Etichete
Au trecut cîțiva ani de la acea întîmplare bizară. Mi-am văzut de treburile și gîndurile mele, mi-am scris cărțile, am tradus și destule volume ale altora. În ultimii vreo doi ani m-am îmbarcat în aventura traducerii lui Luigi Pirandello. Am publicat recent primele două volume din Nuvele pentru un an, merg înainte cu următoarele. În volumul patru, tipărit de scriitorul italian undeva prin 1922, tocmai descopăr o nuvelă care, în temelia sa logico-filosofică de articulare, prezintă o asemănare frapantă cu cele trăite de mine acum cîțiva ani: întîlnirea dintre două amintiri nu oferă neapărat realitatea. Doi oameni se gîndesc în urmă la aceleași lucruri, dar își construiesc în minte filmul propriu, “adaptat” la personalitatea și exigențele lor afective. Așa se face că, la o confruntare a imaginilor și a sentimentelor depozitate în sufletele a doi actori de odinioară, care s-au intersectat cu aceleași evenimente, apar “filme” diferite. Iar recunoașterea din prezent nu mai e posibilă. Pirandello a surprins extraordinar de bine această falie delicată, pe care sensibilitatea o creează în depozitarea trecutului. După ce-am tradus, oarecum amuzat de ironia de la suprafață, textul nuvelei, mi-a venit în minte, pe neașteptate, situația trăită de mine însumi la Cîrlibaba și am rămas înțepenit.
Luigi Pirandello
Amintirile noastre
(I nostri ricordi)
Asta, strada? asta, casa? asta, grădina?
Oh, deșertăciunea amintirilor!
Îmi dădeam seama limpede, vizitînd după mulți-mulți ani sătucul în care m-am născut, unde mi-am petrecut copilăria și prima tinerețe că el, deși nu s-a schimbat deloc, nu era defel acela care a rămas în mine, în amintirile mele.
În sine, așadar, sătucul meu nu avea viața aceea, pe care multă vreme crezusem că o trăiesc; viața aceea, care pentru mult timp a continuat să evolueze în imaginația mea, tot așa, fără mine; iar locurile și lucrurile nu aveau acele înfățișări pe care eu, cu așa tandră afecțiune, le-am reținut și le-am păstrat în memorie.
Nu existase niciodată viața aceea, decît în mine. Și, iată, în prezența lucrurilor – nu schimbate, dar diferite, fiindcă eu eram diferit – viața aceea îmi apărea ireală, ca de vis: o iluzie a mea, o ficțiune a mea de odinioară.
Și zadarnice, prin urmare, toate amintirile mele.
Cred că aceasta este una din cele mai triste impresii, poate cea mai tristă, pe care ni se întîmplă s-o resimțim, atunci cînd ne întoarcem, după mulți ani, în satul natal: să vedem cum propriile noastre amintiri cad în gol, se risipesc una cîte una, dispar: amintirile care se străduiesc să prindă iar viață și nu se mai regăsesc în anumite locuri, fiindcă sentimentul schimbat nu mai izbutește să le confere locurilor realitatea pe care o aveau odinioară, nu în sine, ci pentru el.
Și am simțit, apropiindu-mă de unul sau altul dintre vechii mei prieteni din copilărie și tinerețe, o neliniște tainică și de nedefinit.
Dacă, la apariția unei realități așa de diferite, mi se descoperea că e o iluzie viața mea de odinioară, acei vechi prieteni – care au trăit mereu în afara iluziei mele și fără să aibă habar de ea – cum erau? cine erau?
Mă întorceam la ei dintr-o lume care n-a existat niciodată, decît în memoria mea zadarnică; și, făcînd cîte o aluzie timidă la cei care pentru mine erau amintiri îndepărtate, mă temeam să nu mă pomenesc cu răspunsul:
– Dar unde asta? Dar cînd anume?
Fiindcă, deși acelor vechi prieteni, la fel ca tuturor, copilăria li se reprezenta cu poezia suavă a depărtării, această poezie cu siguranță n-a putut dobîndi vreodată în sufletul lor acea consistență pe care a dobîndit-o în al meu, ei avînd mereu sub ochi comparația cu realitatea măruntă, strîmtă, monotonă, neschimbată pentru ei, așa cum mie îmi părea acum diferită.
Am cerut vești despre multă lume și, cu uimirea care era totodată neliniște și dispreț, am văzut, la rostirea cîtorva nume, unele chipuri întunecîndu-se, altele umplîndu-se de stupoare, sau dezgust, sau milă. Și la toți era acea durere aproape suspendată, pe care o simțim văzîndu-l pe unul care, deși are ochii larg deschiși, umblă în lumină pe bîjbîite: e orb.
