Etichete

, , , , , , ,

Al treilea ținut, la care ne referim azi, este marcat de zborul protagonistului Dante, care e preluat și însoțit de Beatrice, femeia iubită. Există două mari călăuze în Divina Comedie și despre asta s-ar putea vorbi mult. Îl avem pe Virgiliu, simbolul rațiunii omenești, al spiritului artist și creator, care-l călăuzește pe Dante în Infern și Purgatoriu. El trebuie să se oprească, spre finalul Purgatoriului, de unde îl preia Beatrice, reprezentanta grației divine. Pe ansamblu, simbolistica celor două mari călăuze a fost interpretată prin faptul că omul, prin intermediul rațiunii, al talentului artistic, poate să limiteze păcatul sau, pînă la un punct, să-l evite. Prin puterile proprii, încercînd să fim mai buni, izbutim eventual să ne diminuăm greșelile. Dar pentru a ne mîntui, pentru a ajunge în Paradis, avem nevoie de harul divin, care ni se dăruiește (sau nu), ca răspuns la credință. Rațiunea singură nu ne ajută. Asta e o trufie a omului modern, foarte răspîndită, care poate fi cumva pricepută, legată de forța rațiunii. Însă ea, lipsită de suflet, lipsită de credință, nu oferă mîntuirea.

Schema_Paradis

Cum arată așadar Paradisul? La început sînt nouă ceruri succesive, pe care le străbate Dante, în zbor, condus de Beatrice. Călătorul are de depășit nouă sfere concentrice, care nu reprezintă Paradisul propriu-zis, ci sînt doar o prefigurare a sa, au o consistență ceva mai precisă. Beatrice, la un moment dat, îi explică lui Dante: eu te-am purtat prin aceste ceruri, în zbor, ca să poți înțelege ceea ce urmează. Voi, oamenii, aveți o gîndire concretă, nu pricepeți abstracțiunile. (Aici s-a vorbit despre influența Sfîntului Toma și mai ales a filosofiei aristotelice, în abordarea lui Dante. Cunoașterea noastră merge de la concret spre abstract. Mai întîi înțelegem, vedem, pipăim un lucru și apoi îl abstractizăm conceptual.) Așadar voi, oamenii, aveți o pricepere concretă. De aceea eu, Beatrice, te duc pe tine prin aceste nouă ceruri, ca să-ți faci o părere despre ceea ce va fi. Paradisul propriu-zis este de fapt în Empireu, “la candida Rosa”, cum se cheamă, Roza albă, unde găsim două categorii de “locuitori”: pe de o parte sînt îngerii, care au fost creați de Dumnezeu la începutul vremurilor și care-l slujesc (sigur, cu mențiunea că îngerii răzvrătiți au fost izgoniți de acolo, în frunte cu Lucifer, au rămas doar cei fideli), iar pe de altă parte sînt duhurile fericite, oamenii virtuoși, sfinții, care s-au ilustrat prin iubire, prin umilință, prin devotament pentru cauza credinței și au fost mîntuiți. Deci aceste două categorii le vedem acolo, stînd efectiv în Empireu, în Roza albă. Dar unde se află ea? Dante o spune și în Divina Comedie, și în Convivio. Este un loc în mintea lui Dumnezeu, abstract, care nu poate fi perceput de simțurile noastre. Se întinde peste tot. Aici este schițat deasupra, dar el, de fapt, învelește toate cerurile, le “încinge” ca o “cingătoare”. Desenul acesta este o convenție, ca să putem pricepe realitățile absconse, care depășesc gîndirea omenească.

