Mihail Sebastian, ziarist la “Cuvîntul”

Etichete

Cuvintul, democratie, extremism, fascism, frauda, interbelic, jurnalism, legionari, Marta Petreu, Mihail Sebastian

 

Mi-am început documentarea despre activitatea ziaristică a lui Mihail Sebastian încă de cînd am citit primele pasaje aruncate de Marta Petreu în presa literară, ca avanpremieră la cartea turmentată pe care urma s-o publice. Prea erau trase de păr lucrurile, prea insistent se împroșca noroiul, iar noua imagine fabricată prea o contrazicea pe cea cu care eram toți obișnuiți. În timp ce vedeam, cu un ochi, cum se întinde scandalul (noul scandal) despre Sebastian, în presa literară din țară – uneori și din străinătate -, cu celălalt parcurgeam deja, fotografiam cu aparatul digital și fișam cu pixul pe foile mele articole din ziarul Cuvîntul, în Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, pentru a mă convinge personal cum stau lucrurile.

Pe vremea aceea aveam o rubrică permanentă în revista culturală Tribuna. M-am străduit, într-un amplu serial în cinci părți, să dau seama despre numeroasele contrafaceri puse în circulație de Marta Petreu. Textul meu a fost reluat în Jurnalul săptămînii din Israel, unde colaboram frecvent. Dar lucrurile nu păreau să se lămurească. Alte intervenții agitau ambele talere ale discuției. Disputa era strînsă, între capete limpezi și condeie informate, care primeau replici circumstanțiale, îndemnuri la înțelepciune și “toleranță”, de la intelectuali nu mai puțin prestigioși. Am revenit asupra subiectului incendiar, în două sesiuni științifice ale conferințelor internaționale de la Institutul Național pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel” din București: Mihail Sebastian pe masa de operație (7 oct. 2009), Mihail Sebastian și evreii (11 oct. 2010). Multă lume “bună” tot nu părea convinsă. Mi-am continuat șirul de intervenții pe tema respectivă, la conferința internațională a Universității de Stat din Chișinău, Republica Moldova: Mihail Sebastian și politica de la “Cuvîntul” (21-22 mai 2015). Paginile transcrise au intrat apoi, desigur, în volumele colective care dădeau seama despre cele prezentate la conferințe.

Mă bucur că, iată, după zece ani, am găsit răgazul de-a finaliza această carte, destinată să demistifice una dintre cele mai mari escrocherii din cercetarea culturală românească de azi. Îi mulțumesc Institutului Național pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel”, dedicat promovării principiilor democrației și ale statului de drept, fiindcă îmi oferă un important sprijin editorial, prin finanțarea tipăririi acestui volum. Le sînt recunoscător profesioniștilor din țară și străinătate, aflați în componența Consiliului Științific al Institutului, fiindcă mi-au avizat favorabil, unii chiar entuziast, cercetarea: Viorel Achim, Lya Benjamin, Liviu Beriș, Denis Deletant (Marea Britanie), Mihai Dinu Gheorghiu (Franța), Radu Ioanid (SUA), Andrei Pippidi, Liviu Rotman (Israel), Michael Shafir, Paul Shapiro (SUA), William Totok (Germania), Raphael Vago (Israel), Virgil Nițulescu, Alexandru Florian.

Celui din urmă vreau să-i dau cuvîntul nemijlocit, în Prefața pe care a binevoit s-o scrie pentru această ediție.

 

Laszlo Alexandru şi-a asumat o misiune deosebit de importantă pentru un spaţiu cultural precum cel românesc, care periodic se redefineşte şi îşi caută rădăcinile sau mentorii: împrospătarea moştenirii culturale. Dar care să fie vectorii de filtrare a producţiei culturale? Pe cei politici sau ideologici, în chip firesc pentru o asumare raţională, îi respinge din start. Restitutio in integrum? Adică actualizarea în bloc a autorilor sau lucrărilor puse la index în perioada regimului comunist? Nu, el respinge o astfel de strategie şi afirmă încă de la început aderenţa la principiul restituirii critice. Iar din perspectivă metodologică, restituirea critică se referă la exercitarea unui filtru asupra mesajului operei, filtru ce are ca structură fondatoare umanismul şi, corolarul său modern, democraţia. Iată de ce în 2009 afirma, cu întemeire: “Acum, cînd problema stringentă a societăţii româneşti constă în edificarea şi consolidarea mecanismelor de judecată democratică, e surprinzătoare graba unor personalităţi ale vieţii publice de a distorsiona trecutul, de a-i recupera pe propagandiştii fascismului sau ai comunismului, de a-i gratifica moral pe actorii dictaturilor” (Laszlo Alexandru, “Noica la a doua tinerețe”, Holocaust. Studii și cercetări, vol. I, nr. 2/2009, p. 85).

Drept pentru care a creionat, cu detaşarea spiritului critic şi cu argumentul operei scrise a acestora, harta valorilor politice sau sociale la care au aderat reprezentanţi ai generaţiei ’27. Imboldul i-a venit din faptul că astăzi mulți dintre ei sunt asiduu promovați, de o elită conservatoare, să stea, fără să se clatine, în vîrful piramidei culturii naţionale. Despre Vintilă Horia sau Constantin Noica şi adeziunea lor la dictatură şi ideologia fascistă a scris în revista institutului (Laszlo Alexandru, “Vintilă Horia – ce-a fost și ce se zice azi”, Holocaust. Studii și cercetări, vol. I, nr. 1/2009 și “Noica la a doua tinerețe”, vol. I, nr.2/2009). Despre alte personaje, colegi de generaţie şi orientare cu cei dintîi, a publicat în revista online E-Leonardo (2003-2012), pe care a coordonat-o. Dedicat culturii italiene, nu întîmplător a ales ca titlu al revistei numele unuia dintre cele mai strălucite spirite ale Renaşterii. De asemenea, pe blogul său de scriitor putem afla şi alte scrieri subordonate preocupării restituirilor critice în cultură. Naraţiunea lui Laszlo Alexandru este una dinamică, vie. El alternează cu abilitate limbajul polemic cu înlănţuirea argumentelor pentru a demonta mesajele laudativ-propagandistice ale confraţilor săi, predispuşi să ascundă sub preş trecutul fascizant al acelor intelectuali interbelici pe care încearcă să îi promoveze ca modele fondatoare.

