Mihail Sebastian şi învăţămîntul (3)

Etichete

Cuvintul, invatamint, Marta Petreu, Mihail Sebastian, universitate, ziarist

Gazetarul de la Cuvîntul pune în evidență contradicția de sistem, care acționează asupra absolvenților universitari: pe de o parte au fost tentați să frecventeze cursuri superioare, pe de altă parte sînt blocați după absolvire, printr-o serie de legi care-i transformă în șomeri. Lipsa unei viziuni politice de ansamblu, asupra școlarizării și a coordonării învățămîntului cu nevoile societății, este decontată de tinerii intelectuali. “Facultatea de Drept din Bucureşti publică lista licenţiaţilor ultimei sesiuni de examen. Este un registru de vreo 300 de nume, 300 noi diplome, care reprezintă 300 de candidaţi la şomaj. / Cifra de altminteri este incompletă: ea nu cuprinde nici pe licenţiaţii celorlalte facultăţi juridice din ţară, nici pe studenţii anului 3, care din diferite motive au rămas să-şi treacă ultimele examene în sesiunea de toamnă. Pentru a stabili întinderea exactă a inflaţiei de diplome, ar trebui să totalizăm numărul licenţiaţilor facultăţilor de drept din Bucureşti, Iaşi, Cernăuţi, Cluj şi Oradea, din iunie, octombrie şi februarie. Am obţine astfel o cifră, ce reprezintă un dezastru anual şi progresiv, pe care nimeni nu-l controlează, fiindcă deocamdată primejdiile lui sunt latente şi surde, dar care duce neîndoielnic spre o zguduire generală în viitor. / Ce vor face aceşti tineri, pe care în fiecare an universităţile noastre îi aruncă pe stradă cu o hîrtie oficială în buzunar şi cu o inaptitudine totală în faţa unei societăţi sărace, în care toate locurile sunt ocupate şi toate drumurile închise? / Nu ştie nimeni. Nu vrea nimeni să ştie. Din cînd în cînd doar, dintr-un simţ explicabil de panică al celor bătrîni, se iau măsuri de apărare împotriva noilor veniţi, prin legi brutale cum a fost bunăoară stupida lege a advocaţilor de acum 2 ani. Iar aceste măsuri de opresiune nu schimbă nimic şi contribuie cel mult la legalizarea unor nefericiri existente. / Pentru licenţiaţii în litere, statul a crezut suficient să suprime pe cîţiva ani seminarul pedagogic, împiedicîndu-i să mai devină profesori. Măsura se impunea, căci astăzi nu mai există nici un loc liber în învăţămînt. Dar se întreabă cineva ce devin tinerii licenţiaţi, eliminaţi astfel din profesiunea lor? / Pentru licenţiaţii în drept există pe de altă parte scadenţa mai sus pomenitei legi advocăţeşti, menită să intre în vigoare în 1935. / Sunt însă acestea soluţii? Se rezolvă ceva cu asemenea cîrpeli sălbatice? / Încă odată şi încă odată se dovedeşte că dezastrul vine de mai sus şi de mai departe, că există undeva în centrul sistemului nostru de învăţămînt un motor spart, care va continua să înăbuşe viaţa noastră culturală şi socială sub mereu noi avalanşe de diplomaţi, în timp ce noi ne vom căzni stupid şi meschin să reparăm ici un robinet, colo o ţeavă crăpată. / Mereu incapacitatea noastră de a merge la rădăcinile unei soluţii.”(1)

Rezolvarea problemei nu constă nici în închiderea porții universităților, prin trasarea arbitrară a unui prag numeric de studenți (fiindcă asta produce nemulțumiri), nici în ridicarea absurdă a ștachetei pretențiilor de la catedră (fiindcă asta nu durează în timp și nu e o măsură unitară). Soluția sugerată de ziarist ar presupune evaluarea generală a nevoilor societății și adaptarea oportună a configurației interne a structurilor universitare la aceste nevoi. O măsură prea ambițioasă, pe care nici o guvernare nu și-o permite. “Micul scandal de vacanţă, pe care l-au provocat săptămîna trecută pretinsele declaraţii ale d-lor Vaida şi Tilea despre un pretins «numerus clausus» confesional în şcoli s-a terminat după cum ştiţi cu un comunicat oficial, ce pune capăt tuturor zvonurilor, dar deschide o altă problemă, atît de complexă aceasta, încît depăşeşte cu mult actualitatea imediată şi trecătoare. / Pentru diversele insinuări şi bănuieli lansate cu acest prilej, comunicatul oficial a avut o frază categorică: «guvernul nu înţelege să refuze nimănui instrucţia şi cultura românească». E lămurit. / Abandonînd însă problema sub acest aspect turbulent şi neserios, comunicatul o reia sub un aspect mai grav şi mai substanţial, cînd afirmă intenţia de a căuta şi de a găsi o soluţie pentru «şomajul intelectual». / Cu ştiinţă sau fără ştiinţă, guvernul pune astfel degetul pe una din cele mai dureroase răni ale vieţii noastre de după război. / A ajuns o platitudine să vorbeşti despre tragedia generaţiilor tinere, care în aceste timpuri confuze şi bătute de toate vînturile, sunt lăsate la marginea vieţii şi în voia mizeriei. Acesta nu e un fenomen specific românesc, ci general. Pretutindeni, maşina de stat şi angrenajul social se dovedesc insuficiente şi incapabile să cuprindă în cadrul lor generaţiile noi, pe care le refuză, pentru care nu mai găsesc întrebuinţare şi cărora nu le mai poate [sic! – L.A.] da condiţii normale de existenţă, muncă şi creaţie. / Faptul acesta este poate o consecinţă a crizei economice – dar numai în foarte mică măsură. El exprimă mai degrabă o criză de regim, de civilizaţie, de structură socială. / O societate care nu mai are ce face cu tinerii ei, este o societate virtual căzută. Acesta e cel mai sigur simptom de înţepenire şi de moarte. / Fenomenul aparţine întregului eşafodaj social burghez – şi în această măsură noi nu suferim decît o manifestare parţială a sa. Guvernul nostru nu este desigur nici destul de prezumţios, nici destul de curagios pentru a-şi închipui sau a încerca să remedieze ceva în această ordine de cauze şi forţe istorice. / Dar, în cazul special al României, situaţia este agravată de anumite condiţii, ce ne sunt specifice. Asupra lor se poate lucra şi în cadrul lor se pot încerca remedii. / Căci «şomajul intelectual» al generaţiilor tinere nu se datorează la noi numai lipsei de debuşeuri pentru muncă, ci şi exageratei invazii de diplome şi diplomaţi, pe care învăţămîntul nostru superior o întreţine şi o încurajează an cu an. Aici nu mai este vorba de păcatele structurale ale unei societăţi, incapabilă să ofere de lucru tuturor oamenilor săi, ci de dezmăţul unui sistem de învăţămînt, care trăieşte în vid şi produce în vid, fără nici o relaţie cu necesităţile limitate – mereu mai limitate – ale colectivităţii. Şcoala noastră, universitatea noastră, lucrează cu porţile închise, după norme abstracte şi cu un randament anual disproporţionat. / Ce soluţii se pot încerca pentru a încercui, cel puţin aici, în cauzele lui parţiale, răul? Foarte multe probabil, dar dintre toate, guvernul se opreşte la cea mai simplă. «Prin reducerea numărului tuturor studenţilor, fără nici un fel de deosebire, se va ajunge la selecţionarea dorită.» / Fraza este cam vagă, dar oricum spune destul. «Reducerea numărului studenţilor» nu e greu de bănuit cum speră guvernul să o cucerească. Va limita desigur cifra studenţilor acceptaţi la înscriere, iar pe toţi ceilalţi îi va elimina prin concursuri şi examene drastice. / Procedeul este expeditiv şi triumfător. Atît de triumfător, încît înaintea guvernului actual l-au mai încercat vreo trei perechi de guverne, ducînd totdeauna la inevitabile şi jalnice rezultate. / În fond, ce altceva a vrut d. dr. Angelescu în 1925, cînd a instituit prin lege cel mai aspru bacalaureat din lume, ce altceva a vrut decît «reducerea numărului studenţilor»? Şi concursurile de intrare în facultăţi, şi «anii preparatori» şi examenele mereu mai exigente, ce rost au avut altul, decît mereu aceeaşi «reducere»? / Rezultatul se cunoaşte. După doi ani, bacalaureatul era un simulacru de bacalaureat. În mai puţin de doi ani, examenele cele mai sălbatice se dovedeau insuficiente. / Era de altminteri fatal. Căci nu e suficient să trînteşti uşa universităţii în nasul unei întregi generaţii de tineri, ci trebuie să mai ştii ce să faci cu aceşti tineri, pe care i-ai lăsat în stradă. Îi trimeţi spre sinucidere sau spre revoluţie? Spre una sau spre alta în orice caz, dacă nu le găseşti o altă întrebuinţare. / Atunci? / Atunci însemnează că problema «şomajului intelectual» este mult mai complexă, decît două fraze de comunicat oficial pot să cuprindă. Şi că pentru a-i găsi remedii serioase, ea trebuie cercetată, nu din afară, ci dinlăuntrul ei, din miezul ei, de la datele ei iniţiale. Cine se apropie de chestiunea aceasta, se apropie în realitate de însuşi sistemul nostru de învăţămînt, se apropie de cele mai grave şi mai triste păcate ale aşezării noastre culturale.”(2)