Mai presus de toate stă Dumnezeu, creatorul întregului univers, înconjurat de nouă sfere de îngeri, care și aceia sînt dispuși ierarhic. Cel mai aproape de El, cum o vedeți în reprezentare, stau Serafimii, ce păstoresc sau conduc Primul Mobil. Apoi vin Heruvimi, Tronuri, Domnii, Virtuți, Puteri, Principate, Arhangheli și Îngeri. Aceste ierarhii angelice stăpînesc, fiecare, un anumit cer. Cei mai îndrăgiți de Dumnezeu sînt Serafimii, aflați în sfera cea mai mică. Au în grija lor Primul Mobil, așadar cea mai mică sferă de acolo își răsfrînge harul, sau puterea pe care o primește direct de la Creator, în Primul Mobil, cerul cel mai îndepărtat de Pămînt, care se învîrte cel mai repede, conține cea mai mare doză de puritate divină. Și principiul de repartizare a influențelor angelice continuă tot așa. Heruvimii “administrează” Stelele fixe, Tronurile – cerul lui Saturn, Domnii – cerul lui Jupiter, Virtuțile – cerul lui Marte, Puterile – cerul Soarelui, Principatele – cerul lui Venus, Arhanghelii – cerul lui Mercur, Îngerii (fără un nume precizat) – cerul Lunii.

În ce constă latura concretă a viziunii? Dante a fost și un fel de matematician, cînd și-a gîndit construcția. S-au publicat cercetări interesante despre numerele din Divina Comedie. Cifra 3 este predominantă și trimite firește la simbolul Sfintei Treimi, numărul perfect. Nu se putea ca poemul să nu fie structurat în jurul său. Volumele sînt în număr de trei. Fiecare conține 33 de cînturi (capitole), plus cel dintîi, introductiv. Versurile sînt dispuse cîte trei și se cheamă terține. Rimele se împletesc tot cîte trei, după modelul numit “la terza rima”. În Infern avem un prolog (rătăcirea prin pădure, cele trei animale, întîlnirea cu Virgiliu) și trei zone distincte, pe măsură ce se coboară: prima îi pedepsește pe incontinenții care au păcătuit prin exagerare, a doua îi sancționează pe violenții care nu și-au stăpînit instinctele, iar a treia, cea mai profundă, îi torturează pe înșelătorii care și-au folosit inteligența pentru a încălca voința lui Dumnezeu. Purgatoriul include un prolog (plaja unde ajung spiritele care urmează să-și expieze păcatele), Antipurgatoriul cu Valea Principilor și zona de așteptare, apoi muntele cu cele șapte cornișe, iar în vîrf se află Edenul. La fel se întîmplă în Paradis. Dante trebuie să depășească în zbor sfera focului, ca un prolog. Vin apoi cele nouă ceruri (care sînt un multiplu al lui trei), Empireul și sălașul lui Dumnezeu. Este mereu o structură de 3 x 3, precedată de o introducere.

