O carte şocantă: Andrei Klein, “Lea. Povestea familiei mele”

Etichete

Andrei Klein, Cluj, evrei, Holocaust, lansare de carte, marturie

Tisztelt közönség, örvendek hogy Önöknek tudok szólni, de most viszont románul fogok tovább beszélni. Aş vrea să mă adresez tuturor, ca să nu fie frustrat publicul de limbă română care e prezent aici. Cred că, dintre spectatorii de faţă, majoritatea cunoaşte oricum româna, chiar dacă poate cu unele ezitări. Posso parlare anche in italiano. Şi apoi îl vom ruga pe domnul Klein să ne vorbească în ivrit, pentru a acoperi toate palierele. Lăsînd gluma la o parte, consider că se impune această întîlnire poliglotă, pentru prezentarea versiunii maghiare a unei cărţi de excepţie. Însăşi tema abordată pe parcursul volumului se referă la o situaţie complexă, o apăsare, o pată internaţională.

Trebuie să spun că pe mine m-a frapat, întîi de toate, personajul principal din cartea aceasta, şi anume Holocaustul. Noi lansăm o scriere care vorbeşte despre Holocaust, despre soarta unor evrei din Cluj, care au avut o viaţă tragică şi absolut neaşteptată pentru ei înşişi. Sînt oameni simpli, cu puţine studii, cu doar cîteva clase absolvite, cu meserii manuale, care s-au pomenit confruntaţi cu izbitura istoriei. Unii, mai precis părinţii domnului Klein, şi-au căutat refugiul, scăparea, dincolo de graniţă, în România. Acolo au fost prinşi, arestaţi, pentru singura vină de-a fi evrei, pentru nimic altceva. Au fost deportaţi în Transnistria, unde pe mulţi i-au văzut pierind în jurul lor. A fost o întîmplare că, acolo unde alţii au murit, ei s-au pomenit cu viaţa apărînd lîngă ei, anume tocmai cu cel care ne stă azi în faţă, autorul cărţii, care s-a născut în lagăr. (A fost un miracol că, printre atîtea morţi, au fost şi cîteva naşteri – după cum s-a amintit, există în total patru oameni care s-au născut în lagărul din Moghilev, Transnistria, şi mai trăiesc azi.) Aşadar avem de-a face cu un eveniment tragic din trecut, care a fost asumat, în mod oficial, a fost recunoscut de statul român şi azi se studiază în şcolile noastre.

Pe de altă parte, o pată la fel de urîtă apasă şi pe cealaltă memorie, de limbă maghiară. Restul familiei domnului Klein a rămas la Cluj, nu s-a refugiat în România. Ei au fost adunaţi, pe neaşteptate, şi în decurs de două săptămîni, în luna mai şi începutul lunii iunie 1944, au fost închişi într-un lagăr de la Fabrica de Cărămidă. Despre asta poate ne va spune mai pe îndelete domnul profesor Tibori Szabó Zoltán, un specialist care a scris o carte importantă pe această temă şi care va vorbi după mine. De-acolo, din lagărul improvizat, nu departe de centrul Clujului, ei au fost deportaţi la Auschwitz. Acolo au murit, din cîte se atestă, circa 90% din evreii Clujului. Este o situaţie extrem de apăsătoare pentru istoria maghiară. Sigur că este o catastrofă de care sînt răspunzătoare nu doar aceste două popoare. Holocaustul este o problemă de natură europeană şi chiar mondială, pe care nu o putem înregistra cu placiditate. Din aceste motive, nu poţi să parcurgi lucrarea lui Andrei Klein spărgînd seminţe sau ascultînd muzică. Este o mărturie copleşitoare, răvăşitoare, care dă peste cap tot ce ştiai. Este una din lecturile care m-au marcat adînc şi m-au impresionat. Nu mai reuşeam să las cartea din mîini.

Aşadar Holocaustul este primul personaj al cărţii, de cea mai adîncă anvergură. Apoi sînt însă fiinţele care îl suportă. Sînt persoanele ca atare. Şi aici într-adevăr asistăm – cum spunea adineaori domnul Mile Lajos, consulul general al Ungariei – la o mare diversitate de caractere. Este stupefiant să vezi că sînt oameni care provin din aceeaşi familie, dar sînt complet diferiţi. Unul este escroc, altul e sufletist, unul e generos, altul e autoritar şi intransigent. Îi ţin laolaltă legăturile de sînge. Deşi ei de multe ori se ceartă, se detestă, se blestemă, sînt totuşi obligaţi de soartă să stea împreună. Este iarăşi o situaţie dramatică, sfîşietoare, să asişti din interior la zbuciumul unei familii. Pentru mine – şi cred că pentru multă lume – aceasta este o noutate absolută. Se ridică o cortină, ni se dezvăluie o realitate care înainte era privită pios. Unii poate intuiau din propriile trăiri cît de divizate pot fi familiile. Dar eu unul nu am avut această experienţă dintr-o lectură “oficializantă”. Era o temă tabu, care acum e sfîşiată şi ne lasă uluiţi: cruzimea cu care sînt dezvăluite realităţile aspre din interiorul familiei.

Şi lucrurile şocante nu se opresc aici. După ce supravieţuieşte la Auschwitz, după ce prezintă ororile de neînchipuit, inclusiv moartea părinţilor săi, uciderea atîtor oameni, fabrica unde se făcea săpun din cadavre, atrocităţile inimaginabile, pe care le descrie cu luciditate, cu realism, stăpînindu-şi emoţiile, pentru a reda totul cu precizie, cu fidelitate, Lea vine la Cluj. Aici ea e izbită de stalinism. Nu se insistă foarte mult pe asta în carte, dar sîntem în Clujul anilor 50, cînd 5 sau 6 sau 7 membri dintr-o familie dormeau pe jos, într-o singură cameră. Ne confruntăm cu sărăcia, cu foamea, cu frica de-a vorbi. După hitlerism, vine stalinismul – aceşti oameni trec, fără avertisment, de la un dezastru la altul!

