Scriitor în pandemie (2)

Etichete

Divina Comedie, Lectura lui Dante, literatura, Radio Cluj, Romain Gary, scriitor

Daniel Moșoiu: Am înțeles că urmează să apară, în trei volume, dacă nu mă înșel, Lectura lui Dante. La capătul a 22 de cărți pe care le-ați publicat pînă acum. Lectura lui Dante cred că încununează acest parcurs editorial.

L.A.: Așa este. E proiectul meu de suflet. Dar vreau să vă spun că, în viitorul apropiat, drumurile mele se “trifurcă”, nu se bifurcă. Am acest proiect, despre care cu drag o să spun cîteva cuvinte, Lectura lui Dante, 3 volume, sînt aproape 2.000 de pagini, acum fac ultima corectură și urmează să dau bunul de tipar. Mai am, gata corectată, o carte, o recapitulare a eseurilor mele mai vechi, care va apărea în Israel. Este o sinteză a scrierilor mele despre evrei și antisemitismul cu care s-au confruntat în cultura română. Asta va apărea ori la sfîrșitul anului în curs, ori la începutul anului viitor, la Editura Saga din Israel. Lectura lui Dante va apărea la Editura Cartier din Chișinău. Cum vedeți, eu lucrez la export în acest moment. Dar lucrez și la import, cu a treia direcție editorială. Pînă acum am scos patru volume cu traducerile mele din Nuvele pentru un an, de Luigi Pirandello, aici, la Editura Ecou Transilvan din Cluj.

D.M.: O altă obsesie…

L.A.: Volumul cinci l-am terminat deja de tradus, mai am douăzeci de pagini din volumul șase. Primele patru, cum spuneam, deja sînt publicate. Undeva prin luna ianuarie apar și următoarele două. Ca să ajung la șase. Deci astea sînt, pe scurt, cele trei direcții unde trudesc în paralel.

D.M.: Și veți încheia nuvelele lui Pirandello…

L.A.: Nu-nu. Fiindcă nuvelistica lui are cincisprezece volume. Așa că va trebui să avem bani și tutun, cum se spune. Adică energie de lucru. Dar, dacă reușesc să merg tot cu două volume traduse pe an, înseamnă că sînt un băiat harnic.

D.M.: Ei, de obicei sînteți harnic. Prolific.

L.A.: Pot să spun, fără falsă modestie, că dacă mă uit la mine de sus, am impresia că este etapa cea mai ocupată din toată biografia mea intelectuală. Cu aceste proiecte gigantice, fiindcă vorbim de vreo 3.000 de pagini cu publicare iminentă, ca autor și ca traducător, nu apuc să mă stresez prin casă că e virusul afară, că e pandemie. Eu n-am timp să dorm, mănînc mai rar, cînd îmi aduc aminte. E mai interesant așa, cînd nu ești liber să-ți zboare mințile pe pereți. Muncesc de nu-mi văd capul.

D.M.: Pentru dumneavoastră era tot un fel de stare de alertă, sau de urgență, și înainte.

L.A.: Da. Păi douăzeci și două de cărți, totuși, n-au fost simplu de scris. Darămite de publicat, să umblu după fiecare. Desigur, fără cele traduse. Fiindcă în total sînt peste patruzeci. În fine. Sînt un tip activ. După ce n-o să mai fiu, n-o să mai fiu nici activ. Mergem înainte, pînă cînd avem un orizont în fața noastră.

D.M.: Dar spuneți-mi, în toată această perioadă de pandemie, în starea de urgență, ați avut și dispoziția necesară pentru lucru? Pentru scris? Nu v-a afectat într-un fel?

L.A.: O-ho. Mă bucuram că n-am obligațiile celelalte: să mă scol de dimineață, să stau la tramvai, să mă duc la școală, nu mă chema lumea să țin conferințe (fiindcă nu s-au mai făcut conferințe), lansările de carte s-au mai rărit. A fost o delectare pentru mine că în sfîrșit mă pot concentra pe activitatea care mi se pare cea mai importantă, aceea de a scrie cărți. Nu, n-am nici un fel de traume cu pandemia. Și, din fericire, n-am avut probleme cu sănătatea. Dar n-am avut poate și pentru că n-am ieșit din casă. M-am bucurat că pot să stau acasă și să lucrez. Dacă accepți claustrarea aceasta… Însă noi, scriitorii, trăim mereu claustrați. A fost prozatorul acela de limbă franceză, care îl avea ca personaj pe comisarul Maigret, era singurul care își scria ostentativ cărțile în vitrină. Se așeza într-un magazin și oamenii treceau pe stradă, se uitau la el cum scrie cărți. Georges Simenon, parcă așa îl chema. Dar ăsta era un fenomen, fiindcă altminteri absolut toți scriitorii din lume, de toate limbile posibile, se retrag. Scrisul este un act intim, pînă la urmă, ca să-ți strîngi gîndurile, să-ți șlefuiești strategiile, să te concentrezi pe ceea ce ai de zis. Fiecare scriitor stă de vorbă cu cititorul său. Cu fiecare cititor în parte. Chiar și peste zece ani, peste douăzeci. Uite, Dante și-a pus ideile în pagină la 1300, și eu îl citesc cu delectare, acum, în 2020. Dar el a scris pentru mine, cu 700 de ani în urmă. Eu îl descifrez și stau de vorbă cu el. Și poate că tot așa, dacă mă va citi cineva pe mine, peste 10 ani, peste 15 ani, eu tocmai povestesc cu omul acela.

