opțiunile biografice și existențiale, chiar dacă îți păstrezi alteritatea. Este un fenomen foarte complex și interesant, dificil de realizat. Din acest motiv empatia este mai puțin frecventă decît mișcarea spontană de simpatie sau empatie.
Să mergem înainte. Tot în Limb, după personalitățile din sfera politică, apar cele din zona filosofică.
142. Euclide geomètra e Tolomeo, Ipocràte, Avicenna e Galieno, Averoìs, che ‘l gran comento feo.
145. Io non posso ritrar di tutti a pieno, però che sì mi caccia il lungo tema, che molte volte al fatto il dir vien meno.
“Euclide geometrul şi Ptolomeu, Hipocrat, Avicena şi Galien, Averroes, ce marele comentariu l-a făcut. Eu nu pot să-i înfăţişez pe toţi deplin, fiindcă aşa mult mă îndeamnă lunga poveste, încît de multe ori cuvintele rămîn mai prejos decît întîmplările.” Iată doi filosofi arabi, Avicena și Averroes, care sînt plasați tot acolo, în Limb. Ce înseamnă asta? Dante a aderat cumva la filosofia musulmană? S-a lepădat de creștinism? Nu. Ci, după cum spun comentatorii, urmărind pe îndelete opera dantescă, autorul s-a lăsat influențat, a adaptat din gîndirea orientală aspectele care îi conveneau. Practic filosofia dantescă este o sinteză între ce-a preluat de la Sfîntul Toma din Aquino și fideism, pe de o parte, și anumite concepte științifice concrete, sau ținînd de astronomie, din gîndirea arabă. S-a arătat deja de cîteva decenii că greșesc aceia care îl consideră pe Dante un rezultat exclusiv al filosofiei creștine profesate de Sfîntul Toma. Au subliniat-o deja Miguel Asín Palacios, apoi Bruno Nardi și pe urmele lui, foarte percutant, Erich Auerbach. Sigur că ar fi greșit, în optica mea, să-l vedem pe Dante foarte aproape de musulmani, cum exagerează Asín Palacios. Dar aceste scînteieri de empatie – te înțeleg! preiau de la tine ceea ce îmi slujește sau ceea îmi convine și te respect, chiar dacă tu rămîi tu, și eu rămîn eu! – sînt evidente. Vedem urmele sale, iată, în Limbul dantesc.
Pentru a nu mai vorbi de momentul următor, printre cele mai spectaculoase din toată literatura italiană, ba chiar universală: episodul cu Francesca da Rimini. Ce avem în cîntul V din Infern? Dante se întîlnește cu un cuplu, care zboară zănatec, izbit de stînci și nu va avea un moment de zăbavă niciodată, pentru că ei au fost trădători în iubire. Francesca a fost măritată cu Gianciotto Malatesta – știm cu toții că în Evul Mediu femeia avea o condiție extrem de ingrată și nu avea posibilități de opțiune, nu se punea problema “m-am îndrăgostit de Cutare și mă mărit cu el”. Femeia era instrumentul familiei, aceasta hotăra, în funcție de interesele comerciale, politice, căsniciile dintre progenituri. Astfel Francesca a ajuns să fie dată ca soție lui Gianciotto Malatesta, un bătrîn mai grosolan, se pare că era și fără un ochi, era chior, violent. Însă la curtea acestuia se întîlnește cu cumnatul ei, cu fratele soțului, Paolo, care era un tînăr militar frumos, sensibil. Izbucnește pasiunea, cei doi comit adulterul, sînt surprinși, uciși. Cunoaștem povestea, nu vreau să insist asupra ei. Figura Francescăi a fost extrem de puternic vehiculată și a fost instrumentul principal prin care Dante a reintrat în cultura italiană, în Romantism. Romanticii au fost entuziasmați că Dante a putut găsi o femeie care ce-a făcut? A înfrînt rațiunea și și-a urmat pasiunea. Adică exact ce vrem noi, romanticii, să arătăm că trebuie să facem în cultură și în artă și în felul nostru de a trăi. Iat-o pe Francesca! Figura lui Dante Alighieri a avut o perioadă de eclipsă, timp de cîteva secole, după moartea sa, pînă cînd romanticii l-au readus și l-au revalorificat, prin diversele aspecte punctuale ale Divinei Comedii. Așadar Francesca da Rimini a fost un instrument de vîrf în recuperarea lui Dante în cultura italiană, iar apoi în cea universală.
Dar ce se întîmplă acolo, cînd Dante se întîlnește cu cei doi? Francesca vorbește, Paolo asistă la discuție tăcut, ascultă și plînge. Călătorul îi întreabă detalii legate de aventura lor și, după ce află de iubirea lor năprasnică, cea care i-a dus la aceeași moarte împreună:
139. Mentre che l’uno spirto questo disse, l’altro piangea, sì che di pietade io venni men così com’ io morisse.
142. E caddi come corpo morto cade.
Pe cînd unul dintre spirite (Francesca) asta a spus-o, celălalt plîngea (adică Paolo), astfel încît de milă mi-am pierdut simțurile (am leșinat) de parcă aș fi murit. Și am căzut cum cade corpul mort. E și o superbă aliterație acolo. Este unul din versurile cele mai faimoase din Divina Comedie. Ce avem acolo? Io di pietade. Di pietà. Milă. Ce vrea să spună acolo Dante? Unii au notat: sigur că a suferit și a leșinat, pentru că și el a iubit-o pe Beatrice, care de asemeni era măritată cu altul și atunci el a putut să înțeleagă iubirea Francescăi, deși măritată, pentru Paolo, fiindcă pînă la un punct situația semăna. Există aceste ipoteze critice. Mi se pare totuși o interpretare foarte reducționistă. Adică dacă Dante nu ar fi iubit-o pe Beatrice, nu ar fi înțeles povestea Francescăi? Nu putem resimți față de alții decît sentimentele pe care le-am trăit noi personal, în prealabil?! Cuvîntul cheie acolo este pietade. Înțeleg situația ta, Francesca. Tu ai fost obligată să legi acea căsnicie nedorită. A fost o luptă între pasiunea ta pentru Paolo și rațiunea ta, fiindcă ești totuși femeie măritată (dacă e să ne exprimăm puțin frivol). Și nu e deloc un lucru de cinste să-ți înșeli soțul cu cumnatul. Ar fi greșit s-o idealizăm pe Francesca, așa cum au făcut romanticii. Gestul ei n-a fost deloc frumos. Francesca este pedepsită. Ea se află în Infern. Dar Dante leșină. Se creează un conflict între rațiunea lui Dante și sufletul lui, iar acest conflict se concentrează în milă. Se exteriorizează prin empatie. Iar Dante este o ființă completă, nu e doar omul rațiunii, sau doar omul pasiunii. Este o sinteză. Nu putem trăi numai cu rațiunea. La fel cum nu putem trăi numai cu pasiunea. Dar nu mă puneți nici să aleg între ele, cum mă pui tu, Francesca. Eu nu pot să aleg să spun că Dumnezeu a greșit, fiindcă te-a azvîrlit în Infern. Sau că eu, Dante, ca autor, care am construit acest univers, te-am aruncat aici. Nu, nu e nici o greșeală. Dar, înțelegînd situația ta, poate să-mi fie atît de milă încît să leșin de durere. Iată o situație, printre cele mai frapante și impresionante, de empatie din literatura universală. Dacă o vedem ca pe o dovadă de empatie, atunci înțelegem corect acest episod celebru.