Nemaiputînd rezista, Lea se hotărăşte să plece. Unde? La sora ei Mariska, în Israel. Şi aici intervine a treia oroare, care m-a şocat şi mai mult. În toate mărturiile despre aliya, pe care le-am citit pînă acum, plecarea în Israel e văzută ca atingerea scopului final, ca ajungerea în Paradis, pentru orice evreu care se respectă. Dar ce se întîmplă? Lea merge în Israel, la sora ei, şi acolo este depăşită de grozăvia pe care o întîlneşte. I se ia copilul, de către propria ei soră, nu i se mai permite să-şi vadă fetiţa, este ruptă de familia care i-a mai rămas, este trimisă să doarmă într-o magazie, într-o şură, lîngă cuşca cîinelui. Oamenii de la care s-ar fi aşteptat să primească iubire, de fapt o dispreţuiesc şi-i rezervă o condiţie de declasată. Cum se termină toate acestea? Se încheie prin sinuciderea Leei. Aşadar cineva care scapă de Hitler, cineva care scapă de Stalin, nu mai rezistă cînd ajunge în Israel! Tragedia familială este mai distrugătoare decît tragedia istorică. Eu aşa ceva n-am mai citit, n-am mai pomenit. Este o serie întreagă de mituri publice sfîşiate. Am spune că avem de-a face cu un romancier extraordinar. Dar apoi ne uităm mai bine şi vedem scrisorile efective. Constatăm că asta nu e roman, nu e artă, ci este viaţa adevărată. Existenţa reală poate uneori să depăşească ceea ce un romancier, un artist îşi propune să înfrumuseţeze, să facă mai dramatic. Viaţa e mai teribilă, în unele cazuri, decît arta.

Dar nici arta nu lipseşte! Spunea domnul consul Mile, pe bună dreptate, că această carte ne obligă să ne punem nişte întrebări, să ne gîndim cu care anume dintre personaje semănăm noi mai mult. Sîntem oare fratele generos şi sufletist? Sîntem sora autoritară şi arogantă? Sîntem unchiul crud şi cinic? Eu spun mai mult decît atît. Există personaje despre care nici nu ştim prea bine cum sînt cu adevărat. Iat-o pe Mariska, sora din Israel. Ea este un călău pentru Lea. Din cauza ei, probabil, implicit, se va ajunge la sinucidere. Dar tot Mariska îl primeşte pe nepotul Andrei cu mult drag, îi deschide drumurile în Israel, îl ajută economic. Cine este această Mariska? Este o femeie fără inimă? Este un zbir? Sau este, dimpotrivă, o rudă iubitoare? De multe ori, în sufletul unuia şi aceluiaşi om se pot întîlni sentimentele şi reacţiile cele mai divergente. Este ca în viaţa adevărată. Oamenii nu sînt albi sau negri. Ei sînt într-o zi aşa, în altă zi altfel. Ei se raportează într-un fel la unii, în alt fel la alţii. Sîntem imprevizibili şi avem acest grăunte de nebunie, care ne modifică şi ne face surprinzători.

Dincolo de tragedia, de natură continentală, a Holocaustului, dincolo de tragedia familială şi de cea personală, învăţăm aici despre faţa mereu surprinzătoare a individului, care se schimbă, astfel că avem dificultăţi în a-l cunoaşte şi a-l plasa într-un insectar. Însă noi nu sîntem insecte, pentru a fi catalogaţi. Putem fi aproximaţi, dar nu recunoscuţi, nu atestaţi cu precizie.

Avem aşadar şi latura artistică. Dar domnul Klein o admite şi eu îl confirm: nu avem de-a face cu un scriitor propriu-zis. El are ezitări stilistice, are căutări care nu totdeauna sînt izbutite. Cartea lui nu este în primul rînd o operă de artă. Însă este un document uman extraordinar. Vreau să afirm că trei mărturii de mare intensitate apasă asupra mea în mod de neşters. Întîmplător toate trei provin din sfera culturală maghiară. În primul rînd am în vedere capodopera lui Kertész Imre, autorul premiat cu Nobel, care s-a stins din viaţă ieri şi pe care noi tocmai l-am omagiat printr-un moment de reculegere. Despre cartea lui, Sorstalanság (Nedestinare), s-ar putea spune foarte multe lucruri. Întîlnim în ea o nouă imagine asupra Holocaustului, dintr-o perspectivă psihologică şi de mare complexitate estetică. A doua operă de artă care m-a răvăşit şi pe care cu siguranţă n-o voi uita este Fiul lui Saul, filmul care şi-a meritat Oscarul şi toate celelalte premii internaţionale cîştigate. Iar în planul documentului existenţial, chiar dacă nu este o lucrare strict beletristică, dar poate fi considerată şi aşa, este Lea. Povestea familiei mele, a cărei versiune în limba maghiară o lansăm aici.

Sînt onorat că am avut ocazia să exprim aceste gînduri. Mă bucur că domnul Andrei Klein ne-a dăruit o asemenea carte, pariul lui de-o viaţă, după 30 de ani de cînd a primit, ca moştenire, scrisorile unor oameni simpli, care ne povestesc în modul cel mai firesc despre lucrurile îngrozitoare care li se întîmplă. Vă felicit şi vă mulţumesc.

(Cluj, Muzeul de Artă, 1 aprilie 2016)

Publicitate

Viaţă şocantă (13)

Etichete

Andrei Klein, biografie, carte, evrei, Holocaust, istorie, Lea

Andrei Klein nu e un scriitor în adevăratul înţeles al cuvîntului. Nu e preocupat să rotunjească frazele, să le împodobească stilistic, să evite cacofoniile. Dar înţelege să-şi facă datoria de martor al destinului stupefiant al familiei sale. A primit ca moştenire de la mătuşa Mariska un pachet de scrisori. (E bine că a primit şi asta. Verişoara Jaffa, crescută de aceeaşi Mariska, n-a moştenit nimic.) Le-a citit conţinutul şi a rămas adînc tulburat. Şi-a asumat misiunea de-a aduce la cunoştinţa publică cele întîmplate. Nu finalitatea artistică i-a stat în intenţii, de-a lungul anilor cît a lucrat la compunerea acestei cărţi extraordinare.