Despre cele nouă ceruri dantești din jurul Pămîntului s-a spus că reprezintă un model astronomic, în dispunerea lor, și totodată unul astrologic, prin influența pe care ele o transmit asupra spiritelor. În parte o credem și o acceptăm rațional, pînă în ziua de azi. Constatăm procese concrete, de flux și reflux al apelor, care sînt legate de Luna plină. Implicarea unor corpuri astrale în fenomenele pămîntești este demonstrată științific. Dar interpretarea influențelor astrale asupra oamenilor și a destinului lor ține de astrologie. În Paradis avem așadar o combinație de astronomie și astrologie. Luna îndeamnă la nestatornicie. Găsim în primul cer duhuri care și-au încălcat jurămîntul monahal, constrînse de ostilitățile istorice: Piccarda și Costanza. Mercur îndeamnă la implicare: sînt duhuri active, care au acționat pentru cauza binelui public; ne întîlnim cu Împăratul Iustinian, gloriosul legislator al Imperiului Roman, sau cu Romeo di Villanova, curteanul  medieval fidel și gestionarul priceput al bunurilor seniorului său, răsplătit cu calomnii și alungat la bătrînețe. Venus, al treilea cer, îndeamnă la iubire, sub zodia zeiței respective. Găsim aici duhuri afectuoase, iar Dante stă de vorbă cu Carlo Martello, principele îndrăgit de supușii săi, față de care s-a dovedit generos, Cunizza da Romano, aristocrata cu o zbuciumată viață intimă, pocăită la senectute, și Folco din Marsilia, poetul cîntăreț al iubirii curtenești, care s-a călugărit mai apoi, devenind episcop și feroce luptător pentru cauza creștină. Soarele îndeamnă la rațiune și vom găsi duhuri înțelepte, pe nimeni altul decît pe Sfîntul Toma din Aquino, cu elogiul adus Sfîntului Francisc, sau pe Bonaventura da Bagnoreggio care aduce un elogiu Sfîntului Dominic. În cerul lui Marte, care era zeul păgîn al războiului, al acțiunii, îndemna la voință și energie, găsim duhuri luptătoare, este un celebru personaj pentru întregul poem: Cacciaguida (poate spunem două vorbe despre el imediat). Jupiter îndeamnă la justiție: avem duhuri drepte, iar sufletele se dispun în zbor, sub forma unei acvile, simbolul Imperiului, care conține mari personalități în căutarea dreptății, din lumea antică și medievală: Traian, împăratul corect și cinstit, sau Rifeu, păgînul iubitor al justiției divine în asemenea măsură, încît s-a făcut credincios înainte de creștinism. Saturn îndeamnă la meditație; avem duhuri contemplatoare, imperturbabile, cu figura Sfîntului Petru Damian, pustnicul adîncit în gînduri pioase și, apoi, în vituperări incendiare împotriva opulenței prelaților. Stelele fixe și Primul Mobil sînt ultimele, cele mai ample ceruri. Ele practic nu au un custode, un zeu care să le păstorească și nu au anumite suflete fericite, care să fie prezente acolo. În Stelele fixe apar Cristos și Sfînta Fecioară, care vin pe rînd în întîmpinarea lui Dante. Duhurile sărbătoresc triumful lui Cristos și al Sfintei Fecioare. Aici se mai întîmplă un lucru foarte interesant: Dante trebuie să dea un șir de examene. Exact ca în turnirurile medievale, cavalerul trebuie să-și dovedească meritele, să cîștige mîna domniței. Tot astfel, acela care aspiră către Dumnezeu trebuie să demonstreze că merită acest lucru. El are de trecut prin niște probe. Îl supun unor examinări – legate de credință, de speranță și de iubire –, cele trei mari personalități ale lumii creștine, care întruchipează tocmai aceste virtuți, adică Sfîntul Petru, Sfîntul Iacob și Sfîntul Ioan. Să subliniem că iubirea creștină, la carità, este un concept mai complex decît simplul amore. Amore este ceva sentimental, instinctiv. Carità este un ansamblu de atitudini, care, da, țin și de gestul reflex, dar foarte mult vizează rațiunea, logica. Atunci cînd ești caritabil, cînd ajuți pe cineva, pe un om nevoiaș, o faci pentru că înțelegi, cu mintea ta, suferința lui, și îi ești alături, cu sufletul. Așadar la carità, iubirea creștină a călătorului Dante, este examinată de Sfîntul Ioan. Apoi Primul Mobil conține sinteza virtuții lui Dumnezeu, este cerul cel mai mare și rapid; acolo se dau numeroase explicații despre îngeri și despre ordinea universului și este prefigurat Empireul.