Mergem înainte. La începutul Purgatoriului, după ce călătorul a depășit peșterile infernale și se regăsește pe țărmul apei, la picioarele muntelui pe care urmează să urce, le iese în întîmpinare Cato din Utica. Acela este un fel de paznic al Purgatoriului, îi ia imediat la întrebări: cine sînteți? ce vreți? cum de ați ajuns aici? Virgiliu îi dă explicațiile cuvenite și, pentru a-i cîștiga bunăvoința, i-l prezintă pe călătorul Dante, în celebrele versuri citate de doamna Ana Blandiana:
70. Or ti piaccia gradir la sua venuta: libertà va cercando, ch’è sì cara, come sa chi per lei vita rifiuta.
73. Tu ‘l sai, ché non ti fu per lei amara in Utica la morte, ove lasciasti la vesta ch’al gran dì sarà sì chiara.
“Primeşte-i dar venirea cu plăcere:” (îl roagă Virgiliu pe Cato) “libertate umblă să caute, care-i atît de scumpă, cum ştie cel ce pentru ea viaţa şi-o dă. Tu ştii, căci nu ţi-a fost pentru ea amară în Utica moartea, unde ţi-ai lăsat straiul, ce-n ziua măreaţă va fi strălucitor”. Adică îl roagă de fapt să facă un exercițiu de empatie. Cine este acest Cato din Utica? Este un politician cunoscut din lumea romană, un adversar al lui Cezar. S-a luptat îndelung cu Cezar și armatele sale și, atunci cînd era pe punctul de a fi capturat, s-a sinucis. Nu a acceptat să-și piardă libertatea. Pentru el libertatea era mai importantă decît viața. Dacă nu poți trăi în libertate, mai bine să mori. Și s-a sinucis. Notează Erich Auerbach, într-un pasaj extrem de elocvent: “Dumnezeu l-a desemnat așadar pe Cato din Utica în funcția de custode, la picioarele Purgatoriului; un păgîn, un dușman al lui Cezar, un sinucigaș. Asta e foarte surprinzător și deja primii comentatori, ca Benvenuto da Imola, se mirau. Dante citează foarte puțini păgîni, pe care Isus i-a eliberat din Infern; și printre ei se află un dușman al lui Cezar, ai cărui aliați, ucigașii lui Cezar, se află împreună cu Iuda între fălcile lui Lucifer; unul care, fiind sinucigaș, n-ar trebui să fie mai puțin vinovat decît cei care au fost violenți cu ei înșiși și care, pentru aceeași vină, suferă groaznic în al șaptelea cerc din Infern”. Așadar pe Cato din Utica ori îl luăm ca sinucigaș și-l punem împreună cu Pier delle Vigne, în Infern, ori îl luăm ca adversar al lui Cezar, și atunci îl plasăm în ultimul cînt, în gura lui Lucifer, să fie zdrobit de fălcile monstrului, alături de Brutus și Casius. Dar iată că nu se întîmplă nici una dintre acestea. Ci Cato din Utica este înnobilat cu funcția de paznic al Purgatoriului. Cum așa? El nu este văzut nici ca sinucigaș (deși s-a sinucis), nici ca adversar al lui Cezar (deși a fost dușmanul lui), ci este un simbol, o figura (în terminologia lui Auerbach), prin care Dante își așază amprenta fundamentală asupra unuia sau altuia dintre personaje. Poetul nu poate ține seama de toate detaliile colaterale, din cadrul unei personalități, și atunci o tratează printr-un aspect fundamental. Iar pe Cato l-a imortalizat ca partizan al libertății. Astfel i-a șters toate celelalte păcate, care nu i-ar fi permis, în mod normal, să iasă din Infern. Iar el e chiar custodele Purgatoriului! Așa cum Virgiliu îi cere lui Cato un exercițiu de empatie, la adresa personajului Dante (înțelege-l, fiindcă el caută libertatea, la fel cum și tu ai căutat-o și te-ai sinucis pentru ea!), iată că demersul poate funcționa biunivoc. Autorul Dante, printr-un exercițiu foarte puternic de empatie, îl plasează pe Cato în Purgatoriu și-l mîntuiește de Infern. Deși ar fi avut motive întemeiate să-l damneze. Însă a fost un împătimit al ideii de libertate, iar asta i-a șters cu buretele celelalte păcate. Asistăm la un exercițiu foarte interesant de empatie, de la autorul Dante spre Cato și de la Cato spre personajul Dante.
O altă situație memorabilă se leagă, în Purgatoriu, iar apoi în Paradis, de o figură foarte complexă, a împăratului Traian. El n-a fost botezat și n-a fost creștin. Și totuși, în legendele medievale, inclusiv în Novellino, se relatează această întîmplare. Atunci cînd împăratul Traian pornea în războiul cu dacii, venea încoace, pe punctul de a pleca, încălecat și înarmat, a fost oprit de o “văduvioară” (cum îi spune chiar Dante), care i s-a agățat de botul calului. L-a implorat să-i facă dreptate. Știm că împăratul era cel care împărțea dreptatea în mod absolut, era șeful incontestabil al justiției dintr-un imperiu. Traian îi răspunde că el pleacă la bătălie, n-are timp de asemenea fleacuri. Sînt lucruri mult mai importante pe care le are de făcut. Dar femeia insistă: dacă tu nu-mi faci dreptate, cine mi-o va face? Și împăratul o asigură că îi va asculta necazul la întoarcere; sau dacă nu va mai reveni el, va fi următorul, în locul său. Însă femeia îl înfruntă: dreptatea pe care mi-o va face altul nu va șterge păcatul tău, care nu m-ai ajutat. Împăratul rămîne uimit, în fața acestui argument, stă puțin pe gînduri, își dă seama că, într-adevăr, stă în puterea lui s-o ajute pe această văduvă sărmană. (Ca o paranteză, statutul social de văduvă, în antichitate, era cel mai nefericit, la marginea colectivității. Persoanele din această categorie nu aveau nici un fel de putere.) Și iată că împăratul, din culmea gloriei, are un moment de empatie: oprește armatele și-i ascultă păsul. Și îi face dreptate. Iar apoi merge mai departe la luptă.
Este un pasaj narativ extrem de vioi – se știe că poemul nostru include dialoguri și nu puține -, prin replici scurte și de impact, percutante și dinamice, pe care le propune Dante în cîntul X din Purgatoriu:
76. i’ dico di Traiano imperadore; e una vedovella li era al freno, di lagrime atteggiata e di dolore.
79. Intorno a lui parea calcato e pieno di cavalieri, e l’aguglie nell’oro sovr’ essi in vista al vento si movieno.
“Eu zic de Traian, împărat; şi o văduvioară îi stătea la frîie, cu lacrimi zugrăvită şi cu durere. În preajmă-i apărea mulţime de cavaleri, iar vulturii pe fundal de aur în bătaia vîntului fluturau peste ei.”