Eseurile care urmează nu se înscriu însă în această paradigmă demistificatoare şi deconstructivă, prin care ne ajută să fim cu picioarele pe pămînt. Probabil că Laszlo nu s-ar fi apucat prea curînd să îl portretizeze pe Mihail Sebastian. Apariţia Jurnalului său în anii 90 a reuşit, pentru un timp, să tempereze avîntul luat de elita noastră intelectuală gălăgioasă şi pusă pe relansarea in corpore a generaţiei ’27. Jurnalul unui evreu care nota la cald reacţii antisemite din mediul scriitoricesc interbelic faţă de “problema evreiască” din timpul Holocaustului, a avut darul să-i trezească pe aceia care nu s-au lăsat impresionaţi de istorici sau documente de epocă. Cînd aplaudacii lui Eliade, Vulcănescu, V. Horia, Nae Ionescu, Mihail Manoilescu etc. s-au reapucat de vocalize, Laszlo Alexandru s-a concentrat asupra acestora.

Apoi a venit bomba… editorială! Marta Petreu lansa în 2009 de la Cluj, din oraşul lui Laszlo Alexandru, via Iaşi, prin editura Polirom, teza apartenenţei lui Mihail Sebastian la extrema dreaptă… moderată. Oare cum o fi extrema moderată? E și pentru autoare o împerechere ciudată a vocabulelor, dar pentru originalitatea exprimării și-o asuma instantaneu: “Sebastian a fost un extremist de dreapta moderat – formula sună aberant, dar reflectă realitatea articolelor sale – nu unul «turbat»… . Sebastian a fost «protocron»”(Marta Petreu, Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Editura Polirom, Iași, 2009, p.126-127). Iar această poziţionare ideologică a scriitorului evreu, proaspăt venit de la Brăila, ar fi venit din dorința de a reuși într-un spaţiu cultural dominat de conservatorisme şi radicalism etnic. Dar și a hazardului, care l-a aruncat de tînăr în brațele diabolicului Nae Ionescu. Înclinarea spre extrema dreaptă s-ar fi produs chiar înaintea celebrelor adeziuni ideologice sau politice ale lui Eliade, Cioran ş.a.

În Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu-Mihail Sebastian, volum de eseuri care a avut 3 ediţii, autoarea îşi propunea să îl “demitizeze” şi să îl înregimenteze politic la dreapta radicală pe evreul care îndrăznise să noteze atitudini şi gesturi antisemite ale unor intelectuali interbelici. Acei intelectuali cărora confraţii lor etnici români, după război, le ascunseseră timp de decenii sub preş opţiunea antisemită ca fel de a fi. La data apariţiei volumului reacţiile critice au subliniat diversele carenţe majore sau minore ale unei puneri în scenă menită probabil să ofere notorietate autoarei. Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Ioana Pârvulescu, Andrei Cornea ş.a. au fost printre cei care au exprimat rezerve sau chiar au văzut o manipulare, pentru ca autoarea să obţină publicitate. La timpul respectiv, celor mai mulți dintre critici Marta Petreu le-a consacrat pagini întregi în România literară (vezi nr. 2 şi 3/2010).

Laszlo Alexandru nu apare printre ei. Mobilizat poate de platitudinea îndemnului autoarei Diavolului…, care își încheia “Cuvîntul înainte” la carte cu revelația: “Cartea mea nu îl epuizează pe Sebastian – despre el se pot scrie multe și felurite alte studii, literare și politice. În momentul cînd am încheiat-o, eu însămi aș mai fi putut, cu o minimă documentare suplimentară, să-i mai adaug cîteva capitole. Atîta cît este mi s-a părut însă de ajuns” (Marta Petreu, op.cit., p. 7). Și bine a făcut… că s-a oprit.

Laszlo Alexandru s-a apucat de treabă, s-a documentat, poate mai mult și din surse mai diferite, a reflectat în stilul său caracteristic… și a produs un volum despre același Mihail Sebastian. Dar, este un volum în oglindă! El îl citește pe evreul brăilean dornic de afirmare, într-o cheie răsturnată, așa cum de altfel sugera Marta Petreu că ar fi posibil. Scrierea lui este alertă, polemic-academică și încărcată de argumente. La Marta Petreu documentarea primară era importantă și teza extremismului lansată de la începuturi se voia ilustrată prin citate din jurnalistica lui Sebastian. Pentru Laszlo Alexandru articolele de presă de la Cuvîntul sunt fundamentale. Ele sunt puse în relație cu epoca și astfel contextualizate. Iar pentru a oferi o imagine mai cuprinzătoare asupra mesajului lui Sebastian, clujeanul nostru recurge la citări masive, la reluarea aproape integrală a unor articole de ziar. Acestea, puse adesea față în față cu citatele uneori amputate ale M. Petreu, generează alte sensuri sau semnificații.

Acestea fiind spuse, vă las pe dumneavoastră să decideți asupra virtuților și limitelor spiritualității tînărului Sebastian. Bineînțeles după ce veți fi parcurs eseurile acestui volum.

Alexandru Florian

 

Publicitate

Ridică-te, Haşotti, ridică-te, Anghel!

Etichete

Cristiana Anghel, legionari, Parlament, Puiu Hasotti, Radu Gyr, scandal, TVR

Nu pentru o televiziune liberală,
nici pentru un director chel,
ci pentru o Românie legionară,
ridică-te, Haşotti, ridică-te, Anghel!

Pentru toţi scriitorii antisemiţi
şi pentru un prozator cam tembel,
care îi cînta lui Hitler laude fierbinţi,
ridică-te, Haşotti, ridică-te, Anghel!

Nu pentru ochii plînşi de victimele
torturate de legionari cu-atîta zel,
ci pentru un tăpşan de palavre şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Haşotti, ridică-te, Anghel!

Aşa, făr’ să te-mpiedici de ciotul
bunului-simţ, cu mişculaţii fel de fel,
să-mpingi la şefia televiziunii netotul,
ridică-te, Haşotti, ridică-te, Anghel!

Şi ca să impui la putere pe micul ecran
minciuna, aroganţa şi slugoiul fidel,
nimic să nu-ţi tulbure mîlosul elan,
ridică-te, Haşotti, ridică-te, Anghel!