Tentativa de limitare a numărului de studenți în universități, prin ridicarea unui baraj excesiv de exigențe în calea lor (“numerus clausus”), este denunțată de Mihail Sebastian, care vede în asta doar o intervenție timidă a guvernanților asupra efectelor fenomenului de inflație intelectuală, lăsîndu-se neremediate cauzele sale: inadecvarea specificului academic la specificul nevoilor sociale. În lipsa unei abordări structurale a problemei, ea nu va putea fi rezolvată. “D. Petre Andrei a făcut la Iaşi, cu privire la intenţia guvernului de a limita şomajul intelectual, cîteva noi declaraţii, cărora calitatea d-sale de subsecretar la ministerul instrucţiunii le dă o valoare de proiect autorizat. / Aşadar ceea ce cu două săptămîni în urmă spunea d. Vaida Voevod la Tekirghiol a fost în ciuda reportagiilor deformatoare mai mult decît un zvon. După comunicatul prezidenţei consiliului, iată declaraţiile d-lui Andrei vin să confirme că la baza acelor cuvinte fals reproduse şi rău comentate se afla totuşi o preocupare foarte serioasă a guvernului. Nu e vorba, şi nu poate fi, despre măsuri de adversitate etnică sau confesională, dar se impun, în cu totul altă ordine de idei, măsuri serioase de limitare generală a numărului studenţilor. Inflaţia universitară trebuie să înceteze – şi guvernul a decis să lucreze în acest sens. / Am discutat pe larg într-un articol trecut dificultăţile de realizare a intenţiei acesteia, foarte necesară în sine, dar enorm de complicată din punct de vedere practic. / Declaraţiile d-lui Andrei ne silesc să revenim. Se pare că guvernul pregăteşte pentru foarte curînd un lanţ de examene şi concursuri în jurul universităţii, un fel de lungă reţea de sîrmă ghimpată, care să oprească accesul noilor serii de bacalaureaţi în facultăţi şi şcoli superioare. / Metoda e simplă şi va fi tragică. Experienţe repetate din trecut ne dau dreptul să prevedem ori inutilitatea acestui baraj în cazul în care el se va uza repede, devenind ineficace – ori crearea unei masse de tineri dezorientaţi şi gata de orice exces, în cazul în care concursurile vor fi eficace şi – deci – îi va [sic! – L.A.] lăsa în stradă, dincolo de porţile ermetic închise ale universităţii. / Răul vine prea de departe, pentru a putea fi remediat de la suprafaţă. Ceea ce ar trebui în realitate schimbat fundamental în sistemul nostru de învăţămînt, este învăţămîntul însuşi. Guvernul se mulţumeşte a schimba examenele. D. Vaida, care este medic, încearcă astfel ceea ce în medicină se cheamă o «terapeutică simptomatică». Încearcă adică înlăturarea simptomelor, lăsînd intacte rădăcinile bolii. Important pentru un bolnav de meningită, de exemplu, este nu să faci să-i treacă durerea de cap (ceea ce se poate obţine prin droguri superficiale şi anestezice), ci să-l lecuieşti de meningită. O fiolă de morfină rezolvă totdeauna cele mai crunte dureri, fără să rezolve în fond nimic. / Acolo unde ar trebui transformat cu totul sistemul nostru universitar, acolo unde s-ar cere o radicală organizare a orientării profesionale, astăzi abandonată tuturor vînturilor, acolo în sfîrşit unde s-ar impune un alt eşafodaj, acolo unde cu un cuvînt e nevoie de o altă şcoală, guvernul se ocupă cu reforma examenelor. / E prea uşor, ca să nu fie primejdios.”(3)

Sistemul de învățămînt este fragilizat suplimentar, pe lîngă problemele sale structurale, de năravul recompensării activiștilor politici. Îndată ce sînt cîștigate alegerile, funcționarii superiori și directorii profesioniști sînt demiși, pentru a fi răsplătiți zeloșii membri de partid. Mihail Sebastian respinge dezgustat o asemenea manevră dubioasă. “Două zile după constituirea noului guvern, odată cu listele de prefecţi, ziarele au publicat listele noilor directori de liceu. În Capitală mai puţin, în provincie însă aproape pretutindeni – directorii şcolilor secundare au fost revocaţi sau siliţi să demisioneze şi imediat înlocuiţi cu partizani ai regimului. / Acest fapt, care nu face parte exclusiv din moravurile duciste, ci din ale tuturor partidelor politice, acest fapt este poate cel mai ruşinos, din toate cîte marchează o schimbare de regim. Amestecul brutal şi direct al clubului politic în şcoală constituie o insultă adusă învăţămîntului şi e un semn de dezmăţ cultural, care explică o bună parte din tristul hal al «instrucţiunii publice româneşti» (cum se spune în programele politice culturale). / Puţin ne pasă nouă că o şcoală este sau trebuie să fie o familie sufletească, o casă de tradiţie şi continuitate, o instituţie cu viaţă organică, aşezată. Puţin ne pasă nouă de asta. Ce vedem noi de acolo sunt zidurile, cancelariile, arhivele. Spiritul nu ne interesează. Ne închipuim că printr-o şcoală poate trece oricine, ca printr-o percepţie, poate veni şi poate pleca fără să lase în urma lui o amintire. Ne preocupăm de partea pur administrativă, pur birocratică a şcolii şi ne închipuim că asta e tot. De aceea o şi lăsăm în mîna clubului politic local, care împarte demnităţile în şcoală, cum le-ar împărţi în poliţie. / Gîndiţi-vă ce dezastruos exemplu este pentru o minte de copil, această schimbare repetată în viaţa şcolii lui, schimbare pe care o ştie legată nu de valorile muncii, ci de socotelile mahalagiilor care umblă pe stradă ţipînd «jos guvernul» sau «jos opoziţia». De mic, din primii ani de liceu, tînărul viitor cetăţean român află astfel că drumul spre carieră nu este printre cărţi, ci printre ciomege. / El îşi dă seama că a sta în şcoală, a munci acolo, a te ocupa de elevii tăi, a te apropia de ei, a-i cunoaşte, a munci pentru ei – toate acestea sunt inutile şi rămîn inutile. Valorile nu se creează în şcoală, ci la club. / Nu spun asta pentru noii directori. Nici pentru cei vechi. Unii nu sunt mai răi sau mai buni decît alţii. O spun pentru sistemul deplorabil, în numele căruia unii au fost destituiţi şi alţii numiţi, pentru ca mîine cei de azi să fie ei destituiţi, iar cei de ieri să le ia din nou locul. Şi tot astfel, pînă la nesfîrşit. / Pe noi puţin ne interesează dacă directorul unei şcoli este liberal, ţărănist, lupist, argetoienist… Ce ne interesează este să fie director. Şi pentru asta ar trebui, odată pentru totdeauna, schimbat sistemul.”(4)

Acestea sînt meditațiile mai importante ale lui Mihail Sebastian pe subiectul învățămîntului din vremea sa. El constată problema de supraproducție a diplomelor universitare, specifică întregii crize economice a perioadei 1929-1933 pe care o traversează, și se pronunță împotriva instituirii unui “numerus clausus”, prin mărirea taxelor și a costurilor academice, sau prin instituirea de examinări și evaluări nefirești. În schimb el vrea desființarea formalismelor lipsite de calitate, în învățămîntul superior, sincronizarea specificului studiilor academice cu nevoile sociale și neamestecul criteriilor politicianiste în selectarea cadrelor de conducere. În situații punctuale, fidel criteriului egalității de șanse în educație, el militează pentru sprijinirea materială a vreunei școli oropsite din vîrful munților, unde stă să se prăbușească, sau protestează împotriva fiscalității nemiloase, care a împins o studentă nevoiașă chiar la sinucidere.

La fel ca pentru toate sectoarele de gîndire și activitate ale lui Mihail Sebastian, comentatoarea lui de peste decenii decupează anumite sintagme ale sale (și i le răsucește semantic), preia descrieri ale situațiilor pe care ziaristul le critică (și i le atribuie) – și, în general, îl calomniază cu uimitoare sprinteneală. “O altă culpă a democrației este diagnosticată în domeniul, mereu criticat de Sebastian, al învățămîntului. Dacă în 1929 acuza, în spirit antiluminist, gratuitatea învățămîntului, în 1932 acuză democrația că generează «supraproducția» de licențiați. Și din acest punct de vedere, el urma școlărește poziția lui Nae Ionescu”(5) etc. “Ca mai înainte, el pledează și acum pentru numerus clausus (fără însă a folosi sintagma)”(6) etc. – în realitate am văzut că ziaristul de la Cuvîntul a folosit chiar de două ori sintagma, pentru a se disocia de noțiunea pe care ea o exprimă.

Prin răstălmăcirea unor afirmații, prin deformarea unor gînduri, prin decuparea tendențioasă a unor fraze, prin diabolizarea unor false impresii, prin denaturarea ostilă a realității (“antiluminist” și “elitist”), Marta Petreu îi dă brînci ziaristului democrat Mihail Sebastian în zona extremismului și-i inventează vecinătăți cu antisemiții (“A.C. Popovici”, “de la A.C. Cuza la legionari”). Un malpraxis echivalent cu o escrocherie.