82. La miserella intra tutti costoro pareva dir: «Segnor, fammi vendetta di mio figliuol ch’è morto, ond’ io m’accoro».
85. Ed elli a lei rispondere: «Or aspetta tanto ch’i’ torni». E quella: «Segnor mio», come persona in cui dolor s’affretta,
“Sărmana între toţi aceia părea a zice: «Stăpîne, răzbună-mi copilul mort, pentru care sînt sfîşiată». Iar el răspunzîndu-i: «Mai aşteaptă să mă-ntorc». Iar ea: «Stăpîne», ca o persoană în care durerea dă ghes»”
88. «se tu non torni?». Ed ei: «Chi fia dov’ io, la ti farà». Ed ella: «L’altrui bene a te che fia, se ‘l tuo metti in oblio?».
91. Ond’ elli: «Or ti conforta; ch’ei convene ch’i’ solva il mio dovere anzi ch’i’ mova: giustizia vuole e pietà mi ritene».
“«şi dacă nu te-ntorci?». Iar el: «Cine va fi în locul meu, dreptate-ţi va face». Iar ea: «Binele făcut de altul la ce te-ajută, dacă-l uiţi pe al tău?». La care el: «Fii pe pace; trebuie să-mi fac datoria înainte de-a pleca: justiţia o cere şi mila mă reţine»”.
Mila. Pietà. Apare același concept ca în cazul Francescăi. Iar împăratul Traian îi face dreptate acestei văduvioare, care nu mai spera de la nimeni să aibă o reparație pentru nenorocirea ei. Și ce se întîmplă cu Traian? Îl regăsim în Paradis, în cadrul figurii impresionante a acvilei, formată din luminițe de duhuri fericite, care au fost mîntuite din diverse motive de virtute în timpul existenței lor. Atunci cînd călătorul Dante ajunge să stea de vorbă cu acvila – pentru că ea se comportă ca un personaj unitar, colectiv, în pofida numeroaselor sclipiri ce o compun -, ea îi prezintă sufletele care o constituie. Iar în ochiul său, într-unul din locurile cele mai privilegiate, stă împăratul Traian. Dante rămîne uluit. Deși gîndurile sale sînt citite automat de duhurile fericite (el nu trebuie să se mai exprime, fiindcă luminițele ce-i ies în întîmpinare îi receptează curiozitățile, temerile, întrebările, nedumeririle și-i răspund – asta este o ingeniozitate admirabilă în Paradis, este prototipul de comunicare perfectă, în care nu numai că nu intrăm în vreo polemică, dar nici măcar nu apuc să vă întreb ceva, fiindcă deja îmi răspundeți automat), cînd Dante aude că Traian este în ochiul acvilei, se miră zgomotos: Che cose son queste?, “Cum adică?”. Traian n-a fost creștin, a murit nebotezat, trebuia să meargă în Infern. Cu un cînt mai înainte, acvila tocmai i-a spus că aici nu intră cei ce nu se bucură de harul divin. Există cumva o suspendare a legilor teologice și filosofice de constituire și existență a celor trei tărîmuri? Acvila îi dă o serie de detalii, autorul Dante construiește o explicație mai curînd factuală, în care Traian a murit, s-a dus în Infern, dar apoi Sfîntul Papă Grigore cel Mare a fost atît de impresionat de viața cuvioasă și milostivă a lui Traian încît s-a rugat pentru el la Dumnezeu, cu lacrimi și cu o fervoare extraordinară. Dumnezeu i-a acceptat rugăciunile. Traian a fost scos așadar din Infern (este o legendă medievală, pe care Dante o prelucrează aici), a fost readus pentru scurt timp la viață, a fost ajutat să-și regrete păcatele, pentru a fi răsplătit apoi cu mîntuirea în Paradis. Este un vehicul tortuos, legendar, de recuperare și recompensare a imaginii venerate a împăratului Traian. Iată că Dante se folosește de această figură și, așa cum Traian a dovedit empatie față de văduvioară și i-a făcut dreptate, deși ea l-a oprit din drum, deși el avea alte lucruri mai importante de făcut și deși nu voia asta, dar i-a înțeles necazul și a fost cuprins de milă, el însuși beneficiază de iertarea lui Dumnezeu și este recompensat, în Divina Comedie, printre spiritele privilegiate din Paradis. Fără îndoială că acest lucru reflectă empatia vie, sinceră, a autorului Dante la adresa împăratului Traian.
V-am oferit cîteva exemple din Infern, Purgatoriu și Paradis, cu gesturi de empatie, izvorîte din milă și răsplătite chiar prin abolirea legilor din lumea de apoi: arabii Saladin, Avicena și Averroes sînt scoși onorant în evidență, în Limb; Francesca da Rimini se bucură de privilegiul de-a nu fi despărțită după moarte de Paolo Malatesta; Cato primește cinstea de-a fi gardianul Purgatoriului, cu toate că, sinucigaș fiind, trebuia să fie sfîșiat ca un vreasc în Infern; împăratul Traian, pentru generozitatea milostivă față de o văduvioară îndurerată, este scutit de torturi și e promovat într-o glorioasă poziție paradisiacă.
Mai putem aminti figura filosofului Siger de Brabant / Sigieri di Brabante. El era un admirator al lui Averroes, al gîndirii arabe, și e răsplătit cu plasarea în Paradis. A fost excomunicat, a murit în afara Bisericii, și totuși Dante îl situează printre cei fericiți, alături de Sfîntul Toma de Aquino și de alte mari spirite ale gîndirii teologice: Albert cel Mare, Sfîntul Isidor din Sevilia, Dionisie Areopagitul, Pietro Lombardo, Beda, Boetius, Sfîntul Augustin și Siger de Brabant. Cum se poate explica una ca asta? Dante îl admiră pe dușmanul lui Toma din Aquino? Nu. Marele punct de reper filosofic și modelul de gîndire al poetului italian rămîne Sfîntul Toma. Dar el are puterea intelectuală de a se transpune și în adversarul aceluia. Realizează o împăcare între cei doi, pe lumea cealaltă. O sinteză, în care adversarii ipotezelor teologice, Siger de Brabant și Sfîntul Toma, se regăsesc unul lîngă celălalt. Pentru că asta oferă empatia. Ne dă posibilitatea să stăm împreună. Nu trebuie să ne iubim. Să ne simpatizăm e ceva reflex și nu cred că ne putem controla. Dacă simpatizăm pe cineva, acest sentiment izbucnește fără ca noi să ne-o impunem. Antipatia, eventual, putem să ne-o mai controlăm pînă la un punct. Dar empatia este un demers intelectual, dublat de cel spiritual, de cunoaștere în profunzime a celuilalt, de înțelegere a raționamentelor sale, de transpunere pînă la un punct și de elogiere a celuilalt. Te înțeleg și te admir sau te compătimesc, deși nu sînt de acord cu tine. Vă puteți imagina o asemenea raportare la semenul nostru? Un astfel de gînd contradictoriu? Eu cred că noi, ca ființe omenești, nu sîntem unilaterali. Nu sîntem univalenți: pe ăla îl urăsc, pe ăsta îl iubesc! Și gata! Pot să mă uit la cineva și să-mi spun în sinea mea: “mă enervează, nu pot să-l sufăr, dar ce interesant a explicat problema respectivă! ce bine a văzut situația cealaltă, pe care eu nici n-o bănuiam!”. Sau pot să admir o persoană, să-mi spun “e drăgălașă, e simpatică, e minunată, dar cum a putut să spună una ca asta? eu nu pot să fiu de acord cu acea afirmație!”. Sîntem oameni complecși, complicați și cu cît mai des vom încerca astfel de exerciții de empatie – fie că ele au o nuanță creștină, de iertare întru Domnul, sau eu zic mai mult, ele pot fi și absolut în afara simțului religios (Kafka nu era creștin neapărat și s-a transpus într-o goangă) – dacă vom reuși cît mai des, fiecare în sinea noastră, să facem exerciții de empatie, vom fi mai bogați.
