Pinocchio în acţiune (2)

Etichete

candidatura, minciuni, plagiat, politica, scandal, sofisme, Victor Ponta

Minciuna directă, flagrantă, e destinată să-l ia de piept pe ascultător şi să-l lase perplex. E cazul afirmaţiei că Ponta a plătit politic (şi moral!) pentru plagiatul său. Să ne amintim cîteva situaţii asemănătoare. Ministrul Apărării din Germania, Karl-Theodor zu Guttenberg, a fost acuzat că şi-a plagiat teza doctorală, iar la scurt timp politicianul cu perspective a fost nevoit să demisioneze, să dispară de pe scena publică. Preşedintele în exerciţiu al Ungariei, Schmitt Pál, a fost dovedit că şi-a plagiat doctoratul şi, după o serie de eschive, s-a retras din funcţiile statale. În plan autohton, miniştrii Mang şi Dumitrescu au plecat de la Educaţie, după acuzaţiile de plagiat. Singur Victor Ponta a rămas neclintit la şefia partidului şi a guvernului, pregătindu-şi chiar ascensiunea, printr-o nouă candidatură. Care a fost, prin urmare, “plata politică” (şi morală!) pentru greşeala făptuită “în urmă cu 16 ani”?

În realitate Ponta n-a formulat niciodată scuze publice pentru grava fraudă ştiinţifică şi etică pe care a comis-o. El n-a renunţat în mod limpede şi neechivoc la titlul academic obţinut prin înşelăciune. Nu şi-a retras cărţile plagiate de pe piaţă, să le dea la topit. După o tăcere de doi ani pe acest subiect – combinată cu manevre de culise pentru “rezolvarea” situaţiei –, iese acum la suprafaţă cu un şir de viclenii. “O parte a opiniei publice mă consideră vinovat” reprezintă o strategie de focusare a adevărului. În fapt eroarea sa stigmatizantă, amplu mediatizată de cele mai prestigioase mijloace de informare, l-a aruncat pe primul-ministru român în penumbra internaţională. Din stirpea unui Adrian Severin (politician european care a fost filmat în timp ce primea avantaje necuvenite, dar care a refuzat cu obstinaţie să demisioneze pînă cînd i-a expirat mandatul), performanţa externă a lui Victor Ponta frizează penibilul, din cauza lipsei de credibilitate etică.

Probabil consilierii de imagine i-au recomandat acum să recurgă la sofismul ad misericordiam, să caute adeziunea electoratului prin stîrnirea milei pentru situaţia sa tristă (“M-a afectat foarte tare, aş minţi să spun că nu m-a afectat tot acest scandal şi acuzaţia aceasta repetată”). Omul e mîhnit, ar fi bine să-l votăm. După o escrocherie, altă viclenie. După o şmecherie, altă pungăşie. Aşa se construieşte o carieră de politician, urcîndu-se treptele duplicităţii şi ale contrafacerii. Pînă cînd?

Publicitate

Pinocchio în acţiune (1)

Etichete

candidatura, minciuni, plagiat, politica, scandal, sofisme, Victor Ponta

S-au împlinit doi ani de cînd premierul Victor Ponta a fost acuzat de prestigioasele publicaţii Nature şi Frankfurter Allgemeine Zeitung că şi-a plagiat teza de doctorat. Informaţia a fost reluată pe tot globul de Agenţia Reuters, Agenţia France Presse, Agenţia Associated Press, El Mundo, Washington Post, The Guardian, Global Post, Le Figaro, Chicago Tribune, Radio Kossuth Budapesta, ba chiar şi de portalul nigerian PM News. În acest răstimp s-a succedat o serie de frămîntări politico-ştiinţifice, pe faţă sau prin culise. Chestionat la Bruxelles asupra situaţiei sale, Ponta le-a declarat în iunie 2012 ziariştilor spanioli că va demisiona dacă se dovedeşte că a plagiat. În paralel subordonatul lui, antologicul Liviu Pop, desfiinţa Consiliul Naţional de Etică, doar cu cîteva ore înainte ca acesta să se pronunţe; schimba componenţa Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor Universitare, care tocmai voia să constate plagiatul. Decanul Facultăţii de Drept îşi prezenta subit demisia, ceea ce n-a împiedicat Universitatea din Bucureşti să declare public stabilirea şi reprobarea plagiatului.