D.M.: Rebreanu avea nevoie de nopțile lui liniștite. Mihail Sebastian, pe care l-am invocat, de asemenea, nu putea să scrie dacă nu se retrăgea undeva, în liniște, singur și exonerat de celelalte obligații. Ne-ați promis cîteva cuvinte despre Lectura lui Dante, cele trei volume, care urmează să apară la Chișinău, la Editura Cartier.

L.A.: Da, e proiectul meu intelectual cel mai important. Am lucrat cam zece ani la el. Textul Divinei Comedii este complex și dificil de înțeles în primul rînd pentru italieni, care sînt “de-ai casei” și e limba lor maternă. Cei mai mulți italieni nu-l cunosc pe Dante. Ba chiar se cam feresc de el, fiindcă sînt intimidați, sînt impresionați negativ. E cineva, un artist, acolo, sus, la care nu putem ajunge. De ce? Pentru că închide o mare cantitate de informație, de erudiție, de istorie, de politică medievală, de cultură și civilizație antică și medievală, de date biografice dantești, detalii despre Florența și Italia etc. etc. Și nu există un cititor care să le știe pe toate. E absolut imposibil. Iar dacă nu le știi, nu înțelegi despre ce e vorba. Ca atare, textul poemului este foarte greu de urmărit și de citit. Pentru italieni, în primul rînd, ca să nu mai spunem pentru cei de alte limbi, străine. Cum se procedează? Dante are cinci variante complete în limba română. Ce-au făcut traducătorii de pînă acum: George Coșbuc, Ion Țundrea, Giuseppe Cifarelli, Eta Boeriu, sau profesorul bucureștean Alexandru Marcu, autorul unei versiuni în proză? Au luat versurile și le-au transpus pe românește. Însă asta nu ajută. Pentru că, opera fiind atît de complexă, științific și artistic vorbind, citești cuvintele, dar ele nu-ți spun nimic. Dădeam cuiva acest exemplu, zice Dante în cîntul XXVI din Infern că, atunci cînd musca cedează țînțarului, el a observat ceva. Cum adică: atunci cînd musca cedează țînțarului?! Citești, pricepi că-i o muscă pe-acolo, un țînțar, dar habar n-ai ce-a vrut să transmită poetul. Trebuie să vină cineva, care să-ți explice că pasajul se referă, în mod aluziv, la momentul înserării, cînd musca pleacă la culcare și apar țînțarii. Ei, dar dacă nu-ți descîlcește cineva dedesubtul, sau alegoria, sau simbolul, sau expresia încifrată, tu citești niște vorbe, însă ele nu te ajută cu nimic. Rămîi doar cu expresiile din poem și nu pricepi înțelesurile. Și atunci mi-am zis că nu e suficient să traduc versurile, cum au făcut ceilalți, trebuie să-i dau cititorului și explicațiile. Și am întrerupt după fiecare terțină, sau grup de două terține, fluxul poemului original, pe care l-am dat mai întîi în italiană, l-am tradus apoi în română, l-am explicitat pe urmă în română și după aceea am făcut o sinteză a criticilor despre Dante, din Evul Mediu pînă în secolul XX, referitoare la acel anumit pasaj. Sinteza asta am adunat-o din vreo șapte-opt ediții dantești italiene diferite, pe care le-am pus cap la cap și lucram în paralel, ca înnebunit. Terminam sinteza respectivă, treceam la următoarele trei versuri și la următoarele trei. Toată Divina Comedie are 14.230 de versuri. N-am mai văzut genul ăsta de abordare, pentru că operațiunea presupune, inevitabil, să fracturezi poemul. Toată lumea a avut un foarte mare respect pentru poezia dantescă și nu și-a permis s-o “rupă”. Ezitarea de natură etică și procedurală, pe care a trebuit s-o tranșez a fost că, dacă n-o “rupi”, n-o înțeleg cititorii. Mi-am zis că, în ciuda riscului de-a părea un tip ireverențios, importantă este înțelegerea semnificațiilor! Așa că m-am dus cu stilul ăsta de lucru pe vreo 2.000 de pagini, adică am luat fiecare vers, l-am tradus, l-am explicitat și apoi l-am trecut prin filtrul a trei-patru critici semnificativi.

D.M.: O muncă uriașă. Felicitări Editurii Cartier din Chișinău, pentru că a îmbrățișat această inițiativă.

L.A.: Și eu le sînt recunoscător că au sărit să-mi dea o mînă de ajutor la publicare.

D.M.: Da. Ai toată viața înainte ar fi un roman bun de citit, în vremurile noastre?