Bibliografie minimală:
1. Miguel Asín Palacios, Dante e l’Islam, trad. Roberto Rossi Testa e Younis Tawfik, Milano, Nuova Pratiche Editrice, 1997; 2. Erich Auerbach, Studi su Dante, prefazione Dante Della Terza, traduzione Maria Luisa De Pieri Bonino e Dante Della Terza, Milano, Feltrinelli, 2005; 3. Laszlo Alexandru, Lectura lui Dante, vol. 1-3, Chișinău, Ed. Cartier, 2020; 4. Vincenzo Placella, voce Filosofia, in Enciclopedia Dantesca, Istituto dell’Enciclopedia Italiana Treccani, 1970.
(Conferință susținută la Academia Română, în cadrul Colocviului internațional “Dante Alighieri 700”, organizat de Muzeul Național al Literaturii Române, Institutul Cultural Român, Teatrul Nottara etc., București, 9 sept. 2021)
Mă bucur să particip la prestigiosul colocviu științific de sărbătorire a lui Dante Alighieri, organizat la București de Muzeul Național al Literaturii Române, Academia Română, Institutul Cultural Român și alte instituții cunoscute.
Erich Auerbach (1892-1957) a fost un filolog și comparatist evreu de origine germană. Lucrarea lui cea mai cunoscută, Mimesis. Reprezentarea realității în literatura occidentală, impune modelul analizei structurale în cadrul textului literar, prin investigarea atentă și detaliată a acestuia și a conotațiilor sale. Refugiat din pricina celui de-al Doilea Război Mondial din Germania în Turcia și, ulterior, în SUA, are aici o influență hotărîtoare în configurarea studiilor dantești și în constituirea școlii americane de dantologie. Divina Comedie examinată ca un ansamblu de semnificație reală și simbolică, identitatea “figurală” a celor mai importante personaje ale poemului reprezintă cuceriri ale discursului critic care au așezat o piatră de hotar în cunoașterea corectă a gîndirii și a artei literare a lui Dante. Pasajele următoare au fost traduse dintr-un eseu din volumul Studi su Dante.
Interpretarea figurală sau, pentru ca definiția să fie completă, concepția figurală asupra evenimentelor a avut o răspîndire mare și o influență profundă, pînă în Evul Mediu și după aceea. (…)
Nici un cercetător al Evului Mediu nu poate ignora că ea constituie baza generală de interpretare medievală a istoriei și că adeseori ea intervine și în înțelegerea realității cotidiene. Analogismul care pătrunde în orice sferă a activității spirituale din Evul Mediu este foarte strîns legat de structura figurală: omul însuși, ca imagine a lui Dumnezeu, dobîndește în interpretarea Sfintei Treimi, la Augustin, De trinitate, pînă la Sfîntul Toma, caracterul unei figura trinitatis. (…)
În linii mari se poate afirma că în Europa metoda figurală se trage din influențe creștine, cea alegorică din influențe antice păgîne și de asemeni că prima se aplică mai ales subiectelor creștine, cealaltă preferabil subiectelor antice. Nu va fi greșit să spunem că concepția figurală este prevalent creștin-medievală, pe cînd cea alegorică, luîndu-și ca modele autori păgîni din antichitatea tîrzie sau autori necreștinați în profunzime, tinde să se manifeste atunci cînd se întăresc influențele antice, păgîne sau foarte lumești. Dar aceste observații sînt prea generale și imprecise, fiindcă marea masă a fenomenelor în care timp de un mileniu se întrepătrund civilizațiile nu admite repartizări atît de simple. (…) Toate aceste forme se regăsesc de asemeni, referitoare la termeni antici și creștini, în opera care încheie și rezumă civilizația medievală, Divina Comedie. Dar aș vrea să încerc să demonstrez că în ea formele figurale sînt în mod categoric prevalente și decisive pentru toată structura poemului.
La picioarele muntelui din Purgatoriu, Dante și Virgiliu întîlnesc un bătrîn cu aspect venerabil, al cărui chip este luminat, de parcă ar fi expus la soare, de cele patru stele ce semnifică virtuțile cardinale. El îi întreabă aspru dacă venirea lor este legitimă și, din răspunsul lui Virgiliu – care mai întîi l-a pus pe Dante să îngenuncheze – rezultă că este Cato din Utica. După ce l-a informat de misiunea lui divină, Virgiliu continuă astfel:
Or ti piaccia gradir la sua venuta: libertà va cercando, ch’è sì cara, come sa chi per lei vita rifiuta.
Tu ‘l sai, ché non ti fu per lei amara in Utica la morte, ove lasciasti la vesta ch’al gran dì sarà sì chiara. (Purg. I, 70-75)
«Primeşte-i dar venirea cu plăcere: libertate umblă să caute, care-i atît de scumpă, cum ştie cel ce pentru ea viaţa şi-o dă. Tu ştii, căci nu ţi-a fost pentru ea amară în Utica moartea, unde ţi-ai lăsat straiul, ce-n ziua măreaţă va fi strălucitor.» Apoi Virgiliu încearcă să-i obțină sprijinul, amintind-o pe Marzia, soția de odinioară. Cato respinge acest subiect cu aceeași asprime; dorința “doamnei din ceruri” (Beatrice) este suficientă; și-i poruncește lui Virgiliu să-i spele chipul lui Dante, pentru a-i îndepărta murdăria Infernului, și să-i încingă brîul cu un trunchi de stuf. Cato reapare apoi la sfîrșitul cîntului II, unde le îndeamnă pe drumul lor, cu vorbe severe, pe duhurile tocmai debarcate la picioarele muntelui, care au rămas fascinate ascultînd cîntarea lui Casella.
