Mihail Sebastian şi învăţămîntul (3)

Etichete

Cuvintul, invatamint, Marta Petreu, Mihail Sebastian, universitate, ziarist

Gazetarul de la Cuvîntul pune în evidență contradicția de sistem, care acționează asupra absolvenților universitari: pe de o parte au fost tentați să frecventeze cursuri superioare, pe de altă parte sînt blocați după absolvire, printr-o serie de legi care-i transformă în șomeri. Lipsa unei viziuni politice de ansamblu, asupra școlarizării și a coordonării învățămîntului cu nevoile societății, este decontată de tinerii intelectuali. “Facultatea de Drept din Bucureşti publică lista licenţiaţilor ultimei sesiuni de examen. Este un registru de vreo 300 de nume, 300 noi diplome, care reprezintă 300 de candidaţi la şomaj. / Cifra de altminteri este incompletă: ea nu cuprinde nici pe licenţiaţii celorlalte facultăţi juridice din ţară, nici pe studenţii anului 3, care din diferite motive au rămas să-şi treacă ultimele examene în sesiunea de toamnă. Pentru a stabili întinderea exactă a inflaţiei de diplome, ar trebui să totalizăm numărul licenţiaţilor facultăţilor de drept din Bucureşti, Iaşi, Cernăuţi, Cluj şi Oradea, din iunie, octombrie şi februarie. Am obţine astfel o cifră, ce reprezintă un dezastru anual şi progresiv, pe care nimeni nu-l controlează, fiindcă deocamdată primejdiile lui sunt latente şi surde, dar care duce neîndoielnic spre o zguduire generală în viitor. / Ce vor face aceşti tineri, pe care în fiecare an universităţile noastre îi aruncă pe stradă cu o hîrtie oficială în buzunar şi cu o inaptitudine totală în faţa unei societăţi sărace, în care toate locurile sunt ocupate şi toate drumurile închise? / Nu ştie nimeni. Nu vrea nimeni să ştie. Din cînd în cînd doar, dintr-un simţ explicabil de panică al celor bătrîni, se iau măsuri de apărare împotriva noilor veniţi, prin legi brutale cum a fost bunăoară stupida lege a advocaţilor de acum 2 ani. Iar aceste măsuri de opresiune nu schimbă nimic şi contribuie cel mult la legalizarea unor nefericiri existente. / Pentru licenţiaţii în litere, statul a crezut suficient să suprime pe cîţiva ani seminarul pedagogic, împiedicîndu-i să mai devină profesori. Măsura se impunea, căci astăzi nu mai există nici un loc liber în învăţămînt. Dar se întreabă cineva ce devin tinerii licenţiaţi, eliminaţi astfel din profesiunea lor? / Pentru licenţiaţii în drept există pe de altă parte scadenţa mai sus pomenitei legi advocăţeşti, menită să intre în vigoare în 1935. / Sunt însă acestea soluţii? Se rezolvă ceva cu asemenea cîrpeli sălbatice? / Încă odată şi încă odată se dovedeşte că dezastrul vine de mai sus şi de mai departe, că există undeva în centrul sistemului nostru de învăţămînt un motor spart, care va continua să înăbuşe viaţa noastră culturală şi socială sub mereu noi avalanşe de diplomaţi, în timp ce noi ne vom căzni stupid şi meschin să reparăm ici un robinet, colo o ţeavă crăpată. / Mereu incapacitatea noastră de a merge la rădăcinile unei soluţii.”(1)

Rezolvarea problemei nu constă nici în închiderea porții universităților, prin trasarea arbitrară a unui prag numeric de studenți (fiindcă asta produce nemulțumiri), nici în ridicarea absurdă a ștachetei pretențiilor de la catedră (fiindcă asta nu durează în timp și nu e o măsură unitară). Soluția sugerată de ziarist ar presupune evaluarea generală a nevoilor societății și adaptarea oportună a configurației interne a structurilor universitare la aceste nevoi. O măsură prea ambițioasă, pe care nici o guvernare nu și-o permite. “Micul scandal de vacanţă, pe care l-au provocat săptămîna trecută pretinsele declaraţii ale d-lor Vaida şi Tilea despre un pretins «numerus clausus» confesional în şcoli s-a terminat după cum ştiţi cu un comunicat oficial, ce pune capăt tuturor zvonurilor, dar deschide o altă problemă, atît de complexă aceasta, încît depăşeşte cu mult actualitatea imediată şi trecătoare. / Pentru diversele insinuări şi bănuieli lansate cu acest prilej, comunicatul oficial a avut o frază categorică: «guvernul nu înţelege să refuze nimănui instrucţia şi cultura românească». E lămurit. / Abandonînd însă problema sub acest aspect turbulent şi neserios, comunicatul o reia sub un aspect mai grav şi mai substanţial, cînd afirmă intenţia de a căuta şi de a găsi o soluţie pentru «şomajul intelectual». / Cu ştiinţă sau fără ştiinţă, guvernul pune astfel degetul pe una din cele mai dureroase răni ale vieţii noastre de după război. / A ajuns o platitudine să vorbeşti despre tragedia generaţiilor tinere, care în aceste timpuri confuze şi bătute de toate vînturile, sunt lăsate la marginea vieţii şi în voia mizeriei. Acesta nu e un fenomen specific românesc, ci general. Pretutindeni, maşina de stat şi angrenajul social se dovedesc insuficiente şi incapabile să cuprindă în cadrul lor generaţiile noi, pe care le refuză, pentru care nu mai găsesc întrebuinţare şi cărora nu le mai poate [sic! – L.A.] da condiţii normale de existenţă, muncă şi creaţie. / Faptul acesta este poate o consecinţă a crizei economice – dar numai în foarte mică măsură. El exprimă mai degrabă o criză de regim, de civilizaţie, de structură socială. / O societate care nu mai are ce face cu tinerii ei, este o societate virtual căzută. Acesta e cel mai sigur simptom de înţepenire şi de moarte. / Fenomenul aparţine întregului eşafodaj social burghez – şi în această măsură noi nu suferim decît o manifestare parţială a sa. Guvernul nostru nu este desigur nici destul de prezumţios, nici destul de curagios pentru a-şi închipui sau a încerca să remedieze ceva în această ordine de cauze şi forţe istorice. / Dar, în cazul special al României, situaţia este agravată de anumite condiţii, ce ne sunt specifice. Asupra lor se poate lucra şi în cadrul lor se pot încerca remedii. / Căci «şomajul intelectual» al generaţiilor tinere nu se datorează la noi numai lipsei de debuşeuri pentru muncă, ci şi exageratei invazii de diplome şi diplomaţi, pe care învăţămîntul nostru superior o întreţine şi o încurajează an cu an. Aici nu mai este vorba de păcatele structurale ale unei societăţi, incapabilă să ofere de lucru tuturor oamenilor săi, ci de dezmăţul unui sistem de învăţămînt, care trăieşte în vid şi produce în vid, fără nici o relaţie cu necesităţile limitate – mereu mai limitate – ale colectivităţii. Şcoala noastră, universitatea noastră, lucrează cu porţile închise, după norme abstracte şi cu un randament anual disproporţionat. / Ce soluţii se pot încerca pentru a încercui, cel puţin aici, în cauzele lui parţiale, răul? Foarte multe probabil, dar dintre toate, guvernul se opreşte la cea mai simplă. «Prin reducerea numărului tuturor studenţilor, fără nici un fel de deosebire, se va ajunge la selecţionarea dorită.» / Fraza este cam vagă, dar oricum spune destul. «Reducerea numărului studenţilor» nu e greu de bănuit cum speră guvernul să o cucerească. Va limita desigur cifra studenţilor acceptaţi la înscriere, iar pe toţi ceilalţi îi va elimina prin concursuri şi examene drastice. / Procedeul este expeditiv şi triumfător. Atît de triumfător, încît înaintea guvernului actual l-au mai încercat vreo trei perechi de guverne, ducînd totdeauna la inevitabile şi jalnice rezultate. / În fond, ce altceva a vrut d. dr. Angelescu în 1925, cînd a instituit prin lege cel mai aspru bacalaureat din lume, ce altceva a vrut decît «reducerea numărului studenţilor»? Şi concursurile de intrare în facultăţi, şi «anii preparatori» şi examenele mereu mai exigente, ce rost au avut altul, decît mereu aceeaşi «reducere»? / Rezultatul se cunoaşte. După doi ani, bacalaureatul era un simulacru de bacalaureat. În mai puţin de doi ani, examenele cele mai sălbatice se dovedeau insuficiente. / Era de altminteri fatal. Căci nu e suficient să trînteşti uşa universităţii în nasul unei întregi generaţii de tineri, ci trebuie să mai ştii ce să faci cu aceşti tineri, pe care i-ai lăsat în stradă. Îi trimeţi spre sinucidere sau spre revoluţie? Spre una sau spre alta în orice caz, dacă nu le găseşti o altă întrebuinţare. / Atunci? / Atunci însemnează că problema «şomajului intelectual» este mult mai complexă, decît două fraze de comunicat oficial pot să cuprindă. Şi că pentru a-i găsi remedii serioase, ea trebuie cercetată, nu din afară, ci dinlăuntrul ei, din miezul ei, de la datele ei iniţiale. Cine se apropie de chestiunea aceasta, se apropie în realitate de însuşi sistemul nostru de învăţămînt, se apropie de cele mai grave şi mai triste păcate ale aşezării noastre culturale.”(2)

Tentativa de limitare a numărului de studenți în universități, prin ridicarea unui baraj excesiv de exigențe în calea lor (“numerus clausus”), este denunțată de Mihail Sebastian, care vede în asta doar o intervenție timidă a guvernanților asupra efectelor fenomenului de inflație intelectuală, lăsîndu-se neremediate cauzele sale: inadecvarea specificului academic la specificul nevoilor sociale. În lipsa unei abordări structurale a problemei, ea nu va putea fi rezolvată. “D. Petre Andrei a făcut la Iaşi, cu privire la intenţia guvernului de a limita şomajul intelectual, cîteva noi declaraţii, cărora calitatea d-sale de subsecretar la ministerul instrucţiunii le dă o valoare de proiect autorizat. / Aşadar ceea ce cu două săptămîni în urmă spunea d. Vaida Voevod la Tekirghiol a fost în ciuda reportagiilor deformatoare mai mult decît un zvon. După comunicatul prezidenţei consiliului, iată declaraţiile d-lui Andrei vin să confirme că la baza acelor cuvinte fals reproduse şi rău comentate se afla totuşi o preocupare foarte serioasă a guvernului. Nu e vorba, şi nu poate fi, despre măsuri de adversitate etnică sau confesională, dar se impun, în cu totul altă ordine de idei, măsuri serioase de limitare generală a numărului studenţilor. Inflaţia universitară trebuie să înceteze – şi guvernul a decis să lucreze în acest sens. / Am discutat pe larg într-un articol trecut dificultăţile de realizare a intenţiei acesteia, foarte necesară în sine, dar enorm de complicată din punct de vedere practic. / Declaraţiile d-lui Andrei ne silesc să revenim. Se pare că guvernul pregăteşte pentru foarte curînd un lanţ de examene şi concursuri în jurul universităţii, un fel de lungă reţea de sîrmă ghimpată, care să oprească accesul noilor serii de bacalaureaţi în facultăţi şi şcoli superioare. / Metoda e simplă şi va fi tragică. Experienţe repetate din trecut ne dau dreptul să prevedem ori inutilitatea acestui baraj în cazul în care el se va uza repede, devenind ineficace – ori crearea unei masse de tineri dezorientaţi şi gata de orice exces, în cazul în care concursurile vor fi eficace şi – deci – îi va [sic! – L.A.] lăsa în stradă, dincolo de porţile ermetic închise ale universităţii. / Răul vine prea de departe, pentru a putea fi remediat de la suprafaţă. Ceea ce ar trebui în realitate schimbat fundamental în sistemul nostru de învăţămînt, este învăţămîntul însuşi. Guvernul se mulţumeşte a schimba examenele. D. Vaida, care este medic, încearcă astfel ceea ce în medicină se cheamă o «terapeutică simptomatică». Încearcă adică înlăturarea simptomelor, lăsînd intacte rădăcinile bolii. Important pentru un bolnav de meningită, de exemplu, este nu să faci să-i treacă durerea de cap (ceea ce se poate obţine prin droguri superficiale şi anestezice), ci să-l lecuieşti de meningită. O fiolă de morfină rezolvă totdeauna cele mai crunte dureri, fără să rezolve în fond nimic. / Acolo unde ar trebui transformat cu totul sistemul nostru universitar, acolo unde s-ar cere o radicală organizare a orientării profesionale, astăzi abandonată tuturor vînturilor, acolo în sfîrşit unde s-ar impune un alt eşafodaj, acolo unde cu un cuvînt e nevoie de o altă şcoală, guvernul se ocupă cu reforma examenelor. / E prea uşor, ca să nu fie primejdios.”(3)

Sistemul de învățămînt este fragilizat suplimentar, pe lîngă problemele sale structurale, de năravul recompensării activiștilor politici. Îndată ce sînt cîștigate alegerile, funcționarii superiori și directorii profesioniști sînt demiși, pentru a fi răsplătiți zeloșii membri de partid. Mihail Sebastian respinge dezgustat o asemenea manevră dubioasă. “Două zile după constituirea noului guvern, odată cu listele de prefecţi, ziarele au publicat listele noilor directori de liceu. În Capitală mai puţin, în provincie însă aproape pretutindeni – directorii şcolilor secundare au fost revocaţi sau siliţi să demisioneze şi imediat înlocuiţi cu partizani ai regimului. / Acest fapt, care nu face parte exclusiv din moravurile duciste, ci din ale tuturor partidelor politice, acest fapt este poate cel mai ruşinos, din toate cîte marchează o schimbare de regim. Amestecul brutal şi direct al clubului politic în şcoală constituie o insultă adusă învăţămîntului şi e un semn de dezmăţ cultural, care explică o bună parte din tristul hal al «instrucţiunii publice româneşti» (cum se spune în programele politice culturale). / Puţin ne pasă nouă că o şcoală este sau trebuie să fie o familie sufletească, o casă de tradiţie şi continuitate, o instituţie cu viaţă organică, aşezată. Puţin ne pasă nouă de asta. Ce vedem noi de acolo sunt zidurile, cancelariile, arhivele. Spiritul nu ne interesează. Ne închipuim că printr-o şcoală poate trece oricine, ca printr-o percepţie, poate veni şi poate pleca fără să lase în urma lui o amintire. Ne preocupăm de partea pur administrativă, pur birocratică a şcolii şi ne închipuim că asta e tot. De aceea o şi lăsăm în mîna clubului politic local, care împarte demnităţile în şcoală, cum le-ar împărţi în poliţie. / Gîndiţi-vă ce dezastruos exemplu este pentru o minte de copil, această schimbare repetată în viaţa şcolii lui, schimbare pe care o ştie legată nu de valorile muncii, ci de socotelile mahalagiilor care umblă pe stradă ţipînd «jos guvernul» sau «jos opoziţia». De mic, din primii ani de liceu, tînărul viitor cetăţean român află astfel că drumul spre carieră nu este printre cărţi, ci printre ciomege. / El îşi dă seama că a sta în şcoală, a munci acolo, a te ocupa de elevii tăi, a te apropia de ei, a-i cunoaşte, a munci pentru ei – toate acestea sunt inutile şi rămîn inutile. Valorile nu se creează în şcoală, ci la club. / Nu spun asta pentru noii directori. Nici pentru cei vechi. Unii nu sunt mai răi sau mai buni decît alţii. O spun pentru sistemul deplorabil, în numele căruia unii au fost destituiţi şi alţii numiţi, pentru ca mîine cei de azi să fie ei destituiţi, iar cei de ieri să le ia din nou locul. Şi tot astfel, pînă la nesfîrşit. / Pe noi puţin ne interesează dacă directorul unei şcoli este liberal, ţărănist, lupist, argetoienist… Ce ne interesează este să fie director. Şi pentru asta ar trebui, odată pentru totdeauna, schimbat sistemul.”(4)

Acestea sînt meditațiile mai importante ale lui Mihail Sebastian pe subiectul învățămîntului din vremea sa. El constată problema de supraproducție a diplomelor universitare, specifică întregii crize economice a perioadei 1929-1933 pe care o traversează, și se pronunță împotriva instituirii unui “numerus clausus”, prin mărirea taxelor și a costurilor academice, sau prin instituirea de examinări și evaluări nefirești. În schimb el vrea desființarea formalismelor lipsite de calitate, în învățămîntul superior, sincronizarea specificului studiilor academice cu nevoile sociale și neamestecul criteriilor politicianiste în selectarea cadrelor de conducere. În situații punctuale, fidel criteriului egalității de șanse în educație, el militează pentru sprijinirea materială a vreunei școli oropsite din vîrful munților, unde stă să se prăbușească, sau protestează împotriva fiscalității nemiloase, care a împins o studentă nevoiașă chiar la sinucidere.