De altfel intensitatea epică e atît de accentuată, pe un număr redus de pagini, încît zorzoanele suplimentare ar afecta dramatismul depoziţiei. Postura naratorului e dintre cele mai inconfortabile. El are legături de sînge cu toţi eroii pe care-i aduce în scenă. Dotat şi cu o delicateţe rară, evită pe cît posibil să-i judece unilateral. Aşa se face că unul şi acelaşi om, de pildă Jenő, e privit uneori cu o blîndeţe plină de compasiune, alteori cu un dispreţ tăios. El e şi deportatul dus la muncă forţată, care şi-a pierdut soţia şi copilul la Auschwitz, e şi unchiul zgîrcit care îşi ia înapoi cadoul pentru a-l vinde pe bani, e şi fratele fără suflet, ce-şi umileşte sora pe care o cazează într-o şură dărăpănată şi o azvîrle în deznădejde. Mariska, ruda abuzivă, în scrisorile ei se raportează la biata Lea uneori cu o ură furtunoasă, alteori cu o milă jenată, sau chiar cu disperare. Dar cine e Mariska? E sora grosolană, care o alungă pe Lea şi o împinge la sinucidere? E mătuşa brutală care o creşte – în mijlocul insultelor şi al dispreţului – pe micuţa Jaffa? E mătuşa generoasă care îl ajută pe nepotul Andrei să se instaleze în Israel şi îi oferă, din proprie iniţiativă, o sumă de bani pentru a-şi porni afacerea? Probabil cîte ceva din toate acestea. Complexitatea naturii umane e imprevizibilă. Ciocnirea de orgolii şi personalităţi intransigente poate conduce la moarte.

Lucrarea comentată ridică vălul de pe două sectoare de existenţă înfăşurate de obicei în pudoare: abisul relaţiilor de familie şi visul exilului fericit. Ne e dat să citim, pentru prima dată cu asemenea acuitate, despre raporturile complexe dintre fraţi şi surori, gravitînd pe o gamă foarte largă de sentimente, de la iubire, tandreţe şi duioşie, pînă la sarcasm, cinism şi ură. Iluzia străinătăţii edenice, care se profilează ca o răscumpărare după viaţa de chinuri şi privaţiuni, e sfîşiată de evidenţa faptelor. O producţie cinematografică bine gîndită ar completa cu noi rezonanţe acest document despre viaţa şocantă. Mă bucur că am avut ocazia să-l cunosc pe Andrei Klein şi să citesc povestea familiei sale.

Viaţă şocantă (12)

Etichete

Andrei Klein, biografie, carte, evrei, Holocaust, istorie, Lea

Era oare Lea nebună? Pot fi oare puse gesturile sale extreme pe seama alienării mintale? Lucida ei scrisoare de recapitulare autobiografică, redactată pe un ton calm, cu grijă asupra detaliilor şi o bună stăpînire logică a desfăşurării faptelor, ne împiedică să tragem o asemenea concluzie.

“Mult iubita mea soră Mariska,

Probabil te miri că îţi scriu. Adevărul este că de săptămîni întregi mă frămînt dacă e bine sau nu să-ţi scriu despre gîndurile mele. Sunt foarte nervoasă, nici nu ştiu de unde să încep. Nu am intenţia să mă eschivez de vina mea şi crede-mă că nu vreau să te supăr, învinuindu-te numai pe tine de tot ceea ce se întîmplă şi sper că în sfîrşit, după aceste rînduri, mă vei înţelege.

O să încep cu deportarea, despre care, din voia Domnului, tu ştii doar din auzite şi cu siguranţă nu ştii ce a însemnat cu adevărat. Cărţile de groază pe care le citeşti din cînd în cînd sunt poveşti de adormit copiii în comparaţie cu realităţile lagărelor de exterminare. Eu am fost singura dintre cei şase copii care i-a însoţit pe scumpii noştri părinţi pe ultimul lor drum. Singura care a văzut feţele lor speriate cînd au fost selectaţi pentru crematoriu. Singura care a văzut ultimul lor zîmbet îndurerat, cînd, cu lacrimi în ochi, m-au privit din rîndul sortit morţii. Nu ştiau, dar cred că presimţeau că nu ne vom vedea niciodată. Cum aş putea să-ţi descriu acel zîmbet…? Nu pot.

În decurs de un an, ca deportat dezumanizat, am cutreierat Auschwitz, Katowice, Stutthof, unde am lucrat în fabrica de săpun din grăsime umană, Danzig, Praga, Bratislava. Am călătorit în vagoane de vite, obligaţi să ne facem necesităţile biologice înconjuraţi de alţi deportaţi: femei, bărbaţi şi copii. Am răbdat chinul murdăriei şi foamei. Încrederea că acest coşmar se va sfîrşi repede mi-a dat putere chiar şi atunci cînd vedeam în jurul meu oameni epuizaţi, căzînd fără viaţă sau împuşcaţi de acei nemernici neoameni. Am umblat prin ger şi zăpadă, cu picioarele învelite în paie prinse cu hîrtie de ziar. Am fost dezbrăcată în pielea goală în faţa militarilor, dar şi a unor civili, şi bătută de nenumărate ori.

După eliberare şi întoarcerea mea la Cluj, am fost internată luni de zile pentru refacere. Scumpa mea Rózsi mă vizita în fiecare zi, fără excepţie, aducîndu-mi mîncare proaspătă gătită de ea şi discutam ore întregi. Discutam despre viitor, încurajîndu-mă să recapăt gustul vieţii normale. Amîndouă evitam să vorbim despre trecutul apropiat, dar ne-am informat reciproc. Dragul meu frate Marci venea tot la două zile, aducînd flori şi diferite bunătăţi. Mă strîngea în braţe şi mă încuraja.

Simţind dragostea lor eram sigură că de acuma voi avea parte numai de fericire. M-am înşelat amarnic. Nici în cele mai urîte vise nu am crezut că voi avea parte de atîta tristeţe în Israel lîngă sora mea mai mare, care de zeci de ani mă tot chema la ea. Am crezut că venind lîngă tine, noi două o să ne înţelegem bine şi dragostea frăţească va crea baza unui nou viitor pentru familia mea în noua ţară a evreilor. Dar tu, dragă surioară, nu mă iubeşti. Anii cei mulţi de cînd ne-am despărţit te-au schimbat, au şters din inima ta dragostea frăţească pe care o înlocuieşti cu aparenţe. O simplă comparaţie: Rózsi a fost prima care după deportare a revenit la Cluj şi a obţinut o locuinţă mică, de o cameră şi o bucătărie. A fost urmată de Iosi, apoi de Marci, apoi am sosit eu şi în final Jenő. Timp de un an am stat cu toţii împreună, fără probleme şi fără certuri, întristaţi pentru cei care au lipsit dintre noi, dar fericiţi că noi suntem împreună. Pentru noi, cei care cu puţin timp înainte avusesem parte de alt ‘confort’, cămăruţa aceea era ca un hotel de lux. Ştiu că pe tine nu te interesează, dar nu pot înţelege cum a putut să uite Jenő ce a însemnat şi pentru el dragostea familiei. Am trăit cinci fraţi în acea cameră şi crede-mă că niciodată nu ne-am certat. Am gătit şi am făcut curăţenie ajutată de fraţi. Niciodată nu am fost sluga fraţilor mei.