Note:

(1) Mihail Sebastian, 300 de licenţiaţi, în Cuvîntul, sîmbătă, 15 iulie 1933, p. 1.
(2) Mihail Sebastian, Şomajul intelectual, în Cuvîntul, joi, 10 august 1933, p. 1.
(3) Mihail Sebastian, Sîrmă ghimpată în jurul Universităţii, în Cuvîntul, luni, 14 august 1933, p. 1.
(4) Mihail Sebastian, Liceul şi clubul politic, în Cuvîntul, joi, 30 noiembrie 1933, p. 1.
(5) Marta Petreu, op. cit., p. 67.
(6) Id., ibid.

Publicitate

Mihail Sebastian şi învăţămîntul (2)

Etichete

Cuvintul, interbelic, invatamint, Mihail Sebastian, universitate, ziarist

Taxele de școlarizare tot mai mari care se pretind în învățămînt reprezintă, de fapt, nu doar problema personală a oricărei persoane nevoiașe, ci reflectă aviditatea deplorabilă a sistemului ca atare. Deși presat de numărul excesiv al studenților, statul închide ochii la lăcomia jenantă a universităților. Gazetarul se simte îndreptățit să denunțe această situație. “De ce să nu fim sinceri şi să nu recunoaştem că fiscalitatea excesivă, pe care o exercită şcoala în România, liceul deopotrivă cu universitatea, este făcută anume ca să oprească afluenţa elevilor şi a studenţilor. Sunt prea mulţi bacalaureaţi, sunt prea mulţi studenţi, sunt dezastruos de mulţi profesionişti liberi. Primejdia a fost înţeleasă tîrziu, căci pînă mai acum vreo cinci-şase ani trăiam într-un fel de desfrîu cultural (vezi activitatea zidărească a doctorului Angelescu), dar cînd în sfîrşit a fost înţeleasă, oficialitatea s-a înspăimîntat. / Trebuie oprit dezmăţul ăsta liceal şi universitar – şi-au spus oamenii. Trebuie – dar cum? Problema era dificilă şi rezolvarea ei presupunea o reformă de ansamblu, o schimbare nu de forme, ci de structură a învăţămîntului nostru. Prea greu, nu-i aşa?, pentru un ministru care era totdeauna şi în primul rînd, un om politic. S-a procedat atunci negustoreşte. / Sunt prea mulţi elevi şi prea mulţi studenţi? Să urcăm taxele şcolare – şi vor fi mai puţini. / Observaţi felul arbitrar în care au fost sporite an cu an birurile şcolăreşti, şi veţi vedea că acesta a fost principalul lor motiv: să instituie deghizat un numerus clausus, nu de ordin naţional, ci economic. Cine are, învaţă. Cine nu, nu. / Nu vom spune cît este de brutală şi neomenoasă această metodă. Noi nu suntem sentimentali. Vom spune numai că înainte de a fi brutală, ea este şi s-a dovedit ineficace. Numărul studenţilor n-a descrescut: s-au mărit doar necazurile lor. / În acelaşi timp însă, în care la noi şcolile transformate în percepţii, gem sub asediul elevilor şi al studenţilor, în străinătate se întîmplă un lucru exact contrariu. Se ştie poate că de cîţiva ani se aplică în Franţa principiul gratuităţii liceului. Acum doi ani, clasa a cincia, acum un an, clasa a şeasea au fost puse la dispoziţia publică, desfiinţîndu-se taxele obligatorii pînă atunci. În scurtă vreme, învăţămîntul liceal va fi, asemeni celui primar, complet gratuit. / Şi totuşi – aici este miracolul – numărul celor care frecventează liceul este într-o însemnată scădere. Pentru că şcoala franţuzească nu are nevoie de selecţii fiscale, cînd îi stă la îndemînă o selecţie proprie, a studiului, a capacităţii de lucru, a înclinărilor personale fiecărui elev. / Examene severe, studii strîns organizate, un control permanent al activităţii de clasă, iată cîte mijloace stau aiurea la îndemîna învăţămîntului pentru a se apăra. E mai firesc, este mai logic, este mai creator. Dar, să recunoaştem, este puţin mai dificil.”(1)

În locul unui numerus clausus construit în favoarea tinerilor înstăriți, care își permit să plătească oricît pentru obținerea diplomei, Mihail Sebastian indică așadar spre modelul franțuzesc, al exigenței profesionale care va cerne de la sine grîul de neghină, îi va descuraja pe cei mai puțin înzestrați intelectual și va echilibra statisticile numerice. Mai ales că nici creșterea tarifelor nu este practicată în mod unitar, iar lipsa de coordonare, la nivel național, în numele sacrosanctei “autonomii universitare”, conduce la discrepanțe nedrepte între diversele centre academice. “Studenţii în drept de la Facultatea din Cluj sunt încă în grevă. Nimeni nu s-a înscris la cursuri, nimeni la examene. / Taxele enorme ce apasă asupra studenţilor (taxe despre care un profesor universitar nu s-a sfiit să spună, sub semnătură, că reprezintă pur şi simplu UN JAF) împiedică pe tinerii studenţi de la Cluj să mai înveţe. Taxe de frecvenţă, taxe de bibliotecă, taxe de reparaţii, taxe de examene, taxe, taxe şi taxe. / Mărturisim că nu ştiam că Facultatea clujeană are şi ea asemenea îndeletniciri fiscale. Cunoşteam – şi îl cunoşteam bine – cazul Facultăţii din Bucureşti, administrată cu o mentalitate de perceptor. Am scris în nenumărate rînduri despre acest lucru, am reclamat, am cerut să se ia măsuri, am povestit fapte semnificative şi tipice. Drept urmare, s-au făcut anumite cîrpeli, ce ni se par şi insuficiente şi provizorii, dar s-au făcut. / De ce autorităţile universitare clujene nu urmează acest exemplu? Cel puţin acest exemplu. Să se reducă numărul taxelor, să se reducă suma lor, a fiecăreia în parte, să se eşaloneze plăţile în cîteva rate mici. Este ceea ce se poate face deocamdată pentru liniştirea necăjiţilor noştri studenţi. E foarte puţin, desigur, e insuficient – dar să se facă. / Rămîne în al doilea rînd, pentru o zi mai calmă, problema generală a gospodăririi universităţilor noastre. Căci nu e acceptabil, ca sub pretextul autonomiei universitare («autonomie» ce pînă azi nu a creat decît buclucuri), nu e acceptabil ca fiecare facultate să se administreze arbitrar, după bunul ei plac şi după fanteziile ei financiare. Această domnie a fiscalităţii «autonome» nu provoacă decît nedreptăţi şi inegalităţi, regimuri deosebite pentru studentul de la Cluj şi pentru cel de la Bucureşti sau Iaşi sau Cernăuţi, menţinînd astfel o stare continuă de agitaţie, o permanentă predispoziţie la mici conflicte, mari necazuri, uşoare şi grave enervări sau greve sau ciocniri. Nu se poate ca lucrurile să continue astfel. Situaţia aceasta nu va fi soluţionată cu cîrpeli de detaliu şi nici cu aşa zise măsuri de «asistenţă», ci neapărat în cadrul unei reforme de ansamblu, în care interesele speciale ale fiecărei universităţi să fie coordonate şi grupate în jurul unor criterii de organizare unitară. / Este ceea ce greva studenţilor de la Cluj trebuie să arate celor de cuviinţă.”(2)

Iată-l așadar pe tînărul ziarist de la Cuvîntul preocupat de așezarea învățămîntului universitar românesc pe baze de meritocrație și condamnînd stimularea exclusivă a cîștigurilor financiare. Iată-l activînd pentru o coordonare, la nivel național, a criteriilor de onestitate și profesionalism în educație, pentru a se descuraja micile abuzuri locale. Aceeași exigență în favoarea învățămîntului eficient, sobru și strict, care nu insistă doar pe cantitatea absolvenților, încurajînd astfel șomajul cultural prin supraproducție, în criza economică globală a perioadei 1929-1933, ci mai ales pe calitatea actului de învățare, o exprimă într-un alt articol Mihail Sebastian. “O statistică a universităţii din Cluj indică pentru anul şcolar ce s-a încheiat o impresionantă scădere a numărului studenţilor săi. Faţă de anul 1924, anul 1931-1932 prezintă un minus de 50 la sută. Se ţine seama în aceste cifre de toţi studenţii înscrişi, fără a-i scădea, cum ar fi just, pe acei care, înscrişi fiind, n-au frecventat cursuri, n-au dat examene şi… n-au fost studenţi. Cu această rectificare, probabil că procentul diminuării ar fi fost mai mare. / Faptul în sine este excelent. Un important element al crizei româneşti (criză ce este altceva decît o variantă a momentului critic universal) a fost şi este supraproducţia universitară. Am spus-o în dese rînduri. Numărul exagerat al aşa-zişilor «intelectuali» a dus la un vast şomaj al licenţiaţilor, ceea ce e destul de grav şi a dus mai ales la dezorganizarea şi devalorizarea universităţii, ceea ce este mult mai grav. / Obişnuiţi să judece pe criterii de «progres», «cultură democrată», «luminare a maselor» etc. etc., oamenii noştri politici s-au bucurat de acest asalt dat şcolilor înalte. Cînd şi-au dat seama că iureşul ăsta «intelectual» era în realitate un fals progres şi o nefericită cucerire, aceiaşi oameni politici au recurs la soluţii de cinci parale, care toate au dat greş. Nimeni nu mai contesta necesitatea de a se bara drumul spre universitate. Dar de asemeni nimeni (dintre politicieni bineînţeles) n-a priceput că lucrul acesta cere soluţii de ansamblu, soluţii încadrate într-o reformă generală a politicii noastre culturale. / Noi am trăit într-un permanent 10 Mai cultural. Revenirea la o politică şcolară sobră, strictă şi creatoare nu se putea face cu mici măsuri de detaliu. Se cerea crearea unui nou sistem de orientare profesională, o degajare a liceelor, o organizare a unei alte Universităţi, care să-şi merite realmente numele… şi se cereau alte multe lucruri. În locul lor, toţi reformatorii şcolari au instituit… examene. / Dar un organism otrăvit îşi descoperă în structura lui intimă propriile arme de apărare. Mai dureroase, mai lente, dar mai sigure. / Supraproducţia universitară a nenorocit cîteva generaţii de tineri. Acest lucru nu putea trece fără a servi de exemplu. Degajarea şcolilor înalte se impunea de la sine, din circumstanţele sinistre pe care afluenţa lor le crease. Universitatea din Cluj ne serveşte primele cifre. În 8 ani, 50 la sută mai puţini studenţi. Ar trebui să ştim precis dacă celelalte universităţi au înregistrat acelaşi fenomen, în proporţii egal de mari. / Universitatea din Bucureşti mai ales, centrul dezastrului nostru şcolar. Şi dacă da, dacă proporţia este aceeaşi, dacă tendinţa de scădere a populaţiei studenţeşti se vădeşte a fi generală şi fermă, dacă inflaţia culturală se apropie de sfîrşit atunci putem în sfîrşit spera. / Soluţia este pe aproape.”(3)