L.A.: Vaai, asta mi-a și scăpat din vedere! Tocmai apare ediția a patra a traducerii mele. N-am mai pus-o la socoteală, fiindcă nu mai am nimic de lucru la ea. Aici sînt atribuțiile editurii. Da, apare ediția a patra, în aceste zile, din Ai toată viața înainte, de Romain Gary, am semnat contractul, am expus și noua copertă pe pagina mea de Facebook.

D.M.: Și unde apare?

L.A.: La Editura Univers, din București. Era, totuși, înainte de 1989, cea mai importantă editură de literatură străină din România.

D.M.: O-ho. Dacă voiai să fii la zi cu ce se publică în străinătate, urmăreai aparițiile din colecția “Romanul secolului XX”.

L.A.: E una dintre cărțile mele care s-au vîndut în cel mai mare tiraj. Pe lîngă Dicționarul italian-român și român-italian, care a avut de asemeni un tiraj măgulitor, la Editura Știința a Academiei Republicii Moldova, pe lîngă Memoratorul de limba italiană, din care am scos deja trei ediții – dar acestea sînt, desigur, pe latura strict pedagogică. Însă traducerea din Romain Gary, cu cele patru ediții succesive, a avut o evoluție foarte frumoasă. Ediția a doua, ca supliment la ziarul Cotidianul, s-a tras dintr-un șut în 20.000 de exemplare, care s-au epuizat într-o zi! Ce vremuri, ce vremuri…

D.M.: Am și ediția aceea. Da. Vremuri care aduceau aminte de tirajele cărților dinainte de 1989. Ce ați citit interesant, dincolo de preocupările dumneavoastră firești, legate de Dante, de Pirandello, în această perioadă? Ce ne recomandați?

L.A.: Fiind prins cu Dante, poate că îmi atrag atenția mai mult sintezele. Te pomenești că mă apropii și eu de o vîrstă a clasicismului… Mi-a atras atenția în primul rînd – și este un formidabil instrument de lucru – Enciclopedia geografică a Holocaustului din Transilvania de Nord, de reputatul profesor american Randolph Braham, alături de distinsul profesor clujean Zoltán Tibori Szabó. A fost tradusă această carte, din limba maghiară, de colega dumneavoastră de la TVR Cluj, Andrea Ghiță. E o investigație monumentală, scoasă tot la Editura Cartier din Chișinău, și care trece în revistă nenorocirea, tragedia Holocaustului în Ardeal, localitate cu localitate, numărul morților, numele victimelor și așa mai departe. Este o cercetare de mare suprafață, iar publicarea acestei cărți la noi reprezintă în sine un eveniment. Iar acum, alaltăieri, am primit cu interes din partea colegului Adrian Grănescu o monografie, Amurgul Daciei, eu fiind un colaborator din tinerețe al Editurii Dacia, am publicat acolo vreo patru cărți, pînă cînd n-am mai publicat la ei…

D.M.: Amurgul Editurii Dacia… nu al Daciei…

L.A.: Da. Așa a zis el în titlu: Amurgul Daciei. Cred că nu se gîndea la mașina Dacia și nici la Decebal cu Traian… De fapt pe copertă este clădirea fostului muzeu Emil Isac, unde și-a avut sediul, mult timp, editura cu pricina. Îi zice “amurgul”, dar de fapt este o sinteză, cu întreaga activitate a instituției de cultură, din anii 70, 80 și 90. Nu vreau să intru în detaliile cărții, fiindcă abia am primit-o, n-am studiat-o în profunzime. Dar pare o cercetare solidă și bine documentată.

D.M.: Ne-ați dat un bun subiect pentru următoarele ediții, un dialog cu Adrian Grănescu.

L.A.: Da, cred că s-ar bucura. E doldora de informații culturale.

D.M.: Într-un singur minut, avem motive să fim totuși optimiști?

L.A.: E important ca fiecare să aibă ce să facă. Dacă identifică acest lucru pe cont propriu, e și mai bine. Munca în echipă acum poate să se desfășoare numai on-line. Încercați, fiecare, să vă găsiți o ocupație. Ceva care vă place, vă ține absorbiți, și nici nu veți pricepe că afară se întîmplă lucruri grele, neplăcute, uneori tragice. Găsiți-vă de lucru!