Am rămas singură la Rózsi şi în anul următor am ajutat-o în gospodărie, am avut grijă de Bandika. La nevoie, cumpărăturile de la piaţă le făcea Marci. Nu am fost jignită nici măcar din greşeală în toată perioada de la întoarcerea mea.

Poate tu ai uitat scrisorile în care scriai că îmi vei fi mamă în locul mamei noastre şi dacă vin o să am tot ce-mi doresc pe lume, dar eu nu am uitat. Toate aceste promisiuni frumoase au fost citite de Rózsi şi Marci, aşa cum şi eu am citit scrisorile pe care le trimiteai tu lor.

Nu s-a adeverit nimic din ceea ce ai promis, începînd chiar din prima seară cînd în frumoasa ta vilă de mai multe camere nu era loc pentru mine şi asta pentru că nu am căzut de acord în ceea ce priveşte viitorul meu. Dar nici la Jenő nu aveam loc, noaptea fiind nevoită să împart cu şobolanii magazia de materiale şi puţina mîncare pe care o primeam.

Suferinţele mele sufleteşti care se acumulau de la sosirea mea au depăşit cu mult suferinţele fizice din lagăr, pentru că, după cum ţi-am scris, atunci optimismul mi-a dat putere. Acuma nu mai pot spera şi nici nu mai am voinţă. Cînd m-am trezit la cruda realitate, dîndu-mi seama că nu mă iubeşti şi că ai îndepărtat-o de lîngă mine pe scumpa mea fetiţă, fiind ferm convinsă că fără susţinerea lui Laci nu am nici un viitor, am luat de două ori hotărîrea să pun punct vieţii mele umile. De unsprezece luni sunt în spitalul de nebuni Beer Jakov.

Fraţii din Cluj au avut norocul că au rămas acolo unde pot trăi o viaţă normală de om, chiar dacă sunt mai săraci. Din păcate eu am crezut în tine şi am venit în Eretz. Acolo am avut o locuinţă frumoasă, e drept, doar de o cameră, dar dereticată de Erzsi, fată care ne ajuta în casă, şi cu tot ce mi-am dorit. În prostia mea am crezut în tine şi am abandonat totul.

Poţi să motivezi cum vrei, dar dacă într-adevăr ai vrut să mă ajuţi, puteai să o faci. (…) Au trecut sărbătorile, dar eu doar acuma te rog să-mi ierţi păcatele şi greşelile. Iubeşte-mă, dragă, aşa cum sunt. La rîndul meu, şi eu te iert şi te iubesc în continuare cu toate defectele pe care le ai, doar am avut aceeaşi mamă şi acelaşi tată.”

După o lungă aşteptare, Lea a primit în sfîrşit, împreună cu Jaffa, actele de repatriere în România. Dar tot atunci a sosit şi o telegramă de la soţul ei: “NU VENI! AM PE ALTCINEVA!!!”. Lea a murit în zorii zilei de 6 noiembrie 1960: s-a aruncat de la etajul şase al unei clădiri din Tel Aviv, ţinînd în mînă fotografia lui Laci.

Viaţă şocantă (11)

Etichete

Andrei Klein, biografie, carte, evrei, Holocaust, istorie, Lea

O soluţie era ca Lea să se întoarcă, alături de fiica ei, în România. Autorităţile consultate resping această ipoteză: eventuala cerere trebuia depusă la Bucureşti. Dar soţul ei nu dădea semne că ar avea asemenea intenţii. Protagonista rămîne captivă în Israel. Iar raporturile cu fraţii de-acolo se menţin la fel de încordate şi ostile. Lea îi reproşează făţiş lui Mariska: “Eşti milionară, aveţi fabrică, maşină de lux şi totuşi mă ţii în spitalul de nebuni”.

Mariska îi scrie emoţionant, alternînd indignarea cu gingăşia: “M-am gîndit foarte mult pînă m-am hotărît să te implor încă o dată în viaţă să-ţi vină mintea la cap şi să recunoşti că eu nu-ţi vreau răul, că în inima mea te iubesc nu mai puţin decît pe restul fraţilor mei. Dacă te sfătuiesc sau îţi spun ceva este pentru că mă gîndesc doar la binele şi fericirea ta. / Tu interpretezi întotdeauna altfel lucrurile şi te războieşti cu mine. De ce te comporţi aşa, de ce mă urăşti atît de mult? Eu cu bună ştiinţă nu am păcătuit nciodată faţă de Dumnezeu şi de tine. Mă jur pe amintirea scumpilor mei părinţi, pe care i-am iubit atît de mult, că şi eu sufăr, duc şi eu povara vieţii singură, sunt nefericită sufleteşte, dar nu m-am plîns nimănui. Am primit plicul cu banii şi scrisoarea ta şi m-am enervat foarte tare la citirea ei. / Ascultă-mă, Lea, eu de patru ani nu am primit altceva de la tine decît jigniri şi necazuri. Am albit şi sunt bolnavă de atîta necaz. Ce mai vrei tu de la mine? De ce îmi chinuieşti inima? Eu nu ţi-am cerut bani niciodată şi nici nu am primit bani pentru ceea ce am făcut pentru tine, în afară de banii pe care mi i-aţi dat tu şi cu Jenő, ca să-mi cumpăr cadou o carte. Crezi că cele 5 lire trimise de tine acoperă cheltuielile mele cu Jaffa, îmbrăcăminte, mîncare, pantofi, reparaţiile pantofilor şi îngheţata, fără a mai socoti spălatul, nopţile pierdute etc.? Nu voi număra banii cheltuiţi de mine pentru alimente şi medicamente. Dar nu face nimic, Lea! Ai lucrat bine, ai reuşit să-ţi baţi joc de mine din nou. Îţi trimit înapoi cele 5 lire, cu mulţumiri cu tot. / Mă doare modul în care te comporţi faţă de noi. Nici eu şi nici Manó nu ţi-am făcut nimic rău. Îmi pare rău dacă tu ai această impresie, cred că e numai vina sorţii. Te rog din nou să vii la mine să vorbim, vino şi de Seder, vom fi mulţi din familie, dar dacă nu vrei, nu te pot forţa. Încearcă să fii Lea cea veche, care mă iubea. Mi-e dor de tine.”