Dumnezeu l-a desemnat așadar pe Cato din Utica în funcția de custode, la picioarele Purgatoriului; un păgîn, un dușman al lui Cezar, un sinucigaș. Asta e foarte surprinzător și deja primii comentatori, ca Benvenuto da Imola, se mirau. Dante citează foarte puțini păgîni, pe care Isus i-a eliberat din Infern; și printre ei se află un dușman al lui Cezar, ai cărui aliați, ucigașii lui Cezar, se află împreună cu Iuda între fălcile lui Lucifer; unul care, fiind sinucigaș, n-ar trebui să fie mai puțin vinovat decît cei care au fost violenți cu ei înșiși și care, pentru aceeași vină, suferă groaznic în al șaptelea cerc din Infern. Îndoiala este eliminată de cuvintele lui Virgiliu, care spune că Dante caută libertatea, care este atît de scumpă, după cum știi bine, tu, care pentru ea ți-ai disprețuit viața. Povestea lui Cato este izolată de contextul său politic-pămîntean, la fel cum procedau exegeții patristici ai Vechiului Testament cu figurile lui Isac, Iacob etc. şi a devenit figura futurorum (simbolul lucrurilor viitoare). Cato este o “figură”, sau mai bine zis era astfel Cato, personajul real, care la Utica şi-a dat viaţa pentru libertate, iar Cato care apare aici în Purgatoriu este simbolul dezvăluit sau împlinit, adevărul acelui eveniment figural. De fapt libertatea politică şi pămînteană pentru care a murit este doar umbra futurorum: o prefigurare a acelei libertăţi creştine, pe care acum este chemat s-o păzească și în vederea căreia și aici el rezistă oricărei ispite pămîntești; a acelei libertăți creștine față de orice impuls păcătos, care duce la adevărata stăpînire de sine, tocmai libertatea pentru a cărei obținere Dante este încins la brîu cu stuful umilinței, pînă cînd o va dobîndi cu adevărat pe vîrful muntelui și va fi încoronat domnitor peste sine însuși de către Virgiliu. Este libertatea eternă a copiilor lui Dumnezeu, care disprețuiesc orice bun pămîntesc; eliberarea sufletului din servitutea păcatului, pentru care este introdusă aici ca “figură” alegerea liberă catoniană a morții, în fața aservirii politice. Faptul că Dante a ajuns să-l aleagă pe Cato pentru acest rol se poate înțelege, dacă ne gîndim la poziția lui superioară și imparțială, reflectată de scriitorii romani, ca model exemplar de virtute, dreptate, milă și iubire de libertate. Dante îl găsea astfel elogiat la Cicero și Virgiliu, la fel ca la Lucan, Seneca și Valerius Maximus și probabil că l-a impresionat mult (…).
Dante crede într-o concordanță predestinată între învierea creștină și monarhia universală romană; tocmai în cazul său, nu surprinde faptul că interpretarea figurală îi este aplicată unui latin păgîn: și în alte părți el ia din aceste două lumi, fără distincție, simbolurile lor, alegoriile lor și figurile lor. Cato este fără îndoială o “figură”; nu o alegorie, ca personajele din Roman de la rose, ci o figură în sensul descris de noi, anume o figură împlinită, deja devenită realitate. Comedia este o viziune care vede și proclamă ca deja împlinită realitatea figurală, iar particularitatea sa stă tocmai în faptul că leagă sensul interpretării figurale, într-un mod precis și concret, realitatea contemplată în cadrul viziunii, cu faptele istorico-pămîntești. Persoana lui Cato, om sever, drept și pios, care într-un moment semnificativ al destinului său și al istoriei providențiale a lumii a pus libertatea mai presus decît viața, își păstrează pe deplin forța istorică și personală: nu devine o alegorie a libertății, ci rămîne Cato din Utica, omul pe care Dante îl vedea în personalitatea sa individuală; însă, din caracterul său pămîntean trecător, în care el considera ca bine suprem libertatea politică, așa cum evreii consideră respectarea strictă a legii, el este înălțat la condiția realizării definitive, unde ceea ce contează nu mai sînt operele pămîntești ale virtuții civile, ci “binele intelectului”, binele suprem, libertatea sufletului nemuritor în viziunea lui Dumnezeu.
Să încercăm să observăm același lucru într-un caz ceva mai dificil. Virgiliu a fost considerat de aproape toți comentatorii vechi ca alegoria rațiunii, a rațiunii omenești și naturale, care conduce la ordinea dreaptă pe fața pămîntului, adică, potrivit ideilor lui Dante, la monarhia universală. Vechii comentatori nu aveau nici o dificultate în fața unei interpretări strict alegorice, fiindcă ei nu resimțeau, ca noi, un contrast între alegorie și poezia adevărată. Interpreții moderni s-au opus adeseori acestei interpretări și au scos la lumină aspectul poetic, uman, personal din figura lui Virgiliu, fără a-i putea totuși nega “semnificația” și a o situa în perfectă concordanță cu aspectul omenesc. Recent s-a încercat din diverse părți (de către L. Valli, de pildă, sau altfel de către Mandonnet), și nu doar pentru Virgiliu, o întoarcere la sublinierea insistentă a semnificației sale pur alegorice sau simbolice, lăsînd deoparte ca “pozitivist” sau “romantic” sensul istoric. Dar aici nu e nici un aut-aut între sensul istoric și sensul ascuns: există atît unul, cît și celălalt. Structura figurală o poate interpreta doar dacă o păstrează.
În ochii lui Dante, Virgiliu cu valoare istorică este în același timp poet și călăuză. Este o călăuză ca poet, fiindcă în poemul său, în călătoria în Infern a lui Enea cel drept, sînt profetizate și celebrate ordinea politică, pe care Dante o considera exemplară, “Ierusalimul pămîntesc” și pacea universală în cadrul imperiului roman; fiindcă în poemul său este cîntată întemeierea Romei, sediul predestinat al puterii temporale și spirituale, în vederea viitoarei misiuni. Mai ales el este o călăuză, ca poet, fiindcă toți marii poeți de după el au fost inflamați și inspirați de opera sa; Dante nu exprimă aceasta doar în nume personal, ci introduce un alt poet, pe Stațiu, pentru a proclama într-un mod mai eficient același lucru; motivul este reluat și la întîlnirea cu Sordello și poate în atît de discutatul vers despre Guido Cavalcanti (Inf. X, 63).
Virgiliu este o călăuză ca poet, fiindcă dincolo de profeția sa temporală a anunțat, în Egloga IV, ordinea eternă și supra-temporală, venirea lui Isus, care echivala cu înnoirea lumii temporale: chiar și fără a bănui semnificația propriilor sale cuvinte, dar astfel încît lumina respectivă să poată însufleți tainele. În plus el este o călăuză ca poet, fiindcă a descris lumea celor morți, și prin urmare era o călăuză pentru lumea celor morți, cunoscînd drumul. Dar el era destinat să fie călăuză nu doar ca poet, ci ca latin și ca om: nu doar că posedă arta cuvîntului, nu doar înalta înțelepciune, ci chiar calitățile care-l fac în măsură să conducă și-l disting pe eroul său Enea și Roma în general: iustitia și pietas. Deplina perfecțiune pămînteană, care autorizează și alege călăuza pînă în pragul viziunii perfecțiunii divine și eterne, este încarnată pentru Dante deja de Virgiliu ca realitate istorică, prezentat de el ca “figură” pentru personajul, acum desăvîrșit în lumea de apoi, al poetului-profet care este călăuză. Virgiliu ca prezență istorică este “desăvîrșit” de locuitorul Limbului, de colegul marilor poeți antici, care la dorința exprimată de Beatrice își asumă misiunea de a-l conduce pe Dante. La fel cum el, odinioară, ca latin și poet, l-a pus pe Enea să coboare la sfatul divin în lumea de apoi, pentru a cunoaște destinul lumii romane, la fel cum opera sa a devenit o călăuză pentru urmașii săi, așa el este chemat acum de puterile cerești să îndeplinească un rol la fel de important de călăuză: fiindcă nu este nici o îndoială că Dante se vede pe sine însuși într-o misiune la fel de importantă ca aceea a lui Enea: e chemat să-i anunțe lumii dezechilibrate ordinea cea dreaptă, care-i este revelată în drumul său. Iar Virgiliu e chemat să-i arate și să-i explice adevărata ordine pămîntească, ale cărei legi ajung la deznodămînt pe lumea cealaltă, a cărei esență este împlinită pe lumea cealaltă – și anume în direcția scopului lor, al comunității cerești a duhurilor fericite, pe care le-a prevestit în poemul său – dar nu pînă în miezul ținutului lui Dumnezeu, fiindcă sensul prevestirii sale nu i-a fost revelat în timpul vieții sale pămîntești și, fără această iluminare, el a murit ca necredincios: Dumnezeu vrea ca nimeni să nu ajungă în felul acesta în ținutul său; îl poate conduce pe Dante doar pînă în pragul ținutului, doar pînă la acea limită, a cărei recunoaștere o îngăduia poezia sa dreaptă și nobilă: “Tu, cel dintîi, îi spune Stațiu lui Virgiliu, mi-ai arătat drumul spre Parnas și izvoarele sale; și apoi m-ai iluminat spre Dumnezeu. Ai făcut ca unul care umblă noaptea și poartă lumina în spatele său: lui nu-i este de folos, dar îi instruiește pe cei care-l urmează. Mulțumită ție am devenit poet, mulțumită ție am fost creștin”. La fel cum, prin persoana și influența sa pămîntească, Virgiliu l-a călăuzit la mîntuire pe Stațiu, tot așa acum, ca o figură împlinită, îl ghidează pe Dante; iar Dante a luat de la el stilul frumos al poeziei, de către el este scăpat de eterna pierzanie și călăuzit pe calea spre mîntuire; și, la fel cum odinioară i-a iluminat drumul lui Stațiu, fără a vedea el însuși lumina pe care o purta și o răspîndea, așa îl călăuzește acum pe Dante pînă în pragul luminii, pe care o cunoaște, dar pe care el însuși n-o poate privi.