La fel ca pentru toate sectoarele de gîndire și activitate ale lui Mihail Sebastian, comentatoarea lui de peste decenii decupează anumite sintagme ale sale (și i le răsucește semantic), preia descrieri ale situațiilor pe care ziaristul le critică (și i le atribuie) – și, în general, îl calomniază cu uimitoare sprinteneală. “O altă culpă a democrației este diagnosticată în domeniul, mereu criticat de Sebastian, al învățămîntului. Dacă în 1929 acuza, în spirit antiluminist, gratuitatea învățămîntului, în 1932 acuză democrația că generează «supraproducția» de licențiați. Și din acest punct de vedere, el urma școlărește poziția lui Nae Ionescu”(5) etc. “Ca mai înainte, el pledează și acum pentru numerus clausus (fără însă a folosi sintagma)”(6) etc. – în realitate am văzut că ziaristul de la Cuvîntul a folosit chiar de două ori sintagma, pentru a se disocia de noțiunea pe care ea o exprimă.

Prin răstălmăcirea unor afirmații, prin deformarea unor gînduri, prin decuparea tendențioasă a unor fraze, prin diabolizarea unor false impresii, prin denaturarea ostilă a realității (“antiluminist” și “elitist”), Marta Petreu îi dă brînci ziaristului democrat Mihail Sebastian în zona extremismului și-i inventează vecinătăți cu antisemiții (“A.C. Popovici”, “de la A.C. Cuza la legionari”). Un malpraxis echivalent cu o escrocherie.

Note:

(1) Mihail Sebastian, 300 de licenţiaţi, în Cuvîntul, sîmbătă, 15 iulie 1933, p. 1.
(2) Mihail Sebastian, Şomajul intelectual, în Cuvîntul, joi, 10 august 1933, p. 1.
(3) Mihail Sebastian, Sîrmă ghimpată în jurul Universităţii, în Cuvîntul, luni, 14 august 1933, p. 1.
(4) Mihail Sebastian, Liceul şi clubul politic, în Cuvîntul, joi, 30 noiembrie 1933, p. 1.
(5) Marta Petreu, op. cit., p. 67.
(6) Id., ibid.

Publicitate

Mihail Sebastian şi învăţămîntul (2)

Etichete

Cuvintul, interbelic, invatamint, Mihail Sebastian, universitate, ziarist

Taxele de școlarizare tot mai mari care se pretind în învățămînt reprezintă, de fapt, nu doar problema personală a oricărei persoane nevoiașe, ci reflectă aviditatea deplorabilă a sistemului ca atare. Deși presat de numărul excesiv al studenților, statul închide ochii la lăcomia jenantă a universităților. Gazetarul se simte îndreptățit să denunțe această situație. “De ce să nu fim sinceri şi să nu recunoaştem că fiscalitatea excesivă, pe care o exercită şcoala în România, liceul deopotrivă cu universitatea, este făcută anume ca să oprească afluenţa elevilor şi a studenţilor. Sunt prea mulţi bacalaureaţi, sunt prea mulţi studenţi, sunt dezastruos de mulţi profesionişti liberi. Primejdia a fost înţeleasă tîrziu, căci pînă mai acum vreo cinci-şase ani trăiam într-un fel de desfrîu cultural (vezi activitatea zidărească a doctorului Angelescu), dar cînd în sfîrşit a fost înţeleasă, oficialitatea s-a înspăimîntat. / Trebuie oprit dezmăţul ăsta liceal şi universitar – şi-au spus oamenii. Trebuie – dar cum? Problema era dificilă şi rezolvarea ei presupunea o reformă de ansamblu, o schimbare nu de forme, ci de structură a învăţămîntului nostru. Prea greu, nu-i aşa?, pentru un ministru care era totdeauna şi în primul rînd, un om politic. S-a procedat atunci negustoreşte. / Sunt prea mulţi elevi şi prea mulţi studenţi? Să urcăm taxele şcolare – şi vor fi mai puţini. / Observaţi felul arbitrar în care au fost sporite an cu an birurile şcolăreşti, şi veţi vedea că acesta a fost principalul lor motiv: să instituie deghizat un numerus clausus, nu de ordin naţional, ci economic. Cine are, învaţă. Cine nu, nu. / Nu vom spune cît este de brutală şi neomenoasă această metodă. Noi nu suntem sentimentali. Vom spune numai că înainte de a fi brutală, ea este şi s-a dovedit ineficace. Numărul studenţilor n-a descrescut: s-au mărit doar necazurile lor. / În acelaşi timp însă, în care la noi şcolile transformate în percepţii, gem sub asediul elevilor şi al studenţilor, în străinătate se întîmplă un lucru exact contrariu. Se ştie poate că de cîţiva ani se aplică în Franţa principiul gratuităţii liceului. Acum doi ani, clasa a cincia, acum un an, clasa a şeasea au fost puse la dispoziţia publică, desfiinţîndu-se taxele obligatorii pînă atunci. În scurtă vreme, învăţămîntul liceal va fi, asemeni celui primar, complet gratuit. / Şi totuşi – aici este miracolul – numărul celor care frecventează liceul este într-o însemnată scădere. Pentru că şcoala franţuzească nu are nevoie de selecţii fiscale, cînd îi stă la îndemînă o selecţie proprie, a studiului, a capacităţii de lucru, a înclinărilor personale fiecărui elev. / Examene severe, studii strîns organizate, un control permanent al activităţii de clasă, iată cîte mijloace stau aiurea la îndemîna învăţămîntului pentru a se apăra. E mai firesc, este mai logic, este mai creator. Dar, să recunoaştem, este puţin mai dificil.”(1)

În locul unui numerus clausus construit în favoarea tinerilor înstăriți, care își permit să plătească oricît pentru obținerea diplomei, Mihail Sebastian indică așadar spre modelul franțuzesc, al exigenței profesionale care va cerne de la sine grîul de neghină, îi va descuraja pe cei mai puțin înzestrați intelectual și va echilibra statisticile numerice. Mai ales că nici creșterea tarifelor nu este practicată în mod unitar, iar lipsa de coordonare, la nivel național, în numele sacrosanctei “autonomii universitare”, conduce la discrepanțe nedrepte între diversele centre academice. “Studenţii în drept de la Facultatea din Cluj sunt încă în grevă. Nimeni nu s-a înscris la cursuri, nimeni la examene. / Taxele enorme ce apasă asupra studenţilor (taxe despre care un profesor universitar nu s-a sfiit să spună, sub semnătură, că reprezintă pur şi simplu UN JAF) împiedică pe tinerii studenţi de la Cluj să mai înveţe. Taxe de frecvenţă, taxe de bibliotecă, taxe de reparaţii, taxe de examene, taxe, taxe şi taxe. / Mărturisim că nu ştiam că Facultatea clujeană are şi ea asemenea îndeletniciri fiscale. Cunoşteam – şi îl cunoşteam bine – cazul Facultăţii din Bucureşti, administrată cu o mentalitate de perceptor. Am scris în nenumărate rînduri despre acest lucru, am reclamat, am cerut să se ia măsuri, am povestit fapte semnificative şi tipice. Drept urmare, s-au făcut anumite cîrpeli, ce ni se par şi insuficiente şi provizorii, dar s-au făcut. / De ce autorităţile universitare clujene nu urmează acest exemplu? Cel puţin acest exemplu. Să se reducă numărul taxelor, să se reducă suma lor, a fiecăreia în parte, să se eşaloneze plăţile în cîteva rate mici. Este ceea ce se poate face deocamdată pentru liniştirea necăjiţilor noştri studenţi. E foarte puţin, desigur, e insuficient – dar să se facă. / Rămîne în al doilea rînd, pentru o zi mai calmă, problema generală a gospodăririi universităţilor noastre. Căci nu e acceptabil, ca sub pretextul autonomiei universitare («autonomie» ce pînă azi nu a creat decît buclucuri), nu e acceptabil ca fiecare facultate să se administreze arbitrar, după bunul ei plac şi după fanteziile ei financiare. Această domnie a fiscalităţii «autonome» nu provoacă decît nedreptăţi şi inegalităţi, regimuri deosebite pentru studentul de la Cluj şi pentru cel de la Bucureşti sau Iaşi sau Cernăuţi, menţinînd astfel o stare continuă de agitaţie, o permanentă predispoziţie la mici conflicte, mari necazuri, uşoare şi grave enervări sau greve sau ciocniri. Nu se poate ca lucrurile să continue astfel. Situaţia aceasta nu va fi soluţionată cu cîrpeli de detaliu şi nici cu aşa zise măsuri de «asistenţă», ci neapărat în cadrul unei reforme de ansamblu, în care interesele speciale ale fiecărei universităţi să fie coordonate şi grupate în jurul unor criterii de organizare unitară. / Este ceea ce greva studenţilor de la Cluj trebuie să arate celor de cuviinţă.”(2)

Iată-l așadar pe tînărul ziarist de la Cuvîntul preocupat de așezarea învățămîntului universitar românesc pe baze de meritocrație și condamnînd stimularea exclusivă a cîștigurilor financiare. Iată-l activînd pentru o coordonare, la nivel național, a criteriilor de onestitate și profesionalism în educație, pentru a se descuraja micile abuzuri locale. Aceeași exigență în favoarea învățămîntului eficient, sobru și strict, care nu insistă doar pe cantitatea absolvenților, încurajînd astfel șomajul cultural prin supraproducție, în criza economică globală a perioadei 1929-1933, ci mai ales pe calitatea actului de învățare, o exprimă într-un alt articol Mihail Sebastian. “O statistică a universităţii din Cluj indică pentru anul şcolar ce s-a încheiat o impresionantă scădere a numărului studenţilor săi. Faţă de anul 1924, anul 1931-1932 prezintă un minus de 50 la sută. Se ţine seama în aceste cifre de toţi studenţii înscrişi, fără a-i scădea, cum ar fi just, pe acei care, înscrişi fiind, n-au frecventat cursuri, n-au dat examene şi… n-au fost studenţi. Cu această rectificare, probabil că procentul diminuării ar fi fost mai mare. / Faptul în sine este excelent. Un important element al crizei româneşti (criză ce este altceva decît o variantă a momentului critic universal) a fost şi este supraproducţia universitară. Am spus-o în dese rînduri. Numărul exagerat al aşa-zişilor «intelectuali» a dus la un vast şomaj al licenţiaţilor, ceea ce e destul de grav şi a dus mai ales la dezorganizarea şi devalorizarea universităţii, ceea ce este mult mai grav. / Obişnuiţi să judece pe criterii de «progres», «cultură democrată», «luminare a maselor» etc. etc., oamenii noştri politici s-au bucurat de acest asalt dat şcolilor înalte. Cînd şi-au dat seama că iureşul ăsta «intelectual» era în realitate un fals progres şi o nefericită cucerire, aceiaşi oameni politici au recurs la soluţii de cinci parale, care toate au dat greş. Nimeni nu mai contesta necesitatea de a se bara drumul spre universitate. Dar de asemeni nimeni (dintre politicieni bineînţeles) n-a priceput că lucrul acesta cere soluţii de ansamblu, soluţii încadrate într-o reformă generală a politicii noastre culturale. / Noi am trăit într-un permanent 10 Mai cultural. Revenirea la o politică şcolară sobră, strictă şi creatoare nu se putea face cu mici măsuri de detaliu. Se cerea crearea unui nou sistem de orientare profesională, o degajare a liceelor, o organizare a unei alte Universităţi, care să-şi merite realmente numele… şi se cereau alte multe lucruri. În locul lor, toţi reformatorii şcolari au instituit… examene. / Dar un organism otrăvit îşi descoperă în structura lui intimă propriile arme de apărare. Mai dureroase, mai lente, dar mai sigure. / Supraproducţia universitară a nenorocit cîteva generaţii de tineri. Acest lucru nu putea trece fără a servi de exemplu. Degajarea şcolilor înalte se impunea de la sine, din circumstanţele sinistre pe care afluenţa lor le crease. Universitatea din Cluj ne serveşte primele cifre. În 8 ani, 50 la sută mai puţini studenţi. Ar trebui să ştim precis dacă celelalte universităţi au înregistrat acelaşi fenomen, în proporţii egal de mari. / Universitatea din Bucureşti mai ales, centrul dezastrului nostru şcolar. Şi dacă da, dacă proporţia este aceeaşi, dacă tendinţa de scădere a populaţiei studenţeşti se vădeşte a fi generală şi fermă, dacă inflaţia culturală se apropie de sfîrşit atunci putem în sfîrşit spera. / Soluţia este pe aproape.”(3)

Confruntat cu demagogia ipocrit-iluministă a celor ce susțineau inflația de absolvenți universitari (pentru a stimula cîștigurile financiare ale facultăților, ce școlarizau în disprețul calității și în pofida cerințelor de piață ale societății), ziaristul Mihail Sebastian își continuă analizele sobre și căutarea de soluții, în limitele realităților dificile ale crizei economice. El nu este, de altminteri, singurul reprezentant proeminent al tinerei generații, care se străduiește să înțeleagă și să dea răspunsuri la problemele momentului. Mircea Eliade îi ține isonul, într-un articol unde, pe lîngă evaluarea situației, trece și la amenințări de violență (o extremă pînă la care Sebastian totuși n-a ajuns)(4).