Evoluţia gradată a conflictului e consemnată, cu sufletul la gură, de naratorul devenit martor al pulsaţiei tragice a familiei sale. “Lea a avut mai multe tentative de sinucidere. A băut otravă de şoareci, în urma căreia i-a căzut superbul ei păr mătăsos şi des, crescîndu-i în loc altul creţ şi rar. Apoi şi-a tăiat venele, fiind din nou internată în spital, unde iarăşi a încercat să se spînzure cu cearceaful de la pat.”

Viaţă şocantă (10)

Etichete

Andrei Klein, biografie, carte, evrei, Holocaust, istorie, Lea

A fost dusă la spitalul psihiatric, unde a rămas internată un an şi jumătate. Cînd a fost vizitată de fetiţa ei, a izbucnit în lacrimi. “- De ce plîngi? o întrebă Jaffa. / – Sunt tristă şi mă doare inima, răspunse Lea. Mă doare inima cînd mă gîndesc ce o să fie cu noi! / – De ce rămîi în acest spital? continuă fetiţa. / – Pentru că nu am asigurare medicală şi aici nu costă bani. Fraţii mei nu au fost de acord să plătească pentru alt spital.”

Între timp familia se mobilizează şi începe să dezbată în scrisori încrucişate această situaţie de criză extremă. Soţul infidel aruncă toată vina asupra cumnaţilor şi o asigură ipocrit de iubirea lui constantă: “Sunt îngrozit de faptul că tu eşti în spital şi copila noastră se află în mîinile unor persoane care nu au fost în stare sau nu au vrut să-şi ajute sora la nevoie şi disperare. (…) Dorul de voi mă macină şi te rog din suflet să mă crezi şi să ai încredere că singurul meu scop în viaţă este să pot pleca la voi”. În aceeaşi perioadă Laci a depus o cerere oficială de renunţare la emigrare.

Pentru gestul disperat, sora Mariska îl culpabilizează pe soţul şarlatan: “Tu chiar nu înţelegi multe lucruri. Lea a primit de la tine doar şase scrisori. Eu ştiu că ţi-a răspuns la două şi un bileţel pe care şi eu l-am văzut. De cînd a sosit în Israel, te tot aşteaptă. În mintea ei există doar o imagine, a ta. A fost foarte tristă, nu venea în vizită, nu am reuşit s-o duc nici la cinematograf. Pentru că tu nu-i scriai, viaţa ei a devenit urîtă şi monotonă. Nu voia să mănînce, spunea că tu acolo rabzi de foame. Lumea ei s-a prăbuşit la vestea că tu trăieşti cu o altă femeie. Ruptura de tine i-a distrus viaţa. Te iubeşte la nebunie şi visa la clipele reîntîlnirii. Eu mă simt total nevinovată pentru suferinţele dînsei”.

Soţul Laci îi răspunde muşcător cumnatei care încearcă să se fofileze: “Spui că nu ai nici o vină în situaţia creată şi că nu ai nici o obligaţie faţă de nimeni ca să trebuiască să suferi toată pacostea asta şi mă învinuieşti că numai eu aş fi singurul vinovat. Să lămurim şi asta! Ne-am căsătorit din dragoste, îmi iubesc familia. Am lucrat şi am făcut tot posibilul ca să putem trăi bine chiar după naţionalizarea tipografiei mele. A venit febra emigrării, dar eu nu am primit paşaport, în schimb tu ai chemat-o să meargă repede pînă nu e prea tîrziu. Probabil ai făcut asta din dragoste de soră, iar eu am lăsat-o din dragostea unui soţ îngrijorat de viitorul familiei. Nu poţi spune acuma că nu cunoşteai starea ei de sănătate, cînd rudele din Cluj ţi-au povestit în toate scrisorile starea în care era după întoarcerea acasă. Ştiai că după lagăr a fost bolnavă, slăbită fizic şi mintal, că nu mai are putere de muncă. Dar noi am iubit-o aşa cum era, acomodîndu-ne posibilităţilor ei. Tu, dragă cumnată, în scrisori săptămînale ai tot chemat-o, ai forţat pînă cînd noi cu toţii am crezut în tine şi că nu va dura mult ca să mă pot şi eu alătura familiei. Plecarea era bazată pe promisiunile tale de ajutor, fără să visăm măcar că o vor arunca peste noapte într-o cămară întunecată în fundul curţii şi în compania unui cîine. După un astfel de comportament la ce te aşteptai de la sufletul şi nervii ei?”

Fratele Marci se străduieşte s-o consoleze pe Lea şi propune soluţii: “Dragă surioară, nu vreau să-ţi fac reproşuri, dar trebuie să-mi exprim uimirea că din cauza unor persoane care nu te îndrăgesc şi pentru că un altul a făcut un pas greşit, ai ales să-ţi iei viaţa, tu, care ai luptat pentru viaţa ta în lagărele hitleriste. Ai uitat că atunci, alături de alte milioane de oameni, ne agăţam şi de un fir de pai ca să rămînem la suprafaţă şi să nu murim? Aşa eşti de disperată? Nimeni nu te obligă să rămîi lîngă ‘fraţii tăi iubitori’. De ce nu te duci într-un kibuţ, unde se primesc noi membri şi unde sunt sigur că te-ai putea încadra, iar Jaffa ar putea creşte într-o atmosferă şi o societate sănătoasă, măcar pînă cînd Laci poate să ajungă la voi.”