(Radio Cluj, 26 oct. 2020)

Publicitate

Despărțire

Etichete

deces, despartire, Luca Pitu, scriitor

Tocmai aflu, cu mîhnire, de pe pagina de Facebook a lui Dan Alexe, că s-a stins din viață prietenul Luca Pițu. O adevărată enciclopedie ambulantă, omul m-a atras prin spiritul său neconformist, ce gîlgîia din toate frazele scrise. L-am abordat eu, ca unul mai tînăr, după decembrie 89. Mi-a răspuns cu multă căldură și spirit colegial. De-a lungul anilor am schimbat cîteva scrisori, vreo zece cărți cu dedicație (de la el spre mine și invers). I-am propus în 2001 să prefațeze traducerea mea din Zazie a lui Queneau și a acceptat bucuros. Fizic l-am văzut o singură dată, vreo 10 minute: stătea cuminte în public, la Tîrgul Gaudeamus din București, și m-a ascultat în timp ce-mi lansam o carte. La sfîrșit a venit să-mi strîngă mîna. Și să-mi spună că el e cel pe care-l știam de mult. E bine totuși că a prins acești 25 de ani de democrație (așa cum au fost ei: cu mineri și universecuriști), pentru a izbuti să-și publice cărțile, să-și etaleze erudiția sclipitoare. Nu l-am auzit vreodată făcîndu-și piedestal din faimoasa disidență anticomunistă, cea dinainte de 89. Inteligența lui ireverențioasă, anti-sistem, mergea în tandem cu bunul-simț înnăscut. Dumnezeu să-l odihnească!

Raymond Queneau, cu peronul pe stînga

Etichete

metrou, omagiu, Paris, Raymond Queneau, scriitor, statie

Aflu că pe linia 5 a metroului parizian s-a deschis, încă din 1985, staţia Raymond Queneau. Este o formă surprinzătoare de omagiu, pe care transportul public i-l aduce prozatorului care l-a pomenit în pagini memorabile. Zazie în metrou povesteşte aventurile unei puştoaice venite în capitala franceză pentru a se plimba cu şarpele subpămîntean. Iar Exerciţii de stil prezintă, în 99 de variante diferite, metode prin care putem ieşi teferi dintr-o îmbulzeală în autobuz.

De m-apuc şi eu să inventez o nuvelă picarescă, despre voiajul cu tramvaiul rozaliu din Cluj, o să am parte oare de-o haltă, undeva, pe fosta stradă a Lingurarilor?!

Viaţa la blog (5)

Etichete

blog, blogger, comunicare, interviu, scriitor

7. Reuşiţi să vă întîlniţi cu cititorii dvs? În ce proporţie îi cunoşteţi/recunoaşteţi?

Elevii mei sînt primii mei cititori, iar cu ei mă văd zilnic. Dar fireşte că avem alte lucruri de povestit în clasă decît despre volumele mele. Am organizat cîteva lansări de carte. Însă acolo vin de obicei oameni binevoitori, care îl laudă pe fericitul autor, iar publicul aplaudă cu politeţe, fără a-şi exprima rezervele. Am ţinut cîteva conferinţe. Asistenţa părea interesată (din fericire) de ideile noi pe care le aruncam în arenă, nu de publicaţiile mele din urmă. A fi scriitor echivalează, pentru mine, cu o lungă plimbare prin tunel. Vorbesc de unul singur şi nu ştiu dacă mi se-aude glasul. Cîteodată îmi răspunde ecoul, mai ascuţit ori mai atenuat, şi-atunci “ben puoi sapere ormai che il suo dir suona” (poţi şti bine deja că vocea lui răsună). Nu-mi trasez în imaginaţie cititorul mediu, pe care să-l linguşesc cu deşănţare, asemeni unui Paulo Coelho, pentru a-mi umple buzunarele. Pe cel care mă citeşte prefer să-l surprind şi să-l indignez, nu să-l plictisesc.

8. În ce măsură sunt influenţaţi cititorii dv. de articolele pe care le scrieţi? Îmi puteţi da un exemplu?

Exact acum 24 de ani, în seara de 21 decembrie 1989, eram în fruntea coloanei de protestatari care mărşăluiau spre centrul Clujului cerînd “Jos comunismul!”. La Fabrica de Bere, demolată recent, am fost întîmpinaţi de lanţul de trăgători al armatei, condus de ofiţerul Ioan Laurenţiu Cocan. Individul a reacţionat cu o violenţă feroce la manifestaţia paşnică a civililor: a ordonat deschiderea focului, a ieşit el însuşi furibund în faţa soldaţilor şi a început să-i vîneze cu împuşcături de pistol pe cei ce urlau spre el, ascunşi pe după case ori maşini. Eram tînăr pe-atunci, încă nu împlinisem 24 de ani. L-am văzut stînd crăcănat în faţa trupei şi trăgînd cu arma în noi. Am văzut, în stînga mea, o tînără horcăind împuşcată în inimă. Mi-au trebuit aproape zece ani pînă să asimilez în mintea mea acele grozăvii, pentru a le putea descrie. Dar apoi m-am dezlănţuit. Am început să vorbesc despre acel Cocan în presa bucureşteană, într-un ziar românesc din New York, în vreo două cărţi tipărite, la postul de Radio Cluj. Omul mi-a văzut volumul în librărie, s-a găsit cu nume şi prenume în paginile sale. M-a căutat în cartea de telefon. În februarie 2000, într-o noapte pe la ora 1, m-a sunat pentru a-mi spune textual: “Trebuia să mori şi tu, în pizda mă-tii, acum zece ani!”. Şi m-a anunţat că, dacă tot îmi ştie adresa, va veni să-mi ia gîtul, cînd nu-l aştept. Din păcate pentru el, am izbutit să-l înregistrez pe robotul telefonului şi, în ziua următoare, cu sprijinul unei asociaţii a revoluţionarilor, am convocat o conferinţă de presă. S-a stîrnit ceva scandal.