Ridică-te, Haşotti, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Anghel, cu măreţ paranghel!
Din ceruri vă trimit bezele străbunii,
ridică-te, Haşotti, ridică-te, Anghel!

Nota bene: Plenul reunit al Parlamentului a validat Consiliul de Administraţie al SRTV. UDMR a părăsit şedinţa: Nu putem asista la apărarea legionarilor. Haşotti a recitat din Gyr. (Agenţia Mediafax)

Discuţii în jurul lui Vintilă Horia

Etichete

Demeny Peter, dialog, fascism, Geo Vasile, hitlerism, legionari, Neculai Constantin Munteanu, Vintilă Horia

După apariţia pe blog a textului meu Andrei Pleşu faţă cu hitlerismul (care a avut din prima zi 851 de accesări din 29 de state ale lumii), unii scriitori şi publicişti au simţit nevoia să intre în dialog cu mine pe Facebook. Reiau aici o parte din replicile schimbate, care ar putea fi de interes mai larg.

Neculai Constantin Munteanu: Ok, am înţeles (aproape) tot. Citatele sunt oribile. Dar ce facem cu Dumnezeu s-a născut în exil? O punem pe foc? Sau… cum?

Laszlo Alexandru: Răspunsul meu e în două etape. 1) N-avem decît să citim toate cărţile lui Vintilă Horia, avem deplina libertate s-o facem – dar fără să-l declarăm – pe autorul hitlerist – cetăţean de onoare (nici măcar la Segarcea), fără să dăm nume de străzi după el, fără să-l declarăm, post mortem, membru de onoare al Academiei Române etc.

Ivan Karamazov (alias Demény Péter): Nu înţeleg ce nu e de înţeles aici. Şi chiar Dvs., D-le Neculai Constantin Munteanu? Păi este literatura arta celor neprihăniţi, a celor fără păcate? Villon, Wilde, Gorki, Benn… Opera ştie mai multe decît scriitorul – ăsta e tot secretul şi misterul. Opera e mai curată, mai curajoasă, mai omenească. Omul e om, şi nu e neapărat model. Vintilă Horia cu siguranţă nu este.

Laszlo Alexandru: Există şi aici nuanţe agravante. Una e să fii derbedeu şi hoţ din buzunare (ca François Villon). Alta e să elogiezi delirant şi să încurajezi Holocaustul, care a ucis 6 milioane de oameni (ca Vintilă Horia).

Ivan Karamazov: Sigur. Am vrut să zic numai că ecuaţia talent = morală e falsă.

Laszlo Alexandru: 2) Am citit romanul Dumnezeu s-a născut în exil, la începutul anilor ‘90, cînd a apărut pe la Craiova. Îmi amintesc foarte bine: era o cărţulie albastră, subţirică, pe hîrtie reciclată, cu coperta palidă. Am făcut, sincer, mari eforturi s-o duc pînă la capăt. Era o traducere spre limba română, făcută de altcineva, supervizată şi autorizată de autor. Avea serioase deficienţe de expresie, pe alocuri izbucneam fără să vreau în hohote de rîs, comparînd ceea ce deduceam că a vrut să spună textul pe franceză şi ce-a rezultat pe româneşte.

Laszlo Alexandru: Lectura mea a fost permanent dublă. Vedeam ce-i în pagină, apoi făceam efortul să deduc, din context, ce-ar fi trebuit să fie, stilistic şi lexical. După 50 de pagini eram epuizat. Pe ansamblu sper că i-am priceput mesajul de tînjire melancolică, în suferinţele sufocante ale exilului, după patria care l-a izgonit. M-au deranjat ideologia paseistă, păşunistă, mitologismul ostentativ. Iar stilistic, repet, a fost un efort serios s-o termin. Dacă ar fi să-i dau note, ca la şcoală, cartea asta nu aş evalua-o la mai mult de nota 7 (şapte).

Geo Vasile: Între timp a apărut o nouă ediție impecabilă la editura ELIT patronată de Mircea Martin, v-o recomand…

Laszlo Alexandru: Mersi. Din păcate, nici măcar o traducere impecabilă nu mă mai atrage să recitesc o carte mediocră, cu autor hitlerist.

Geo Vasile: Exageraţi, stimate coleg… vă ştiu un rafinat dantolog şi nu numai, v-am citit şi o polemică cu editorul unei ediţii Noica… eraţi totuşi ponderat şi foarte la obiect… însă calificativul dvs. vs. Vintilă Horia, un hispanist şi un erudit este oleacă prea dur… Romanul, după cum ştiţi, îl are drept protagonist pe Ovidiu, marele poet exilat la Pontul Euxin, primul artist deţinut politic al antichităţii, cum îmi place să spun… intelighenţia franceză a intenţionat să-i acorde premiul Goncourt… dar guvernanţii comunişti din România au plătit o campanie de presă în Franţa dirijată de… ţineţi-vă bine, MIHAI RALEA, împotriva autorului român, astfel încât V.H. a refuzat acea prestigioasă recunoaştere… n-am intenţionat decât să vă reîmprospătez unele detalii pe care n-aveţi cum să nu le ştiţi, ca unul dintre cei mai de seamă cărturari români de azi…

Laszlo Alexandru: Mă bucură aprecierile Dvs. călduroase, mai ales fiindcă vin din partea unui erudit italienist, a cărui conversaţie mă regalează. După cum ştiţi, problema Premiului Goncourt a divizat radical exilul anticomunist românesc în anii ‘60. De o parte au fost cei pilotaţi de Monica Lovinescu şi care contestau acuzaţiile de hitlerism la adresa lui Vintilă Horia, fiindcă veneau din partea statului comunist. Securitatea ar fi montat o campanie ticăloasă, prin urmare evidenţele trebuiau negate cu orice preţ. Strategia principală – prelungită pînă în ziua de azi – a fost sintetizată în strigătul energic: “Vintilă Horia n-a fost niciodată legionar!”.

Laszlo Alexandru: De altă parte s-au situat cei care cunoşteau prea bine militantismul fascist-hitlerist al lui Vintilă Horia şi nu acceptau minciuna pioasă. De fapt prozatorul s-a situat într-o falangă politică opusă, ce-i drept, Mişcării Legionare, în descendenţa lui A.C. Cuza, prin intermediul lui Nichifor Crainic. Aşadar e adevărat că V.H. n-a fost legionar, cum tot aşa de incontestabile sînt fascismul şi hitlerismul său.