Note:

(1) M. Sb., Selecţia fiscală în şcoală, în Cuvîntul, joi, 13 octombrie 1932, p. 1.
(2)  M. Sb., Studenţii clujeni în grevă, în Cuvîntul, luni, 24 octombrie 1932, p. 1.
(3)  M. Sb., 50% mai puţini studenţi, în Cuvîntul, vineri, 29 iulie 1932, p. 1.
(4) Mircea Eliade, Mi-e foame!…, în Cuvîntul, joi, 24 august 1933, p. 1: “Problema șomajului intelectual a mai fost cercetată în această gazetă. Toată lumea știe că există 6000 de licențiați universitari fără posturi; fără pîine și fără nici un rost în lume. Tragedia aceasta a intelectualilor tineri a fost pînă acum privită sentimental sau echivoc. Știu că sunt greutăți în alinarea ei, sunt obstacole în rînduirea licențiaților – dar prea s-a abuzat mult de mitologia «crizei», prea s-a răspuns cu imbecilități și rățoieli, cu îndemnuri la resemnare sau cu promisiuni caraghioase, unor nevoi și urgente și esențiale Statului românesc. Sunt vremuri grele, e adevărat, suferim oarecum de inflație de titrați – dar oare nu se poate face nimic, acum, pînă la realizarea marilor reforme pe cari ni le promite fiecare ministru de instrucție? E vorba de 6000 de tineri, cari mor de foame după 15 ani de studii și de cheltuieli istovitoare pentru familiile lor. / Ni se tot spune că «nu sunt locuri». Iată însă că revista Fapta, organ al Asociației generale a Licențiaților universitari din România, publică în fiecare număr al său o pagină întreagă cu «documente», arătînd de ce nu sunt locuri pentru tinerii licențiați; pentru că țara e îmbîcsită de profesori cumularzi, provinciile alipite gem de incapabili cari ocupă trei patru funcțiuni culturale. Universitățile sunt populate de caraghioși inculți. De aceea nu sunt locuri, de aceea mor tinerii de foame. Există o sumedenie de profesori netitrați, există nenumărați cumularzi și învîrtiți prin politică. Pentru salvarea celor șase mii de tineri nu e nevoe să așteptăm marile reforme ale ministerului de instrucție. O severă triare a profesorilor secundari și a celor din școlile de meserii, din școlile serale, speciale etc. – ar face numaidecît loc. Fapta publică în articolele de fond cîteva sugestii (pentru pensionarea profesorilor după maximum 30 de ani de învățămînt, pensionarea membrilor corpului didactic secundar, fără titlu universitar, la maximum 20 de ani serviți școalei, preferarea titraților universitari în orice funcție de stat etc.), cari sunt practice și legale. Nu știu cum vor fi ele privite în cercurile diriguitoare; probabil că birocrația și rutina vor învinge și de astă dată. Soluțiile tinerești, viguroase, vor fi trecute la coș și se va proceda la elaborarea unor complicate reforme, cu realizare nesigură. / Numai că lucrurile nu stau tocmai așa de simplu. Oamenii aceștia tineri nu au să se mulțumească să rabde an după an. (…) Și pentru că nimeni nu îi ascultă, oamenii aceștia tineri muritori de foame au să treacă într-o zi la fapte. Au și spus-o; și eu unul îi cred. / Domnilor, ăi de mîncați și beți pe banii noștri, lăsați-o mai încet cu «criza» și cu «vremurile grele»; cuvintele astea nu mai conving pe nimeni, astăzi. V-au văzut flămînzii benchetuind; v-au spus chiar și pe nume. Nu se teme nimeni dintre d-voastră de soluții directe?”

Mihail Sebastian şi învăţămîntul (1)

Etichete

Cuvintul, evrei, interbelic, invatamint, Marta Petreu, Mihail Sebastian, ziarist

Unul dintre principalele focare de răspîndire a antisemitismului, în perioada interbelică, s-a constituit în mediul universitar. În condițiile creșterilor teritoriale de la sfîrșitul Primului Război Mondial, populația majoritară, de proveniență amplu rurală, își vedea periclitată prezența în amfiteatre și în ulterioarele poziții de demnitate publică, prin avalanșa tinerilor minoritari, care insistau să urmeze cursuri superioare. Printre ei, în virtutea aplecării tradiționale a etniei lor spre învățătură, se remarcau evreii. Cum se putea rezolva oare disproporția dintre numărul redus al posturilor bugetare disponibile și afluența masivă de absolvenți universitari, dintre care mulți erau minoritari?

Dezbaterea se răspîndise în presa vremii, iar intelighenția era în căutarea soluțiilor valide. Pînă la apariția unei rezolvări oficiale, propuse de autoritățile statale, tensiunile au fost exploatate de spiritele intransigente și au fost agravate de mișcările extremiste. Ce răspunsuri a oferit ziaristul Mihail Sebastian la această problemă delicată, în coloanele ziarului Cuvîntul?

Cercetătoarea Marta Petreu este convinsă – și ne-o spune cu elan – că tînărul evreu, proaspăt absolvent de facultate, s-a transformat într-un partizan al blocării studiilor pentru cei mulți, că a devenit un propagandist al obscurantismului. “Aspirația – de origine iluministă – spre învățămîntul generalizat, spre accesul neîngrădit la școală și cultură nu a găsit, așadar, un partizan în Sebastian. Fapt uimitor, dacă ne gîndim că, prin evreitate, aparținea «poporului cărții» sau că debutul tulburărilor antisemite în România întregită s-a produs, în 1922, pornind de la accesul nelimitat al evreilor în universități. Or, în poziția sa de pînă în ianuarie 1934, Sebastian, susținînd numerus clausus, se întîlnește cu poziția antisemiților, care cereau restricționarea accesului evreilor în școlile superioare românești. A.C. Popovici, la începutul secolului al XX-lea, apoi antisemiții (de la A.C. Cuza la legionari), în epoca interbelică, au susținut același lucru, dar condiționat de rasă. Sebastian, repet, nu a indicat criteriul după care să fie limitat accesul la învățămînt, mulțumindu-se numai să ceară categorica lui îngrădire. În numele aceluiași puseu antiluminist și elitist, Sebastian și-a bătut joc și de cărțile de popularizare a cunoștințelor, de calendare «pentru popor», de cultura «pentru popor»”(1).

La fel ca de fiecare dată cînd afirmațiile romancierei de la Cluj contrazic așteptările generale, bazate pe ceea ce știam despre personalitatea lui Mihail Sebastian, despre eforturile sale de studiu și cultura sa bogată, despre gîndirea lui ponderată și lucidă, despre sentimentele lui generoase, e destul să verificăm ceea ce i se pune acum în cîrcă pe nedrept, pentru a constata falsificarea frapantă. Departe de-a susține cu aroganță numerus clausus în efectuarea studiilor, gazetarul de la Cuvîntul s-a implicat, cu întreaga lui sensibilitate, în colectarea de fonduri pentru o urgisită școală din vîrful muntelui, amenințată cu dărîmarea din cauza sărăciei. “În comuna Băniţa, din judeţul Hunedoara, într-un loc uitat de Dumnezeu, cu oameni necăjiţi, cu sărăcie mare, cu pîine puţină, un om se străduieşte de cîţiva ani să ţie în picioare o biată şcoală românească, unde să înveţe abecedarul douăzeci-treizeci de copii desculţi. Un om care a făcut tot ce a putut: a răbdat, şi-a îndemnat şcolarii să rabde, a cerut, a alergat, s-a plîns. De prisos. Nu are nimeni bani de dat. Statul mai puţin ca oricine. / «Iarna se apropie, ploile de toamnă vor începe; iar prin coperiş şi tavan va trece apa de ploaie în sala de învăţămînt şi va acoperi podeaua, iar viscolele iernii cu zăpada va şuera, aici în vîrful munţilor, pe ferestrele sparte, uşile şi găurile zidurilor ce comunică cu interiorul. În numele copilaşilor de şcoală strig în ghiarele disperării, fiind predispuşi îmbolnăvirii şi pe urmă morţii, cum anul trecut s-au îmbolnăvit ei şi învăţătorul.» / Nu e bine scris strigătul ăsta? Nu e. Dar Constantin Ştirbu din Băniţa nu ne scrie ca să facă literatură şi nici ca să-i tipărim numele în gazetă. E un om necăjit şi nu stă să-şi potrivească frazele. Bune, rele cum sunt – ele sunt triste şi asta e de ajuns. / Nu cerem nimic ministerului şcoalelor, Constantin Ştirbu i-a cerut deajuns şi dacă nu i s-a dat nimic, înseamnă că n-a fost de unde să i se dea. Dar ne adresăm dumitale cetitorule. Vei fi fiind un om necăjit şi d-ta, vei fi avînd supărările d-tale şi nevoile d-tale. Dar pentru şcoala din Băniţa trebue să găseşti în inima d-tale şi în buzunarul d-tale cîţiva gologani. Nu te uita la străzile asfaltate pe care umbli, nu te gîndi la automobilele şi tramvaiele cu care circuli, nu te opri în faţa caselor albe şi înalte în care locuim: ci imaginează-ţi că undeva, într-un vîrf de munte, undeva unde nu ajunge trenul, nici gazeta, nici pîinea, o mînă de copii vor să înveţe alfabetul. / Şi dacă te întîmpină pe stradă Constantin Ştirbu şi îţi întinde o foaie galbenă ce se cheamă «listă de subscripţie», pune mîna cu nădejde în buzunar – şi dă. Oricît, dar dă”(2).

Imaginea “antiluministă” și “elitistă”, care ni se vinde azi prin contrafacere, parcă nu se potrivește cu o asemenea intonație umanistă. Și nu e vorba de un efort izolat, sau de o implicare formală, în ansamblul publicisticii lui Mihail Sebastian. Gazetarul urmărește cu tenacitate subiectul sensibil, lansat în atenția opiniei publice, și-i menține actualitatea, prin apelul către autoritățile publice responsabile. “Anul trecut, în septembrie, am primit la redacţie o jalbă de departe, din munţi, din partea învăţătorului şcoalei primare din satul Băniţa, judeţul Hunedoara. Scrisori şi plîngeri ne vin multe, căci oamenii sunt deprinşi să găsească mai multă înţelegere şi prietenie într-o redacţie de ziar, decît într-o anticameră de minister. Dar din toate plîngerile cîte am primit şi primim, scrisoarea învăţătorului Constantin Ştirbu de la Băniţa era cea mai amărîtă. Omul nu cerea nimic pentru el. Cerea pentru şcoala lui – o biată baracă, în care de cîţiva ani îi adună pe copiii satului, ca să-i înveţe carte. Cîteva ierni au fost suficiente pentru a prăpădi de tot coliba şcoalei şi în pragul iernei trecute, învăţătorul se vedea ameninţat să rămînă cu şcolarii lui desculţi (fiindcă, la Băniţa, ţăranii sunt săraci) în ploaie şi zăpadă. (…) «În numele copilaşilor de şcoală, strig în ghiarele disperării…». Asta era prin septembrie, ce s-a întîmplat de atunci cu şcoala din Băniţa, n-am ştiut. Noi am scris aici, arătînd cum stau lucrurile, şi i-am îndemnat pe cetitorii noştri să-i trimeată un ban în dar şcolii aceleia «din vîrful munţilor», cum zicea epistola necăjitului nostru Constantin Ştirbu. / Iarna a trecut greu, la Băniţa mai greu decît oriunde şi şcoala tot prăpădită a rămas. Cei 93 de şcolari şi învăţătorul lor s-au luptat cum au ştiut cu zăpezile. «Ghiarele disperării» nu s-au dovedit chiar atît de tari, încît să biruie încăpăţînarea de a-i învăţa carte pe copiii ciobanilor de pe munte. Dar nici uşor de suportat n-au fost aceste ghiare. / Acum că a venit vara, Constantin Ştirbu ne scrie din nou. Fiindcă multe ierni de felul ăsta, oricum n-are să mai poată duce. Nu el. Dar copiii, care-i sunt daţi în grije, prost îmbrăcaţi şi prost hrăniţi, cum sunt prin locurile acelea. «Am bătut din poartă în poartă, cerşind fondurile necesare construcţiei localului, dar n-am putut aduna decît 43.100 lei. Încă atît mi-ar mai trebui şi ţinta ar fi reuşită.» / Constantin Ştirbu are încredere în oamenii de inimă, care ar voi să-şi imagineze un moment ce este munca lui încăpăţînată pe colţul de piatră seacă, unde se luptă de atîţia ani cu atîtea mizerii. Şi le cere să-l ajute. / Dar domnul ministru Gusti cunoaşte soarta şcoalei primare No. 2 din comuna Băniţa, judeţul Hunedoara? Poate nu. Şi poate că ar fi suficient să o cunoască”(3).

Sistemul de învățămînt are nevoie, în primul rînd, de sprijin material, din partea autorităților și a societății, pentru a fi înzestrat în mod adecvat. Dar apoi, între pereții școlii, trebuie întreținute mai ales dreptatea și echitatea, iubirea pentru cunoaștere și respectul pentru elevi. Orice violență, fizică sau spirituală, trebuie exclusă cu hotărîre dintr-un asemenea spațiu nobil. Sufletul copiilor e curat; el trebuie ferit de asprimile și duritatea educatorilor lipsiți de afecțiune. “Autorităţile şcolare din Hamburg au decretat zilele acestea legalitatea bătăii în clasă. Profesorii vor avea dreptul să întrebuinţeze nuiaua şi bastonul în anumite împrejurări fixate prin regulament: minciună, impertinenţă, lene şi nesupunere, exploziune de imoralitate, tragere la fit şi obrăznicie. Măsurile acestea, care existau sub imperiu şi care fuseseră abolite în 1918 de republică, reînvie după recomandaţia expresă a cancelarului Von Papen, care vrea să readucă Germania la moralitatea ei de Kindergarten dinainte de război. / Nu este desigur cea mai gravă din nenorocirile regimului de baroni, dar este, cred, cea mai subtilă. Şcoala este oricum o tragedie, chiar şi fără bătaie, o tragedie colectivă, sub apăsarea căreia multe suflete tinere cad în deznădejde sau destrămare. / Nu mai departe decît săptămîna trecută la noi, în România, a avut loc un proces dureros, în care avea să fie judecată revolta unui adolescent împotriva profesorului său. Într-adevăr un băiat de liceu, de la Iaşi, socotindu-se persecutat de unul din dascălii lui, a tras două focuri de revolver asupră-i şi a încercat în urmă să se sinucidă. Din fericire n-a murit nimeni. Dar la proces, toată lumea s-a simţit stingherită – acuzat, victimă, advocaţi şi procurori – nimeni neîndrăznind să acuze sau să apere, simţind probabil ce sumbră exasperare trebuie să se fi petrecut în inima acelui copil, cu nervii nu destul de tari ca să rabde teroarea, reală sau imaginată, a catedrei. / Ar trebui să fie un învăţămînt pentru toţi acei în grija cărora sunt lăsaţi copiii şi adolescenţii. «Autoritatea» şi «pedagogia», aceste două maşinării abstracte, care sunt date pe mîna directorilor, profesorilor şi examinatorilor, sunt de obicei, pentru oricine cunoaşte atmosfera otrăvită a clasei, două arme stupide şi apăsătoare, care terorizează şi revoltă. «Autoritatea» e foarte bună, dar dacă nu se îmbină cu iubire şi înţelegere, devine pur şi simplu demoralizatoare. / În ce mă priveşte, locul unde am învăţat pentru întîia dată nedreptatea şi bunul plac şi favoritismul a fost şcoala. Ori şcoala este tocmai refugiul singurului neam de oameni, care mai sunt sensibili la dreptate: copiii. / Căci noi, ăştialalţi, avem pielea tăbăcită de lovituri şi injustiţii şi nu ne mai dor şi nu le mai simţim, pe cînd ei suferă adînc în inima lor neîncercată”(4).