Confruntat cu demagogia ipocrit-iluministă a celor ce susțineau inflația de absolvenți universitari (pentru a stimula cîștigurile financiare ale facultăților, ce școlarizau în disprețul calității și în pofida cerințelor de piață ale societății), ziaristul Mihail Sebastian își continuă analizele sobre și căutarea de soluții, în limitele realităților dificile ale crizei economice. El nu este, de altminteri, singurul reprezentant proeminent al tinerei generații, care se străduiește să înțeleagă și să dea răspunsuri la problemele momentului. Mircea Eliade îi ține isonul, într-un articol unde, pe lîngă evaluarea situației, trece și la amenințări de violență (o extremă pînă la care Sebastian totuși n-a ajuns)(4).

Note:

(1) M. Sb., Selecţia fiscală în şcoală, în Cuvîntul, joi, 13 octombrie 1932, p. 1.
(2)  M. Sb., Studenţii clujeni în grevă, în Cuvîntul, luni, 24 octombrie 1932, p. 1.
(3)  M. Sb., 50% mai puţini studenţi, în Cuvîntul, vineri, 29 iulie 1932, p. 1.
(4) Mircea Eliade, Mi-e foame!…, în Cuvîntul, joi, 24 august 1933, p. 1: “Problema șomajului intelectual a mai fost cercetată în această gazetă. Toată lumea știe că există 6000 de licențiați universitari fără posturi; fără pîine și fără nici un rost în lume. Tragedia aceasta a intelectualilor tineri a fost pînă acum privită sentimental sau echivoc. Știu că sunt greutăți în alinarea ei, sunt obstacole în rînduirea licențiaților – dar prea s-a abuzat mult de mitologia «crizei», prea s-a răspuns cu imbecilități și rățoieli, cu îndemnuri la resemnare sau cu promisiuni caraghioase, unor nevoi și urgente și esențiale Statului românesc. Sunt vremuri grele, e adevărat, suferim oarecum de inflație de titrați – dar oare nu se poate face nimic, acum, pînă la realizarea marilor reforme pe cari ni le promite fiecare ministru de instrucție? E vorba de 6000 de tineri, cari mor de foame după 15 ani de studii și de cheltuieli istovitoare pentru familiile lor. / Ni se tot spune că «nu sunt locuri». Iată însă că revista Fapta, organ al Asociației generale a Licențiaților universitari din România, publică în fiecare număr al său o pagină întreagă cu «documente», arătînd de ce nu sunt locuri pentru tinerii licențiați; pentru că țara e îmbîcsită de profesori cumularzi, provinciile alipite gem de incapabili cari ocupă trei patru funcțiuni culturale. Universitățile sunt populate de caraghioși inculți. De aceea nu sunt locuri, de aceea mor tinerii de foame. Există o sumedenie de profesori netitrați, există nenumărați cumularzi și învîrtiți prin politică. Pentru salvarea celor șase mii de tineri nu e nevoe să așteptăm marile reforme ale ministerului de instrucție. O severă triare a profesorilor secundari și a celor din școlile de meserii, din școlile serale, speciale etc. – ar face numaidecît loc. Fapta publică în articolele de fond cîteva sugestii (pentru pensionarea profesorilor după maximum 30 de ani de învățămînt, pensionarea membrilor corpului didactic secundar, fără titlu universitar, la maximum 20 de ani serviți școalei, preferarea titraților universitari în orice funcție de stat etc.), cari sunt practice și legale. Nu știu cum vor fi ele privite în cercurile diriguitoare; probabil că birocrația și rutina vor învinge și de astă dată. Soluțiile tinerești, viguroase, vor fi trecute la coș și se va proceda la elaborarea unor complicate reforme, cu realizare nesigură. / Numai că lucrurile nu stau tocmai așa de simplu. Oamenii aceștia tineri nu au să se mulțumească să rabde an după an. (…) Și pentru că nimeni nu îi ascultă, oamenii aceștia tineri muritori de foame au să treacă într-o zi la fapte. Au și spus-o; și eu unul îi cred. / Domnilor, ăi de mîncați și beți pe banii noștri, lăsați-o mai încet cu «criza» și cu «vremurile grele»; cuvintele astea nu mai conving pe nimeni, astăzi. V-au văzut flămînzii benchetuind; v-au spus chiar și pe nume. Nu se teme nimeni dintre d-voastră de soluții directe?”

Mihail Sebastian şi învăţămîntul (1)

Etichete

Cuvintul, evrei, interbelic, invatamint, Marta Petreu, Mihail Sebastian, ziarist

Unul dintre principalele focare de răspîndire a antisemitismului, în perioada interbelică, s-a constituit în mediul universitar. În condițiile creșterilor teritoriale de la sfîrșitul Primului Război Mondial, populația majoritară, de proveniență amplu rurală, își vedea periclitată prezența în amfiteatre și în ulterioarele poziții de demnitate publică, prin avalanșa tinerilor minoritari, care insistau să urmeze cursuri superioare. Printre ei, în virtutea aplecării tradiționale a etniei lor spre învățătură, se remarcau evreii. Cum se putea rezolva oare disproporția dintre numărul redus al posturilor bugetare disponibile și afluența masivă de absolvenți universitari, dintre care mulți erau minoritari?

Dezbaterea se răspîndise în presa vremii, iar intelighenția era în căutarea soluțiilor valide. Pînă la apariția unei rezolvări oficiale, propuse de autoritățile statale, tensiunile au fost exploatate de spiritele intransigente și au fost agravate de mișcările extremiste. Ce răspunsuri a oferit ziaristul Mihail Sebastian la această problemă delicată, în coloanele ziarului Cuvîntul?

Cercetătoarea Marta Petreu este convinsă – și ne-o spune cu elan – că tînărul evreu, proaspăt absolvent de facultate, s-a transformat într-un partizan al blocării studiilor pentru cei mulți, că a devenit un propagandist al obscurantismului. “Aspirația – de origine iluministă – spre învățămîntul generalizat, spre accesul neîngrădit la școală și cultură nu a găsit, așadar, un partizan în Sebastian. Fapt uimitor, dacă ne gîndim că, prin evreitate, aparținea «poporului cărții» sau că debutul tulburărilor antisemite în România întregită s-a produs, în 1922, pornind de la accesul nelimitat al evreilor în universități. Or, în poziția sa de pînă în ianuarie 1934, Sebastian, susținînd numerus clausus, se întîlnește cu poziția antisemiților, care cereau restricționarea accesului evreilor în școlile superioare românești. A.C. Popovici, la începutul secolului al XX-lea, apoi antisemiții (de la A.C. Cuza la legionari), în epoca interbelică, au susținut același lucru, dar condiționat de rasă. Sebastian, repet, nu a indicat criteriul după care să fie limitat accesul la învățămînt, mulțumindu-se numai să ceară categorica lui îngrădire. În numele aceluiași puseu antiluminist și elitist, Sebastian și-a bătut joc și de cărțile de popularizare a cunoștințelor, de calendare «pentru popor», de cultura «pentru popor»”(1).