Pregătindu-şi terenul pentru alegerile prezidenţiale, alaltăieri pricinaşul şi-a recunoscut strategic isprăvile ştiinţifice. E o premieră care merită consemnată. Ce-a avut de zis? “Eu am o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care mă absolvă de această acuzaţie. Mai mult decît atît nu pot decît să mă duc, nu ştiu, la Tribunalul de la Haga. Deci, strict instituţional acesta este răspunsul meu.” De fapt ICCJ a decis în luna martie că Victor Ponta nu va fi urmărit penal pentru fapta sa, nicidecum că ea nu s-ar fi produs, ori că făptaşul ar fi inocent. Argumentaţia politicianului a continuat: “Al doilea răspuns, care e cu caracter personal: sunt acuzat de ceva ce am făcut rău, am greşit în urmă cu 16 ani. Dacă omoram pe cineva, după 16 ani cred că eram pus în libertate. Cred că am plătit preţul politic, moral. M-a afectat foarte tare, aş minţi să spun că nu m-a afectat tot acest scandal şi acuzaţia aceasta repetată. Am o întrebare: cam cîte zeci de ani trebuie să plătesc pentru ceva ce, sigur, justiţia a zis că sunt nevinovat, dar o parte a opiniei publice mă consideră vinovat?”

O frecventă viclenie de argumentaţie aruncă în desuetudine faptele incomode care sînt dezbătute, pentru a le goli de semnificaţie. “Am greşit în urmă cu 16 ani” este o afirmaţie nerelevantă, atîta vreme cît, după doctoratul contestat, au apărut şi alte cărţi cu semnătura autorului Victor Ponta, acuzate că includ ample pasaje plagiate. Printre acestea se află Răspunderea în dreptul internaţional umanitar, tipărită în 2010 şi aflată pînă azi în vînzare. Lucrarea li “se adresează, în egală măsură, atît studenţilor, teoreticienilor, cît şi tuturor celor interesaţi de problematica dreptului internaţional umanitar şi a celui internaţional deopotrivă”. Departe de-a fi vorba despre o eroare uitată, a unui autor pocăit, asistăm la o falsificare ştiinţifică flagrantă, care îşi continuă efectele în prezent.

Alte minciuni de la Viorel Ilişoi

Etichete

aniversare, antisemitism, minciuni, Paul Goma, Viorel Ilisoi, ziarist

Ziaristul ar trebui să fie omul care, la gazetă, scrie despre lucruri aşa cum s-au întîmplat în realitate. S-o credeţi voi! În România de azi jurnalistul se vădeşte adesea lefegiul care ia faptele şi le suceşte gîtul, aşa cum îi convine şefului care dă banul. Mă uit, de pildă, la Viorel Ilişoi, simbriaşul lui Dan Voiculescu. Probabil convins în urma practicii îndelungate că el, prin vorbele sale, dă adevărului dreptul la existenţă, omul a încropit o zicere aniversară despre Paul Goma. L-am tras de mînecă s-o lase moale cu braşoavele. A găsit cu cale să-mi dea o replică. Stilul e omul, aşa că merită să ne oprim oleacă la detalii.

Îi ziceam că lăudarea talentului literar al prozatorului expatriat nu e în măsură să-mi tulbure siesta. El îmi răspunde: “O părticică din textul meu (…) i-a stricat siesta domnului Laszlo Alexandru”. Îi arătam că elogierea iscusinţei meşteşugăreşti a lui Goma o făcusem, cu probele aferente, încă de-acum 20 de ani (aşadar demersul lui de-acum e tardiv şi superficial-constatativ). El îmi replică senin: “Deci aici suntem de aceeaşi părere. Bun”. Îi indicam volumul Săptămîna Roşie ca un autentic focar de antisemitism dezgustător în opera lui Paul Goma. El mă abureşte de pe-un alt peron: “Am scris despre cum (sic! – L.A.) antisemitismul e folosit ca pretext pentru ostracizarea scriitorului atunci cînd argumentul lipsei de talent nu mai ține”. Îl informam că o sumă de personalităţi publice din ţară şi de-afară s-a indignat de noul curs al (ne)gîndirii idolului său din Belleville. El mă asigură hlizindu-se de după uluci: “N-am zis în textul meu nici că Goma e antisemit, nici că nu e”. (De parcă driblarea evidenţelor ar fi aşa o performanţă gazetărească!) Dădeam cu vreo zece zile în urmă, pe acest blog, numărul Sentinţei Civile a Judecătoriei Bucureşti şi data şedinţei publice a Tribunalului Bucureşti, prin care cele două instituţii au respins ca nefondat procesul deschis de Paul Goma împotriva celor care l-au acuzat – pe bună dreptate – de antisemitism. Viorel Ilişoi mă răstălmăceşte azi, cu lipsa de scrupule deprinsă de la patronul său: “Domnul Laszlo Alexandru ne spune că a auzit domnia sa că atît judecătoria, cît și tribunalul și-au format deja o părere. Fără proces.” Poate vrea să-i pun sentinţele pe internet, ca să-i mai treacă buna-dispoziţie.