Virgiliu nu este așadar alegoria unei calități, a unei virtuți, a unei capacități sau a unei forțe și nici măcar a unei instituții istorice. El nu este nici rațiunea, nici poezia, nici imperiul. Este Virgiliu însuși. Dar nu în modul în care poeții de după el au încercat să reprezinte o persoană învăluită în situația ei istorică; de pildă, cum Shakespeare l-a reprezentat pe Cezar, sau Schiller pe Wallenstein. Aceștia își prezintă personajele istorice în însăși viața lor pămîntească, readuc la viață sub ochii noștri o perioadă importantă din viața lor și încearcă să-i regăsească sensul direct din ea. La Dante sensul oricărei vieți este interpretat, își are locul în istoria providențială a lumii, care pentru el este interpretată în viziunea Comediei, după ce în trăsăturile sale generale era deja cuprinsă în revelația comunicată fiecărui creștin. Astfel, în Comedie, Virgiliu este într-adevăr acel Virgiliu istoric, dar pe de altă parte nu mai este, fiindcă sensul istoric este doar “figura” adevărului împlinit pe care îl dezvăluie poemul, iar această împlinire înseamnă ceva mai mult, este mai reală, este mai semnificativă decît “figura”. Spre deosebire de poeții moderni, la Dante personajul este cu atît mai real, cu cît este interpretat într-un mod mai deplin, cu cît este mai exact inclus în planul mîntuirii eterne. Și, spre deosebire de poeții antici ai lumii de dincolo, care arătau cît este de reală viața pămîntească și cît este de inefabilă cea subterană, la el existența de dincolo de moarte este adevărata realitate, lumea pămîntească este doar umbra futurorum, ținînd seama însă că umbra este prefigurarea realității suprapămîntești și trebuie să se regăsească integral în ea.
De fapt ceea ce s-a spus aici despre Cato și Virgiliu este valabil pentru toată Comedia. Ea se întemeiază pe deplin pe concepția figurală (…) care domină concepțiile Evului Mediu european, fie și în lupta continuă cu tendințele strict spiritualiste și neoplatonice; conform ei, viața pămîntească, deși absolut reală, are realitatea cărnii în care a pătruns Logos-ul, cu toată realitatea sa, este doar “umbra” și “figura” a ceea ce este autentic, viitor, definitiv și adevărat, a ceea ce, dezvăluind și păstrînd figura, va conține adevărata realitate. În acest fel, orice întîmplare pămîntească nu este văzută ca o realitate definitivă, autosuficientă și nici ca un inel dintr-o înlănțuire a evoluției, în care dintr-un fapt sau din ciocnirea dintre mai multe fapte rezultă mereu alte fapte noi, ci este considerată întîi de toate în legătura sa imediată, în plan vertical, cu o ordine divină, din care ea face parte și care, într-un moment viitor, va fi și ea o întîmplare reală; și astfel întîmplarea pămîntească este profeție sau “figura” pentru o parte a realității imediat și complet divine, care se va realiza în viitor. Dar aceasta nu ține doar de viitor, este etern prezentă în ochiul lui Dumnezeu și în lumea de dincolo, unde există prin urmare în orice timp, sau în afară de timp, realitatea adevărată și revelată. Opera lui Dante este încercarea unei sinteze totodată poetice și sistematice, văzute în această lumină, a întregii realități universale. Omului părăsit în rătăcirea pămîntească și amenințat de nenorociri – acesta este cadrul exterior al viziunii – îi vine în ajutor harul forțelor cerești. Încă din prima tinerețe, el se bucura de un har deosebit, fiindcă era destinat unei misiuni ieșite din comun; încă devreme a putut vedea revelația întrupată într-o ființă vie, Beatrice – și aici, ca adesea, structura figurală și neoplatonismul se întretaie – care i-a dăruit o favoare ieșită din comun, chiar dacă în mod ascuns, pe cînd era vie, salutîndu-l cu ochii și cu gura și murind într-un mod neexprimat și misterios. Moarta, acum prea fericită, care a fost pentru el revelația întrupată, găsește pentru omul rătăcit singura cale de scăpare posibilă; ea este călăuza care, mai întîi indirect, iar în Paradis direct, îi arată ordinea revelată, adevărul figurilor pămîntești. El vede și învață în cele trei ținuturi adevărul real, concret, astfel încît este conținută în el și interpretată “figura” pămîntească; văzînd, încă de viu, adevărul împlinit, el personal este mîntuit și totodată devine în stare să anunțe lumii viziunea sa și să-i indice calea cea dreaptă.