Simțeam că îngheț la impresia cu care ei se confruntau, văzîndu-mă cum cer vești despre oameni care fie au dispărut, fie nu mai meritau ca unul ca mine să se intereseze de ei.
Unul ca mine!
Nu vedeau, nu puteau să vadă că eu pun acele întrebări despre o vreme de odinioară, iar cei despre care cer vești erau încă prietenii mei de atunci.
Mă vedeau pe mine, cel de acum; și fiecare, desigur, mă vedea în felul lui; și știau despre ceilalți – ei, da, știau – în ce hal au ajuns! Careva murise, la puțin timp după plecarea mea din sat și aproape toată lumea îl uitase; acum, ca o imagine palidă, străbătea timpul de care nu mai avusese parte, dar nu izbutea să învie nici măcar o clipă și rămînea o umbră ștearsă a visului meu îndepărtat; altul ajunsese rău de tot, făcea munci foarte modeste pentru a supraviețui și le spunea respectuos dumneavoastră celor cu care, în copilărie și-n tinerețe, vorbise de la egal la egal; altul fusese și la pușcărie, pentru furt; iar unul, Costantino, iată-l aici: polițai: mare obrăznicătură, se distra să-i amendeze pe toți foștii lui colegi de școală.
Dar o uimire încă mai mare am simțit pomenindu-mă pe neașteptate prieten apropiat cu atîția oameni, despre care aș fi putut jura că nu i-am cunoscut niciodată, sau că abia i-am cunoscut, sau despre care aveam vreo amintire neplăcută, sau de antipatie instinctivă, sau de rivalitate infantilă prostească.
Iar prietenul meu cel mai apropiat, din spusele tuturor, era un oarecare doctor Palumba, de care n-am auzit în viața mea, care, sărmanul, ar fi venit firește să mă întîmpine la gară, dacă de numai trei zile nu și-ar fi pierdut soția. Chiar copleșit de durerea recentei nenorociri, însă, doctorul Palumba i-a întrebat cu nerăbdare, despre mine, pe prietenii care s-au dus să-i prezinte condoleanțe, dacă am ajuns, dacă mă simt bine, unde sînt cazat, cît timp am de gînd să rămîn în sat.
Toți, cu emoționantă omenie, m-au informat că nu trece o zi fără ca acel doctor Palumba să nu vorbească îndelung despre mine, povestind cu detalii nesfîrșite nu doar jocurile din copilăria mea, ștrengăriile ca elev și apoi primele aventuri nevinovate, din tinerețe; dar și tot ce făcusem de cînd plecasem din sat, fiindcă el le-a cerut mereu vești despre mine celor care ar fi fost în măsură să i le dea. Și mi s-a spus că atîta iubire, așa fierbinte simpatie demonstra față de mine în toate acele istorisiri, încît eu, chiar simțind pentru unele care mi-au fost relatate o anumită jenă, ba chiar o oarecare iritare și rușine, fiindcă ori nu izbuteam să mă recunosc în ele, ori mă vedeam prezentat într-un hal cum nu se putea mai prostesc și ridicol, n-am avut curajul să mă revolt și să protestez:
– Dar unde asta? Dar cînd anume? Cine-i Palumba ăsta? N-am auzit de el în viața mea!
Eram sigur că, de-aș fi spus una ca asta, toți s-ar fi dat la o parte de lîngă mine cu teamă, dînd fuga să vestească în patru zări:
– Știți? Carlino Bersi a înnebunit! Zice că nu-l cunoaște pe Palumba, că nu l-a cunoscut niciodată!
Sau poate s-ar fi gîndit că, pentru acea glorie măruntă, pe care vreun mic tablou de-al meu mi-a oferit-o, eu acum mă rușinez de prietenia tandră, devotată, constantă a modestului și scumpului doctor Palumba.
Să-mi țin gura, așadar. Nu, cum să-mi țin gura? M-am grăbit să demonstrez și eu o foarte mare nerăbdare de-a cunoaște, pînă una alta, nenorocirea sărmanului meu prieten apropiat.
– Vai, dragul de Palumba! Ia te uită… Ce rău îmi pare! Soția, bietul Palumba? Și cîți copii i-a lăsat?