La fel ca de fiecare dată cînd afirmațiile romancierei de la Cluj contrazic așteptările generale, bazate pe ceea ce știam despre personalitatea lui Mihail Sebastian, despre eforturile sale de studiu și cultura sa bogată, despre gîndirea lui ponderată și lucidă, despre sentimentele lui generoase, e destul să verificăm ceea ce i se pune acum în cîrcă pe nedrept, pentru a constata falsificarea frapantă. Departe de-a susține cu aroganță numerus clausus în efectuarea studiilor, gazetarul de la Cuvîntul s-a implicat, cu întreaga lui sensibilitate, în colectarea de fonduri pentru o urgisită școală din vîrful muntelui, amenințată cu dărîmarea din cauza sărăciei. “În comuna Băniţa, din judeţul Hunedoara, într-un loc uitat de Dumnezeu, cu oameni necăjiţi, cu sărăcie mare, cu pîine puţină, un om se străduieşte de cîţiva ani să ţie în picioare o biată şcoală românească, unde să înveţe abecedarul douăzeci-treizeci de copii desculţi. Un om care a făcut tot ce a putut: a răbdat, şi-a îndemnat şcolarii să rabde, a cerut, a alergat, s-a plîns. De prisos. Nu are nimeni bani de dat. Statul mai puţin ca oricine. / «Iarna se apropie, ploile de toamnă vor începe; iar prin coperiş şi tavan va trece apa de ploaie în sala de învăţămînt şi va acoperi podeaua, iar viscolele iernii cu zăpada va şuera, aici în vîrful munţilor, pe ferestrele sparte, uşile şi găurile zidurilor ce comunică cu interiorul. În numele copilaşilor de şcoală strig în ghiarele disperării, fiind predispuşi îmbolnăvirii şi pe urmă morţii, cum anul trecut s-au îmbolnăvit ei şi învăţătorul.» / Nu e bine scris strigătul ăsta? Nu e. Dar Constantin Ştirbu din Băniţa nu ne scrie ca să facă literatură şi nici ca să-i tipărim numele în gazetă. E un om necăjit şi nu stă să-şi potrivească frazele. Bune, rele cum sunt – ele sunt triste şi asta e de ajuns. / Nu cerem nimic ministerului şcoalelor, Constantin Ştirbu i-a cerut deajuns şi dacă nu i s-a dat nimic, înseamnă că n-a fost de unde să i se dea. Dar ne adresăm dumitale cetitorule. Vei fi fiind un om necăjit şi d-ta, vei fi avînd supărările d-tale şi nevoile d-tale. Dar pentru şcoala din Băniţa trebue să găseşti în inima d-tale şi în buzunarul d-tale cîţiva gologani. Nu te uita la străzile asfaltate pe care umbli, nu te gîndi la automobilele şi tramvaiele cu care circuli, nu te opri în faţa caselor albe şi înalte în care locuim: ci imaginează-ţi că undeva, într-un vîrf de munte, undeva unde nu ajunge trenul, nici gazeta, nici pîinea, o mînă de copii vor să înveţe alfabetul. / Şi dacă te întîmpină pe stradă Constantin Ştirbu şi îţi întinde o foaie galbenă ce se cheamă «listă de subscripţie», pune mîna cu nădejde în buzunar – şi dă. Oricît, dar dă”(2).

Imaginea “antiluministă” și “elitistă”, care ni se vinde azi prin contrafacere, parcă nu se potrivește cu o asemenea intonație umanistă. Și nu e vorba de un efort izolat, sau de o implicare formală, în ansamblul publicisticii lui Mihail Sebastian. Gazetarul urmărește cu tenacitate subiectul sensibil, lansat în atenția opiniei publice, și-i menține actualitatea, prin apelul către autoritățile publice responsabile. “Anul trecut, în septembrie, am primit la redacţie o jalbă de departe, din munţi, din partea învăţătorului şcoalei primare din satul Băniţa, judeţul Hunedoara. Scrisori şi plîngeri ne vin multe, căci oamenii sunt deprinşi să găsească mai multă înţelegere şi prietenie într-o redacţie de ziar, decît într-o anticameră de minister. Dar din toate plîngerile cîte am primit şi primim, scrisoarea învăţătorului Constantin Ştirbu de la Băniţa era cea mai amărîtă. Omul nu cerea nimic pentru el. Cerea pentru şcoala lui – o biată baracă, în care de cîţiva ani îi adună pe copiii satului, ca să-i înveţe carte. Cîteva ierni au fost suficiente pentru a prăpădi de tot coliba şcoalei şi în pragul iernei trecute, învăţătorul se vedea ameninţat să rămînă cu şcolarii lui desculţi (fiindcă, la Băniţa, ţăranii sunt săraci) în ploaie şi zăpadă. (…) «În numele copilaşilor de şcoală, strig în ghiarele disperării…». Asta era prin septembrie, ce s-a întîmplat de atunci cu şcoala din Băniţa, n-am ştiut. Noi am scris aici, arătînd cum stau lucrurile, şi i-am îndemnat pe cetitorii noştri să-i trimeată un ban în dar şcolii aceleia «din vîrful munţilor», cum zicea epistola necăjitului nostru Constantin Ştirbu. / Iarna a trecut greu, la Băniţa mai greu decît oriunde şi şcoala tot prăpădită a rămas. Cei 93 de şcolari şi învăţătorul lor s-au luptat cum au ştiut cu zăpezile. «Ghiarele disperării» nu s-au dovedit chiar atît de tari, încît să biruie încăpăţînarea de a-i învăţa carte pe copiii ciobanilor de pe munte. Dar nici uşor de suportat n-au fost aceste ghiare. / Acum că a venit vara, Constantin Ştirbu ne scrie din nou. Fiindcă multe ierni de felul ăsta, oricum n-are să mai poată duce. Nu el. Dar copiii, care-i sunt daţi în grije, prost îmbrăcaţi şi prost hrăniţi, cum sunt prin locurile acelea. «Am bătut din poartă în poartă, cerşind fondurile necesare construcţiei localului, dar n-am putut aduna decît 43.100 lei. Încă atît mi-ar mai trebui şi ţinta ar fi reuşită.» / Constantin Ştirbu are încredere în oamenii de inimă, care ar voi să-şi imagineze un moment ce este munca lui încăpăţînată pe colţul de piatră seacă, unde se luptă de atîţia ani cu atîtea mizerii. Şi le cere să-l ajute. / Dar domnul ministru Gusti cunoaşte soarta şcoalei primare No. 2 din comuna Băniţa, judeţul Hunedoara? Poate nu. Şi poate că ar fi suficient să o cunoască”(3).

Sistemul de învățămînt are nevoie, în primul rînd, de sprijin material, din partea autorităților și a societății, pentru a fi înzestrat în mod adecvat. Dar apoi, între pereții școlii, trebuie întreținute mai ales dreptatea și echitatea, iubirea pentru cunoaștere și respectul pentru elevi. Orice violență, fizică sau spirituală, trebuie exclusă cu hotărîre dintr-un asemenea spațiu nobil. Sufletul copiilor e curat; el trebuie ferit de asprimile și duritatea educatorilor lipsiți de afecțiune. “Autorităţile şcolare din Hamburg au decretat zilele acestea legalitatea bătăii în clasă. Profesorii vor avea dreptul să întrebuinţeze nuiaua şi bastonul în anumite împrejurări fixate prin regulament: minciună, impertinenţă, lene şi nesupunere, exploziune de imoralitate, tragere la fit şi obrăznicie. Măsurile acestea, care existau sub imperiu şi care fuseseră abolite în 1918 de republică, reînvie după recomandaţia expresă a cancelarului Von Papen, care vrea să readucă Germania la moralitatea ei de Kindergarten dinainte de război. / Nu este desigur cea mai gravă din nenorocirile regimului de baroni, dar este, cred, cea mai subtilă. Şcoala este oricum o tragedie, chiar şi fără bătaie, o tragedie colectivă, sub apăsarea căreia multe suflete tinere cad în deznădejde sau destrămare. / Nu mai departe decît săptămîna trecută la noi, în România, a avut loc un proces dureros, în care avea să fie judecată revolta unui adolescent împotriva profesorului său. Într-adevăr un băiat de liceu, de la Iaşi, socotindu-se persecutat de unul din dascălii lui, a tras două focuri de revolver asupră-i şi a încercat în urmă să se sinucidă. Din fericire n-a murit nimeni. Dar la proces, toată lumea s-a simţit stingherită – acuzat, victimă, advocaţi şi procurori – nimeni neîndrăznind să acuze sau să apere, simţind probabil ce sumbră exasperare trebuie să se fi petrecut în inima acelui copil, cu nervii nu destul de tari ca să rabde teroarea, reală sau imaginată, a catedrei. / Ar trebui să fie un învăţămînt pentru toţi acei în grija cărora sunt lăsaţi copiii şi adolescenţii. «Autoritatea» şi «pedagogia», aceste două maşinării abstracte, care sunt date pe mîna directorilor, profesorilor şi examinatorilor, sunt de obicei, pentru oricine cunoaşte atmosfera otrăvită a clasei, două arme stupide şi apăsătoare, care terorizează şi revoltă. «Autoritatea» e foarte bună, dar dacă nu se îmbină cu iubire şi înţelegere, devine pur şi simplu demoralizatoare. / În ce mă priveşte, locul unde am învăţat pentru întîia dată nedreptatea şi bunul plac şi favoritismul a fost şcoala. Ori şcoala este tocmai refugiul singurului neam de oameni, care mai sunt sensibili la dreptate: copiii. / Căci noi, ăştialalţi, avem pielea tăbăcită de lovituri şi injustiţii şi nu ne mai dor şi nu le mai simţim, pe cînd ei suferă adînc în inima lor neîncercată”(4).