În lipsa ajutorului necesar din partea societății, persoanele defavorizate financiar sînt constrînse să renunțe la studii, iar o asemenea opțiune poate să ducă la tragedii. Sinuciderea unei studente necunoscute, care nu și-a mai putut plăti taxele de școlarizare, provoacă strigătul de durere și de protest al ziaristului Mihail Sebastian, împotriva rînduielilor nedrepte ale statului. “Maria Fenechiu din Şinca Nouă, care a murit deunăzi la Făgăraş tăiată în două de o locomotivă, n-a fost decît o fată oarecare. O sută de ani să fi trăit şi n-am fi auzit de ea. Frumoasă sau urîtă, bună sau rea, deşteaptă sau proastă, ar fi fost un suflet mai mult pe pămîntul ăsta al lui Dumnezeu şi, în lumea ei de acasă, s-ar fi necăjit şi s-ar fi bucurat, cum ne necăjim şi ne bucurăm cu toţii de trecerea timpului. / Dar i-a fost sortită acestei Marii o celebritate de un ceas şi numele ei a circulat cinci minute pe firele telegrafice ale României Mari. / «FĂGĂRAŞ, 12. – Studenta Maria Fenechiu, originară din comuna Şinca Nouă, neavînd cu ce să-şi plătească taxele şcolare, s-a aruncat înaintea trenului. / Corpul studentei a fost oribil mutilat. / Parchetul a autorizat înmormîntarea.» / «Parchetul a autorizat înmormîntarea»! Asta e tot ce a ştiut să facă aparatul de stat al României, autorităţile, puterile constituite, ordinea publică – tot ce au ştiut să facă, toate la un loc, pentru Maria Fenechiu. Să-i autorizeze înmormîntarea. / Sunt cu siguranţă neserios şi dovedesc incontestabil o teribilă lipsă de simţ politic, spunînd ce spun, dar mărturisesc deschis că nimic nu măsoară, după socoteala mea, mai adînc, absurditatea lumii în care trăim, decît moartea Mariei Fenechiu. Nici o criză economică, nici criza politică, nici raportul experţilor, nici conversaţiile de la Sinaia, nici reforma conversiunii. / Dacă aş fi om politic, aş renunţa în momentul ăsta chiar la cariera mea. Pentru că mi-aş da seama de blestemul de sterilitate care apasă asupra ei. O lume în care Maria Fenechiu moare, cum a murit şi pentru motivele pentru care a murit, este o lume strîmb pusă din temelii, o aşezare compromisă pînă în adîncuri, o clădire care îşi duce moartea în tencuială. Statul nu poate fi o aşezare abstractă, un fel de monstru mecanic construit din formule ţepene şi din simboluri găunoase şi trăind prin apăsarea şi distrugerea oamenilor vii, ce se află sub ascultarea lui. El nu poate creşte în afară de viaţa adevărată, viaţa zilnică, viaţa creatoare de pîine şi de iubire a oamenilor de rînd. Cel din urmă ins, dacă nu e cuprins în colectivitate, are dreptul să conteste buna aşezare a colectivităţii, care nu este destul de largă sau destul de armonioasă, ca să-l cuprindă şi pe el. Moartea acestui «cel din urmă» este un fapt tragic peste care nimeni nu poate trece. / Statul românesc este o maşină stupid construită, pentru motivul exclusiv că Maria Fenechiu a murit”(5).

Între ziaristul interbelic de la Cuvîntul, care punea în cauză înseși temeliile de echitate ale statului român, din cauza sinuciderii unei tinere nevoiașe care nu și-a mai putut plăti studiile, și ziarista contemporană de la Apostrof, care îl acuză pe Mihail Sebastian de aroganță și elitism, de indiferență la problemele de învățămînt ale celor umili, se cască diferența dintre adevăr și minciună.

Note:

(1) Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Iaşi, Ed. Polirom, 2009, p. 68.
(2) M. Sb., O şcoală la 1150 metri, în Cuvîntul, joi, 22 septembrie 1932, p. 1.
(3) Mihail Sebastian, Şcoala din Băniţa, în Cuvîntul, duminică, 11 iunie 1933, p. 1.
(4) M. Sb., Pedagogia criminală, în Cuvîntul, joi, 20 octombrie 1932, p. 1.
(5) M. Sb., A murit Maria Fenechiu, în Cuvîntul, luni, 17 octombrie 1932, p. 1.

Între pușcărie și academie: momente de înfrățire

Etichete

Academie, ancheta, cercetare, complicitati, Melania Cincea, universitate, volume, ziarist

Ziarista Melania Cincea își strînge în volum șirul de cercetări apărute în 2016-2017 în presă și inspirate de șarlatania cercetărilor “științifice”, produse de infractori de vază după gratii, pentru a beneficia de reducerea termenului de detenție. Partea mai penibilă stă în faptul că universități românești prestigioase s-au prins în hora escrocheriei și au girat, în plan academic, asemenea contrafaceri.

Autoarea trece în revistă autorii și volumele (dubioase) incriminate, instituțiile știintifice și editurile implicate, răspunsurile primite (sau nu) de ea, în urma chestionării celor vizați. Doar Universitățile din București și Timișoara și-au sancționat angajații care au creditat înșelătoria: unii profesori consultanți au fost trecuți pe linie moartă, alții, activi, au încasat avertismente. Toate celelalte s-au spălat pe mîini. Academia Română și-a pasat obligația răspunsului, de la unii vicepreședinți la alții, terminînd în coadă de pește, printr-o poziție ambiguă. Academia de Poliție “Al. I. Cuza” din București a constatat că profesorii săi “au oferit doar recomandări privind posibilitatea ca domeniul sau tema aleasă să fie una științifică” și a clasat cazul “întrucît nu a existat nici o încălcare a legii”. SNSPA din București a răspuns – fără a spune nimic – că ea este “o instituție de învățămînt superior de stat”, în care “orice alte acțiuni ce exced misiunii învățămîntului superior nu constituie o activitate” a sa. Universitatea “Goldiș” din Arad a clasat sesizarea, pentru că “nu s-a putut reține vinovăția” profesorilor săi, care totuși i-au ajutat pe unii infractori să-și ateste științific publicațiile. Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj n-a recurs la sancțiuni, întrucît specialiștii săi “au purtat o corespondență în nume propriu, fără a implica universitatea (…), recomandările fiind girate în nume personal”. Universitatea din Constanța a fost de părere că recomandările academice “nu s-au acordat în afara cadrului legal” și așadar n-a făcut nimic. Universitatea din Iași a arătat că n-a primit reclamații și din alte surse, pentru problemele semnalate de autoare. Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, Universitatea Politehnică din București și Universitatea Națională de Apărare “Carol I” nici n-au răspuns la solicitarea legală de informații.

Ancheta jurnalistică s-a finalizat în carte. Ancheta juridică mai stagnează.

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (7)

Etichete

Cuvintul, fascism, interbelic, manipulare, Marta Petreu, Mihail Sebastian, monografie, Mussolini, propaganda, ziarist

Sebastian şi fascismul

Înainte de-a trece la prezentarea poziţiei complexe a ziaristului de la Cuvîntul faţă de fascismul italian, se cuvine făcută o serie de precizări istorico-politice, pentru reconstituirea nuanţată a situaţiei de la începutul anilor ‘30. Noi, azi, beneficiem de o imagine globală, de perspectivă, asupra faptelor de odinioară. Pe baza ei avem reflexul de-a plasa automat semnul egalităţii între nazism şi fascism, ca două sisteme opresive, totalitare şi catastrofale pentru istoria secolului trecut. Dar, în anii 1932-1933, cînd comentatorul politic român îşi tipărea observaţiile în gazetă, situaţia nu era chiar atît de limpede. Prima etapă a guvernării lui Benito Mussolini s-a remarcat printr-un şir de iniţiative contradictorii, menite să-i arunce în confuzie pe adversarii săi din ţară şi de peste graniţe. Direcţia autoritară a administraţiei interne era deja conturată, dar antisemitismul încă nu se manifestase la nivel guvernamental. Au apărut surprinzătoare gesturi de deschidere spre dialogul extern. La 15 ianuarie 1927 era primit la Roma de către Mussolini, în vizită diplomatică, Winston Churchill. La 2 aprilie 1929, Ducele se întîlnea cu ministrul englez de externe Neville Chamberlain, iar în 1930 semna un tratat de pace cu Austria, în care sprijinea lupta împotriva Anschluss-ului, purtată de cancelarul Dollfuss. La 9 iulie 1931 era primit în Italia secretarul de stat american Henry Lewis Stimson. În luna decembrie a aceluiaşi an, dictatorul italian l-a întîmpinat pe Mahatma Gandhi, a cărui admiraţie a cîştigat-o. Acesta era adevăratul context politic în care evolua ziaristul Mihail Sebastian atunci cînd, în cele cîteva articole din 1932-1933, persifla soluţia totalitară a fascismului italian, însă îi recunoştea pe alocuri excepţia gesturilor pozitive (editarea unei enciclopedii, protecţia ecologică etc.). Fireşte că jurnalistului îi lipsea darul divinaţiei şi nu putea să prevadă, în acele săptămîni, ulterioara apropiere dintre Italia şi Germania. Probabil că, prins în menghina strivitoare a istoriei, intelectualul mai hrănea iluzia unei confruntări între cele două dictaturi (fascismul şi nazismul), care ar fi putut conduce la prezervarea unor insule de democraţie europeană.

De fapt prin “Protocolul de la Roma”, semnat între Italia, Ungaria şi Austria la 17 martie 1934, cele trei state se angajau să colaboreze împotriva presiunilor expansioniste ale lui Adolf Hitler. Aşa se face că o primă tentativă hitleristă de anexare a Austriei a eşuat, după intervenţia lui Mussolini (care se pare că a deplasat chiar trupe italiene spre frontieră, pentru a zădărnici lovitura de stat a nemţilor). Abia după aventurile războinice ale lui Mussolini în Etiopia, cînd Societatea Naţiunilor i-a impus Italiei blocajul economic al sancţiunilor (la 18 noiembrie 1937), iar Hitler i-a sărit concret în ajutor, prin furnizarea ilicită de materii prime, s-a profilat între nazism şi fascism deja celebra complicitate, în scopul reîmpărţirilor teritoriale. Ea a fost consfinţită prin Pactul de Oţel, semnat la 22 mai 1939 între miniştrii de externe Galeazzo Ciano şi Joachim von Ribbentrop. A urmat tragedia cunoscută.

Acestea erau limitele politice între care evoluau analizele ziaristului din Bucureşti. El intuia presiunea confruntărilor în desfăşurare, dar nu avea cum să prevadă ulterioara alianţă funestă dintre fascism şi hitlerism. În puţinele articole referitoare la activitatea lui Mussolini, Mihail Sebastian păstrează, în permanenţă, aceeaşi atitudine negativă de principiu, chiar dacă în cîteva situaţii remarcă detalii pozitive ale omului politic. În a doua jumătate a anului 1932, bunăoară, gazetarul consemnează în policromie portretul Ducelui, aşa cum rezultă el dintr-o carte tocmai apărută. “Un nou Mussolini mult mai uman, mai nuanţat şi mai complex, se desemnează în cartea recentă a lui Emil Ludwig, acest abil reporter internaţional. / Faţă de şeful fascismului, atitudinea curentă a străinilor este dublă. Admiraţie pentru revoluţionarul care a dărîmat un regim şi a iniţiat clădirea altuia. Rezervă faţă de omul care s-a înconjurat de un aparat glorios împovărător şi a mimat cu talent, dar şi cu emfază, atitudini supreme. Gloria e atît de aproape de cabotinaj prin aparenţe, încît trebuie foarte multă măsură şi simţ critic pentru a-i găsi stilul social adecvat. Acest stil, Mussolini nu l-a găsit totdeauna. De aceea personalitatea lui avea şi are ceva iritant, provocator uneori, incomod. (…) Democraţia n-o fi creat un regim politic, dar a creat o mentalitate socială. Mentalitate socială la care silueta morală a Ducelui contravine. O singură dată, într-o singură împrejurare, am bănuit că în dosul acestei figuri grandilocvente se poate ascunde un suflet de om neliniştit şi înţelegător. Acum vreo doi ani, cînd Mussolini a adresat, prin cinematograful vorbitor, un mesagiu poporului… francez. Lucrul nu era uşor. Ostilitatea parizienilor – vreau să spun a oamenilor de pe străzile Parisului – faţă de dictatorul în cămaşe neagră, nu este cruntă, dar e ascuţită şi vioaie. S-ar fi putut ca discursul să-i fie primit cu huiduieli. / Ei bine, au fost dimpotrivă, cîteva minute de linişte şi reculegere, cum nu se va fi întîmplat adesea în faţa unui ecran. Omul de pe pînză vorbea prietenos, fără exces, într-o franţuzească bună, în termeni limpezi, evocînd zilele sumbre ale războiului, pe care el le trăise ca simplu soldat în tranşee, discutînd posibilităţile de viitor ale păcii, trecînd cu abilitate peste adversităţi, fără să le ignoreze însă, desemnînd sobru greutăţile şi rezervele politicii internaţionale de aici încolo. A fost o cuvîntare serioasă şi îngrijorată, dar vibrînd de un simţ omenesc surprinzător. Ducele era de nerecunoscut.”(57)

Cîteva luni mai tîrziu, scriitorul subliniază ciudăţeniile unei dictaturi care face neaşteptate gesturi de generozitate faţă de fauna periclitată. Asemenea amabilităţi poate că îi vor conferi, în posteritate, circumstanţe atenuante. “Ediţia italiană a cărţii lui Axel Munthe [Cartea de la San Michele] era precedată de o prefaţă anume scrisă de autor, care observa, între altele, cît de frumoase sunt păsările Italiei şi mai ales cît sunt de frumoase cele din insula Capri. Asemenea bucurii ale ochiului ar trebui cultivate, scria el, şi e păcat că locuitorii din Capri, vînători în mare parte, nu cruţă aripile ce vin să fîlfîie deasupra pămîntului lor. La urma urmelor, o lege care să oprească împuşcarea păsărilor ar putea să apere această bogăţie liberă a insulei, împotriva oamenilor prea iubitori de praf de puşcă. (…) Se întîmplă însă ca Mussolini, care conducînd o duzină de ministere, mai are timp şi de cetit literatură, să dea peste cartea lui Axel Munthe şi să ia cunoştinţă de dezideratul atît de neserios din prefaţă. Şi se mai întîmplă ca acest Mussolini să nu se sperie a traduce într-un text de lege gîndul emoţionant al unui poet. (…) Fapt este că păsările Italiei au aflat de legea încruntatului Duce, căci în ultima vreme s-a observat o neobişnuită imigrare păsărească spre Capri. Stoluri întregi se refugiază în zona de cer imunizat şi astfel orizonturile insulei Capri se pavoazează cu mii de aripi colorate, ca o invazie de steguleţe festive. / Toată istoria asta, pentru că un om, care era poet, le-a iubit şi pentru că alt om, care era dictator, a înţeles. / În ziua în care se va judeca opera fascismului, această mică poveste va cîntări cred greu în registrul justificărilor. Cu atîta lucru se poate scuza nu numai un regim, dar o istorie.”(58) Caracterul poetic, cu final hiperbolic, al textului citat este evident. Deturnarea mesajului său, prin decodarea unei fascinaţii totalitare a scriitorului, e abuzivă. Învăţătura aferentă, descifrabilă cu uşurinţă, este că surprizele plăcute sînt posibile şi în mijlocul mlaştinii. Ducele “încruntat”, care este un “dictator”, a avut, iată, o neaşteptată tresărire ecologistă.