Laszlo Alexandru: Eugen Ionesco a denunţat viguros minciuna perpetuată, cîteva zeci de ani, de către Monica Lovinescu. A rămas memorabilă replica lui, cînd au venit colegii de exil să-i ceară semnătura în favoarea lui Vintilă Horia: “Dacă ar fi fost legionar, poate că aş fi intervenit. Dar a fost cuzist”.

Laszlo Alexandru: Monica Lovinescu o consemnează foarte limpede, după aproape 40 de ani: “Şi Eugen se supărase că am luat partea lui Vintilă Horia în scandalul premiului Goncourt. Am închis telefonul şi închis a rămas” (vezi La apa Vavilonului, Humanitas, 1999).

Geo Vasile: N-am decât a mă pleca în faţa argumentelor dvs. şi a ştiinţei de istorie literară, ceea ce nu mă va împiedica să am o impresie pozitivă ca şi critic literar faţă de romanul în discuţie, faţă de scriitura lui poematică, ca şi faţă de proza lui Mircea Eliade sau aforismele şi paradoxurile marelui moralist Cioran.

Laszlo Alexandru: Mă rog. Ştiţi cum se spune: De gustibus… Prefer totuşi să ne întîlnim în discuţiile despre literatura italiană, decît să ne despărţim în cele despre literatura română…

Geo Vasile: Nicicând nu mă voi despărţi de dvs., stimate prieten Laszlo Alexandru, unul dintre cei mai de seamă dantologi ai României… Şi-n plus o conştiinţă civică şi estetică rarissimă în zilele noastre… Personal nu am decât a învăţa de la dvs… Cu deosebită preţuire, Geo.

E cam tîrziu…

Etichete

amenintari, blog, citate, Claudiu Tarziu, extremism, legionari, liste negre, terorism

Constat că se practică din nou listele negre şi ameninţările, ca pe vremea sinistră a pogromurilor. Claudiu Târziu se recomandă jurnalist, poet, prozator şi editor, preşedinte al Asociaţiei “Rost” şi director al Editurii Rost. Aşa că el îi ia la rost pe apărătorii “Legii antiromâneşti, antidemocratice şi anticonstituţionale” 217/2015. Da, aia votată de aproape 600 de parlamentari şi promulgată de preşedintele ţării. Iată cum Parlamentul şi Preşedinţia sînt antiromâni şi anticonstituţionali – în schimb Târziu e foarte român şi adînc constituţional.

Mă pomenesc aşadar în fruntea listei negre croşetate pe blogul lui Târziu. Ea arată în felul următor. Laszlo Alexandru: “În optica mea, cine-i contra antilegionarilor, e prolegionar, ce s-o mai tot scăldăm?”. (De pe pagina sa de Facebook) Alexandru Florian: “Orice român care se îmbracă în port naţional fără să fie ţăran este fascist, legionar”. (A rostit asta într-un cerc nu foarte restrîns de persoane) Adrian Cioflîncă: “Sfinţii închisorilor sînt legionari, deci criminali” (A declarat, cu alte cuvinte, unui radio local din Iaşi; sursa e disponibilă pe net) Peter Demeny: “A fi legionar înseamnă să trăieşti în aburii ortodoxiei” (A scris-o pe blogurile “Adevărul”).

Pentru jurnalistul poet, prozator şi editor care-şi caută un rost, deşi cam tîrziu, e uimitoare acurateţea trimiterilor bibliografice: omu’ a zis-o într-un cerc de persoane; omu’ a declarat-o la radio, folosind alte cuvinte. Cu aceeaşi metodă din brişcă, îi pot spori lista de citate confecţionate. Alexandru Florian: Orice fascist, legionar, care se îmbracă în port naţional, este un ţăran. Adrian Cioflâncă: Sfinţii legionari au ajuns în închisori fiindcă erau criminali. Peter Demeny: A fi legionar înseamnă să ciuruieşti cu mitraliera în numele ortodoxiei.

Lupta cu democraţia, cu statul român, cu legile şi cu regele/preşedintele i-a costat cam scump pe teroriştii legionari, de vreo 75 de ani încoace. Unii şi-au lăsat pielea, alţii libertatea. M-aş bucura să aflu că poetul Târziu şi-a găsit un rost al lui – înainte să descopere, prea tîrziu, că extremismul legionar nu şi-a avut rostul încă de la inventarea sa.

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (4)

Etichete

Cuvintul, gazetar, interbelic, istorie literara, legionari, Marta Petreu, Mihail Sebastian, Nae Ionescu

În ceea ce priveşte aspectul ideologic al Cuvîntului, era inevitabil ca el să fie eteroclit. Textele de propagandă sînt camuflate sub aspectul intervenţiilor de atitudine personală. Jocurile de culise din politica autoritară sînt contrabalansate de articolele cu aer de autenticitate şi opţiune antitotalitară. De pildă, în iunie 1932, ziarul făcea o dare de seamă neutră despre organizarea evreilor, în vederea alegerilor, şi furniza o lungă listă cu numele candidaţilor(20). La 28 martie 1933, coloanele I şi a II-a ale primei pagini sînt ocupate de ample prezentări ale mişcărilor internaţionale de protest împotriva prigoanei antisemite din Germania(21). La 25 noiembrie 1933, A.L. Zissu este publicat, în paginile 1 şi 2, cu o replică extinsă împotriva tezelor antisemite anterior enunţate de directorul Nae Ionescu(22). Iar lista cu exemple de “polifonie” a cunoscutei gazete ar putea continua.