În lipsa ajutorului necesar din partea societății, persoanele defavorizate financiar sînt constrînse să renunțe la studii, iar o asemenea opțiune poate să ducă la tragedii. Sinuciderea unei studente necunoscute, care nu și-a mai putut plăti taxele de școlarizare, provoacă strigătul de durere și de protest al ziaristului Mihail Sebastian, împotriva rînduielilor nedrepte ale statului. “Maria Fenechiu din Şinca Nouă, care a murit deunăzi la Făgăraş tăiată în două de o locomotivă, n-a fost decît o fată oarecare. O sută de ani să fi trăit şi n-am fi auzit de ea. Frumoasă sau urîtă, bună sau rea, deşteaptă sau proastă, ar fi fost un suflet mai mult pe pămîntul ăsta al lui Dumnezeu şi, în lumea ei de acasă, s-ar fi necăjit şi s-ar fi bucurat, cum ne necăjim şi ne bucurăm cu toţii de trecerea timpului. / Dar i-a fost sortită acestei Marii o celebritate de un ceas şi numele ei a circulat cinci minute pe firele telegrafice ale României Mari. / «FĂGĂRAŞ, 12. – Studenta Maria Fenechiu, originară din comuna Şinca Nouă, neavînd cu ce să-şi plătească taxele şcolare, s-a aruncat înaintea trenului. / Corpul studentei a fost oribil mutilat. / Parchetul a autorizat înmormîntarea.» / «Parchetul a autorizat înmormîntarea»! Asta e tot ce a ştiut să facă aparatul de stat al României, autorităţile, puterile constituite, ordinea publică – tot ce au ştiut să facă, toate la un loc, pentru Maria Fenechiu. Să-i autorizeze înmormîntarea. / Sunt cu siguranţă neserios şi dovedesc incontestabil o teribilă lipsă de simţ politic, spunînd ce spun, dar mărturisesc deschis că nimic nu măsoară, după socoteala mea, mai adînc, absurditatea lumii în care trăim, decît moartea Mariei Fenechiu. Nici o criză economică, nici criza politică, nici raportul experţilor, nici conversaţiile de la Sinaia, nici reforma conversiunii. / Dacă aş fi om politic, aş renunţa în momentul ăsta chiar la cariera mea. Pentru că mi-aş da seama de blestemul de sterilitate care apasă asupra ei. O lume în care Maria Fenechiu moare, cum a murit şi pentru motivele pentru care a murit, este o lume strîmb pusă din temelii, o aşezare compromisă pînă în adîncuri, o clădire care îşi duce moartea în tencuială. Statul nu poate fi o aşezare abstractă, un fel de monstru mecanic construit din formule ţepene şi din simboluri găunoase şi trăind prin apăsarea şi distrugerea oamenilor vii, ce se află sub ascultarea lui. El nu poate creşte în afară de viaţa adevărată, viaţa zilnică, viaţa creatoare de pîine şi de iubire a oamenilor de rînd. Cel din urmă ins, dacă nu e cuprins în colectivitate, are dreptul să conteste buna aşezare a colectivităţii, care nu este destul de largă sau destul de armonioasă, ca să-l cuprindă şi pe el. Moartea acestui «cel din urmă» este un fapt tragic peste care nimeni nu poate trece. / Statul românesc este o maşină stupid construită, pentru motivul exclusiv că Maria Fenechiu a murit”(5).

Între ziaristul interbelic de la Cuvîntul, care punea în cauză înseși temeliile de echitate ale statului român, din cauza sinuciderii unei tinere nevoiașe care nu și-a mai putut plăti studiile, și ziarista contemporană de la Apostrof, care îl acuză pe Mihail Sebastian de aroganță și elitism, de indiferență la problemele de învățămînt ale celor umili, se cască diferența dintre adevăr și minciună.

Note:

(1) Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Iaşi, Ed. Polirom, 2009, p. 68.
(2) M. Sb., O şcoală la 1150 metri, în Cuvîntul, joi, 22 septembrie 1932, p. 1.
(3) Mihail Sebastian, Şcoala din Băniţa, în Cuvîntul, duminică, 11 iunie 1933, p. 1.
(4) M. Sb., Pedagogia criminală, în Cuvîntul, joi, 20 octombrie 1932, p. 1.
(5) M. Sb., A murit Maria Fenechiu, în Cuvîntul, luni, 17 octombrie 1932, p. 1.

Zece sofisme de la Cluj

Etichete

argumente, elevi, invatamint, liceul sincai, presa, presiuni, scandal, sofisme

Incidentul de la Liceul “Gh. Șincai” din Cluj a umplut ziarele locale și naționale, a înfierbîntat lumea pe rețelele sociale. Intensitatea confruntărilor a fost dată și de calitatea argumentelor aruncate în discuție. O scurtă trecere în revistă merită realizată.

1. Elevii și-au exercitat libertatea de expresie garantată prin Constituție. Într-adevăr legea fundamentală prevede că “libertatea de exprimare a gîndurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”. Același articol prevede însă, ceva mai jos, că “libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”. Prin insultarea grosolană a profesorilor de la clasă, elevii au încălcat clauza limitatoare a articolului despre libertatea de expresie.

2. Faptele incriminate s-au desfășurat pe internet, unde nu există legi și reguli. Prin sentințe ale unor tribunale din România și din alte țări ale Uniunii Europene, activitatea pe internet implică responsabilitate juridică. În baza acestui principiu, corespondența comercială are aceeași valabilitate pe internet ca și cea purtată prin poșta tradițională, iar escrocii sau hackerii din mediul virtual sînt urmăriți și pedepsiți de lege.

3. Denigrarea cadrelor didactice s-a petrecut pe un grup Facebook cu acces privat, așadar nu este o faptă din domeniul public. Constituirea unui grup de spectatori/comentatori cu peste 800 de persoane, care nu se cunosc toate între ele, deși își propun să le excludă tocmai pe victimele batjocurilor, depășește prin amploare o simplă activitate privată.

4. Grupul privat de pe Facebook a fost accesat abuziv de cadrele didactice. Această ipoteză n-a fost ilustrată cu dovezi. A reproșa persoanelor denigrate că au depus diligențe pentru a pune capăt situației dăunătoare în care se aflau este un argument nerelevant.

5. Discuțiile scandaloase nu s-au purtat în timpul programului, în perimetrul școlar, prin urmare ieșeau din jurisdicția cadrelor didactice. Amploarea numărului de participanți la acțiunea insultătoare, durata în timp a fenomenului și vulgaritatea violentă a batjocurilor au dus la degradarea imaginii publice a profesorilor vizați, le-au știrbit prestigiul în ochii elevilor, le-au prejudiciat rezultatele activității la clasă.

6. Au fost doar glumițe inocente ale unor puștani; a lua în serios niște meme-uri demonstrează lipsă de gust estetic sau de simț al umorului. Departe de a fi doar blînde ironii, unele postări, legate de anumite cadre didactice (menționate nominal), includeau obscenități și grosolănii rar întîlnite în mediul comunicării scrise. (“Nu-mi ajunge catalogul ăsta, să vă desenez cît de largă mi-e p…”, “De ce a trecut Ţ. strada? Ca să-mi sugă p…”, “Am venit aici să f… p… şi să predau geografie”, “Practic i-am s…-o lui B. ca să ajung director” etc., etc.) Amploarea insultelor era agravată de contextul didactic, oficial, al decorului în care victimele se plasau, surprinse în fotografii neautorizate, în atitudini de spontaneitate caraghioasă.

7. Investigarea faptelor a constituit un mare proces stalinist. În realitate cercetarea a fost efectuată de o comisie a profesorilor școlii, care i-a invitat la audieri pe elevii implicați, alături de părinții lor. Amploarea neobișnuită a anchetei s-a datorat numărului extins de participanți la situația incriminată. Concluziile au fost consemnate în documente oficiale. Deciziile de sancționare au fost luate de Consiliul Profesoral, sub monitorizarea Consiliului Elevilor, respectîndu-se toate etapele prevăzute de regulamentele școlare.

8. Au fost atribuite sancțiuni de grup disproporționate, în mod terorist. De fapt, în urma dezbaterilor din Consiliul Profesoral (for abilitat să decidă tragerea la răspundere a elevilor), s-a stabilit o gamă largă de sancțiuni, în funcție de implicarea fiecăruia în faptele reprobabile, prin scăderea notei la purtare între 9 și 4, cu posibilitatea de revenire asupra pedepsei, în schimbul unui viitor comportament ireproșabil. Doi elevi (din cei peste 800) au fost mutați disciplinar, ceea ce le dă posibilitatea de a-și încheia netulburați școlarizarea într-o altă unitate de învățămînt.

9. Pedepsindu-i pe elevi, profesorii le-au creat o suferință atroce pe toată viața și au săpat o falie traumatizantă între generații. Procesul educativ are la dispoziție, de cîteva secole, argumentul recompensei pentru faptele pozitive și al pedepsei pentru cele negative. Tot așa cum premiile vin să răsplătească învățătura sîrguincioasă, sancțiunile sînt destinate să semnaleze abaterile de la activitatea corectă. A cere eliminarea unui set de măsuri din panoplia profesorului înseamnă a-l lipsi pe acesta de instrumentele specifice în exercitarea meseriei sale.

10. Charlie Hebdo = Șincai Memes. Revista satirică pariziană, care a fost atacată cu brutalitate de teroriști, critica lacunele democrației din lumea occidentală, precum și din cea musulmană. Grupul satiric de pe internet al liceenilor din Cluj, ocolind instituțiile și procedeele democratice din învățămîntul românesc, a subminat activitatea adulților care încercau să-i inițieze, de bine, de rău, în spațiul responsabilității personale.