20180328_132114

Ce reguli avem în Paradis? Toate duhurile fericite sînt mîntuite. Dante întreabă de ce unii sînt în cerul Lunii, iar alții, de pildă, în cerul lui Venus sau al lui Saturn. Sînt ei mai nenorociți decît ceilalți? Nu, nu sînt mai urgisiți, cu toții sînt deja mîntuiți, au depășit orice chinuri posibile, din Infern sau Purgatoriu. Ce diferă la ei? Gradul de fericire. Cei care se află mai aproape de Dumnezeu, fiindcă l-au iubit mai mult, fiindcă Dumnezeu le-a permis să-l iubească mai mult, sînt mai fericiți. Vedeți că relația, pînă la urmă, este biunivocă. Îl poți iubi pe Dumnezeu, în măsura în care el ți-o permite, îți dă harul de a-l iubi. Dacă nu ai acest har, ochiul tău se închide. De aceea am stabilit și motto-ul întîlnirii noastre de azi din Matei 6, 22: “Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină”. Sigur că se înțelege, prin intermediul lui Dante, o accepțiune alegorică a acestui pasaj. Acel ochi poate percepe lumina, care reflectă virtutea purtătorului. Cu cît ești mai virtuos, cu atît ochiul tău este mai pătrunzător și stăpînești mai deplin lumina divină, care ți se înfățișează. De fapt duhurile fericite, care îi apar lui Dante în Paradis, reflectă lumina orbitoare a lui Dumnezeu însuși. Ele sînt purtătoare ale iubirii și ale luminii, cele două sînt aproape sinonime. Cei care sînt mai iubiți și îl iubesc mai mult pe Dumnezeu sînt mai luminoși. Și Dante nu-i poate vedea la început. Nu le percepe decît conturul. În aceste ceruri, el nu vede cu cine stă de vorbă. I se prezintă și își spun povestea diverse personaje, dar ele sînt de nedeslușit. Să repetăm un detaliu important: ele nu-și au locul efectiv aici. Aceste ceruri, pe care Dante le traversează, sînt ca o pregătire pentru ceea ce urmează. Toate duhurile, pe care le-am înșirat pînă acum, stau de fapt în Empireu. Ele îi ies în întîmpinare lui Dante ca să-l salute, să-i spună povestea lor și să-l îndemne să persevereze pe calea virtuții, care îi face trupul tot mai ușor și-l propulsează spre Dumnezeu.

Așadar toate duhurile sînt mîntuite, dar se bucură în mod diferit de vederea lui Dumnezeu. În funcție de asta, sînt mai mult sau mai puțin fericite. Interesant este că noi, în viața de toate zilele, ne dorim mereu ceva, invidiem pe cineva, vrem să-i ocupăm locul, să-l gonim, să ne facem culcușul acolo. În Paradis nu există invidie, nu există dorință de ameliorare, pentru că ei au atins deja perfecțiunea. Nimeni nu-și dorește un loc mai bun, cu toții sînt mulțumiți de decizia lui Dumnezeu. Sînt acolo, pe anumite poziții, nu fiindcă au optat pentru acelea, ci fiindcă le-a trasat Dumnezeu locul respectiv. Și atunci n-au ce să-și dorească altceva. Dorința lor este voința lui Dumnezeu. Sînt mulțumiți, sînt fericiți, fiindcă voința Lui este voința lor.

70. “Frate, la nostra volontà quieta
virtù di carità, che fa volerne
sol quel ch’avemo, e d’altro non ci asseta.

73. Se disiassimo esser più superne,
foran discordi li nostri disiri
dal voler di colui che qui ne cerne.”

“Frate, voinţa noastră-i potolită de virtutea harului, care ne face să vrem doar ce-avem şi de altele nu ne însetează. De-am dori să fim mai sus, nu ni s-ar potrivi dorinţa cu voia celui ce aici ne deosebeşte” (Cîntul III). Intenţia de promovare într-o poziție mai bună ar intra în contradicţie cu judecata Creatorului, care fiecăruia i-a atribuit, cu înţelepciune, locul care i se cuvine.

85. “«E ‘n la sua volontade è nostra pace:
ell’ è quel mare al qual tutto si move
ciò ch’ella cria e che natura face».

88. Chiaro mi fu allor come ogni dove
in cielo è paradiso, 
etsi la grazia
del sommo ben d’un modo non vi piove.”

“«Şi-n voia lui stă pacea noastră: ea-i marea în care toate curg, cele pe care el le creează şi pe care natura le face». Limpede mi-a fost atunci că totul în cer e Paradis, etsi (deși) harul binelui suprem nu picură la fel” (Cîntul III). În voinţa lui Dumnezeu stă pacea sufletelor mîntuite, care îşi ating astfel fericirea. Acolo, în voia Domnului, se adună, ca într-o mare, toate lucrurile create de el, direct sau prin intermediul naturii. Dante a înţeles fulgerător că toate locurile din Paradis asigură fericirea, deşi harul divin acţionează diferit asupra lor. Contopirea dorințelor și înțelegerea “da, acesta e locul meu și Dumnezeu știe foarte bine ce mi se cuvine, n-am ce să-mi doresc altceva”, mai ales acest sentiment stă la baza împlinirii, a echilibrului, a armoniei și a triumfului ce răzbat din întreaga expediție prin Paradis.