După ce-a stabilit unilateral partizanatele Cuvîntului, Marta Petreu subliniază insistent poziţia stranie a tînărului evreu, într-o redacţie extremistă, ca pe o relaţie masochistă, împotriva firii. În realitate, însă, nici orientarea globală din acei ani a cotidianului nu era extremă, nici Mihail Sebastian nu era singurul minoritar din echipa ziarului. După cum o arată Ioana Pârvulescu într-o detaliată replică, se mai aflau “în redacţie Ion Călugăru şi Paul B. Marian, evrei ca şi Sebastian, ca să nu-i pomenesc decît pe cei mai cunoscuţi azi; în administraţie, Hanna Rösner, S. Ludvig, Didi Iancovici, C. Vabram şi doi armeni, Zareh Lorenian şi N.K. Claudian; apoi directorul tehnic al imprimeriilor, Carol Rohstein, linotipiştii Carol Eidam, Jack Francisc, paginatorul de noapte Salvetz Ion. Proporţia evreilor exclude deci posibilitatea ca ziarul să fi fost, pînă la acea dată, antisemit şi de extremă dreaptă”(23). Cînd Mihail Sebastian vorbeşte, în articolul său jubiliar, despre “Familia «Cuvîntul»”, sintagma are o logică imediată, iar decriptarea ei printr-o eventuală identificare complice a victimei cu călăul se vădeşte halucinantă.

În cartea dedicată influenţelor diabolice suferite de M. Sebastian, Marta Petreu prezintă aşadar deformat realitatea publicaţiei-gazdă. Ea subliniază insistent partizanatele de extrema dreaptă ale Cuvîntului, dar le diminuează sau le trece sub tăcere pe toate celelalte, devansînd practic orientarea legionară a ziarului, din perioada 1940-1941, şi “trăgînd-o” peste activitatea eteroclit-militantă a anilor 1930-1933. Autoarea comite un flagrant anacronism, însoţit de-o apreciere tendenţios-reductivă, atunci cînd notează fără nuanţări: “Cuvîntul a fost un cotidian de dreapta, iar Nae Ionescu a fost un ideolog de dreapta, apoi de extremă dreaptă, aşa că Sebastian s-a pigmentat, inevitabil, în culorile locului unde s-a aflat şi ale mentorului care l-a format şi l-a influenţat”(24).

Însă textele cu adevărat militante, în sprijinul legionarilor, pot fi găsite prin paginile publicaţiei abia la finele anului 1933! O notează clar Z. Ornea, un cercetător minuţios: “din toamna lui 1933, gazeta Cuvîntul a început să insereze ştiri şi reportaje despre mişcarea legionară”(25). Decizia lui Carol al II-lea privind dizolvarea Gărzii de Fier, pentru a o împiedica să participe la alegeri, a fost însoţită de cîteva măsuri de forţă, mediatizate insistent şi patetic de publicaţia lui Nae Ionescu, prin titluri de-o şchioapă: Schingiuirea legionarilor continuă; Protestul deţinuţilor de la Jilava; Doi legionari în agonie în spitalul din Piatra-Neamţ; O sălbăticie inutilă şi primejdioasă; Un act medical care dovedeşte ororile regimului etc.(26) Este solicitată imediata eliberare a arestaţilor, repunerea partidului în drepturi şi amînarea alegerilor, pentru a se permite reluarea campaniei electorale. Profesorul universitar P.P. Panaitescu, sub pretextul compasiunii pentru o victimă, găseşte cu cale să-şi proclame simpatiile extremiste(27). E tipărit Memoriul legionarilor deţinuţi adresat Suveranului. Arestaţii au declarat greva foamei(28).

În contextul astfel schiţat, pe cînd mişcarea teroristă e prezentată în veşmintele unui martir persecutat, este introdus în pagină un mesaj al lui Corneliu Zelea Codreanu, care plînge lacrimi amare pe umerii celor victimizaţi şi avertizează sumbru că “atunci cînd va suna marele ceas al biruinţei legionare, nu vor rămîne nerăzbunaţi”(29). Lucrurile se precipită şi, în cîteva zile, survin evenimente brutale: asasinarea primului-ministru I.G. Duca, numeroasele măsuri de represiune, instituirea cenzurii militare, suspendarea ziarului Cuvîntul şi arestarea lui Nae Ionescu, văzut de autorităţi ca unul dintre instigatorii morali ai dezordinilor, prin frenezia şi insistenţa ultimelor două-trei luni de propagandă.

O discuţie mai insistentă trebuie formulată în legătură cu cronologia subsecventă speculaţiilor Martei Petreu. Cînd anume a fost extremist M. Sebastian? Care a fost perioada cînd gazetarul interbelic ar fi alunecat pe panta militantismului antidemocratic?

După cum o arată limpede Zigu Ornea, simpatiile legionare ale lui Nae Ionescu, model prezumat al lui Sebastian, datează abia din toamna anului 1933. Articolele din Cuvîntul confirmă datarea. Oricum, au existat şi cîţiva discipoli care nu s-au lăsat convinşi de Magistru. Printre ei: Mihail Sebastian. “Toţi aveau să recunoască, apoi, că fermentul autodistrugerii a pornit de la profesorul lor Nae Ionescu care, din toamna lui 1933 [subl. n. – L.A.], a trecut de partea Gărzii de Fier. Unii l-au urmat imediat, alţii treptat, puţini (ca P. Comarnescu, Eugen Ionescu, M. Sebastian, H.H. Stahl) rezistînd contaminării care făcea mereu victime”(30). Şi totuşi Marta Petreu este convinsă că Sebastian “a scris texte prin care a lovit, din toate puterile, în democraţia românească, făcînd în mod obsecvios jocul gardist al lui Nae Ionescu”(31). Impasul cronologic este următorul. Pe de o parte dispunem de Jurnalul lui Mihail Sebastian, cu pagini pornind din 1935, care atestă gîndirea democrată, ponderată, responsabilă şi matură a autorului. Pe de altă parte, adeziunea lui Nae Ionescu la gardism s-a produs abia în toamna lui 1933, iar imediat mai apoi Cuvîntul a fost suspendat (a apărut doar un singur număr în ianuarie 1934) şi gazetarii săi au suportat efectul cenzurii. În aceste circumstanţe, cînd anume şi-a manifestat Sebastian simpatiile extremiste, preluate şi învăţate de la “Diavolul” Nae?!

Pentru a depăşi obstacolul cronologiei, Marta Petreu aruncă totul în urmă, pe dealul vremii. Dar nici aici nu putea face un salt prea amplu, căci pînă în vara lui 1931 M. Sebastian lipsise din România, ca bursier la Paris. Iar articolele sale din Cuvîntul, anterioare ori simultane sejurului în Occident, aveau o frecvenţă sporadică şi nu permiteau răstălmăciri atît de spectaculoase.