Între libertate și responsabilitate (3)

Etichete

elevi, invatamint, liceul sincai, presa, profesori, scandal

Nu vreau să mă gîndesc la ce s-ar întîmpla dacă un grup de profesori și-ar deschide o pagină pe Facebook și ar începe să-și bîrfească suburban elevii: care-i mai prostovan, care-i bețivan prin crîșmele din centru, care chiulește cu obrazul gros și nu învață nimic, care trage praf pe nări, care și-a început deja viața sexuală. Indignarea tuturor ar fi pe măsura scandalului. Însă ceea ce profesorii n-au voie să facă sub nici o formă – adică să lezeze demnitatea și viața personală a adolescenților – nu văd de ce-ar trebui acceptat cu liniște și resemnare din sens invers.

Unul dintre născocitorii scandalului de la Liceul “Gheorghe Șincai” s-a gîndit să-și pună indignarea într-o formă oarecum mai articulată decît pozele contrafăcute, cu ironii și porcărele. Așa că Alex Hosu ne vorbește pe-un blog despre Auschwitz-ul Scolar (sic!) de la liceul de prestigiu. El nu știe, probabil, ce-a fost la Auschwitz și își face impresia că transferarea disciplinară a doi elevi grobieni, care și-au insultat profesorii în public, echivalează cu uciderea cîtorva milioane de inocenți. E frapantă înverșunarea cu care ține să ne declare, în legătură cu profesoara lui de matematică: “nu imi e jena sa spun ca o urasc cu pasiune profunda”. Din păcate pentru el, ura nu este cuantificată în viața școlară oficială. Relațiile dintre toți participanții la actul de educație (profesori, elevi, părinți, personal administrativ și auxiliar) trebuie construite, cum prevăd explicit normativele, pe respect. Ura și iubirea sînt sentimente subiective – respectul ține de o atitudine rațională. Mai limpede spus, elevul Alex Hosu este obligat să-și respecte profesoara de matematică, indiferent dacă o urăște sau o iubește.

Îl asigur de înțelegerea mea pentru faptul că ne spune, sugrumat de mînie, că va scrie pe blog “fara diacritice”. Dar nu pricep de ce-i supărat și pe regulile de ortografie. De ce omite articolul hotărît din gîndurile sale nărăvașe (“nu ii bag pe toti elevi in categoria inocentilor”). De ce ezită cînd folosește substantivele (“Sunt constient de propriile cunostiinte”). De ce nu face acordul predicatului cu subiectele (“imi sare in ochi ipocrizia si nevoia de a avea dreptate tot timpul”). Etc., etc.

O vină pentru umflarea cu pompa a acestei grosolănii provinciale o au și adulții care au dat năvălă ca la panaramă. Cutare jurist și asistent universitar vine cu sfaturi cum să deschidă elevii și părinții procese în instanță împotriva școlii și a profesorilor. Cutare ziarist îi asigură pe adolescenții certați cu politețea de întreaga lui simpatie umană, precum și de susținerea sa logistică. Toată lumea vrea să-și taie o ciozvîrtă de imagine. Îi aștept cu încredere pe vînzătorii de cafea, care să energizeze mulțimea protestatară. Pe negustorii de teniși, care să-i încalțe confortabil pe tineri, cînd vor porni în marșuri indignate.

Vreau să spun ceva limpede. Școala de azi e mult mai democratic și comprehensiv structurată, în favoarea tinerilor, decît pe vremea cînd stăteam eu în bancă. Un singur lucru nu se va putea accepta cu acte în regulă: insultarea și umilirea profesorilor, de către înșiși elevii lor. Pentru că asta ar pune capăt conceptului de educație.

Între libertate și responsabilitate (2)

Etichete

drepturi, elevi, institutii, invatamint, liceul sincai, metode, obligatii, profesori, scandal

O eternă dezbatere se referă la metodele și strategiile cele mai adecvate în lumea învățămîntului. Din Iluminismul european încoace, de cînd instrucția și educația au dobîndit o importanță tot mai apăsată, s-a insistat pe relația de forță care se instituie în clasă. Profesorul spunea, dicta, impunea. Elevul tăcea, scria, executa. Iar cel care se răzvrătea împotriva acestor reguli draconice era pedepsit prin corecții fizice, sau chiar prin eliminarea dintre zidurile școlii.

Un premiat cu Nobel pentru literatură include în paginile sale un elocvent pasaj despre felul cum se învăța odinioară carte în Orient: “Învăţătorul meu mi-a poruncit să scriu în fiecare zi trei mii de semne şi în fiecare seară alte trei mii. În zilele scurte de iarnă, soarele apunea devreme şi eu nu-mi împlinisem obligaţia. Am dus tăbliţa pe prispa aşezată spre apus şi am terminat de scris. Seara tîrziu, cînd am revăzut ceea ce scrisesem, n-am mai putut lupta împotriva oboselii. Atunci am pus lîngă mine două găleţi cu apă. Dacă mă copleşea somnul, mă dezbrăcam de haine şi turnam prima găleată pe mine. Astfel dezbrăcat, mă aşezam din nou la lucru. Datorită apei reci, rămîneam treaz cîtăva vreme. Încetul cu-ncetul mă încălzeam din nou şi mă toropea iarăşi somnul. Atunci foloseam găleata a doua. Cu ajutorul celor două găleţi cu apă rece, puteam să-mi îndeplinesc aproape totdeauna datoria. În iarna aceea am intrat în al nouălea an de viaţă” (Elias Canetti).

Din fericire asemenea vremuri crunte au trecut. Odată cu societatea cunoașterii, a tehnicii și a comunicării fără frontiere, raporturile dintre profesor și elevi sînt regîndite. În învățămîntul românesc nu se mai recomandă o acțiune unilaterală, de forță strivitoare, de la catedră spre oamenii din bancă. Noile realități trebuie să contureze colaborarea în echipă, unde profesorul are mai curînd funcția de coordonator, iar elevul este așteptat să devină agentul conștient al propriei sale formări. Relația “pe verticală”, de la șef la subordonați, trebuie să se transforme într-o activitate în cadrul grupului, cu redistribuirea dinamică de roluri.

Elevii de azi beneficiază de un nou statut, cu posibilități de expresie și acțiune, exercitate prin intermediul unor instituții la care eu, în adolescență, nu puteam nici să visez. Fiecare clasă își desemnează, în mod liber, reprezentantul care să-i promoveze drepturile în Consiliul Elevilor la nivelul unității școlare, apoi județean și național. S-a creat instituția de Avocat al Elevului, care negociază soluții la conflictele care apar. În unele școli sînt înșiși elevii cei ce decid sancțiunile de aplicat colegilor lor, care încalcă regulamentele și perturbă activitatea de studiu. Prin noul regulament național li s-a creat elevilor posibilitatea de-a contesta oficial nota primită. Orice abuz al unui profesor poate fi remediat, prin semnalarea la direcţiune, inspectorat sau minister, de către cel nedreptățit sau de reprezentanții săi.

Între libertate și responsabilitate (1)

Etichete

invatamint, libertate, liceul sincai, profesori, responsabilitate, scandal

Întîmplarea face că, timp de patru ani, am fost elev al Liceului “Ady-Șincai” din Cluj. După terminarea facultății am fost, alți trei ani, profesor la aceeași școală, devenită între timp “Gheorghe Șincai”. Privirea în urmă a celui aflat, succesiv, de ambele părți ale baricadei, cît și deceniile petrecute de-atunci la catedră, îmi oferă poate o perspectivă echilibrată asupra scandalului recent petrecut.

După cum se știe, un grup de elevi, care a crescut treptat la peste 800 de persoane, s-a organizat într-o comunitate pe Facebook. Principalul obiectiv l-a constituit persiflarea cadrelor didactice din acest liceu, aflate în exercițiul funcțiunii. Au fost publicate imagini ilicite, obținute fără acordul celor pozați, iar portretele au fost “îmbogățite” cu replici sarcastice, cinice sau pornografice, atribuite persoanelor surprinse în atitudini spontane, la catedră sau în mediul școlar. S-au publicat detalii intime, reale sau imaginare, din viața conjugală a unor oameni. Îndată după descoperirea situației, pagina respectivă de pe internet a fost ștearsă, iar în școală s-a declanșat o activitate de investigare detaliată a faptelor. O comisie de profesori a audiat, timp de cîteva săptămîni, zeci de elevi și părinți, a întocmit documente oficiale despre cele constatate. Consiliul profesoral, analizînd situația rezultată în urma verificărilor, a decis transferul disciplinar în altă unitate școlară, pentru doi elevi, precum și scăderea notei la purtare, între 9 (nouă) și 4 (patru), în funcție de gravitatea implicării, pentru 61 de elevi.

Viața în interiorul unui liceu poate fi complicată și imprevizibilă, cu răsturnări de situație și conflicte dintre cele mai uimitoare. Adolescența impetuoasă, care își caută tiparele personalității, ale unei viitoare identități sociale și de caracter, se izbește de zidul regulilor de conduită, menite să asigure dezvoltarea și egalitatea de șanse pentru toți. Profesorii sînt chemați să “piloteze” această evoluție tumultuoasă zilnică, să asigure un echilibru (fie și fragil) între aspirația spre libertate, impulsurile de originalitate ale unor individualități în curs de cristalizare, și nevoia de inteligență, tenacitate, organizare și disciplină, pe care orice realizare profesională le pretinde.