La şcoală au aflat şi elevii mei. Printre ei – o fată se numea Cocan. După cursuri a venit să se jure, impresionată, că ea n-are nici o legătură de rudenie cu acel nemernic, totul e o coincidenţă de nume. M-a înduioşat pînă la zîmbet. A mai trecut ceva timp. Şi-apoi eleva respectivă mi-a relatat un lucru uluitor. I-a spus acasă mamei sale, care lucra ca asistentă medicală, povestea criminalului din decembrie ‘89, aşa cum o ştia de la mine. Într-o zi s-a prezentat la serviciul de urgenţă fostul ofiţer Ioan Laurenţiu Cocan, bătut măr în urma unei altercaţii cu vecinii. Mama elevei mele l-a recunoscut. L-a apostrofat indignată pentru crimele de la revoluţie şi, primind din partea sa răspunsuri vehemente, a refuzat să-l îngrijească.

Iată în ce măsură pot fi influenţaţi cititorii de articolele pe care le scriu.

Viaţa la blog (4)

Etichete

blog, blogger, comunicare, interviu, scriitor

6. Dacă nu aţi avea blogul, aţi reuşi să vă promovaţi la fel de bine şi prin alte mijloace media? Dacă da, care ar fi acestea?

Repet nuanţa care, pentru mine, e destul de importantă. Nu urmăresc să mă promovez – îmi propun să mă exprim. Înainte de a-mi deschide blogul personal, am coordonat, între 2003 şi 2012, revista electronică E-Leonardo. Publicaţia poliglotă a inclus 116 autori români şi străini, clasici şi contemporani, 15 traducători, cu pagini de poezie, proză, eseu, istorie, civism, polemică sau memorialistică, însoţite de muzică, pictură, fotografie etc. A reprezentat o iniţiativă simpatică, în etapa de pionierat a comunicării culturale pe internet şi a avut de-a lungul anilor peste 33.000 de accesări, din peste 40 de state ale lumii. Constat acum, printr-o simplă comparaţie, că în doi ani de blog am depăşit audienţa realizată în zece ani de revistă electronică. Dar cum se explică una ca asta? A crescut de-atunci numărul celor ce utilizează internetul, al oamenilor care acceptă realitatea că mesajul cultural poate fi transmis pe căi (post)moderne, imprevizibile. Pe de altă parte blogul e mai atracţios prin comunicarea sa “comprimată”, prescurtată, de impact, în comparaţie cu studiile ample, împănate cu note de subsol şi referinţe bibliografice. Ritmul cotidian de împrospătare a conţinutului, spre deosebire de cel anual sau bianual de dincolo, este de asemeni hotărîtor. Capacitatea superioară de sincronizare cu evenimentele îşi face efectul.

Pe lîngă aceste mijloace scrise de comunicare publică, am acceptat cîteva zeci de invitaţii la emisiuni radiofonice sau televizate, în studiouri clujene sau bucureştene. Premiera absolută într-o asemenea activitate am trăit-o la televiziunea din Lecco, unde a trebuit să explic în transmisiune directă, în anul 1994, la începutul carierei mele, cum anume e predată italiana la Cluj. Stresul folosirii unei limbi străine, în care pe-atunci nu eram dezinvolt, sub şuvoiul reflectoarelor şi al întrebărilor unui ziarist foarte dinamic, n-a mai fost apoi niciodată aşa de intens.

La acest capitol ar putea avea o anumită importanţă şi cei 20 de ani de publicistică, pe care am desfăşurat-o în reviste culturale din România (Bucureşti, Cluj, Oradea, Tîrgu Mureş, Tîrgu Jiu, Constanţa, Bistriţa, Craiova, Iaşi), SUA (New York şi California), Italia (Roma), Israel (Tel Aviv), Germania (Dietzenbach).

Viaţa la blog (3)