Să punem datele cap la cap, pentru o imagine globală:

• 1929-1931: M. Sebastian e la studii în Franţa;
• toamna 1931-ianuarie 1934: M. Sebastian scrie intens la Cuvîntul;
• toamna 1933: Nae Ionescu aderă la ideologia Gărzii de Fier;
• ianuarie 1934: Cuvîntul e suspendat, Nae Ionescu e arestat, iar redactorii nu mai publică, din cauza cenzurii şi a represaliilor;
• 12 februarie 1935: debutează pasajele păstrate din Jurnalul lui M. Sebastian, incluse ulterior în volum.

Singura etapă disponibilă, pentru înscenarea orbirii gazetarului Mihail Sebastian, ca… “extremist moderat”, rămînea între toamna lui 1931 şi iarna lui 1933. Însă e complet neverosimilă ipoteza că intelectualul evreu – ilustrat în ochii contemporanilor prin spiritul său cartezian şi ironia mordace –, proaspăt revenit din democraţia franceză, a deraiat peste noapte în extrema dreaptă, frenetică şi antisemită, timp de doi ani, apoi a îndurat un an de cvasi-cenzură, după care a profesat din nou, în paginile Jurnalului intim, o neştirbită convingere democrată. Lucrurile nu se leagă, în traseul lor atît de sinuos-zigzagat. Decît, eventual, prin interpretarea falsificată a textelor de-atunci şi prin violenţele stilistice care să distragă atenţia cititorilor de azi (iar în acest compartiment ziarista clujeană mai pune de la sine, cît să prisosească).

Să admitem totuşi pentru moment, de dragul demonstraţiei, că astfel ar fi stat lucrurile. Să concedem, împreună cu exploratoarea trepidaţiilor diabolice, că Mihail Sebastian şi-a vîndut sufletul în perioada 1931-1933. Însă cum a putut el oare să fie ispitit de “Diavolul” Nae Ionescu, din moment ce Profesorul s-a convertit la extrema dreaptă – după cum o indică textele din Cuvîntul şi concluziile cercetătorilor – abia în toamna lui 1933?! Din două, una: fie Sebastian şi-a precedat cronologic Maestrul pe calea “pierzaniei” (dar atunci n-avea cum să fie influenţat de acesta!); fie a suferit farmecele extremiste ale lui Nae Ionescu, începînd cu toamna anului 1933, dar a îndurat – de-a lungul lui ‘34 – rigorile cenzurii, neavînd cum să-şi tipărească articolele, iar în februarie 1935 era din nou democrat bine-mersi, după cum o atestă Jurnalul (şi atunci cum îi poate fi documentată orbirea prin textele anterioare, datînd din perioada 1931-1933?).

Nici una dintre cele două ipoteze nu stă în picioare, deoarece fiecare contravine precisei cronologii. Butaforia romanţioasă a Martei Petreu pretindea să existe un Magistru pervers şi un Discipol naiv (fiindcă altminteri nu mai avea pe ce să-şi lipească îndoielnicele speculaţii psihanalitice). Dar textele din publicistica lui M. Sebastian, preluate de monografă prin citare parţială şi răstălmăcite prin plasare în contexte eronate, datează din etapa anterioară “înverzirii” lui Nae Ionescu, maestrul “corupător”!

Note:

(20) Vezi Evreii în alegeri, în Cuvîntul, luni, 20 iunie 1932, p. 7.

(21) Vezi Americanii şi mişcările antisemite din Germania; Produsele germane boicotate de evreii din România; Meetingul evreilor din Chişinău, în Cuvîntul, 28 martie 1933, p. 1.

(22) A.L. Zissu, În jurul caracterului apolitic al evreilor, în Cuvîntul, 25 noiembrie 1933, p. 1-2.

(23) Vezi Ioana Pârvulescu, Cuvîntul şi cuvintele lui Sebastian, partea a III-a, în România literară, nr. 30/31 iulie 2009, p. 12.

(24) Marta Petreu, op. cit., p. 30; vezi şi passim.

(25) Z. Ornea, op. cit., p. 227.

(26) Vezi Cuvîntul, joi, 21 decembrie 1933, p. 3.

(27) P.P. Panaitescu, Pentru a împiedeca asasinarea profesorului V. Cristescu, în Cuvîntul, joi, 21 dec. 1933, p. 3.

(28) Vezi Cuvîntul, duminică, 24 dec. 1933, p. 3.

(29) Corneliu Zelea Codreanu, Un cuvînt în chestiunea dizolvării “Gărzii de Fier”. O scrisoare a d-lui Corneliu Zelea Codreanu, în Cuvîntul, duminică, 24 dec. 1933, p. 3. Trebuie remarcat subtitlul textului, care semnalează că este vorba despre o intervenţie întîmplătoare acolo – de altminteri singura – a căpeteniei legionare, nicidecum de vreo cooptare a sa în rîndurile redacţiei. Să mai adăugăm că, de fiecare dată cînd pomeneşte “protestul” lui Zelea Codreanu, cercetătoarea Marta Petreu omite să-i citeze subtitlul (vezi op. cit., p. 119, 122, 123, 125, 281). Asta îi slujeşte în eforturile de-a induce – fără vreun temei ştiinţific – ideea colegialităţii/complicităţii extremiste dintre Codreanu şi… M. Sebastian (“Exact din acest număr, Zelea Codreanu devine colaborator al Cuvîntului, şi deci coleg cu Sebastian”, p. 122; odată cu repetarea acuzaţiei nefondate, tonul inchizitorial al anchetatoarei devine tot mai tăios, pentru a compensa vocal şubrezenia argumentelor; vezi op. cit., p. 127, 164, 228). Menţionăm că forma tipărită a ziarului Cuvîntul includea, în caseta tehnică, informaţii legate de numele directorului, adresa redacţiei şi numerele telefonice de contact, fără a se indica numele redactorilor stipendiaţi. Aşadar speculaţiile legate de “vecinătatea”, în redacţie, dintre Sebastian şi legionarii Zelea Codreanu sau Vasile Marin ţin de (im)pura fantezie.