În altă împrejurare Mihail Sebastian rămîne uimit de performanţele noii Enciclopedii italiene şi se bucură că obiectivitatea ei ştiinţifică a putut fi menţinută, în ciuda regimului fascist, care n-a interferat ideologic. “Nu ştiu dacă vreo bibliotecă de la noi posedă cele 16 volume, pînă astăzi apărute, ale enciclopediei italiene, pe care statul fascist o tipăreşte de cîţiva ani, cu intenţia de a o termina în 1937. Poate biblioteca Academiei, unde, e drept, n-am căutat-o. Dar dacă nici acolo nu se află, va trebui să se aducă neîntîrziat această enciclopedie, nu numai pentru serviciile de documentare ce le poate face lectorilor, dar mai ales pentru exemplul uluitor ce-l constituie. Mi se pare că nu are nimeni dreptul să judece justificarea fascismului italian, înainte de a fi răsfoit aceste volume. / Este o construcţie literalmente formidabilă. Toată cultura şi civilizaţia timpului expusă sistematic, precis, complet. Fiecare articol este un mic tratat. Am deschis la întîmplare să citesc articolul dedicat unui mic sat francez, articolul lui Alexandru cel Bun al nostru, articolul dedicat problemelor de alimentaţie… La întîmplare, din nu importă ce ordine de idei, din nu importă ce disciplină. Pretutindeni, date, cifre, scheme, fotografii, scări grafice. Nu este materialul inert al enciclopediilor curente, cele care au compromis geniul [sic!] şi i-au creat reputaţia de didacticism steril, pe care o cunoaştem. Pare a fi o operă însufleţită, organică şi realmente vie. O adevărată operă de arhitectură complexă şi simplă în acelaşi timp. / Datele şi dimensiunile acestei clădiri, încă neterminată, sunt prin ele înşile [sic!] extraordinare. «Enciclopedia Italiană» va cuprinde 35 de volume plus un volum de indice, 35.000 pagini, 7000 planşe, 800 planşe colorate, 60.000 de fotografii şi desene, 44 milioane de cuvinte şi 250 milioane de litere. / Socoteala aceasta este oarecum americănească, dar cred că este totuşi insuficientă pentru a vă comunica sentimentul de uimire, ce te cuprinde cunoscînd mai deaproape realizarea cifrelor acestora fabuloase. / «Enciclopedia» apare din iniţiativa guvernului fascist şi cu fondurile statului italian, în editura institutului Giovanni Treccani. Redactorii ei sunt repartizaţi în 40 de secţiuni speciale, pentru fiecare disciplină ştiinţifică sau artistică în parte, secţiuni conduse fiecare de către un director. Savanţii şi scriitorii utilizaţi sunt în majoritate italieni, recurgîndu-se însă pentru anumite capitole la competenţa specialiştilor străini indispensabili. Acest imens laborator, această imensă uzină este pusă sub direcţia generală a lui Giovanni Gentile, în sarcina căruia rămîne munca dificilă de sinteză şi coordonare a unui atît de vast material. Sinteză ce se face în baza unui strict principiu de obiectivitate ştiinţifică, ceea ce de altminteri este şi ciudăţenia acestei enciclopedii «fasciste», cu desăvîrşire lipsită de spirit partizan, nu numai în capitolele sale ştiinţifice, dar chiar şi în cele istorico-politice. / Întrebarea este dacă o asemenea operă nu ajunge pentru a legitima un regim.”(59) Gazetarul subliniază că exemplul italian, al muncii ştiinţifice de amploare, neîndiguite de vicisitudini politice, ar trebui preluat cît mai grabnic. În context se percepe nemulţumirea lui faţă de atotputernicia intervenţiei ideologice în toate proiectele culturale de la noi.

Rînduri sarcastice îi provoacă ziaristului de la Cuvîntul cruciada fascismului italian împotriva neologismelor. Obsesia pentru autohtonizarea cuvintelor străine denotă imaturitate naţională. “Guvernul fascist a luat o ultimă măsură de educare a sentimentului naţional. A interzis anume tuturor cetăţenilor italieni să întrebuinţeze în scris sau în vorbă cuvinte de origină străină. Nu ştiu ce pedeapsă sancţionează acest veritabil «delict de neologism», nu ştiu dacă moartea, sau surghiunul, sau numai ocnele, dar fapt e că de azi înainte funcţionează pe teritoriul peninsulei un fel de tribunal etimologic, în faţa căruia vor fi aduse toate expresiile suspecte şi vor fi sever cercetate. Cu deosebire sunt socotiţi drept subversivi termenii de origine franceză. În permanenta îmbufnare franco-italiană acest detaliu nu este lipsit de haz. E un protest copilăros şi simpatic, care este în orice caz preferabil unui război, ba chiar unei conferinţe de pace. / Cetăţeanul italian nu mai are dreptul să-i spună omului care conduce un automobil şofeur cum se zice în mai toate limbile pămîntului, ci autist. / Asta seamănă puţin cu imaginaţia bunului nostru Aron Pumnul care, în veacul trecut, ţinea morţiş să nu-i mai spunem cîrpei cu care ne ştergem nasul «batistă», fiindcă era vorbă străină, ci să-i spunem «nasuflete», fiindcă aşa vine mai pe româneşte. / Dacă te gîndeşti mai bine, bagi de seamă că asemănarea aceasta între reformele lingvistice ale lui Benito Mussolini şi ale lui Aron Pumnul nu este doar o glumă. S-ar putea ca amîndouă să aibe aceeaşi semnificaţie. / Căci de îndată ce o colectivitate trece printr-un acces de «redeşteptare naţională», o apucă un dor furios de purism. Nu mai vrea să mănînce decît naţionalmente, să se îmbrace, să umble şi să vorbească decît autohton. Mişcarea înflăcărată şi naivă a latiniştilor noştri de pe la una mie opt sute şi ceva, de care noi zîmbim astăzi în şcoală, era un simptom firesc şi repetabil. / Filologia este întîia victimă a orgoliului naţional în deşteptare. Politica vamală vine abia în rîndul al doilea. «O, vorbiţi, scriţi româneşte!» se schimbă în alt veac şi în alte circumstanţe în «o, vorbiţi, scrieţi italieneşte!», cu această simplă deosebire că ne socotim astăzi destul de bătrîni şi de amărîţi ca să nu ne mai jucăm cu asemenea jucării agreabile şi demodate. / Nu. Hotărît nu. Neamurile nu îmbătrînesc.” (60)

Atunci cînd se apleacă asupra situaţiei politice propriu-zise, scriitorul lansează o nouă rafală de ironii la adresa fascismului italian şi a celui maghiar care, militînd pentru aceleaşi idei revanşarde, au intrat în coliziune. Agresivitatea internaţională a lui Mussolini e persiflată, căci se izbeşte de similarul comportament politic unguresc. Revizionismul fascist e redus la un derizoriu absurd, atunci cînd se confruntă cu sine însuşi. “Alaltăieri la Budapesta, o nouă organizaţie iredentistă, din cele 999 cîte vor fi existînd acolo, a organizat o nouă manifestaţie pentru revizuirea tratatelor şi recuperarea teritoriilor «pierdute». Manifestanţii s-au dus să strige ura la legaţia italiană, clădire care este pentru junii entuziaşti maghiari cam ceea ce este statuia lui Mihai Viteazul pentru junii bucureşteni. / Cînd vor avea şi ungurii un Caragiale al lor, el nu va neglija probabil să remarce acest fapt cu oarecare humor. / Comedia de alaltăieri a fost însă ceva mai serioasă. Căci ce credeţi dvs. că s-au dus să ceară ungurii la legaţia italiană? / Retrocedarea Croaţiei? Nu. / A Banatului sîrbesc? Nici. / A Transilvaniei? Doamne fereşte! / S-au dus să ceară, nici mai mult nici mai puţin, decît înapoierea portului Fiume. Pur şi simplu. Cerere făcută direct celui interesat, în termenii cei mai politicoşi, dar direct: d-lui Benito Mussolini. / Nu se poate întîmplare mai binevenită. Ea ne serveşte nouă cu mult mai mult decît toate acţiunile noastre posibile de contra-propagandă. Căci cererea manifestanţilor de alaltăieri îi va pune pe italieni în situaţia de a înţelege, pe propria lor spinare, consecinţele politicii lor revizioniste. Iar Ducele va afla că loviturile sale au uneori ricoşeu. / Obiectiv vorbind, din momentul în care ai acceptat temeiurile acţiunii maghiare pentru revizuire, pretenţiile asupra portului Fiume sunt perfect logice. Şi tinerii iredentişti budapestani cerîndu-i d-lui Mussolini să le redea portul Fiume, nu-i cer decît să fie consecvent cu sine. Este aici o socoteală foarte simplă şi dacă lucrurile s-ar întîmpla în politică după logică şi consecvenţă, la ora la care scriem aceste rînduri, la Fiume s-ar cînta imnul lui Racozi [Rákoczi – n.n., L.A.]. Din fericire însă pentru Italia, în marea politică externă mai intră şi un dram de inconsecvenţă, inconsecvenţa fiind, la drept vorbind, ştiinţa nuanţelor. / Avem însă tot dreptul să sperăm ca de aici încolo, în urma incidentului pomenit, să se producă oarecare moderaţie în pasiunea de justiţie europeană a d-lui Mussolini. Nu că energicul stăpîn al destinelor italiene se va speria de manifestaţia mai mult platonică de la Budapesta. Dar oricum, nu este agreabil ca un străin să rîvnească, fie numai în glumă, la ceea ce tu ai mai de preţ. D. Mussolini nu va uita că Fiume însemnează, prin pateticul episod D’Annunzio, piatra de început a conştiinţei fasciste. Şi simplul fapt că bunii săi amici maghiari cugetă la dobîndirea acestui port italian şi fascist îl va face să mai lase puţin revizuirea tratatelor pentru a reflecta la revizuirea amiciţiilor.”(61)

Altădată Mihail Sebastian îşi exprimă uimirea că forţele totalitare (Rusia comunistă şi Italia fascistă) semnează tratate diplomatice şi vor să stabilească pacea europeană, cînd ele, ca nişte adevărate state revoluţionare (i.e. dictatoriale), pe plan intern comit abuzuri, nu diplomaţie. “Într-adevăr, nu vi se pare ciudat că ceea ce am numit mai sus «factori pacificatori» ai continentului se află a fi astăzi tocmai Rusia şi Italia, Rusia sovietică şi Italia fascistă? Un stat revoluţionar de extremă stîngă şi unul revoluţionar de extremă dreaptă? Nu este paradoxală întîmplarea, care face ca rolul de mediator, de arbitru, de păstrător al echilibrului european să rămînă în seama a două state, care prin regimul şi spiritul lor sunt anti-europene? (Înţelegînd desigur prin «european» spiritul democrat, industrial şi libertar, ce a făcut pînă la război tipul comun de stat pe bătrînul continent.)”(62)

România, confruntată cu pericolul constituirii unor mari blocuri militare, în preajma izbucnirii războiului mondial, ar trebui să recurgă la soluţia unei mici alianţe locale, la gurile Dunării. Doar astfel şi-ar prezerva adevăratul spirit european, mai presus de interesele etnice înguste. Ipoteza este avansată de Mihail Sebastian în articolul Părăsim politica – şi intrăm în geografie (alt titlu răstălmăcit cu frenezie de comentatoarea contemporană). “Obligaţi să punem la dosar, pentru timpuri mai senine, harta politică, o deschidem larg pe cea geografică. Şi aflăm că România e o ţară care se mărgineşte la sud cu Bulgaria, la sud-vest cu Iugoslavia, la vest cu Ungaria, la nord-vest cu Cehoslovacia şi la nord, nord-vest cu Polonia. (…) E o politică strîmtă? De acord. Ceva mai mult: nu e deloc politică. Este numai o supunere la realitate. O ascultare calmă, neambiţioasă, nebruscată a ordinelor pe care ni le comunică zi de zi existenţa acestui stat aici, în acest colţ de pămînt unde l-a lăsat Dumnezeu să fie. Asta e tot. / Societatea Naţiunilor – e foarte frumos. Parisul, Londra, Berlinul, Roma – e foarte măgulitor. Dar deocamdată, în aceste timpuri apăsătoare, nu ne priveşte. E un ideal la care visăm şi noi, pentru o zi în care istoria lumii va fi mai confortabilă. Deocamdată rămînem aici. În geografie. / «Europa centrală», a cărei organizare o aşteptăm de atîta vreme, trebuie smulsă ca obiectiv din cîmpul marilor puteri străine – singure responsabile de faptul că un asemenea organism cu toate şansele de viaţă şi creaţie întîrzie să se facă. Ne trebuie o Europă centrală care să nu fie nici a d-lui Tardieu (vezi proiectul dunărean din 1931), nici a d-lui Mussolini (vezi recentul memorandum şi toate încercările anterioare, de sursă italiană), nici a lui Hitler. O Europă centrală care să se facă nu în jurul unei axe politice, ci al unei axe geografice: Dunărea.”(63)

Din articolele examinate mai sus se vede limpede că Mihail Sebastian, în perioada colaborării sale la Cuvîntul, a rămas consecvent cu gîndirea sa democrată, antidictatorială. Scriitorul a persiflat prin diverse argumente soluţia fascistă, chiar dacă i-a găsit şi vreo două amănunte acceptabile (redactarea unei enciclopedii, protecţia ecologistă). Deşi se referea la fenomene politice dintr-o perioadă cînd abuzurile Ducelui încă nu alunecaseră pe panta antisemită (1929-1933) şi nu intraseră în complicitate cu hitlerismul, M. Sebastian a avut argumentele şi sarcasmul pentru a le critica. Să-i recapitulăm, pe scurt, raţionamentele. Mussolini este “încruntatul Duce” şi “dictatorul”, este “omul care s-a înconjurat de un aparat glorios împovărător şi a mimat cu talent, dar şi cu emfază, atitudini supreme”, este “aproape de cabotinaj prin aparenţe”, “personalitatea lui avea şi are ceva iritant, provocator uneori, incomod”, “silueta morală a Ducelui contravine” la “mentalitatea socială” a democraţiei, el are o “figură grandilocventă”, “ostilitatea parizienilor (…) faţă de dictatorul în cămaşe neagră nu este cruntă, dar e ascuţită şi vioaie”. Guvernul fascist “nu mai vrea să mănînce decît naţionalmente, să se îmbrace, să umble şi să vorbească decît autohton”. “Regimul şi spiritul” fascist “sunt anti-europene”, în măsura în care a fi european înseamnă a fi “democrat, industrial şi libertar”. Europa centrală nu mai trebuie să aştepte, subjugată, jocurile revizioniste ale lui Mussolini şi Hitler.

Despre asta vorbesc articolele lui Mihail Sebastian în Cuvîntul!

După ce-am constatat situaţia de la faţa locului, să vedem cum anume ne-o prezintă comentatoarea sa peste decenii. Cartea Martei Petreu ar trebui recomandată, ca bibliografie specială, în toate cursurile despre manipularea şi distorsionarea informaţiei. Stratagema ei – de mare virtuozitate – include următorii paşi:

1) Se ia un obiect de studiu care nu se află în circuitul larg (eventual din presa interbelică);

2) Se omit din prezentare liniile ideatice de forţă ale fenomenului;

3) Se înhaţă două-trei detalii secundare;

4) Sensul lor e răsturnat: două fraze ironice sînt citite în cheie serioasă; o afirmaţie hiperbolică sfîrşeşte înţeleasă ad litteram;

5) Se repetă pînă la stereotipie neadevărul construit astfel, prin deformare şi supralicitare: “a ajuns să facă elogiul lui Mussolini”(64); “Din 1929, Sebastian a fost un admirator – la început prudent, apoi mai înflăcărat – al lui Mussolini”(65); “Forţa fenomenului Mussolini îl fascinează”(66); “Ducele devine cu adevărat colosal în ochii lui Sebastian în decembrie 1932”(67);

Este recomandat să se adauge, ca ingrediente, cîteva date concrete, pentru un plus de credibilitate: ani calendaristici, numere de revistă, trimiteri la pagină.

6) Sînt presărate formule mnemotehnice, pentru culpabilizarea discretă a cititorului care încă nu s-a lăsat convins (de ex: aşa cum am stabilit, după cum s-a văzut deja, aşa cum s-a demonstrat mai sus). Sebastian “a continuat să privească fascismul cu simpatie, justificîndu-i existenţa prin cele mai extravagante argumente, ba pentru că Mussolini protejează (cum am văzut mai sus) păsările din Capri, ba pentru că Italia fascistă publică o uriaşă enciclopedie”(68). “Încă din 1929, Sebastian a fost, aşa cum s-a văzut, un admirator – la început, prudent, apoi mai înflăcărat – al lui Mussolini” (69).

7) După ce noua realitate fabricată a fost acreditată, victima este acuzată de ipocrizie; ea se preface că nu-şi mai aminteşte ceea ce noi, cititorii, ştim deja prea bine: “Sebastian pare a fi uitat complet că el însuşi a justificat fascismul lui Mussolini cu cele mai puerile şi mai extravagante argumente, ba pentru că Ducele editează enciclopedii, ba pentru că permite expoziţia avangardistă de pălării, ba pentru că protejează păsările de pe insula Capri”(70).

8) Concluzia se extinde global, de la amănuntele distorsionate, şi subliniază cu hotărîre minciuna de ansamblu: “Sebastian a scris, din 1929 pînă în 1933, articole de justificare istorică a fascismului italian, fiind unul dintre admiratorii Ducelui”(71).

Aşa trebuie să arate o monografie universitaro-academică?