Sora Rózsi analizează circumstanţele complicate şi pune cu asprime degetul pe rană. “Scumpa mea Lea, / Am primit scrisoarea ta de adio. Am fost consternată de ceea ce ai făcut. / Chiar dacă situaţia era aşa de gravă, trebuia să te gîndeşti în primul rînd la copila ta. Lea dragă, înţeleg perfect starea ta sufletească şi ştiu şi marea dezamăgire pe care ţi-a provocat-o bărbatul adorat, care în mod mîrşav te-a dus în eroare şi te-a înşelat în toate felurile. / Pe de altă parte, comportamentul fraţilor noştri este de neînţeles pentru mine. Conform promisiunilor trebuiau să te menajeze şi să te ajute să treci peste greutăţile de acomodare, să-ţi asigure prin orice mijloace măcar o cameră decentă, dacă au simţit că le eşti o povară. Nu pot să înţeleg cum două femei, care şi ele sunt mame, au fost în stare să despartă o altă mamă de copilul ei. Oare Sidi i-ar da copilul lui Mariska? / Ai scris despre lucruri oribile înfăptuite de fraţii noştri, numai o parte din ele ar fi de ajuns pentru a fi dispreţuiţi. Mă mir mai puţin de Mariska, ea nu a trecut prin ororile lagărului şi ale acelor ani de prigoană, nu a văzut starea ta la întoarcerea la Cluj, dar ce s-a întîmplat cu Jenő, care te-a văzut şi a avut şi el de suferit în desfăşurarea acelor evenimente tragice? Nu se gîndesc că avînd un astfel de comportament pîngăresc memoria scumpilor noştri părinţi, care au făcut mari sacrificii ca să ne crească, să ne hrănească şi care ne spuneau mereu să fim uniţi? Părinţii noştri ne-au educat să ne iubim şi să ne ajutăm unii pe alţii fără egoism. E drept că Jenő era altfel şi atunci, dar chiar nu a învăţat nimic din viaţa reală? De unde atîta cruzime? / Îmi pare nespus de rău că nu am putut fi în apropierea ta ca să putem să te oprim de la fapta ta îngrozitoare. Lea dragă, trebuie să vrei să te însănătoşeşti, să trăieşti pentru Jaffa şi pentru tine. Meriţi să fii fericită, dar pentru asta în primul rînd tu trebuie să faci eforturi.”

Viaţă şocantă (9)

Etichete

Andrei Klein, biografie, carte, evrei, Holocaust, istorie, Lea

Nici calculele privind viaţa în Israel nu s-au împlinit. Lea a fost aşteptată la debarcare de fraţii Mariska şi Jenő, ambii cu o situaţie materială înfloritoare. Încă din prima seară a izbucnit scandalul, fiindcă noua venită nu se dovedea suficient de docilă în faţa autorităţii agresive. Cina de bun-venit a fost întreruptă de indignarea gazdei, care pur şi simplu a dat-o afară. “Noi ştim ce e mai bine pentru voi! strigă Mariska, iritată de insistenţele surorii sale mai mici. Abia ai sosit şi mă şi contrazici pe mine? Planificasem de mult ceea ce trebuie să faci! a continuat Mariska, apoi brusc a sărit de pe scaun urlînd. Cina s-a terminat! Jenő, puteţi pleca acasă! Pentru Lea nu am loc înăuntru, doar fetiţa poate dormi în casă.”

În preajma vilei cu patru camere, terasă, baie şi bucătărie, undeva prin fundul curţii, Lea a trebuit să doarmă în debaraua de lemne, pe un pat de campanie. După o vreme a fost acceptată în curtea fratelui ei, Jenő, într-un depozit de fier vechi, plin de şoareci şi alte jivine. Fetiţa i-a fost luată de Mariska, spre a fi crescută în casă. S-a nimerit să fie o perioadă de intensă criză economică, aşa că Lea şi-a găsit cu greu un loc de muncă: “lucrează într-o spălătorie automatizată, unde împreună cu alte fete pune la uscat şi sortează rufele. Nu prea rezistă la muncă. Salariul e mic, insuficient pentru a trăi ca la Cluj, cînd aveau tipografia. Asta o face şi mai nervoasă, vorbeşte urît şi vulgar. Mănîncă puţin, fumează foarte mult”. Antipatia dintre fraţii din Israel şi sora nou-venită ia amploare, pe zi ce trece, se transformă într-o duşmănie cumplită, pe viaţă şi pe moarte. Femeia e lipsită de mijloace materiale pentru a-şi creşte fetiţa, rămasă în grija surorii Mariska. În schimb mama e împiedicată constant să-şi vadă copilul, e tolerată ca o slugă, în scurte vizite, în cursul cărora e batjocorită şi insultată. Nici veştile de la Cluj, legate de infidelitatea soţului mult iubit, nu sînt în măsură s-o ajute psihologic. Atunci a avut prima tentativă de sinucidere. “Într-o zi, în urma unei certe vehemente cu fraţii, răpusă de durerea separării de fiica şi soţul ei, Lea s-a dus în dormitor, a rupt fîşii un cearşaf de care a legat lănţişorul de aur şi s-a spînzurat. Alertaţi de zgomotul scaunului răsturnat, Manó şi Jenő au fugit în cameră, ajungînd destul de repede ca să-şi poată salva sora…”

Viaţă şocantă (8)