(30) Vezi Z. Ornea, op. cit., p. 182. Scriitorul îşi reafirmă de mai multe ori, pe baza cercetărilor realizate, evaluările cronologice: “Aş sublinia că ancheta [literară publicată într-o revistă – n.n. L.A.] a fost întreprinsă la Crăciunul anului 1932, adică înainte de a fi pătruns, printre aceşti tineri, morbul legionarismului” (p. 156-157); “Un rol covîrşitor l-a avut, în actul convertirii generaţioniştilor, profesorul lor admirat Nae Ionescu. Trecerea lui în tabăra legionară, încă în toamna lui 1933, s-a constituit într-un puternic factor de presiune morală” (p. 183).

(31) Marta Petreu, op. cit., p. 122.

Meditaţie despre decoraţie

Etichete

decoratie, Emil Constantinescu, gafa, Iohannis, legionari, Octav Bjoza, prostie, Vasile Ciolpan

Prerogativa unui şef de stat este să decoreze oamenii merituoşi iar astfel, cinstindu-i pe unii contemporani, să indice valorile demne de urmat într-o societate. Dincolo de funcţia sa rezumativă şi consacratoare, decoraţia are şi o incontestabilă misiune simbolică.

Să nu vorbim aici despre Ion Iliescu, cel care a considerat de cuviinţă să-l decoreze pe Corneliu Vadim Tudor. Cu un asemenea gest, artizanul minerilor şi bătăuşul studenţilor din centrul Bucureştilor ne-a semnalat virtuţile pe care el însuşi le-a reţinut demne de elogiile naţionale: cele încarnate de fostul trepăduş de curte ceauşist.

Să-l ignorăm pe Emil Constantinescu, cel care l-a decorat şi l-a onorat pe Vasile Ciolpan, fostul comandant al Penitenciarului de la Sighet, torţionarul elitei politice a României moderne. În urma protestelor formulate atunci de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, brevetul prezidenţial şi medalia comemorativă i-au fost retrase călăului. S-a spus că toată penibilitatea a fost doar o bîlbîială de consilier prezidenţial. Că şeful cu barbişon n-a ştiut de pieptul cui agaţă tinicheaua…

Iată însă că proaspătul preşedinte Klaus Iohannis îşi inaugurează mandatul prin decorarea lui Octav Bjoza, un fost deţinut politic ce s-a afişat simpatetic în proximitatea legionarilor. Noul model moral al societăţii noastre româneşti, occidentale şi europenizante ne-a declarat că a avut multe lucruri de învăţat în puşcărie de la legionari. Anume că “neamul românesc este bîntuit de trădători, de vânzători de țară și au avut dreptate. Din cauza asta îi voi purta în mintea și sufletul meu, cîte zile voi avea”. Mintea şi sufletul unui admirator al legionarilor probabil că aveau dreptul, laolaltă cu purtătorul lor, să stea acasă, între patru pereţi, să-şi clameze în privat nostalgiile după o mişcare criminală, care a umplut de oroare istoria modernă a României. Sigur că Bjoza nu-i ca Ciolpan, aşa cum nici Iohannis (încă) nu-i ca Emil Constantinescu.

Am şi eu o nedumerire. Cam cîte procente i se vor imputa din salariu noului consilier prezidenţial care a meditat îndelung o asemenea gafă grosolană?

La dreapta-mprejur! (8)

Etichete

Acolada, extremism, Gheorghe Grigurcu, legionari, Vintilă Horia

Nu-i pot pretinde criticului literar Gheorghe Grigurcu să prezinte faptele istorice cu acurateţe: nu e specialitatea lui. Nu-i pot cere să nu mai răstălmăcească adevărurile de odinioară, inversînd raportul cauză-efect în care s-au aflat: nu e interesul lui de militant extremist. Nu-i pot solicita să nu-i mai reabiliteze, în presa din România, pe hitleriştii şi antisemiţii de odinioară, în timp ce prin restul Europei aceştia încă se perindă pe la tribunale pentru a fi judecaţi pentru faptele lor: autohtonistului încruntat nu-i pasă de gîndirea democrată occidentală.

Dar îl pot îndemna să mimeze consecvenţa măcar faţă de propriile sale idei. Adică nu poate să deplîngă “mecanismul conştiinţei noastre, ce devine complice cu compromisul pe care se sileşte în van a-l escamota” şi totodată să-l spele de păcate, în numele talentului artistic (care?) pe un lamentabil propagandist de odinioară. Nu poate să-i persifleze pe scriitorii care s-au pus în slujba comunismului de dragul carierei (Marin Preda, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza), dar să-i inocenteze pe scriitorii care s-au pus în slujba fascismului şi a hitlerismului de dragul carierei (Vintilă Horia). Arivismul trecutului se cuvine cîntărit cu aceeaşi unitate de măsură şi la extrema stîngă, şi la extrema dreaptă, ok? Un strop de statornicie ar face mult bine în spaţiul public.

Acum cîteva decenii, pe cînd îmi efectuam stagiul militar, un ofiţer împătimit de meseria lui ne repeta că, la instrucţia de front, se pot face mişcările “la dreapta!”, “la stînga!” şi “la stînga-mprejur!”. Dar nu care cumva să executăm vreodată întoarcerea “la dreapta-mprejur!”, fiindcă aşa ceva nu există în armata română. Cu vicleniile lui frenetice, Gheorghe Grigurcu îşi propune să adapteze, cu un drum, şi evantaiul de răsuceli militar-literare.