Etichete

blog, blogger, comunicare, interviu, scriitor

3. Cu ce vă diferențiați față de ceilalți bloggeri care scriu în același domeniu?

Există o imensă varietate de bloguri, în funcţie de persoanele sau grupările care le redactează şi de finalităţile pe care le urmăresc. De la platformele unor publicaţii sau edituri, destinate să consolideze compartimentul de marketing, pînă la adnotările sfioase ale adolescentului ce descoperă cu stîngăcie lumea care-l înconjoară, toate registrele şi paletele sînt reprezentate. În ce mă priveşte optez pentru un conţinut foarte eteroclit. Împletesc însemnările autobiografice, amintirile despre anii de şcoală sau momentele care m-au format ca personalitate, comentarea unor gesturi sau situaţii cu rezonanţă etică din viaţa cotidiană, dialogul cu alte reflecţii despre lume (prin redarea unor citate percutante), analiza unor opere artistice, traducerea unor mici fragmente eseistice etc. Nu sînt condiţionat de dorinţa unui cîştig financiar sau de imagine, iar asta îmi dezleagă mîinile, îmi conferă o mare libertate interioară în găsirea şi tratarea subiectelor. Faptul că sînt profesor la catedră mi-a inculcat probabil reflexul de-a explicita, de-a pune în lumină aspecte mai puţin cunoscute publicului larg, de a-i instrui pe alţii. Nu mă sfiesc aşadar să mă scufund în detalii privind lirica italiană medievală, creaţia şi receptarea lui Dante Alighieri. O situaţie interesantă: accesarea blogului meu e extrem de fluctuantă, de la o zi la alta, şi este direct influenţată de subiectul pe care-l tratez. Cînd am scris despre acrostihul compus din anafore, sau despre hipotipoza realizată prin hendiade în Divina Comedie, aveam doar 20 de cititori. Cînd am atacat polemic un ziar din Bucureşti, care exalta aniversarea unui prozator alunecat, din păcate, pe orbita antisemitismului, am avut într-o singură zi 585 de accesări din 15 state diferite. Dacă aş fi oareşce specialist în comunicare publică, mi-aş trage concluziile: aş lăsa în plata Domnului poeziile de demult şi sentimentalismul, m-aş năpusti în scandalistică şi politicianisme de Dîmboviţa. Însă pe mine, cum ziceam, nu rating-ul mă preocupă, ci exprimarea autenticităţii. O simplă statistică: între 21 ianuarie 2012 şi 18 decembrie 2013 s-au efectuat peste 34.000 de accesări ale blogului meu, din peste 25 de ţări.

4. Prin ce modalități vă încurajați cititorii să ofere feedback?

Există scriitori care îşi transformă blogul sau pagina de Facebook în adevărate forumuri de dezbatere cu cititorii. Mie îmi lipsesc timpul şi energia pentru aşa ceva. Sînt mai preocupat de subiectul şi conţinutul viitoarei postări, decît de administrarea narcisistă a celei precedente. Vorba lui I.D. Sîrbu: “Cu sufletul trăiesc în romanul viitor, cu spiritul lucrez la cel de pe masă, cu trupul lupt pentru manuscrisele deja predate”. Mă limitez să semnalez pe peretele meu de Facebook postările de pe blog. Acolo vin (sau nu) aprecieri prin like şi succinte comentarii, întrebări sau nedumeriri din partea amicilor, cărora le răspund fără excepţie. Pe platforma wordpress apar de asemeni like-uri sporadice sau completări din partea cititorilor. Prin metoda “following” 47 de persoane s-au înscris din proprie iniţiativă să primească automat pe mail toate însemnările mele. Ele au fost pomenite favorabil, de cîteva ori, într-o revistă a presei săptămînale, despre care aflam ulterior: “Prin blogosfera literară”. Publicaţii electronice internaţionale ca Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni sau Baabel au difuzat numeroase texte preluate de pe blogul meu. Am stîrnit iritări pe unele site-uri din Franţa şi Statele Unite, dar nici că mi-a păsat. Vorbind pe şleau, nu urmăresc o strategie deliberată de “a mă vinde”, pentru simplul motiv că nu sînt de vînzare. În loc să încurajez cititorii să-mi ofere feedback, a trebuit să descurajez vreo doi grafomani care m-au concurat cu abundenţa notelor de subsol, în care nu pe mine mă discutau, ci pe ei se puneau în valoare. Am ales să-i ignor şi metoda a funcţionat: în scurtă vreme am scăpat de ei. Cititorul cel mai devotat, care pînă azi m-a însoţit de-a lungul anilor cu peste 200 de comentarii succinte, informate şi de bun-simţ, pentru care îi sînt recunoscător, semnează cu pseudonimul “neax”.

5. Care credeți că sunt 3 aspecte care vă ajută să aveți un blog de succes?

Onestitatea, actualitatea şi erudiţia.

Viaţa la blog (2)

Etichete

blog, blogger, comunicare, interviu, Revista Tribuna, scriitor

2. Cînd s-a născut blogul pe care îl dețineți?

La 1 februarie 2010. Susţineam de cîţiva ani o rubrică permanentă în paginile Tribunei, o publicaţie foarte activă în climatul regional şi naţional, ba chiar şi cu unele colaborări internaţionale. După inaugurarea site-ului său, ne-a venit ideea să-l dinamizăm cu o serie de adnotări culturale pe blog. Mi-am asumat acest proiect împreună cu bunul coleg Ovidiu Pecican. Fiecare a făcut acolo ce s-a priceput. Cu o frecvenţă cotidiană, el a construit un roman-foileton balcanico-satiric; eu am conturat un jurnal de gînduri despre cărţi, filme şi idei care circulau în spaţiul public. Blogul revistei Tribuna a fost şantierul de lucru pe care s-au întrupat cartea lui Ovidiu Pecican, Bokia (Ed. Tracus Arte, 2011), cărţile lui Laszlo Alexandru, Viaţa de zi cu zi (Ed. Herg Benet, 2011) şi Exerciţii de singurătate (Ed. Herg Benet, 2012).