Partea cea mai tristă se piteşte în P.S.-ul filologic, unde Viorel Ilişoi mă asigură că el e “ziarist la Voiculescu”, dar nu e “ziaristul lui Voiculescu”. De parcă diferenţa de prepoziţie i-ar spăla obrazul. După care omul aplică metoda “Ceata lui Piţigoi – dai într-unul, ţipă doi” şi îşi expune replica mincinoasă atît pe blogul personal, cît şi pe site-ul Jurnalului Naţional. Cu o mică deosebire. Zvîcnetul de demnitate – prin care bietul de el se proclama “la” Voiculescu, dar nu “de-al lui” Voiculescu – este emasculat din gazeta patronului.

Îi urez jurnalistului Viorel Ilişoi să-şi fraierească liniştit cititorii. Pe mine, unul, ştiu că m-a plictisit.

Marga şi auto-bibliografia

Etichete

Andrei Marga, carti, demisie, ICR, minciuni, politruc

Pe la începutul lunii martie 2013, în contextul unei polemici mai ample cu Andrei Pleşu, care-i imputa folosirea banilor publici pentru editarea propriilor cărţi, Andrei Marga replica băţos: “Nu am publicat nici un volum la ICR cu care să-mi împodobesc bio-bibliografia. Nu am nevoie să apelez la această editură”.

Pe la jumătatea lunii iunie 2013, înainte de-a fi ejectat prin hotărîre parlamentară, Marga demisionează de la cîrma ICR. În mesajul de goodbye îşi recapitulează numirea în funcţie: “La 11 septembrie 2012, Senatul României m-a numit în funcția de președinte al Institutului Cultural Român. (…) Am acceptat numirea și am trimis declarația de intenții (vezi Andrei Marga, Cultură, democrație, modernizare, ICR, București, 2013, pp. 99-104)”. Deci volumul care n-a fost publicat la ICR există totuşi?

Politrucul în derivă ne asigură, vreo cîteva fraze mai apoi, că activitatea lui recentă a fost imortalizată şi în altă carte: “Documentele acțiunii la ICR constituie un nou volum (cu titlul Alocuțiuni, reacții, documente, 2013), în succesiunea celui evocat”. Culmea mistificării politice este să-ţi renegi public apariţia cărţii, pentru a o flutura arogant două luni mai tîrziu, împreună cu încă una din aceeaşi speţă. Şi, în timp ce faci toate astea, să-i previi grijuliu pe oamenii din jurul tău: “în România se minte vîrtos și se deformează copios vorbele și faptele”. Cretanul Marga atrage atenţia că toţi cretanii sînt mincinoşi.

Marga şi adevărul

Etichete

Andrei Marga, Andrei Plesu, editura, minciuni, propaganda

Cred că sînt lipsite de interes mizele politice ale recentei confruntări dintre Andrei Marga şi Andrei Pleşu. Dar atunci cînd actualul şef al Institutului Cultural Român din Bucureşti scrie, negru pe alb: “Nu am publicat nici un volum la ICR cu care să-mi împodobesc bio-bibliografia. Nu am nevoie să apelez la această editură” – consider că e cazul să i se vîre sub nas coperta volumului Cultură[,] democraţie[,] modernizare.

Doar virgulele vin de la mine, sub stimulul ortografiei. Enumeraţia pompieristică e toată din partea activistului care îşi reneagă publicaţia.