La dreapta-mprejur! (7)

Etichete

Acolada, Carol al II-lea, extremism, Gheorghe Grigurcu, legionari

Atunci cînd nu e ocupat cu reabilitarea agenţilor fascismului, Gheorghe Grigurcu popularizează, pe şleau, ipotezele şi militantismul legionar. “Din păcate, suntem dispuşi prea adesea a judeca extrema dreaptă din România, mişcare cu un program esenţialmente creştin, deosebită de fascism şi nazism, după cum a stabilit pînă şi Tribunalul de la Nürnberg, exclusiv prin prisma propagandei comuniste. Adevărul este că violenţele sale, condamnabile desigur, au fost provocate în cea mai mare măsură de violenţele la scară amplă iniţiate de regele Carol al II-lea, gelos pe succesul unei organizaţii care nu l-a admis ca lider.” Grigurcu nu-şi pierde vremea să le explice lectorilor săi cum de tocmai o mişcare “cu un program esenţialmente creştin” a fost aceea care a introdus crima sistematică în viaţa politică românească. Ce-are a face crucea cu crima?! Şi de cînd oare condamnarea morală a asasinatelor legionare înseamnă adeziunea la “prisma propagandei comuniste”? Odată cu stîlcirea raţionamentelor din prezent, Gheorghe Grigurcu nu ezită să rescrie cu sprinteneală şi trecutul. El inversează, printr-o mişcare de prestidigitaţie, cauzele şi efectele evenimentelor de odinioară. Regele Carol al II-lea a fost oare cel ce-a îmbrăcat “cămaşa morţii”, declanşînd violenţele la scară amplă? Nu cumva represaliile sale împotriva legionarilor, în anii ‘30, constituiau un răspuns la crimele înfăptuite deja de aceştia? Uciderea prefectului Manciu de către Zelea s-a petrecut totuşi în 1924. Doi prim-miniştri în funcţie asasinaţi, pe lîngă alţi politicieni de frunte şi savanţi ucişi – numele de Nicolae Iorga îi spune ceva lui Grigurcu? e domnul acela care a scris ceva mai multe cărţi decît omul din Tîrgu-Jiu… – n-au fost tocmai o ispravă creştinească, în stare să-i impună autorităţii publice pasivitatea înspăimîntată.

La dreapta-mprejur! (6)

Etichete

Acolada, extremism, Gheorghe Grigurcu, legionari, Vintilă Horia

După răsfirarea propagandistului extremist prin peisaj (mdeh, au mai făcut şi alţii chestia aia…), Grigurcu scoate din joben contrafactualitatea. “E drept că Vintilă Horia l-a elogiat pe Hitler, apreciind pe deasupra şi că ‘opera lui Mussolini… va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîşită realizare artistică’, dar asta – nota bene – cu cîţiva ani înainte de război, cînd era posibil să se găsească aspecte favorabile celor două personaje.” Nici pomeneală! Adolf Hitler merita calificativul de Mare European în Sfarmă-piatră nr. 208 de sîmbătă, 5 iulie 1941, p. 1. Discursul lui Adolf Hitler vorbea de pe turlele catedralelor şi al basilicelor, din fundurile bibliotecilor şi al muzeelor şi de pe culmea aceea de umanitate care se numeşte europenism în Sfarmă-piatră nr. 304 de miercuri, 17 decembrie 1941, p. 1.

Însă Marele Umanist al lui Vintilică îşi asumase deja puteri dictatoriale, în ţara lui, încă din martie 1933 – nota bene: cu opt ani mai devreme –, prilej cu care a redus substanţial puterile Parlamentului prin “Legea de împuternicire”. Marele European al lui Vintilică adoptase deja la Nürnberg, la 15 septembrie 1935 – nota bene: cu şase ani mai devreme –, primele legi rasiale şi antisemite. Marele Renascentist al lui Vintilică dispusese deja, la 9-13 noiembrie 1938 – nota bene: cu trei ani mai devreme –, pogromul împotriva evreilor din Germania şi Austria, cunoscut îndeobşte sub numele “Noaptea de cristal”. Nu datele ori faptele criminale care se perindau sub ochii săi contau pentru propagandistul de odinioară, ci căftănirea sa în carierismul neobrăzat. Şi cu siguranţă nu datele ori faptele istoriei contează pentru şeful revistei Acolada, în eforturile fără scrupule de recuperare a extremiştilor de dreapta de la pubela trecutului.

La dreapta-mprejur! (5)

Etichete

Acolada, extremism, Gheorghe Grigurcu, legionari, Vintilă Horia

Cu asemenea antecedente nu e de mirare că, la sfîrşitul războiului, “fiinţa ruptă de umanitatea convenţională” şi-a luat picioarele la spinare, din Viena, şi-a aterizat împreună cu alţi hitlerişti tocmai în Argentina. Continentul european le rămăsese neîncăpător pe talie, în faţa tribunalelor care-i luau la întrebări pentru colaboraţionism. Intuiţie ascuţită, altminteri, pentru spiritualitatea eterică a lui Vintilică, fiindcă tribunalul din Bucureşti îl “condamnă pe acuzatul Vintilă Horia Caftangioglu, român, major, ziarist, fost director la Sfarmă-Piatră, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, azi dispărut, pentru crima de dezastrul ţării, prin săvîrşire de crime de război constînd în faptul de a se fi pus în slujba hitlerismului şi fascismului, contribuind prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice, fapt prevăzut de art. 2 lit. o şi pedepsit de alin. 1, art. 3 din legea nr. 312/945, să sufere pedeapsa detenţiunii grele pe viaţă şi degradare civică pe timp de zece ani, conform art. 25 Cod Penal”.

La acest aspect intervine iarăşi relativizant Gh. Grigurcu, în calitatea sa de frizer-şef care coafează fapte, interpretări şi vinovăţii ale trecutului. În primul rînd responsabilitatea lui Vintilică e uşurel disipată: a fost şi el unul dintre cei mulţi. “Dar care a fost realmente atitudinea politică a lui Vintilă Horia? Într-adevăr, acesta a colaborat la o seamă de publicaţii legionare precum Sfarmă-Piatră, Meşterul Manole, ca şi la Gîndirea, aşa cum au făcut-o şi alţi scriitori şi intelectuali ai noştri, unii de prim-plan. Se vădea astfel o exacerbare a nemulţumirilor iscate de un sistem politic marcat de ineficienţă şi corupţie şi, nu în ultimul rînd, o aspiraţie de regenerare spirituală. Amestecul spiritualităţii cu acţiunea politică, nescutită de mijloace violente, ceea ce a reprezentat indiscutabil o gravă eroare, a pecetluit mişcarea cu pricina într-o zonă a iluziilor primejdioase, mai cu seamă după asasinarea lui Corneliu Zelea-Codreanu.” Tare de tot omul de la Acolada! Legionarii au fost primejdioşi mai cu seamă după uciderea lui Zelea, nu pe vremea cînd Zelea îl ucidea pe prefectul Manciu de la Iaşi. Pe-atunci băieţii erau doar la un club de bridge care schimba impresii duminicale.