Note:

(57) Mihail Sebastian, Un alt profil al lui Mussolini, în Cuvîntul, vineri, 5 august 1932, p. 1.

(58) Mihail Sebastian, Păsările zboară spre Capri…, în Cuvîntul, sîmbătă, 24 decembrie 1932, p. 1.

(59) Mihail Sebastian, “Enciclopedia Italiană”, în Cuvîntul, sîmbătă, 6 mai 1933, p. 1.

(60) Mihail Sebastian, “Autist” şi “nasuflete”, în Cuvîntul, 11 martie 1932, p. 1.

(61) Mihail Sebastian, Revizuirea trece şi prin Fiume?, în Cuvîntul, joi, 16 februarie 1933, p. 1.

(62) Mihail Sebastian, Diplomaţie între Roma şi Moscova, în Cuvîntul, duminică, 3 septembrie 1933, p. 1.

(63) Mihail Sebastian, Părăsim politica – şi intrăm în geografie, în Cuvîntul, 15 octombrie 1933, p. 1.

(64) Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, ed. cit., p. 27.

(65) Marta Petreu, op. cit., p. 36.

(66) Marta Petreu, op. cit., p. 72.

(67) Marta Petreu, op. cit., p. 73.

(68) Marta Petreu, op. cit., p. 86.

(69) Marta Petreu, op. cit., p. 101.

(70) Marta Petreu, op. cit., p. 228.

(71) Marta Petreu, op. cit., p. 253.

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (5)

Etichete

antisemitism, Cuvintul, interbelic, istorie literara, Marta Petreu, Mihail Sebastian, nazism, ziarist

Sebastian şi nazismul

O soluţie pentru clarificarea dezbaterii este să refacem, cu adevărat, drumul spre textele publicate de gazetarul evreu în Cuvîntul. Ele pot fi grupate pe mari arii politico-jurnalistice, iar tematica lor poate fi reconstituită prin explorarea întregului puzzle. Marta Petreu ne transmite, în mod surprinzător, că Mihail Sebastian avea o accentuată predispoziţie totalitară şi s-a mlădiat pe manevrele oculte ale şefului său, Nae Ionescu. Tînărul scriitor s-a disociat doar în mod formal de hitlerism, fiindcă era un regim lipsit de “ironie”, care intervenea în “viaţa particulară” a oamenilor, mai fiind şi antisemit(32). Monografa ne asigură hotărîtă că “punctul lui de vedere, copiat la indigo de la Nae, este al unui filosof care priveşte «fatalităţile universului» de sus, de la înţelegerea istoriei ca «alternanţă de creaţie şi distrugere». El descrie fenomenele şi le acceptă pentru simplul fapt că ele există”(33). Lansată în confecţionarea abuzivă a unui portret de publicist extremist, romanciera se vedea stînjenită de ponderea semnificativă a textelor antihitleriste ale lui M. Sebastian, din epocă, şi a ales să le diminueze amploarea, să le răstălmăcească mesajul, sau să le ascundă pur şi simplu existenţa în peisaj. Activitatea antinazistă a gazetarului din acea perioadă a fost, în realitate, dintre cele mai ample şi insistente. Ziaristul interbelic era perfect conectat la evenimentele vremurilor sale şi le percepea cu mare acuitate gravitatea. A încercat, prin forţa ironică a stilului şi sagacitatea observaţiilor sale, să tragă un semnal de alarmă către publicul cititor. Dictatura instaurată de Adolf Hitler a fost batjocorită cu cele mai diverse argumente şi pentru cele mai precise motive. Fanatismul nazist al populaţiei civile germane, care urma să-şi primească pedeapsa odată cu mersul istoriei, a fost biciuit la scenă deschisă.

“Ziarul hitlerist Hanauer Anzeiger, care apare în orăşelul Hanau din Hessa, publică la rubrica anunţurilor următoarele rînduri, reproduse fără comentarii de o revistă pariziană: «Wilhelm şi Elfriede Gruber Schaefer au onoarea să anunţe naşterea robustului lor hitlerist Heinrich-Gerhard Gruber». / Este fără îndoială un exemplu de zel politic, despre care se poate spune că e cel puţin excesiv. Să faci amor cu programul partidului în mînă şi să alternezi cuvintele tandre cu declaraţiile de principiu, astfel încît, după nouă luni, să dai naştere unui mic ideolog – iată un record demn de remarcat. Politica se ia la întrecere cu biologia şi nu m-aş mira s-o învingă. Astfel grija tinerelor femei însărcinate nu va mai fi de aici înainte să ştie dacă pruncul ce-l poartă în pîntece este băiat sau fată, ci pur şi simplu dacă este conservator sau revoluţionar. / Vom auzi într-o zi la Capşa un scurt dialog care ar fi făcut altădată fericirea bunului nostru Caragiale. / – A născut nevastă-mea azi noapte. / – Felicitările mele. Ce? / – Un naţional liberal de nuanţă ducistă. / (Căci vedeţi, la noi, determinarea sexului… politic are să fie mult mai dificilă, din cauza diversităţii de programe. În schimb, paternitatea are să fie mai lesne de stabilit. Fiindcă dacă d-ta eşti, să zicem, ţărănist şi nevasta are să-ţi nască un averescan, trădarea va fi dovedită.) / Gluma însă merită să fie oprită aici, pentru un comentariu mai grav. Într-adevăr, nu e revelator micul anunţ din Hanauer Anzeiger? El explică, dacă te gîndeşti bine, o parte bună din misterul german actual. El ne face să bănuim cîtă farsă, cîtă naivitate, ce amestec de prostie şi ingenuitate intră în complexul hitlerismului triumfător. Un sentiment general de disperare desigur, dar mai ales o vastă acumulare de mici vanităţi, mici răbufneli, mici visuri eroice, mici vocaţii de general ratat. În această învălmăşeală este simbolică naşterea lui Heinrich-Gerhard Gruber, care n-a apucat să fie copil şi a devenit deodată hitlerist.”(34)

Unele afirmaţii, de mare încărcătură premonitorie, tipărite negru pe alb de Mihail Sebastian în primăvara lui 1932, sînt în măsură să uluiască: “Într-o zi, Heinrich-Gerhard, vei muri strivit pe asfalt într-o încăierare de stradă sau vei sîngera în noroi, într-un nou război mondial – şi se vor găsi oameni care să nu înţeleagă nici atunci că moartea ta nu se datoreşte gloanţelor duşmane, ci imbecilităţii omeneşti de azi şi de totdeauna.”(35)

Apariţia lui Hitler şi a guvernării sale autoritare se datorează unui dezastru nu doar în plan politic, ci şi în cel social-economic, care a împins la soluţii instinctive de refugiu, amplificînd anarhia şi decăderea de ansamblu a moravurilor: “Ordonanţa guvernului Papen, prin care regulamentează în Germania dansul, înotul, sărutul şi costumul de bae, seamănă grozav cu măsurile de acelaşi fel, luate de Mussolini în Italia, mai demult. Este în firea oricărui regim opresiv să intervină în viaţa particulară a oamenilor şi să o «moralizeze». Un dram de ironie le-a lipsit totdeauna dictatorilor. (…) Da, oricît de paradoxal ar părea acest lucru, cred că hitlerismul şi nudismul sînt două simptome ale aceluiaşi proces istoric. Nudismul, cu proporţiile impresionante pe care le-a luat în Germania, vine din necesitatea obscură de a se libera, de a se rupe de forţele apăsătoare ale marasmului zilnic, necesitatea de a lua lucrurile de la capăt, de la început, în lumină, în soare, în uitare. Este un efort tragic şi în acelaşi timp pastoral. Pervers dacă vreţi, ca manifestare, dar pur şi trist ca resort. / Nu acelaşi dor de uitare şi începere de viaţă nouă a dat în ordine politică momentul lui Hitler? Noi, din afară, putem judeca desigur cu severitate şi ironie mascarada acestui isteric blond. Şi el poate fi realmente un caraghios. Nu mai puţin complexul sufletesc care i-a dat naştere este profund, răscolitor şi capital.”(36)

Iluzia de arianism şi puritanism al rasei este o aberaţie, atîta timp cît umblă vorba că însuşi Führerul are origini necurate, care sînt comentate sarcastic în coloanele Cuvîntului: “Doctorul Fritz Gerlich a scris şi a publicat un studiu foarte serios şi ştiinţific în care dovedeşte că «frumosul Adolf», cum i se zice familiar, este din punctul de vedere al rassei, un tip alpin-mongol. Descoperirea este cutremurătoare, căci după dogmele hitlerismului, neamţul autentic, neamţul pur sînge, neamţul 100%, trebuie să fie neapărat şi exclusiv un tip nordic-germanic. Înţelegeţi catastrofa – nu-i aşa? – şi băgaţi de seamă cum această simplă schimbare de termeni poate să destrame dintr-o dată întreg edificiul naţional-socialist, lăsîndu-l fără bază antropologică. / Doctorul Gerlich a adus în sprijinul constatării sale o serie de fotografii ale lui Hitler, măsurîndu-i craniul şi studiindu-i conturul.”(37)

Hitler este persiflat fiindcă îşi încalcă principiile de puritate rasistă, atunci cînd ia cu împrumut patru milioane de mărci de la un bancher evreu. Totodată acesta din urmă este reprobat sardonic, fiindcă îşi investeşte banii în baraca şubredă a hitlerismului: “Între Adolf Hitler şi Marcu Wellenberg, cel care se păcăleşte, şi se păcăleşte cumplit, nu este Adolf, ci Marcu. Nu fiindcă încurajează o operă de distrugere a propriului său neam. Doamne fereşte! Ci pentru că face o proastă afacere. / Ca bancher şi ca ovrei, ar fi trebuit să ştie că baraca hitleristă merge prost şi că în nici un caz o ipotecă asupra ei, chiar de rangul întîi, nu va putea niciodată acoperi patru milioane de mărci sănătoase. Ei bine, cînd un strateg ca Adolf Hitler izbuteşte să ducă în aşa hal de nas pe un zaraf ca Marcu Wellenberg, însemnează că principiul rassist repurtează una din cele mai straşnice victorii ale sale şi că, în versiune modernă, Siegfried îl ucide încă o dată pe balaur, Siegfried chemîndu-se însă de astă dată Adolf, iar balaurul Marcu.”(38)

Heinrich Mann, intelectualul demn, vertical şi independent – care tocmai a fost destituit din fruntea Academiei Germane şi a fost alungat de o dictatură obtuză –, stîrneşte admiraţia vibrantă a lui Mihail Sebastian: “Nu mai departe decît ieri, hitlerismul a sărbătorit una din primele lui mari izbînzi: scriitorul Heinrich Mann a fost alungat de la prezidenţa Academiei germane. Spiritul pur, tradiţia prusacă 100 la sută, instinctul naţional îşi recapătă astfel drepturile integrale în artă. / Heinrich Mann este într-adevăr un personagiu subversiv. Poate nu prin cărţile sale – romane, poezii, eseuri şi studii critice – cărora Adolf Hitler n-a avut probabil timp să le citească titlurile, dar cu siguranţă prin atitudinea sa socială, prin eleganţa şi prin sobrietatea sa de scriitor. Din capul locului şi principial, un om care, în loc să strige prin berăriile bavareze Heil Hitler!, se ascunde prin bibliotecă şi se ocupă cu cărţi este un individ suspect. Dacă n-ar fi decît motivul ăsta şi încă ar fi de ajuns. / Pentru Heinrich Mann, cazul se agravează cu alte elemente de-a dreptul criminale. Acest domn a făcut cîteva acte de trădare patentă. A fost la Paris. A vorbit acolo despre pace. A pretins în cîteva conferinţe (ţinute – oroare! – în franţuzeşte) că există un spirit european, că acest spirit este mai creator, mai politic şi mai realist decît toate doctrinele şovine din lume. A susţinut în fine că problema franco-germană nu este la urma urmelor insolubilă şi că în limpezirea ei tunurile nu sunt de strictă necesitate. Aceste infamii, Heinrich Mann le-a spus critic şi sobru, cu foarte multe rezerve faţă de politica franceză, dar de asemeni cu multă dojană pentru sistemele politicei germane. Ori nu este tolerabil ca un om să vorbească în anul 1933 cu atîta libertate de spirit, cu atîta degajare, călcînd peste prejudecăţi, peste minciuni şi peste locuri comune, trecînd sub controlul conştiinţei sale toate gogoriţele patetice care circulă prin lume şi încercînd să-şi fixeze în avalanşa acestor declamaţii unanime, un post de observaţie calm şi lucid. Cine este acest cutezător şi în ce calitate îşi rezervă asemenea drepturi? Un intelectual? Ce e aia? Ce uniformă poartă? Ce număr de ordine? Şi ce parolă?”(39)

În altă intervenţie de mare impact civic, din aceeaşi perioadă, Mihail Sebastian se miră că ipocrizia bolşevică şi cea nazistă, cot la cot, pretind a lupta “împotriva duşmanilor civilizaţiei”. E vorba, totuşi, de o scandaloasă substituire de roluri, ce trebuie penalizată. “Hitlerismul este prin structură adversarul civilizaţiei. Nu din obscurantism (ceea ce ar fi o obiecţie democrată) şi nici din cruzime (ceea ce ar fi o copilărie), ci din necesitate. Din necesitate revoluţionară. Orice revoluţie este anti-culturală – şi nu e greu de înţeles pentru ce. / O cultură însemnează o serie de valori, o ierarhie de valori, un sistem şi un spirit. O revoluţie nu poate porni decît de la răsturnarea acestora. / Cînd 10 ani de zile, Europa a strigat că bolşevismul este o barbarie, Europa nu greşea. Bolşevismul era o barbarie în raport cu civilizaţia şi cultura europeană. Exact în acelaşi raport este şi hitlerismul o barbarie. El este obligat de legile sale de viaţă să lupte, să conteste şi să anuleze toate valorile actuale de civilizaţie şi de cultură. / De altminteri, o face făţiş şi fără ipocrizie”(40).

Gazetarul, aflat pe marginea prăpastiei unui nou război mondial, arăta o uimitoare luciditate în denunţarea dictaturilor de stînga şi de dreapta, a demagogiei ce marca viaţa diplomaţiei internaţionale: “O fotografie din ceea ce se cheamă «culisele» conferinţei de la Londra îl arăta zilele trecute pe d. Litvinov în conversaţie cu d… von Neurath. Ambii convivi păreau să fie în excelentă dispoziţie şi în perfectă amiciţie. Emisarul Berlinului şi emisarul Moscovei. Al acelui Berlin, unde muncitorii suspecţi de cel mai vag marxism sunt executaţi fără vorbă şi fără forme. Şi al acelei Moscove, unde aceeaşi operaţie se petrece invers, pentru indivizii bănuiţi de burghezie. / Reprezentînd două sisteme de teroare ideologică opuse, cei doi domni în frac îşi surîdeau totuşi cordial, cum se cuvine între oameni bine crescuţi. Încă odată, mondenitatea se dovedeşte mai tare decît politica.”(41)

Alte articole, în aceeaşi direcţie, combat cu arme dintre cele mai diversificate aberaţia nazistă. Odată se ironizează propunerea feministelor hitleriste de-a se boicota fardurile şi rujurile franţuzeşti: moda oricum sfidează timpurile şi interdicţiile, ea se impune în ciuda tuturor opreliştilor(42). Altă dată, umoristul mimează uimirea cînd citeşte cuvintele lui Hitler, care afirmase că “va face o derogare de la programul partidului şi va îngădui să fie lăsaţi în diverse posturi tehnice experţi economici şi financiari, chiar dacă nu sunt naţional-socialişti”. Dar dacă s-a creat deja o breşă, “atunci nu cumva în toate aceste ramuri de activitate, ca şi în economie, certificatul de hitlerist devine insuficient pentru a legitima o competenţă?”(43). Alteori ziaristul persiflează ordinul salutului nazist obligatoriu, ori de cîte ori se intonează imnul hitlerist, şi aminteşte de Wilhelm Tell, eroul lui Friedrich Schiller, şi notoria sa insubordonare civică, lăudată într-o dramă în cinci acte. Iată cum Schiller însuşi se împotriveşte hitlerismului(44). Cu alt prilej, M. Sebastian îşi exprimă oroarea şi revolta în faţa deciziei naziste de-a le impune bolnavilor Sterilizarea higienică(45). Pînă şi culorile steagului lor, în loc să-i inspire respect, îi readuc în amintire trecutul criminal al Germaniei(46).