Firește că misiunea de o asemenea complexitate pune la încercare toate resorturile unui profesor, de la calitățile sale personale (inteligență, sensibilitate), trecînd prin cîteva inefabile (intuiție, tact, spontaneitate, simț al oportunității, eventuală carismă), pînă la înzestrările tipice ale meseriei (talent didactic, stăpînire impecabilă a conținuturilor științifice etc.). E greu ca toate aceste însușiri să se întîlnească, la cote de performanță, în mod constant, la același om. Însă primul impuls al adolescenților este de a-și îndrepta atenția critică asupra celui de la catedră, de a-l radiografia și de a insista apoi – cu exigența inerentă vîrstei – asupra aspectelor deficitare ale celui din fața lor. Așa cum nu toți elevii dintr-o clasă primesc mereu nota 10, la toate materiile, este imposibil ca toți profesorii care predau la o clasă să fie la cote superlative, în toate compartimentele implicite ale meseriei. Dar dacă ține de banalitate ca elevii unei clase să fie departajați prin note și medii, încă nu e la fel de banal ca diferențele valorice dintre profesori să fie constatate și evaluate. De aici apariția numeroaselor tensiuni.

Un dialog pe internet

Etichete

activitate profesionala, initiativa, invatamint, italiana, italienistica, Marian Papahagi, premiu

xxx: Bună ziua, it’s not my business, dar am fost coleg de an cu Marian Papahagi și mă interesează personal: care au fost motivele pentru care nu a fost de acord cu proiectul celor 2 doamne? Politețea/lipsa ei e altceva, probabil cu toții avem și zile în care suntem depășiți de ce ni se întîmplă, dar un refuz are nevoie de o motivație și m-ar interesa care a fost ea? Mulțumesc.

L.A.: Bună ziua. Profesorul Marian Papahagi avea ambiţia de-a controla tot ce mişcă pe italiană, preferabil în România, dar în mod absolut în zona Clujului. Le-a zis-o limpede celor două doamne că înfiinţarea unei secţii bilingve, de italiană, la nivel preuniversitar, iese din zona interesului său, a posibilităţii sale de influenţă. În plus duce la “diluarea” profesională a predării italienei. Prin urmare este absolut împotriva unei asemenea eventualităţi. Ba chiar o va bloca în mod efectiv, în virtutea prerogativelor sale de ministru adjunct.

O părere personală e o părere personală. Poate fi corectă sau nu. Dar în succesivii 10 ani, pînă la decesul său, Marian Papahagi a făcut paşi concreţi în subminarea secţiei care se înfiinţase în pofida voinţei sale. Pe mine – ca profesor de italiană – m-a respins de la două burse de studiu în Italia. M-a picat la examenul pentru postul de asistent universitar. Mi-a blocat două cărţi traduse (şi predate spre publicare la Editura Echinox pe care o conducea). A trecut şi dincolo de o simplă răfuială personală, către un conflict instituţional. Majoritatea elevilor proveniţi de la “Bariţiu” au fost picaţi la examenul de admitere, prin schimbarea inopinată a structurii subiectelor. Cei cîţiva care treceau de furcile caudine erau respinşi mai apoi de la bursele de studiu, în timpul şcolarizării lor universitare. Ar mai fi şi alte detalii – dar sînt prea numeroase pentru a le mai înşira aici fără o anumită repulsie…

xxx: Mulțumesc, iată o latură a lui Marian de care nu am știut și încă o dovadă că sunt un naiv incurabil.

L.A.: E un subiect foarte urît mirositor. Însă ca dovadă că aşa au stat lucrurile, unii dintre foştii mei elevi de acum 20 de ani, care au trecut prin supliciile pe care tocmai vi le-am schiţat, vin acum să-mi dea “like” sau mesaje aprobatoare.

xxx: Mă afectează fiindcă o situație similară am întîlnit-o şi în legătură cu fostul meu profesor de fonetică, xxx xxx, pe care eu îl divinizam, ca să aflu după aceea… ei bine, lucruri pe care aș fi preferat să nu le aflu.

L.A.: Pe vremea cînd i-am fost student, Marian Papahagi s-a comportat absolut impecabil. Ne împrumuta cărţi în limba italiană întregii grupe (eu, ca singurul băiat şi oarecum vecin, mergeam cu sacoşa să le iau de acasă de la el). Era plin de umor, căldură sufletească şi solicitudine.

Îndată ce am absolvit, s-a răsucit 180 de grade şi a devenit de-o ostilitate şi agresivitate incredibile. Nu doar faţă de noi, ca persoane, ci faţă de toate proiectele profesionale pe care i le prezentam. Iniţial le aproba, le prelua spre executare în structurile controlate de el, iar apoi le temporiza la nesfîrşit pentru a le bloca.

În urma conflictelor repetate, fosta mea soţie şi-a dat demisia atît de la catedra universitară patronată de Marian Papahagi, cît şi de la doctoratul pe care îl începuse cu el. Motivul principal al demisiilor sale? Faptul că Profesorul se răzbuna pe noi, lovind în elevii noştri. Puteam duce înainte un conflict între persoane, dar pedepsirea unor copii inocenţi a fost peste posibilitatea noastră de înţelegere.

xxx: Regretabil. Toată viața mea am crezut că eșecul meu fundamental a fost că am ratat postul de asistent la catedra de engleză în ‘70. Între timp am ajuns, vai!, de cîte ori, să nu regret deloc acea neșansă… Doar că asta nu mă bucură deloc.

L.A.: În prezent, ca rezultat al contraselecţiei tenace, studiul limbii italiene agonizează la nivel universitar. Strategia lor e să dea cîte un “tun” de imagine (cum a fost povestea cu decorarea lui Vargas Llosa, sau cu premiile anuale de italienistică). Apoi stau şi vegetează în umbra micii manevre publice. Ce m-a deranjat acum, punctual, a fost iniţiativa lor de a-i folosi – din nou – pe elevii mei în ipostaza de “carne de tun” pentru manipulările lor de imagine publică.

xxx: Aproape un thriller didactic… poate merita mai mult decît o notă pe blog? un roman?

L.A.: E un subiect prea dureros… Şi apoi sînt eu însumi italienist. Interesul meu nu e să omor puţinul care mai există. Dar nici să fiu luat prizonier, prin complicitatea tacită, nu pot fi de acord.

xxx: Şi eu am zis adesea – tot ce nu mă omoară mă întărește…

L.A.: Da…

xxx: Am căutat la ubb filo, dar e cam criptică pagina – cine e acum la italienistică? cu scuze pt. curiozitate…

L.A.: Informaticienii care folosesc instrumente încropite, care nu sînt atestate de o firmă autorizată şi pentru care nu plătesc copyright, numesc aceste bricolaje produse “no name”. Asta explică şi caracterul labirintic al paginii lor de site…

xxx:: No name doesn’t have to be no sense.

L.A.: În informatică nu. Dar aici vorbim despre filologi…

Pe marginea unui premiu de italienistică

Etichete

"George Baritiu", initiativa, invatamint, italiana, italienistica, Marian Papahagi, premiu

La începutul anilor ‘90, un grup restrîns de profesoare a avut iniţiativa de-a înfiinţa o secţie bilingvă, română-italiană, în cadrul liceului “G. Bariţiu” din Cluj. Erau primii ani de după revoluţie, ideile apăreau din senin şi erau implementate cu destulă uşurinţă. Totuşi strategia impunea atragerea unor partizani influenţi în jurul proiectului. Directoarea de-atunci a şcolii, Maria Dumbrăvan, şi profesoara de italiană Ana Covaciu s-au înscris în audienţă la Marian Papahagi. Fost absolvent de “Bariţiu”, italienist de prestigiu şi ministru adjunct al Învăţămîntului la acea vreme, personajul întrunea toate premisele pentru a deveni promotorul unei asemenea evoluţii instituţionale.

Demnitarul le-a fixat o anumită oră de primire, după care le-a lăsat pe cele două doamne să aştepte copios în anticameră. O oră? două ore? memoria mea n-o spune. Într-un final le-a întîmpinat grăbit şi, fără a le permite să-şi expună ideea în detaliu, le-a tăiat orice replică. Le-a perorat frenetic de ce consideră această propunere total inacceptabilă, nu o încurajează defel şi chiar o va bloca, dacă va ajunge pe masa lui de lucru. Stupoarea femeilor a fost consistentă şi descurajatoare. Din fericire mandatul vice-ministerial al fostului bariţist nu s-a prelungit mai mult decît era necesar pentru soluţionarea altor tipuri de probleme. Îndată mai apoi, insistenţele administrative au fost reluate, secţia a fost înfiinţată şi şi-a intrat pe deplin în atribuţii. De peste 20 de ani şi-a creat o consistentă bază materială, a legat numeroase colaborări naţionale şi internaţionale, a format sute de italienişti pentru sectorul privat, i-a găzduit pe studenţii universitari în practica lor pedagogică.

Ironia sorţii face ca elevii mei de-acum să fie convocaţi, răspoimîine, la ediţia a VI-a de decernare a premiului de italienistică Marian Papahagi. Prezenţa lor e atît de indispensabilă încît au fost chiar mobilizaţi, cu clasa şi-un profesor, pentru a crea impresia de public într-o sală mult prea mare pentru o festivitate aşa de mică. Scriu aceste rînduri pentru ei, pentru elevii mei. Să ştie foarte limpede că, dacă azi ei au şansa de-a studia limba italiană, asta se întîmplă împotriva voinţei italienistului la a cărui celebrare au fost trimişi să asiste.