Etichete

Andrei Klein, biografie, carte, evrei, Holocaust, istorie, Lea

Efectele Holocaustului asupra evreilor din Cluj au fost devastatoare. Dintre cei deportaţi, circa 90% au pierit. După cum notează Andrei Klein – într-o înşiruire care stîrneşte groaza – “printre deportaţi se aflau bunicii mei Zali şi Simon, mătuşile Lea, Bözsi, soţia lui Jenő cu copilul Tibi, Szerén, soţia lui Iosi, împreună cu gemenii, rude apropiate şi mai îndepărtate, bunicul Abraham din partea tatălui meu, precum şi patru fraţi şi surori, o cumnată cu doi copii. Dintre toţi aceştia, Lea avea să fie singura care va supravieţui”. După primul soţ, Erwin, mort în deportare, cu al doilea soţ, Laci, abia revenit de-acolo, Lea, scăpată miraculos de la Auschwitz, voia să înceapă totuşi o viaţă normală. În 1947 dă naştere fetiţei sale Jaffa. La încurajările surorii mai mari, Mariska, se hotărăşte să meargă în Israel. Depune o cerere individuală de paşaport, iar apoi a doua cerere, de emigrare împreună cu soţul ei. În mod surprinzător, prima solicitare e aprobată, a doua e respinsă. După conciliabule intense, decide să plece, împreună cu fiica sa, în iulie 1950, urmînd ca soţul să vină după ele cît mai repede posibil. Socotelile sînt însă dramatic răsturnate de evoluţia evenimentelor. Bărbatul de care ea se îndrăgostise şi cu care se măritase dovedea frapante carenţe de caracter. “Era un bărbat frumos şi deştept. Avea statura atletică, umbla cu mişcări de felină accentuate de ochii interesanţi, numai pe jumătate deschişi, mai ales cînd privea femeile. Aceste calităţi atrăgeau multe femei. Zîmbetul şi vorbele păreau a fi cordiale, dar privirea parcă spunea altceva. Aventurier, om viclean şi perfid, nesincer în cuvintele pe care le rostea, ca să nu spun mincinos. Toate astea nu şi în ochii Leei din 1946, care în iubirea ei oarbă nu observa sau nu voia să observe aceste trăsături. Îl sorbea din priviri şi tot ce spunea el era ceva de necontestat, de admirat.” După eliberarea ringului conjugal, de către nevasta emigrată în depărtări, individul se consolează cu amantele succesive. Pe una o aduce să locuiască împreună cu el şi-i cadoriseşte inelul de familie rămas de la Lea.

Viaţă şocantă (7)

Etichete

Andrei Klein, biografie, carte, evrei, Holocaust, istorie, Lea

Dintre toate, absolut şocantă e partea a doua a cărţii. Între primul capitol, sintetic, şi al treilea, autobiografic, aici vocea memorialistului devine analitică şi porneşte pe urmele destinului crîncen al mătuşii Lea. Al cincilea copil al soţilor Simon Berla şi Zali Fischer “era o fată deşteaptă, fermecătoare, cu un chip drăgălaş şi ochi mari, albaştri. Înaltă, brunetă, cu silueta zveltă, atrăgea băieţii, fiind curtată de mulţi dintre ei. Sensibilă şi romantică, conştientă de frumuseţea ei, avea să devină înfumurată, chiar şi puţin egoistă”.

Tînăra s-a angajat o vreme ca vînzătoare şi afişa, cochetă, o pălărie mare. Era curtată de un tipograf, a cărui cerere în căsătorie a refuzat-o. În schimb s-a îndrăgostit de un creştin, Géza, cu care s-a şi logodit, în pofida familiilor. S-a îndatorat la patronii unde lucra, pentru a-şi cumpăra trusoul. Pasiunea s-a destrămat odată cu legile antisemite, aplicate cu fermitate în Ardeal. Printr-un regim de teroare, evreii au fost daţi afară din slujbe, acelaşi destin fiindu-le rezervat şi simpatizanţilor. Logodnicul cel tandru îşi temea cariera, a preferat să rupă relaţia, cu o săptămînă înaintea nunţii. Reacţia de-atunci a tinerei, din perspectiva a ceea ce i se va întîmpla în viaţă, e chiar înduioşătoare: “pînă am devenit logodnica lui, m-au curtat foarte mulţi băieţi evrei, unii din familii bogate, dar el a fost singurul pe care l-am iubit şi l-am ales. Mă simt foarte nenorocită, îmbătrînesc, am 23 de ani, ar fi fost timpul să devin femeie”.

Lea se mărită din răzbunare cu Erwin, un personaj care îi stîrneşte milă şi dispreţ. Dar nici asta nu ţine mult: evreii din Cluj sînt închişi în ghetoul improvizat la fabrica de cărămidă. Între 25 mai şi 9 iunie 1944, sînt cu toţii deportaţi la Auschwitz. O descriere cutremurătoare a calvarului se cuvine citată pe larg.

“Iubita mea surioară Mariska,

Au trecut şase ani de la ultima mea scrisoare…, acuma am 29 de ani, dar mă simt ca la 46, încă foarte slăbită, cu părul albit de suferinţele îndurate în anii precedenţi. (…) Două săptămîni am stat în ghetou, după care ne-au dus la gară şi am fost îmbarcaţi cîte 70-80 de oameni în cîte un vagon de marfă. Geamurile vagoanelor erau acoperite cu scînduri. Dacă voiai să stai mai ‘comod’, stăteai în picioare, nici vorbă să te poţi întinde. Şapte zile am călătorit mai mult îndărăt decît înainte, probabil ca să ne înfometeze… Şi au reuşit. Am primit o cantitate minimă de hrană şi apă. Mulţi oameni au murit pe drum.

Cînd uşile vagoanelor au fost deschise am simţit în aer ceva despre care am crezut că este îngrăşămînt pentru pămînt, doar la plecare hortiştii au spus că ne duc să lucrăm în agricultură. Am sărit înaintea părinţilor din vagon, ajutîndu-l pe tata să coboare. Tata putea să umble numai sprijinit în două bastoane. Doi soldaţi SS s-au năpustit către noi, unul din ei a smuls bastoanele de la tata, care în lipsa lor a căzut. Am vrut să-l ajut să se ridice, dar un SS-ist cu arma îndreptată către mine m-a oprit. Alţi doi l-au tîrît pe jos la unul din rîndurile care se formaseră deja. M-am uitat cu disperare după mama s-o ajut, dar era deja lîngă tata.

Presimţind că urmează despărţirea, am păşit pe rîndul care mi s-a indicat, un rînd în care am observat că majoritatea erau oameni mai tineri şi copii mai mari. Eram înconjuraţi de soldaţi înarmaţi, gata să-i omoare pe cei care nu li se supuneau. Deportaţii în haine vărgate şi SS-iştii smulgeau copiii mici din braţele mamelor care urlau, iar pe alte mame le înghesuiau în rîndul unde erau şi părinţii noştri. Mai tîrziu, după ce ne-au tuns şi am schimbat hainele cu cele vărgate, am fost repartizate în barăci. Numai aici am aflat că aceia care fuseseră în rîndul celălalt mergeau spre pieire… În camere de gazare şi apoi la crematoriu.