Partizanatul exprimat cu atîta determinare de M. Sebastian intra fireşte în coliziune cu interesele şi părerile tipărite de conducătorul ziarului, Nae Ionescu. Acesta din urmă, îndeosebi după a doua jumătate a anului 1933, a pornit să reabiliteze, în rîndul opiniei publice româneşti, imaginea Germaniei naziste. În septembrie ‘33, de pildă, se simţea dator să denunţe supărat “o campanie metodică dacă nu de denigrare, cel puţin de pasionată opoziţie împotriva ordinei naţional-socialiste (…) care îşi trage originea sau din cercurile evreieşti din lumea întreagă sau din cancelariile statelor din apus”. La o asemenea conspiraţie mondială împotriva Führerului, noi n-ar trebui să fim părtaşi(47). Cîteva săptămîni mai tîrziu, acelaşi Nae Ionescu le explica tuturor cît e de normal că Germania s-a retras de la conferinţa dezarmării de la Geneva, declarînd că iese şi din Liga Naţiunilor: un popor tînăr şi energic, “plin de puteri creatoare”, nu mai poate accepta injustiţiile fostelor tratate de pace(48).

După cum se vede cu ochiul liber, opiniile pe tema hitlerismului şi a Germaniei naziste, exprimate de Magistru şi de Discipol, în paginile Cuvîntului, se bat cap în cap, deşi sînt tolerate de polifonia publicaţiei. Surpriza apare doar odată cu monografia Martei Petreu care, bazîndu-se pe faptul că cititorii secolului XXI n-au frecventat, cu mic, cu mare, presa românească interbelică, ne povesteşte azi, cu elan, că opţiunile politice ale lui Nae Ionescu şi ale lui Mihail Sebastian ar fi fost “trase la indigo”(49).

Note:

(32) Marta Petreu, op. cit., p. 71.

(33) Marta Petreu, op. cit., p. 86.

(34) Mihail Sebastian, Heinrich-Gerhard Gruber, în Cuvîntul, marţi, 26 aprilie 1932, p. 1.

(35) Idem, ibidem.

(36) M. Sb., Hitler şi nudismul, în Cuvîntul, joi, 18 august 1932, p. 1.

(37) M. Sb., Adolf Hitler – mongol, în Cuvîntul, vineri, 2 decembrie 1932, p. 1.

(38) Amyntas, Adolf şi Marcu, în Cuvîntul, sîmbătă, 28 ianuarie 1933, p. 1.

(39) Amyntas, Heinrich Mann dat afară, în Cuvîntul, miercuri, 1 martie 1933, p. 1.

(40) Mihail Sebastian, “Duşmanii civilizaţiei”, în Cuvîntul, sîmbătă, 5 august 1933, p. 1.

(41) Mihail Sebastian, Doi oameni în frac, în Cuvîntul, joi, 6 iulie 1933, p. 1.

(42) Mihail Sebastian, Ideea doamnei Von Gelinck, în Cuvîntul, joi, 4 mai 1933, p. 1.

(43) Mihail Sebastian, Chiar dacă nu sunt hitlerişti…, în Cuvîntul, luni, 10 iulie 1933, p. 1.

(44) Mihail Sebastian, Wilhelm Tell şi salutul roman, în Cuvîntul, miercuri, 19 iulie 1933, p. 1.

(45) Mihail Sebastian, Sterilizarea higienică, în Cuvîntul, sîmbătă, 29 iulie 1933, p. 1.

(46) Mihail Sebastian, Negru-alb-roşu, în Cuvîntul, luni, 13 martie 1933, p. 1.

(47) Nae Ionescu, Ce avem noi cu revoluţia germană, în Cuvîntul, sîmbătă, 23 septembrie 1933, p. 1.

(48) Nae Ionescu, Cum judecăm, în Cuvîntul, joi, 19 octombrie 1933, p. 1.

(49) Marta Petreu, op. cit., p. 83.

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (3)

Etichete

Cuvintul, interbelic, Marta Petreu, Mihail Sebastian, Nae Ionescu, politica, ziarist

Pentru a edifica noua imagine, infamantă, a lui Mihail Sebastian, scriitoarea clujeană porneşte de la confecţionarea tendenţioasă a “ambalajului”. Probabil că doar specialiştii avizaţi sînt la curent că în existenţa Cuvîntului s-au succedat mai multe etape (4 noiembrie 1924 – 1 ianuarie 1934; 1 iunie 1937 – 17 aprilie 1938; 14 octombrie 1940 – 24 ianuarie 1941), că publicaţia a fost condusă de personalităţi diferite şi a cunoscut orientări divers nuanţate(12). Este adevărat că, în ultima etapă (anii 1940-1941), periodicul a reapărut în calitate de “Organ al Mişcării Legionare”. Dar, mai ales în prima sa perioadă, cea mai glorioasă, sub coordonarea lui Titus Enacovici, iar apoi a lui Nae Ionescu, ziarul a avut o incontestabilă ţinută critică, o orientare independentă, de neaservire în faţa partidelor politice, aşezîndu-se mai curînd în slujba lui Carol al II-lea (dacă luăm în considerare numeroasele fotografii de prima pagină, din anii 1930-1933, dedicate activităţilor familiei regale). Ambiţiile novatoare în cadrul breslei sînt rezumate, de altfel, într-un memorabil studiu de sinteză, de către însuşi Mihail Sebastian:

“Cuvîntul a descoperit şi a impus în presă o «pagină întîia», care-i aparţine exclusiv. Ziarele româneşti au fost mereu în marea lor majoritate anonime; scrise de anonimi pentru anonimi. Cuvîntul rupea acest anonimat metodic. Nu avea ambiţia să fie o gazetă de colportaj general, ci o publicaţie de gîndire, de control, de atitudine. Funcţia pe care şi-o recunoştea era să-şi informeze cetitorii precis, dar în acelaşi timp să prezinte această informaţie sub lumina unei judecăţi critice. Din primul moment, îşi propunea să urmărească în politică şi în viaţa publică faptele semnificative şi să le prezinte în ierarhia lor justă. / De aceea, întîiul element în gospodăria ziarului era articolul. Prima pagină îi era exclusiv dedicată. Şase articole, toate şase semnate, cu o semnătură ce fixa înainte de orice o răspundere intelectuală – toate şase strînse la un loc.”(13)

Pagina finală cuprindea, de obicei, grupajul Ultima oră, în care se făcea sinteza celor mai recente ştiri din politica internă sau externă, telegrame ale agenţiilor de presă etc. Interiorul ziarului, la începutul anilor ‘30, era ocupat cu articole de natură mondenă, ştiri de senzaţie (sinucideri, domnişoare răpite de logodnici, cadavre neidentificate cu poza reprodusă alături, omucideri răsunătoare), fapte diverse, ample dezbateri ale proceselor de escrocherie, cu publicarea in extenso a cuvîntării procurorilor sau avocaţilor la tribunal, anunţuri culturale, reportaje despre cinematografia americană şi poze ale marilor actriţe etc.

În prima sa etapă, Cuvîntul şi-a păstrat acest caracter eteroclit. Partidele politice erau atacate (cu unele slăbiciuni de simpatie pentru Nicolae Iorga), acţiunile casei regale erau mereu popularizate. Rămîne concludent un articol programatic despre poziţia gazetei, apărut în 1929 sub semnătura lui Nae Ionescu. Ziarul fusese limpede orientat împotriva partidului liberal (“Acum cîţiva ani, problema era scăparea ţării de sub tirania stearpă şi păgubitoare a liberalilor. Iar soluţia la îndemîna tuturor: restaurarea prestigiului monarhiei şi crearea unui organism politic de luptă”(14)). Pentru alungarea de la putere a liberalilor şi discreditarea lui Averescu, publicaţia îi sprijină pe ţărănişti, din postura alergătorilor care înaintează spre aceeaşi destinaţie, însă evoluează pe culoare paralele. În orice caz se pare că n-a existat o alianţă – şi cu atît mai puţin vreo subordonare – stabilită explicit (“Convingerea noastră este că tot aci în ardeleni şi în ţărănişti stă viitorul organism politic pe care îl aşteaptă ţara şi îl impune realităţilor vieţii publice. / Nu vom înceta deci de a sprijini cu scrisul nostru acest partid, atîta vreme cît păstrăm credinţa în puterile lui de viaţă”(15)). Trebuie subliniat că militantismul împotriva liberalilor – la fel ca şi acela în favoarea ţărăniştilor – nu echivalează cu vreo opţiune nedemocrată, extremistă.

Dar sentimentele se schimbă peste noapte, iar directorul-editorialist explică, după doar cîteva săptămîni, motivele divorţului: ajunşi la guvernare, ţărăniştii au încercat să-şi aservească ziarul, să-l transforme într-o gazetă idolatră. Politicienii nou-veniţi, la fel ca şi cei abia debarcaţi, nu acceptă relaţii de la egal la egal cu o presă care se vrea totuşi liberă să le critice eşecurile. Foştii amici tolerează de-acum, şi ei, doar supunerea oarbă(16). Reorientarea de program se produce, din mers, în favoarea aducerii la domnie a lui Carol al II-lea. Articolele insistente de încurajare a Restauraţiei, ediţiile speciale prilejuite de întronarea prinţului pogorît din Occident, fotografiile triumfaliste şi ditirambii monarhici mărturisesc noua direcţie a ziarului, în perioada 1930-1933. Nici aici nu se poate vorbi de vreun partizanat nedemocratic al Cuvîntului, care se plasează doctrinar, tocmai dimpotrivă, în inima sistemului constituţional.

Relaţia dintre Carol al II-lea şi Nae Ionescu pare să fi fost, pentru scurtă vreme, armonioasă. Regele a avut, la începutul domniei, abilitatea de a-şi apropia factorii politici mai influenţi, pentru a-şi consolida puterea. Însă pe măsură ce veleităţile autoritare ale domnitorului devin mai pregnante, mergînd spre subordonarea progresivă a instituţiilor ţării, personajele incomode – printre care şi directorul Cuvîntului – au sfîrşit marginalizate. Aşa se explică noua simpatie a lui Nae Ionescu, vizibilă mai ales din a doua jumătate a anului 1933, pentru Garda de Fier şi Germania nazistă, aflate în plină ascensiune. Opţiunile democrate de pe spectrul politic fuseseră deja epuizate. Astfel că, într-un interval de numai patru ani (1929-1933), pot fi documentate în paginile Cuvîntului poziţii politice extrem de fluide ale lui Nae Ionescu: întîi se plasează împotriva liberalilor de la guvern, dar e aliat natural cu ţărăniştii din opoziţie; apoi se pronunţă împotriva ţărăniştilor veniţi la guvernare, dar militează pentru consolidarea dinastiei, prin aducerea pe tron a lui Carol al II-lea; apoi formulează prudente rezerve antimonarhice, dar exaltă noua “spiritualitate” legionară.

E frapant să constaţi, retrospectiv, doza de naivitate politică a lui Nae Ionescu, profesorul venerat de studenţime. Pesemne că, pentru a-şi păstra nealterate libertăţile de manevră, magistrul s-a îndîrjit mereu împotriva forţelor aflate la putere, investindu-şi succesiv speranţele ori în opoziţie, ori în trimisul mesianic din depărtare, ori într-o mişcare “transcendentă”, izbăvitoare. Imaginea lui haiducească poate fi – în ochii unor adolescenţi – seducătoare, însă eficienţa concretă a acţiunilor rămîne, în mod vădit, catastrofală.

Savuroase pagini zeflemitoare de analiză, privind inconstanţa mentorului tinerimii, a publicat deja G. Călinescu în lucrarea sa monumentală: “Adevărul este că Nae Ionescu nu construia un sistem, ci propaga o acţiune, al cărei program rămînea mereu în alb. Din teoria «trăirii», el scoate invitaţia la «aventură». Elevii săi sînt mai ales evrei, deoarece noţiunile de «viaţă», «problemă», «experienţă» le sînt acestora (obsedaţi de poziţia lor în societatea umană) mai scumpe decît acelea de «creaţie» şi «absolut». Dar e urmat deopotrivă şi de tinerii cu aspiraţii politice, care văd în ideea de «trăire» îndreptăţirea acţiunii. Învăţătorul îi cheamă la Universitate spre a le ponegri filozofia contemplativă şi-i ia de braţ la redacţie spre a face cu ei «experienţe». El nu are personal şi principial nici o filozofie, afară de aceea cuprinsă în hotărîrea de a primi directive de la viaţă. (…) Că elevii n-au înţeles subtilitatea doctrinei, se vede din aceea că evreii atraşi de studiile sale iudaiste şi de vechea lui politică libertară (a vorbit chiar la căminul sionist) sînt surprinşi de contradicţie, în vreme ce ortodocşii naţionalişti îl cred de al lor. Filozoful a putut trece prin atitudinile cele mai opuse cu o candidă dezinvoltură, susţinînd odată statul ca instrument tehnic, în afara conceptului de naţiune, şi altă dată statul naţional ortodox”(17).

O judecată şi mai brutală emite Z. Ornea, care îl vede pe directorul Cuvîntului ca pe un individ complet lipsit de scrupule, întrucît “nu se poate vorbi de o sinceritate în adoptarea unui credo la un cinic care n-a crezut niciodată în nimic”(18). Era cam greu, în asemenea circumstanţe zigzagate, să se găsească cineva care să păşească pe urmele conceptuale ale filosofului politician. Cu toate acestea, Marta Petreu are impresia, în studiul său, că acolo unde era vorba despre o oportunistă piruetare în roza vînturilor poate fi totuşi identificată o ideologie năistă clară şi unitară – constant autohtonă, antieuropeană, nedemocrată – precum şi o filiaţie ideatică, spre învăţăcel(19). Curajoasă ipoteză!

Note:

(12) Vezi Ion Hangiu, Dicţionarul presei literare româneşti (1790-2000), Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2004, p. 135.

(13) Mihail Sebastian, “Cuvîntul”, de la 4 noiembrie 1924 pînă astăzi, în Cuvîntul, luni, 6 noiembrie 1933, pp. 3-10; aici, citat de la p. 3.

(14) Nae Ionescu, Pentru mai multă claritate, în Cuvîntul, sîmbătă, 16 noiembrie 1929, p. 1.

(15) Nae Ionescu, ibid., p. 1.

(16) Vezi Nae Ionescu, Ce e un gazetar, sau: originea disensiunii, în Cuvîntul, miercuri, 15 ianuarie 1930, p. 1.

(17) G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 953, 954.

(18) Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995, p. 233.

(19) “Convingerile lui politice [ale lui M. Sebastian – n.n., L.A.], trase la indigo după acelea ale patronului său, sînt antieuropene, antidemocratice, autarhiste”, vezi M. Petreu, op. cit., p. 83.