Duhurile mîntuite au permanent o seninătate vioaie. În Infern, Dante trebuia să se certe cu diavolii, unii i-au trîntit poarta în nas, nu l-au lăsat să treacă, aproape că au sărit să-l bată. Aici, îndată ce ele apar, duhurile fericite se bucură să-i vină în ajutor, să-i dea toate explicațiile pe care mintea lui nesățioasă le rîvnește. De unde știe el că ele se bucură, dacă nu le vede efectiv? În clipa cînd încep să-i vorbească și să-i dea răspunsurile pe care le așteaptă, ele se luminează. Cînd devin mai fericite că pot să-i fie de folos, se fac mai sclipitoare.

giovanni_di_paolo

Cum dialoghează Dante cu toți cei care îi ies în întîmpinare? Păi nu trebuie să le spună nimic. Duhurile fericite se uită la el, dar îl văd pe Dumnezeu. Pe chipul Lui se reflectă gîndurile și intențiile călătorului. “Cum adică?” se miră Dante stupefiat, auzind că păgînii Traian și Rifeu se află în Paradis, în pofida dogmelor, care stabilesc botezul ca primă condiție a mîntuirii. Dar nu mai trebuie să-și ducă la capăt întrebarea. Acvila îi oferă toate explicațiile necesare. Așadar asistăm la un ideal de comunicare, unde nu numai că nu există polemică sau disensiune, între călător și amfitrionii săi, dar aparentele contradicții irezolvabile se soluționează ca de la sine, fără a mai fi formulate explicit. Cel din fața lui a citit pe chipul lui Dumnezeu ce anume vrea Dante să știe și a coborît din înălțimi pentru a-i da răspunsul. Este un artificiu artistic extraordinar.

Spuneam că Dante nu vede în cele nouă ceruri cu cine stă de vorbă, el zărește doar lumini, care sînt mai intense sau mai palide. Pe măsură ce urcă, lumina devine mai plină, mai orbitoare, mai greu de suportat. Dar el însuși se schimbă. Ochiul lui devine mai răzbătător, sufletul lui se purifică. Intrînd în comunicare cu aceste duhuri fericite, auzind explicațiile primite de la Beatrice, luptînd să depășească cele trei examene, de credință, de speranță, de iubire, el crește. Devine mai puternic, mai virtuos. Această virtute se canalizează în ascensiune și-l propulsează. Puritatea îl împinge în sus și ajunge în cerul următor și-n cerul următor. E interesant că el nici nu-și prea dă seama că urcă. De unde pricepe asta? O privește pe Beatrice, iar ea se face mai frumoasă. Cu cît urcă mai mult, cu atît Beatrice devine mai frumoasă, cu atît ochii ei sînt mai sclipitori și Dante înțelege că a mai trecut într-o treaptă de puritate, o fază superioară a perfecționării morale.

Această ascensiune, pe măsură ce continuă, se deplasează tot mai ușor dinspre zona concretului – la început poate că vedeam doar un om care zboară –, spre zona abstractului, a spiritualului. Ce auziți acum de la mine este aproape o barbarie, eu vă fac o descriere exactă, pe bază de desene, de picturi și miniaturi medievale, a drumului parcurs de Dante. Dar de fapt mesajul e tot mai liric, tot mai lipsit de contururi, tot mai înfășurat în lumina orbitoare. Se transformă într-o simfonie de glorie la adresa lui Dumnezeu. Iată componentele de neșters ale Paradisului: lumina și cîntecele de slavă, pe care îngerii și duhurile fericite le închină în elogierea lui Dumnezeu.

20180422_124056

Reclame