Am motive să cred că activitatea noastră, de o tenacitate sîcîitoare şi cu deschideri polemice în plan politic şi cultural, a deranjat o seamă de persoane sau personaje. Un timp am fost protejaţi de presiunile administrative, care se insinuau tot mai insistent spre conducerea redacţiei. Dar apoi problema s-a pus în termeni de “libertatea cuvîntului”: nu era democratic să vorbim noi nestingheriţi, în spaţiul public, fără a fi controlaţi şi corectaţi. Era nevoie de nişte insulte robuste, ca să fim descurajaţi. O Megeră cu spume la gură a intrat pe blog să ne ia la palme, ca să ne băgăm minţile-n cap. Între urletele gogomane, argumentele tac. Ambii scriitori ne-am văzut de drum, că doar nu Tribuna ne-a făcut şi nu ea o să ne desfacă. La vreo săptămînă după retragerea noastră anunţată, un hacker a atacat blogul şi l-a bombardat cu zeci de mii de semne interogative, care sfîşiau corpul cuvintelor şi făceau totul ilizibil. Am corectat ultimele rînduri ale mele, care le comunicau cititorilor unde mă vor găsi în continuare. Atacul vandalului s-a repetat.

Cîteva luni mai apoi chiar şefia Tribunei era decapitată politic sub pretextul pensionării. De-atunci s-a lungit pelteaua scandalurilor cu noul manager, care şi-a inaugurat mandatul decernînd palme (ne)academice subordonaţilor din redacţie, scriitorilor din revistă, cititorilor care s-au hazardat în librăria din centrul Clujului, cînd s-a rătăcit şi el p-acolo. Foaia s-a făcut mai colorată la copertă, ilizibilă în conţinut şi de negăsit la chioşcuri (dar e oricum necitită, aşa că nu-i nici o pagubă). Blogul lor nu mai există, ca dovadă că nimeni nu ne rîvnea locul, ci doar scalpul. Din februarie 2012 mi-am trecut însemnările zilnice pe blogul de autor unde continuă în prezent.

Viaţa la blog (1)

Etichete

blog, blogger, comunicare, faima, interviu, scriitor, succes

D-ra Rebeca Chiorean, studentă în anul II la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării – Comunicare şi Relaţii Publice, în cadrul Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (uf! am obosit pînă am scris toată denumirea instituţiei), îmi cere un interviu despre “viaţa la blog”. Are nevoie de aşa ceva pentru o cercetare metodologică la şcoală. Bine, să vedem ce iese.

1. Sunteți un blogger renumit, urmărit de sute de persoane zilnic, atît din oraș cît și din afară. V-ați gîndit vreodată că veți ajunge faimos prin blogul personal? V-ați propus acest obiectiv?

Calificativul de “faimos”, obţinut în urma scrisului pe blog, e tot aşa de relativ ca şi definiţia de “chel”. Cîte fire de păr trebuie să-ţi lipsească pentru a fi considerat pleşuv? Cîţi cititori trebuie să te urmărească pentru a fi blogger renumit? În acest domeniu lucrurile au decurs la fel ca-n celelalte sectoare ale mele de activitate. Am devenit traducător fără a-i cere voie nimănui. Pur şi simplu m-am îndrăgostit de-o carte extraordinară (Ai toată viaţa înainte), pe vremea cînd eram student, şi-am început s-o scriu pe româneşte într-un caiet pe sub bancă, de-a lungul cursurilor plicticoase de socialism ştiinţific sau de materialism dialectic şi istoric. După ce-am refăcut de trei ori tot manuscrisul cap-coadă, mi-am zis că a ieşit ceva acceptabil şi-ar fi cazul să văd cum trebuie procedat în România ceauşistă pentru a publica un roman occidental de succes. Restul aventurii l-am povestit în altă parte. Privesc în urmă la lucrurile care s-au petrecut pe traseu şi pot trage o concluzie provizorie. În viaţă se întîmplă adesea că activitatea noastră principală, care ne ocupă vremea şi ne roade nervii, cade apoi în desuetudine. În schimb un hobby neserios, o preocupare frivolă şi colaterală, ne configurează direcţia de deplasare. Nu ştiu facultăţi din România unde, în ziua de azi, să se mai predea cu acelaşi aplomb fanatic socialismul ştiinţific sau materialismul dialectic şi istoric. Dar cartea lui Romain Gary, tradusă de mine ca o joacă nonconformistă, tocmai a ajuns la a treia ediţie în Bucureşti şi, din cîte înţeleg, se vinde ca pîinea caldă. Mi-au scris oameni pe care nu i-am văzut niciodată ca să-mi mulţumească pentru traducerea acestui roman, a cărui lectură a însemnat foarte mult pentru ei. O doamnă emoţionată mi-a relatat la telefon că e vorba despre cartea ei de căpătîi: atunci cînd a fost cerută de soţie, i-a dăruit-o logodnicului pentru a se face mai bine cunoscută sufleteşte. Dar să nu divaghez.