Înțelegerea caracterului figural al Comediei nu oferă desigur o metodă universal valabilă de explicare a tuturor pasajelor controversate, dar furnizează cîteva principii de interpretare. Putem fi siguri că orice personaj istoric sau mitologic, care apare în poem, trebuie să reprezinte ceva care are o strînsă legătură cu ceea ce Dante știa despre existența sa istorico-pămîntească, pentru a-i atribui doar o valoare alegoric-conceptuală. Asta se referă mai ales la Beatrice. După ce în secolul al XIX-lea s-a insistat prea mult pe concepția romantic-realistă a umanității ilustrate de Beatrice, cu tendința de-a face din Vita Nuova un fel de roman sentimental, acum prin reacție se încearcă dizolvarea ei în concepte teologice tot mai exacte. Nici aici nu este o problemă de aut-aut. La Dante sensul literal sau realitatea istorică a unui personaj nu contrazice semnificația sa mai profundă, ci constituie figura sa; realitatea istorică nu este abolită de semnificația mai profundă, ci este confirmată de ea și completată. Beatrice din Vita Nuova este o persoană istorică: ea într-adevăr i-a apărut lui Dante, l-a salutat într-adevăr, mai tîrziu i-a refuzat într-adevăr salutul, l-a luat în derîdere, a plîns după o prietenă pierdută și după tatăl ei și într-adevăr a murit. Este adevărat că această realitate a putut fi reală doar în experiența lui Dante, fiindcă un poet formează și transformă în conștiința sa ceea ce i se întîmplă și trebuie să ne orientăm doar după ceea ce trăiește în conștiința sa, nu după realitatea exterioară. Și trebuie de asemeni să ținem seama că, pentru Dante, și Beatrice pămîntească este încă din prima zi a apariției sale un miracol trimis din ceruri, o întrupare a adevărului divin. Realitatea persoanei sale pămîntești nu este așadar extrasă din anumite date ale unei tradiții istorice, ca în cazul lui Virgiliu sau al lui Cato, ci din propria experiență, iar această experiență o făcea să-i apară lui Dante ca un miracol. Dar o întrupare, un miracol, sînt lucruri care se întîmplă cu adevărat; miracolele se întîmplă numai pe pămînt, iar întruparea se referă la carne. (…)
În Vita Nuova Beatrice este așadar o persoană vie, din experiența reală a lui Dante, la fel cum în Comedie ea nu este un intellectus separatus, un înger, ci o persoană omenească prea fericită, al cărei trup va învia la judecata de apoi. Pe de altă parte nu există nici un concept teologic tradițional care s-o poată înțelege cu adevărat; diverse fapte din Vita Nuova nu țin de nici o alegorie, iar pentru Comedie mai există în plus dificultatea de-a o deosebi cu precizie, printre alte figuri din Paradis, ca apostolii examinatori sau sfîntul Bernard. Din acest motiv nu se poate înțelege într-un mod satisfăcător specificul raportului său cu Dante. (…)
Funcția pe care i-o atribuie Dante apare foarte limpede în acțiunile sale și în definirile persoanei sale. Ea este figura sau întruparea revelației (Inf. II, 76 sqq.: “singura prin care / specia umană depăşeşte orice conţinut / al cerului ce are cercuri mai mici”; Purg. VI, 45: “care-ţi va fi lumină între adevăr şi gîndire”), pe care harul divin o trimite din iubire (Inf. II, 72) omului pentru a-l mîntui și care devine pentru el călăuză către visio Dei. (…) Beatrice este întrupare, este “figură” sau idolo Christi (ochii îi reflectă dubla natură, Purg. XXXI, 126) și deci inclusiv ființă omenească. Aceste explicații firește că nu sînt suficiente pentru a-i epuiza calitățile omenești; raportul ei cu Dante nu poate fi explicat în adîncime, prin intermediul considerațiilor dogmatice.Explicațiile noastre sînt destinate doar să arate că interpretarea teologică, mereu utilă și indispensabilă, nu ne obligă deloc să excludem realitatea istorică a Beatricei: dimpotrivă.
(fragmente apărute în Steaua, Cluj, nr. 8/2021, p. 46-47)
Miguel Asín Palacios (1871-1944) a fost preot romano-catolic spaniol și cercetător în domeniul studiilor islamiste, profesor de arabă la Universitatea din Madrid. Lucrarea sa faimoasă, Escatologia musulmană în “Divina Comedie” (1919), subliniază conexiunile surprinzătoare dintre mitologia arabă și cel mai celebru poem creștin din Evul Mediu. Cercetarea sa reprezintă o carte fundamentală în domeniul literaturii comparate, al istoriei ideilor și al dialogului dintre civilizațiile orientală și occidentală.
Există cel puțin o probă incontestabilă că sobrietatea și laconismul portretului făcut lui Mahomed nu i se pot atribui vreunei necunoașteri a lui Dante: și anume că ni-l prezintă pe întemeietorul Islamului, împreună cu vărul și ginerele său Ali, suferind în Infern același supliciu, destinat semănătorilor de schismă și ruptură din istoria omenirii. Astăzi se știe, măcar printre oamenii cu o cultură medie în istoria universală, semnificația lui Ali în viața Islamului: se știe că, la moartea sa, califatul nu le-a revenit nici fiilor, nici urmașilor săi; califii omiazi și abasizi i-au persecutat peste tot: au fost astfel privați cu forța de drepturile lor ereditare; dar, foarte repede, și-au găsit apărători și partizani, care le-au revendicat prerogativele încălcate și care, cu numele de șiiți, sau urmași ai lui Ali, au sfîrșit prin a stăpîni Persia, Siria, Berberia și Egiptul, din secolul al IX-lea pînă în al XII-lea e.n. Ruptura produsă în Islam, din cauza șiiților, a fost așadar o adevărată schismă, cu caracter de erezie, anatemizată ca atare de ceilalți musulmani drept-credincioși, care erau majoritari; istoria luptelor sîngeroase, pe care această schismă le-a provocat, pînă în vremea lui Saladin, justifică pe deplin plasarea lui Ali, cauză inconștientă a unei asemenea rupturi, printre autorii de schismă din bolgia a noua a celui de-al optulea cerc al Infernului. Dar acest lucru, care ne apare azi ca fiind cu totul evident și logic, istoricii creștini din secolul lui Dante nu puteau nici măcar să și-l închipuie; pentru ei, chiar Mahomed era un mister, cu atît mai mult așadar figura istorică a vărului său, Ali. Nici unul, cu excepția sfîntului Pedro Pascual, nu-l amintește în vreo biografie a lui Mahomed. Și astfel se explică faptul că primii comentatori ai Divinei Comedii erau dezorientați, cînd încercau să explice motivul condamnării sale la același supliciu ca întemeietorul islamismului. Credem că diferența dintre ignoranța aproape generalizată a scriitorilor creștini, în legătură cu Ali și rolul său în interiorul islamismului, comparată cu exacta cunoaștere a subiectului, pe care Dante o demonstrează în acest scurt episod infernal, este o dovadă limpede a erudiției sale pe tema lumii musulmane.
Mai mult decît atît. Figura lui Ali este schiţată în trăsături sobre şi realiste, care nu se datorează nici invenţiei, nici vreunui capriciu al poetului florentin. Mahomed îi spune lui Dante: în faţa mea umblă plîngînd Ali, cu capul crăpat de la bărbie-n creştet. Această reprezentare este conformă cu adevărul istoric: toţi cronicarii musulmani, începînd de la contemporanii lui Ali, cad de acord în descrierea asasinării celui de-al patrulea calif, folosind aceleaşi imagini: ucigaşul său, Ibn Mulgam, l-a atacat pe neaşteptate, pe cînd ieşea din casă pentru a merge la moschee, la rugăciunea din noaptea de vineri, în ziua a şaptesprezecea a lunii Ramadan a anului 40 de la Hegira, şi cu o singură lovitură i-a despicat craniul cu spada, sau, cum arată alţi istorici, l-a ucis tăindu-l cu sabia de la frunte în jos, cu o lovitură care i-a crăpat partea superioară a capului şi i-a pătruns în masa encefalică. Tragica scenă probabil că i-a impresionat pe primii musulmani într-un mod aşa de intens, încît foarte repede s-au creat legendele, în care se punea pe buzele lui Mahomed sau chiar ale lui Ali lugubra profeţie a tristului sfîrşit ce-l aştepta. În asemenea legende era descrisă figura lui Ali, muribund, cu următoarele trăsături, identice acelora danteşti: “Ucigaşul tău – îi spunea Mahomed – îţi va da o lovitură aici – şi îi atingea capul – şi sîngele din rană ţi se va aduna aici – şi îi atingea barba”.