Ne aflam în Auschwitz, un lagăr de exterminare enorm de mare şi unde zi şi noapte erau arşi zeci de mii de părinţi şi copii. Am fost repartizate la diferite munci, bătute ba că munceam prea încet, ba că eram neglijente, dar ne băteau şi fără nici un motiv.

Apoi am fost mutată la Stutthof, primul lagăr creat de nazişti. Amintirile de acolo sînt de neimaginat! Un ofiţer SS a inventat un proces de a produce săpun din grăsime umană. Aşa că deţinuţii au fost executaţi pentru ‘producţia’ de săpun. Îţi poţi imagina aşa ceva?

Într-o zi, nu mai ştiu data, împreună cu alţii care fizic arătau sănătoşi şi au avut suficientă putere să mai muncească, am fost duşi la Danzig, unde 800 de evreice şi 4.000 de prizonieri francezi am lucrat la construirea unui aeroport.

Pe 1 martie 1945, cînd am auzit că ruşii se apropie, împreună cu 11 evreice am evadat din lagăr, ascunzîndu-ne o zi şi jumate în zăpadă, într-un cimitir, unde am fost găsite de soldaţii sovietici. Am fost hrănită şi pentru că am făcut febră de 41 de grade, soldaţii m-au dus la spitalul din Lamburg, unde am stat 6 luni. Cu un transport de 80 de foşti prizonieri am ajuns la Cluj cu nervii la pămînt, aprindere de plămîni şi probleme cu stomacul şi intestinele, cu care am şi fost operată.

După întoarcerea din lagăr am reîntîlnit un vechi prieten, pe Laci, şi ne-am căsătorit. Este un bărbat înalt, foarte frumos, adorabil. Însă cel mai important lucru este că e un om foarte bun şi răbdător. De o lună sunt soţia lui şi îl iubesc foarte mult. Este primul bărbat care m-a făcut să mă simt femeie.”

Viaţă şocantă (6)

Etichete

Andrei Klein, biografie, carte, evrei, Holocaust, istorie, Lea

Partea a treia a cărţii Lea. Povestea familiei mele este preponderent autobiografică. Andrei Klein îşi prezintă periplul prin viaţă, după pierderea timpurie a mamei sale. În primii ani copilul vorbea numai ruseşte şi idiş, apoi a învăţat în paralel maghiara şi româna. Iată întîiele fotografii, călare pe o tricicletă sau fluturînd un drapel, în fruntea unei coloane de prichindei. Iată primele amintiri: unchiul Jenő îi cadoriseşte o superbă maşinuţă roşie, rămasă de la micul Tibi, care a pierit la Auschwitz. Dar, după scurtă vreme, zgîrcitul personaj se răzgîndeşte şi îşi ia înapoi cadoul pentru a-l vinde altcuiva.

“Nu eram un elev bun, dar cărţile îmi plăceau şi petreceam mult timp la biblioteca şcolii. La început citeam doar cărţi de poveşti şi aventuri, dar curînd am trecut la cărţi care nu erau pentru vîrsta mea.” După anii de studii, s-a specializat ca fotograf şi a îndrăgit munca în camera obscură, la developarea filmelor. Sînt rapid trecute în revistă prima iubire, căsătoria, naşterea fiului, decizia de emigrare în Israel, nesfîrşitele piedici care le-au amînat proiectele. Pot fi instructive paginile cu paşii de tatonări în lumea liberă, deciziile economice şi profesionale ce trebuiau luate în vederea adaptării, amenajarea unei locuinţe, cumpărarea unei maşini, deschiderea unui atelier propriu, supravieţuirea după o boală gravă, decizia întoarcerii în România după decembrie 1989. Dar nu acestea reprezintă punctul forte al volumului. Dotat cu un bun-simţ excesiv, autorul îşi eclipsează figura individuală, în spatele poveştilor impresionante pe care le are de prezentat despre ansamblul familiei sale.

Viaţă şocantă (5)

Etichete

Andrei Klein, biografie, carte, evrei, Holocaust, istorie, Lea

Pe drumul străbătut în marşuri istovitoare sau înghesuiţi în vagoanele de marfă, erau cazaţi prin grajduri, jefuiţi, ameninţaţi şi bătuţi. Mulţi n-au rezistat, s-au îmbolnăvit şi au murit. În ghetoul din Moghilev stăteau cu toţii claie peste grămadă, purtînd în piept steaua cu şase colţuri. Şi totuşi, marele dar al acelor timpuri teribile a fost naşterea copilului, în 1942. Unii deţinuţi s-au angajat să lucreze pentru refacerea teritoriului distrus de război, ceea ce le-a mai atenuat din condiţiile aspre de detenţie. După eliberarea lagărului de către armata sovietică, tatăl naratorului a fost luat pe front, ca “voluntar”, mama şi copilul s-au refugiat la Cernăuţi, iar apoi la Cluj, cu dorinţa de a-şi regăsi rudele. Aici îi aşteptau veşti îngrozitoare. Unele dintre ele sînt transmise mai departe prin scrisori în Israel. “Nimic nu mă mai leagă de acest loc în care nici la cimitir nu am pe cine să plîng.” “Nu mai sunt copilă, dar mă doare tare că nu mai am părinţi. Sunt o femeie de 30 de ani cu părul alb, care am trăit în partea urîtă a vieţii. Sunt după zvîrcolelile refugiului şi trei ani jumate de lagăr de concentrare, unde în condiţii mizere şi inumane l-am născut pe băiatul meu şi, ca printr-o minune, am reuşit să-l aduc acasă în viaţă.”

Pe măsură ce treceau săptămînile şi lunile, cîţiva dintre fraţii Berla s-au regăsit la Cluj şi au ajuns să locuiască laolaltă, în singura cameră obţinută de Rózsi. De pe front a revenit şi soţul ei, Ernő. Viaţa cunoştea un respiro. Traumele psihice ale războiului erau acoperite de greutăţile materiale. Fiecare a încercat să se descurce după puteri. Iosi şi Jenő au emigrat în Israel. Marci s-a însurat la Cluj. Ernő s-a angajat ca maistru la o şcoală profesională. Rózsi s-a implicat o vreme în activismul politic, înainte de-a fi doborîtă de boala care i-a impus lungi perioade de spitalizare. S-a stins în 1955, cînd copilul ei avea doar 13 ani.