Am devenit scriitor fiindcă n-am fost de acord, la un moment dat, cu ceea ce citeam într-o cronică literară a lui Nicolae Manolescu. I-am trimis cu poşta o scrisoare, în care îi expuneam că ar trebui să pricepem altfel sensurile poeziei Din ceas, dedus… a lui Ion Barbu, dacă am muta o virgulă în text (operaţiune absolut legitimă). Prestigiosul autor mi-a inclus misiva, sub formă de articol critic, în paginile României literare pe care o conducea şi astfel am debutat în 1991. De-atunci am ţinut-o înainte netulburat, prezentîndu-le contemporanilor mei gîndurile, situaţiile, interpretările, analizele pe care nu le puteam accepta la ei, pe care eu le vedeam altfel. Mă uit în spate şi constat că s-au adunat vreo 11 volume pe stilul ăsta (cînd oare?). Dar ştiu că m-am distrat bine.

De ce aceste explicaţii aparent divagante? Pentru a circumscrie în mod credibil felul meu de-a fi în viaţă. Nu m-am ghidat după raţiuni de oportunitate sau după calcule de beneficii personale (în plan financiar, ca imagine publică, de evoluţie în carieră etc.). Am avut o intuiţie gratificantă, într-o strategie de expresie, şi am pornit pe calea respectivă. La fel am procedat şi atunci cînd mi-am deschis un blog. Mi-a plăcut să fiu liber.

Biografie poliglotă (1)

Etichete

Bernard Pivot, biografie, cultura, interviu, poliglot, scriitor, Vladimir Nabokov

O neobişnuită situaţie biografică ilustrează scriitorul Vladimir Nabokov. Născut într-o familie de nobili ruşi, a fugit din patrie cu ocazia revoluţiei comuniste din 1918. A făcut studii la Cambridge şi sejururi prelungite în Franţa, Germania şi Anglia. A devenit profesor universitar de literatură rusă şi europeană în Statele Unite. În ultimii săi 18 ani a ales, în mod bizar, să trăiască într-un hotel din Elveţia, la Montreux. După cum mărturisea dezinvolt, “Je suis un écrivain américain, né en Russie et formé en Angleterre où j’ai étudié la littérature française avant de passer quinze années en Allemagne” (sînt un scriitor american, născut în Rusia şi format în Anglia, unde am studiat literatura franceză înainte de-a petrece cincisprezece ani în Germania).

E firească aşadar curiozitatea jurnalistului Bernard Pivot, care îl descoase în emisiunea sa Apostrophes, realizată la apariţia versiunii franceze a romanului Ada sau ardoarea: “Vladimir Nabokov, vă simţiţi mai degrabă rus, mai degrabă american, sau acum, dacă trăiţi în Elveţia, elveţian? Care e limba dumneavoastră preferată: rusa? engleza? sau franceza?”. După o scurtă digresiune cu explicaţii autobiografice, scriitorul precizează: “Limba strămoşilor mei este în continuare cea în care mă simt perfect acasă. Dar nu voi regreta niciodată metamorfoza mea americană. Limba franceză, sau mai curînd franceza mea, care e ceva cu totul special, nu se pliază prea bine pe supliciile imaginaţiei mele. Sintaxa ei îmi interzice anumite libertăţi pe care mi le iau cu celelalte două limbi. Se înţelege de la sine că ador rusa. Dar engleza o depăşeşte ca instrument de lucru. O depăşeşte în bogăţia nuanţelor, în proza delirantă şi în precizia politică”.

Iar explicaţiile deconcertante continuă: “La trei ani vorbeam engleza mai bine ca rusa. Pe de altă parte, am avut o perioadă, între vîrsta de 10 şi 20 de ani în care, deşi citeam o mulţime de autori englezi, Wells, Kipling, Shakespeare, revista The Boys Own Paper, ca să citez doar cîteva vîrfuri, nu vorbeam engleza decît rareori. Învăţasem franceza la 6 ani. Adevăratele comori mă aşteptau în biblioteca tatei. La 12 ani cunoşteam deja toţi poeţii binecuvîntaţi ai Franţei.” Viitorul om de litere era deja şocat, la acea vîrstă fragedă, de-o “rimă incestuoasă” folosită de Verlaine.

Scriitorul

Etichete

Andrei Tarkovski, Calauza, inspiratie, scriitor

În Călăuza lui Tarkovski, unul din cele trei personaje, Scriitorul, e cuprins de îndoieli privind rezultatul expediţiei sale. De ce să merg oare înainte, pînă la Camera din Zonă, care îmi îndeplineşte speranţele cele mai ascunse? Să zicem că mă duc pentru a-mi cîştiga inspiraţia. Dar un om scrie fiindcă e torturat pe dinăuntru, e nesigur de sine. Trebuie mereu să-şi dovedească lui însuşi şi celorlalţi că e bun de ceva. Însă dacă sînt convins că sînt un geniu, ce rost are să mai scriu?