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (2)

Etichete

antisemitism, Cuvintul, interbelic, Marta Petreu, Mihail Sebastian, Nae Ionescu, politica, ziarist

Am evocat două scandaluri aprinse în jurul lui Sebastian. M-aş referi în continuare la al treilea, legat tot de numele său. După cele două valuri de discuţii, care au durat ani în şir, a apărut o carte incendiară a Martei Petreu: Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (Iaşi, Ed. Polirom, 2009). Aici era pusă în discuţie tinereţea scriitorului, o etapă existenţială înflorită sub auspiciile unui mentor dubios. Ce ne facem că Nae Ionescu a fost unul dintre ideologii extremismului, unul dintre maeştrii legionarismului? Ziarul Cuvîntul, pe care-l conducea, a fost interzis la începutul anului 1934, după ce în decembrie ‘33 primul-ministru I.G. Duca a fost asasinat de legionari. Regele Carol al II-lea, în confruntările politice ale momentului, a apreciat – şi probabil nu s-a înşelat prea tare – că Nae Ionescu a fost instigatorul acestor descreieraţi, iar organul său de presă a avut o contribuţie ideologică la vărsarea de sînge. Activitatea sa publică a dus la o crimă abominabilă. Iată că intelectualul nu este scutit de responsabilitate juridică şi morală, gesturile lui îl pot conduce la puşcărie, tipăriturile sale pot fi suspendate sau interzise.

Care era situaţia lui Mihail Sebastian? El a fost ziarist angajat la Cuvîntul. Iar cotidianul respectiv a fost interzis, pentru că directorul Nae Ionescu a fost considerat mentor al legionarilor. Una şi cu una fac două: înseamnă că şi Mihail Sebastian a fost legionar. Sau măcar simpatizant activ al extremei drepte. Iar atunci tot ceea ce ne spune în jurnalul său, legat de Holocaust şi tragediile suferite de evrei, reprezintă doar o conversiune tîrzie, după un păcat abominabil, şi trebuie luat sub beneficiul îndoielii. Vicisitudinile martorului erau zvîrlite la coş, frămîntările lui erau devalorizate.

Cartea lansată pe piaţă de Marta Petreu e înţesată cu numeroase citate din Cuvîntul. Autoarea se prevalează de deontologia examinării documentelor autentice. Oricine îndrăzneşte să schiţeze o mimică incredulă, în faţa demonstraţiilor ei şarjate, este trimis să verifice textele originale. Trebuie adăugat că, pînă recent, articolele politice ale lui Mihail Sebastian nu au stat la îndemîna publicului larg. Aveai de mers în biblioteci rare, de specialitate, să scormoneşti în presa interbelică, să parcurgi sute de pagini îngălbenite, pentru a verifica autenticitatea unor ipoteze ciudate. Din fericire situaţia aceasta ingrată s-a remediat. Sub auspiciile Academiei Române a început să apară la Bucureşti o consistentă serie de Opere ale lui Mihail Sebastian, dintre care volumele III-VI cuprind tocmai publicistica din 1926-1935, pusă acum la dispoziţia cititorilor.

Interpretarea avansată de Marta Petreu vine împotriva a tot ce-au scris specialiştii despre Sebastian în ultimele decenii. Nimeni n-a consemnat, în dreptul scriitorului persecutat, vreo activitate extremistă. Potrivit lui Vicu Mîndra, editorul din 1962 al unor Opere alese, “nu încape îndoială, şi acest lucru trebuie precizat cu toată atenţia, că, din momentul înfruntării lucide a pericolului fascist, sensul activităţii lui M. Sebastian este necontenit ascedent”(1). Totuşi cercetătoarea clujeană îi contestă azi aprecierile, considerîndu-le doar simple judecăţi conjuncturale, menite să înlesnească republicarea, în perioada comunistă, a gazetarului interbelic, şi ne asigură hotărîtă că “Sebastian a continuat să privească fascismul cu simpatie, justificîndu-i existenţa prin cele mai extravagante argumente…”(2).

O precedentă exegetă, care s-a exprimat într-o solidă monografie, l-a analizat deja, pe spaţiul unui întreg capitol, pe gazetarul M. Sebastian. Entuziasmul Dorinei Grăsoiu poate fi uşor descifrat: “Mai bine de un deceniu, el s-a dovedit nu doar unul dintre gazetarii informaţi în problemele social-politice ale anilor interbelici, ci şi un spirit combativ, lucid, capabil să sesizeze (şi, uneori, să anticipeze) gravele evenimente ce au zguduit omenirea. / Articolele zilnice, semnate în Cuvîntul şi Rampa, adevărate acte de atitudine civică, izvorîte dintr-o stringentă nevoie de opinie, de adevăr, abordează franc (deseori, incisiv) probleme de maximă importanţă pentru lumea acelor ani: de la cele politice, ce ameninţau să ducă la declanşarea unui cataclism universal, la cele economice, sociale, etice, intelectuale, cu un caracter mai mult sau mai puţin local. / Atent, sensibil şi receptiv la tot ce ţine de traiul cotidian, la faptele mărunte, «diverse», Sebastian investighează, cu mijloacele proprii gazetarului (reportaje, interviuri, comentarii) o vastă arie a vieţii româneşti dintre cele două războaie mondiale. Duşman învederat al ipocriziei, laşităţii, minciunii, prefăcătoriei, el le demască, indiferent de risc (şi riscuri au existat) la orice nivel le depistează: individ, instituţie sau sistem. O face dintr-un înalt sentiment al moralităţii scrisului, dar şi din conştiinţa clară că altfel gazetăria nu şi-ar găsi nici o justificare, singura ei raţiune rămînînd aceea de a căuta «un adevăr» şi a exprima «o sinceritate»”(3).

Iată că apare Marta Petreu, vreo două decenii mai tîrziu, examinează aceeaşi publicistică a lui M. Sebastian şi – uitînd să amintească lucrarea celei care o precedase – ne asigură că lucrurile stau tocmai pe dos: “Marea cantitate de comentarii politice ocazionale pe care le-a scris arată că pînă la sfîrşitul anului 1933, poate chiar pînă ceva mai tîrziu, pînă la începutul anului 1935, Sebastian a fost – la fel ca mulţi colegi de generaţie – un antipaşoptist convins, un antidemocrat pe faţă (antiliberal înverşunat şi permanent, antiţărănist convins – în măsura în care ziarul său era antiţărănist); la fel, el a fost cuprins de starea «revoluţionară» a epocii şi a locului; a fost un antihitlerist ingenios [sic! – L.A.], a simpatizat fascismul mussolinian [sic! – L.A.] şi pe revoluţionarii spanioli (fie ei de stînga, ca Francesc Macià, sau de dreapta, ca Franco); a fost un antieuropean rece şi, complementar, un înflăcărat adept organicist al autarhiei României”(4).

O reputată editoare, Cornelia Ştefănescu, insistase pe cantitatea considerabilă a publicisticii lui interbelice, de inclus în viitoare volume (cel puţin 500 de pagini pentru un an) şi subliniază importanţa acesteia, ce rezidă tocmai în demnitatea şi verticalitatea ilustrate permanent de către Mihail Sebastian: “În numele acestui intelectual [apolitic – n.n., L.A.] a scris în Cuvîntul, începînd din 1932, şi la Rampa, în 1935, articole vehemente şi tenace totodată, ca poziţie, împotriva fascismului şi a războiului (…). Atitudinea de «intelectual însingurat» adoptată ca notă personală nu l-a determinat să abdice de la perspectiva fundamental democratică a gîndirii sale. Ea se găseşte exprimată, nu o dată, cu înţelepciune, în luările de poziţie împotriva fascismului şi a războiului”(5). Aceeaşi exegetă pune în lumină calităţile personale pe care le-a regăsit cu bucurie în activitatea gazetarului: “Francheţe, luciditate, perspicacitate, onestitate, concreteţe, substanţialitate sînt atribute esenţiale corelate între ele în diversitatea contradictorie a realităţii surprinse de Mihail Sebastian…”(6).

Cu toate acestea, în recenta sa lucrare, Marta Petreu o contrazice pe migăloasa comentatoare, o acuză că ar prelungi o mistificare şi ne asigură că Sebastian “a scris texte prin care a lovit, din toate puterile, în democraţia românească, făcînd în mod obsecvios jocul gardist al lui Nae Ionescu”(7).

Eseista clujeană îşi întemeiază cartea pe identificarea unui moment fundamental de ruptură în conştiinţa lui Mihail Sebastian, în urma criticilor violente la care a fost supus, începînd cu 1934, pentru publicarea romanului De două mii de ani… Înaintea datei fatidice, Sebastian ar fi fost un jurnalist dezlănţuit, autor de “tablete împieliţate”(8), nociv agent antidemocrat şi antieuropean. După pragul cu pricina, “trezit” datorită şocului suferit, ar fi alunecat pe o linie vag democrată (în lipsă de altceva mai bun), fadă, cu un scris “acum aşa de rezonabil, încît chiar plat, chiar olecuţă [sic! – L.A.] nesărat”(9). Totuşi ipoteza intră în contradicţie cu opinia formulată de Maria Dinescu, autoarea unei precedente monografii pe acelaşi subiect: “La Mihail Sebastian nu se poate urmări o evoluţie în timp a gîndirii şi exprimării sale publicistice, valoarea literară şi în special valoarea de gîndire impunîndu-se de la primele foiletoane. Recunoşti un permanent efort pentru închegarea sistematică a ideilor şi o exprimare concisă, de aceea foiletoanele care, de obicei, mor o dată cu paginile citite ale ziarelor, la el rezistă în timp şi ne satisfac şi astăzi”(10). E regretabil că, în bibliografia cărţii tipărite de Marta Petreu, nici această investigaţie, din care tocmai am citat, nu a putut fi menţionată. Mai ales că, aşa cum ne asigură fără a clipi autoarea plecată în căutarea Diavolului, pînă în prezent “nimeni nu s-a ostenit (…) să-i recitească lui Sebastian toată opera de publicist”(11). Poate că realitatea ar fi trebuit mai atent nuanţată.

Note:

(1) Mihail Sebastian, Opere alese, vol. I-II, ediţie de Vicu Mîndra, 1962, p. V; citat de Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Iaşi, Ed. Polirom, 2009, p. 253.

(2) Marta Petreu, op. cit., p. 86.

(3) Dorina Grăsoiu, Mihail Sebastian sau ironia unui destin, Bucureşti, Editura Minerva, 1986, p. 144.

(4) Marta Petreu, op. cit., p. 96-97.

(5) Mihail Sebastian, Opere I, Publicistică. Articole, cronici, eseuri (1926-1928), ediţie, prefaţă, tabel cronologic, note şi comentarii de Cornelia Ştefănescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1994, p. XV.

(6) Ibid., p. XX.

(7) Marta Petreu, op. cit., p. 122.

(8) Marta Petreu, op. cit., p. 96.

(9) Marta Petreu, op. cit., p. 168.

(10) Maria Dinescu, Mihail Sebastian publicist şi romancier, Bucureşti, Editura Du Style, 1998, p. 21.

(11) Marta Petreu, op. cit., p. 216.

Teaching Dante (2)

Etichete

Brunetto Latini, Dante, Divina Comedie, homosexuali, infamie, interpretare, recunostinta, Rod Dreher, ziarist

În cîntul XV din Infern, protagonistul Dante se întîlneşte cu fostul său magistru, Brunetto Latini. Revederea neaşteptată îi smulge o exclamaţie de surprindere: “siete voi qui, ser Brunetto?”. La fel de mult se bucură şi bătrînul învăţător, acum decăzut într-un hal fără de hal, însă fericit să-şi încurajeze fostul învăţăcel şi să-i prezică un destin glorios peste veacuri, dacă va avea curajul de a-şi urma steaua norocoasă (“Ed elli a me: ‘Se tu segui tua stella, / non puoi fallire a glorïoso porto, / se ben m’accorsi ne la vita bella’”). La elogiile primite, Dante răspunde cu o la fel de emoţionantă confesiune de recunoştinţă, faţă de scumpa imagine paternă a celui care în lumea de zi cu zi l-a învăţat cum omul se eternizează (“ché ‘n la mente m’è fitta, e or m’accora, / la care e buona imagine paterna / di voi quando nel mondo ad ora ad ora / m’insegnavate come l’uom s’etterna”).

Întregul pasaj, de-o impresionantă vibraţie sufletească, e totuşi contrabalansat de postura în care se află Brunetto în Infern şi de păcatul pentru care este sancţionat. De fapt sîntem în Cercul al VII-lea, unde sînt osîndiţi homosexualii. Ei aleargă fără încetare, biciuiţi de-o veşnică ploaie de foc. Alături de Brunetto se mai frămîntă şi alte nume de vază ale acelor vremuri: Priscian, d’Accorso, episcopul de’ Mozzi, iar ceva mai încolo nobilii Rusticucci, Tegghiaio şi Guido Guerra. A curs multă cerneală în paginile comentatorilor, care s-au străduit să explice, de-a lungul anilor, cum de-a reuşit Dante să juxtapună, în versurile sale, două ipostaze aparent incompatibile: admiraţia sublimă faţă de un magistru mort şi conotaţia degradantă, infamantă, a viciului său pedepsit. Un analist recent, Riccardo Scrivano, care a recitit cu atenţie întregul cînt XV, ne propune să nu căutăm o rezolvare unilaterală, prin ştergerea culpei lui Brunetto, sau prin relativizarea admiraţiei lui Dante: “nu putem concilia cu forţa ceea ce nu trebuie conciliat: aşadar e neavenit să credem că îl explicăm pe Brunetto negînd păcatul ori compătimirea lui Dante”. Lucrurile trebuie luate aşa cum sînt. Divina Comedie ne prezintă o realitate problematică, de multe ori delicată şi contradictorie.

În faţa acestei mirabile complexităţi artistice a poeziei danteşti, jurnalistul Rod Dreher amputează conotaţiile pasajului şi ne vorbeşte înflăcărat numai despre îndemnul lui Brunetto: “believe in yourself”. Lectura lui e vulgar de simplă, deformatoare.

Teaching Dante (1)

Etichete

adulter, Dante, Divina Comedie, Francesca, interpretare, pasiune, ratiune, Rod Dreher, ziarist

Ziaristul Rod Dreher îşi continuă aventurile sporovăielilor pe blogul The American Conservative. Orice i se întîmplă de-a lungul zilei, omul reuşeşte s-o lege în vreun fel de Dante. Dacă are de condus maşina cîteva ceasuri, pe o distanţă lungă, ascultă fireşte înregistrarea terţinelor celebre. Cînd şade la masă, închină paharul de vin ori savurează friptura, gîndul îi zboară la versurile medievale. Sau cel puţin asta ne declară. De-aici şi pînă la a se-ntreba demonstrativ How To Teach Dante To High Schoolers era o distanţă de-un pas. Naivitatea lui – cînd e dusă la exces – merită să fie totuşi examinată pentru a fi corectată. Iată-l prezentîndu-le adolescenţilor, în mod stîlcit şi parţial, trei situaţii celebre din Divina Comedie.

 At least three of the damned the pilgrim meets in Hell symbolize things considered virtuous in today’s world. Francesca followed the passions of her heart, yet she is damned. Brunetto Latini advises Dante to set his course through life by his own stars, and he will succeed. Ulysses exercised boundless curiosity and a craving for discovery — yet is punished for it. Follow your heart, believe in yourself, chase your dreams — these are all things our popular culture tells us are goods. Why does Dante condemn them?

Bieţii şcoleri – în faţa cărora s-ar pomeni vorbind Rod – ar cam avea de furcă să-i răspundă la asemenea întrebări inepte. Toate trei denotă cunoaşterea părtinitoare a unor personaje danteşti celebre. Francesca – eroina cîntului V din Infern – şi-a urmărit, ce-i drept, pasiunea inimii, dar asta a condus-o la amorul ilegitim pentru cumnatul Paolo. Atît în Evul Mediu italian, cît şi în Postmodernismul american, adulterul incestuos riscă uneori să fie sancţionat de soţul încornorat: dincolo cu spada, dincoace cu carabina. Nimic surprinzător în ordinea lucrurilor. Admirabil e mai ales felul în care Dante a ştiut să dozeze, în poezie, tensiunea dintre osîndă şi milă, dintre raţiune şi pasiune. Francesca a greşit şi e pedepsită, deşi e compătimită, căci a fost subjugată de iubire. Să vezi în toate astea doar banalul “follow your heart” denotă o lectură vulgar de simplă, deformatoare.