La o asemenea erudiție istorică se adaugă un alt semn de simpatie față de savanții musulmani, care au strălucit în filosofie sau în științele fizice și naturale. În opere lui minore în proză, mai ales în Convivio, Dante citează adesea numele astronomilor arabi Albumasar, Al-Farghani și Al-Betrugi și ale marilor filosofi Al-Farabi, Avicenna, Al-Ghazali și Averroes. Nu uită să se folosească de teoriile acestor înțelepți, citîndu-i sau necitîndu-i pe autorii lor. Paget-Toynbee a subliniat asta, în unele pasaje din Convivio și Vita Nuova, inspirate de astronomia lui Al-Farghani sau ideile lui Averroes despre petele lunare. Același Dante, în De vulgari eloquentia, mărturisește că a citit cărți de cosmografie și este bine știut că cele mai răspîndite din secolul său, pe această temă, erau de autori arabi.
Astfel se înțelege judecata binevoitoare a lui Dante, de nejustificat în interiorul teologiei catolice, despre personaje ca Saladin, Avicenna și Averroes, care sînt plasați în limb, cu toate că au trăit și au murit în afara Bisericii Catolice și într-o apostazie deliberată, cunoscînd adică foarte bine adevărata credință și respingînd-o scienter et volenter. Nimeni nu putea de fapt să ignore, și cu atît mai puțin Dante, ostilitatea lui Saladin față de creștinism și victoriile sale în Palestina, unde a anulat, în mai puțin de douăzeci de ani, toate progresele obținute, după eforturi mari, de cruciați, smulgîndu-le iarăși din mîini cetatea sfîntă Ierusalim și organizînd o “anticruciadă”, împotriva celei declarate de Grigore al VIII-lea și Clemente al III-lea și condusă de Frederic Barbarossa. Pe bună dreptate s-a putut spune că niciodată confruntarea dintre creștinism și islamism n-a dobîndit un asemenea aspect de duel mortal, cu atîta deliberare urmărit de reprezentanții și conducătorii ambelor religii. Și nu credem că sînt de ajuns prudența militară și liberalismul lui Saladin, încadrate în dogma creștină ca virtuți naturale, pentru a-l scuti de damnarea eternă pe cel care i-a provocat asemenea pagube serioase credinței lui Cristos, sau pentru a-l considera un apostat negativ, care adică a trăit conform legii naturale. Același lucru este valabil pentru Avicenna și Averroes: oricît de impecabil le-a fost comportamentul, știința și erudiția pe care o aveau excludea la ei orice ipoteză de necunoaștere fundamentală a religiei creștine, care să poată justifica scutirea lor de Infern, conform dogmei scolastice, care a condus gîndirea dantescă pe teme legate de credință. În acel secol, pentru Europa creștină, Averroes era chiar simbolul necredinței și al raționalismului, contestatarul oricărei religii pozitive, acela care respingea, ca impostori, profeții și ca minciună, revelația supranaturală.
Simpatia lui Dante față de știința islamică, în general, și față de Averroes, în special, explică și o altă enigmă, încă mai profundă, care a fost rezolvată de erudiția sagace a lui Bruno Nardi, într-unul din studiile sale. Ne referim la inexplicabila prezență, în Paradisul dantesc, a unui profesor de la Universitatea din Paris, Sigier din Brabant, condamnat ca eretic averroist în 1277 și mort în Italia, aproximativ în 1284. Dante, în pofida tuturor, îl plasează în sfera cerească a Soarelui, în spațiul teologilor, împreună cu Sfîntul Toma din Aquino, Albert cel Mare, Sfîntul Isidor din Sevilia, Dionisie Areopagitul, Pietro Lombardo, Beda, Boetius, Sfîntul Augustin etc. Cum se poate justifica o asemenea îndrăzneală? Dantologii și-au epuizat toate resursele de ingeniozitate pentru a nu altera fidelitatea față de creștinism și seriozitatea poetului florentin, care nu doar că-l scutește de chinurile infernale pe un eretic ca Sigier, personalitate de vază a averroismului, mort în afara Bisericii, dar îl și înalță alături de sfinți teologi și părinți ai dreptei credințe și, într-o culme a îndrăznelii, care ajunge la limitele sarcasmului, pune în gura Sfîntului Toma, adversar înverșunat al lui Sigier pe problema celor două adevăruri și pe cea a unității intelectului, un elogiu echivalent cu o reabilitare a memoriei sale.
Nardi a oferit cheia de descifrare a acestui mister, aducînd din nou în discuție chestiunea surselor filosofiei dantești. Pînă acum s-a crezut că Dante este un filosof exclusiv tomist; însă Nardi, printr-o atentă revedere a textelor dantești, confruntate cu ale altor scolastici de ascendență neo-platonică și cu sistemele lui Avicenna și Averroes, a demonstrat că Dante, în conflictul dintre filosofia arabă-neoplatonică a acestor gînditori și teologia creștină, a adoptat o atitudine fideistă sau mistică, recurgînd la învățăturile credinței, pentru a evita îndoielile ce apar. Mulțumită acestei atitudini, Dante, departe de-a fi un tomist intransigent, este un scolastic, dar eclectic, care fără a urma nici un maestru în mod special, acceptă ideile și teoriile tuturor gînditorilor, antici și medievali, creștini și musulmani, pentru a le topi într-un sistem personal care, ocupînd o poziție la jumătate între tomism și avicennismul averroist, se apropie într-un mare număr de probleme mai curînd de acesta din urmă, decît de cel dintîi. Principalele teze dantești de ascendență arabă, pe care le-a indicat Nardi, se referă la cosmologie, teodicee și psihologie: Dumnezeu este lumină, ale cărei raze se răspîndesc și se atenuează, atunci cînd se îndepărtează de centrul de emanație. Inteligențele sferelor cerești reflectă, ca niște oglinzi, acele raze și astfel imprimă forme în materie. Creația trebuie concepută așadar ca o emanație în trepte a luminii divine, realizată prin intermedieri și exclusiv de către Dumnezeu, prin mijlocirea sferelor cerești. Există o materie nestructurată sau informă. Structurile lumii sublunare derivă din virtutea formatoare a sferelor cerești. Activitatea lumii sublunare nu este eficientă, ci are un rol instrumental față de aceea a sferelor. Partea intelectivă a sufletului omenesc este cu totul deosebită de partea vegetativ-senzitivă; doar ea este creată. Darul intelectiv începe cu o iluminare divină și are nevoie de sprijinul credinței, pentru a ajunge fără șovăială la adevărul suprasensibil.
Nardi arată cum aceste idei dantești, chiar putînd avea anumite precedente în tradiția augustiniană, derivă mai curînd din filosofia arabă neoplatonică și, mai precis, din sistemele lui Al-Farabi, Avicenna, Al-Ghazali și Averroes.
Laszlo Alexandru 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.