Trei? Ei, da, sigur, normal că erau trei. Și mititei cu toții, sigur, fiindcă s-a însurat nu de mult… Noroc, însă, că locuia cu o soră nemăritată… Da, da… sigur, sigur… cum să nu? îmi amintesc foarte bine de ea! I-a fost ca o mamă, sora aceea nemăritată: vai, așa de cumsecade, așa de cumsecade și ea… Carmela? Nu. An… Angelica? Ia te uită, ce uituc sînt! An… tonia, sigur, Antonia, Antonia, așa e: acum îmi aminteam foarte bine de ea! Și puteam să pun pariu că și ea, Antonia, vorbea în fiecare zi despre mine, îndelung. Ei, da, chiar așa; și nu doar despre mine, ci și despre sora mea mai mare vorbea, cu care a fost colegă de școală, pînă la liceu.
La naiba! Ultima informație m-a înhățat de brațe, să zic așa, și m-a țintuit acolo, ca să mă gîndesc că, pînă la urmă, ceva adevărat tot trebuia să fie în prietenia dezlănțuită a acestui Palumba pentru mine. Nu era doar el; mai era și Antonia acum, care zicea că-i prietenă cu una din surorile mele! Și asta susținea că m-a văzut de multe ori, cînd eram mititel, acasă la mine, cînd venea în vizită la soră-mea.
– Dar cum e posibil – mă înfuriam în sinea mea, cu tot mai mare agitație – cum e posibil să nu fi păstrat despre acest Palumba nici o amintire, nici cea mai slabă urmă în memoria mea?
Locuri, lucruri și oameni – da – toate s-au făcut pentru mine altfel; dar totuși o dată, un punct, o bază chiar minimă de realitate, sau mai bine zis, din ceea ce-a fost pentru mine realitatea de odinioară, iluziile mele păstrau; fantezia mea se sprijinea pe ceva anume. Am putut să recunosc că sînt zadarnice amintirile mele, întrucît înfățișările lucrurilor îmi apăruseră altfel decît în imaginație, și totuși neschimbate; dar lucrurile erau acolo! Unde și cînd existase pentru mine acest Palumba?
Eram, de fapt, ca bețivanul care, în timp ce vomează într-un colț tot chiolhanul de peste ziuă, pomenindu-se pe neașteptate cu un cîine în fața ochilor, cuprins de o groaznică îndoială, se întreabă:
– Asta am mîncat-o aici; ailaltă am mîncat-o acolo; dar afurisitul ăsta de cîine unde dracu’ l-am mîncat?
– Trebuie neapărat – mi-am zis în sinea mea – să merg să-l văd și să-i vorbesc. Nu pot avea îndoieli în privința lui: el este – aici – pentru toți – de fapt – prietenul cel mai apropiat al lui Carlino Bersi. Eu am îndoieli în privința mea – Carlino Bersi – pînă nu-l văd. Păi asta-i de glumă? e o parte întreagă din viața mea, care trăiește în altul și din care nu există în mine nici cea mai mică urmă. E posibil oare să trăiesc astfel în altcineva, mie cu totul necunoscut, fără să am habar? Hei, gata! Nu e posibil, nu! Cîinele ăsta eu nu l-am mîncat; acest doctor Palumba trebuie să fie un fanfaron, unul dintre obișnuiții palavragii din farmaciile de la țară, care se fălesc cu prietenia oricui, din afara cercului din satul natal, care a izbutit să-și facă, de bine, de rău, un nume oarecare, fie și de hoțoman emerit. Ei bine, dacă-i așa, lasă că-i arăt eu lui. Îi place să mă prezinte tuturor drept cel mai mare autor de păcăleli din lume? Mă duc și mă prezint în fața lui cu un nume fals; îi spun că sînt domnul… domnul Buffardelli, așa, prieten și coleg de breaslă și de atelier, la Roma, cu Carlino Bersi, venit cu el în Sicilia pentru o călătorie de studii; îi spun că a fost obligat Carlino să se întoarcă urgent la Palermo, ca să regăsească la vamă bagajele noastre, cu toate ustensilele de pictură, care ar fi trebuit să ajungă odată cu noi; și că deocamdată, aflînd de nenorocirea iubitului său prieten, doctorul Palumba, m-a trimis îndată pe mine, Filippo Buffardelli, să-i prezint condoleanțe. O să-i duc și un bilet de la Carlino. Sînt sigur, foarte sigur, că se va lăsa dus de nas. Dar, avînd totuși în vedere că poate m-a cunoscut cîndva și acum mă recunoaște; ei bine: nu sînt eu, pentru el, un mare autor de păcăleli? O să-i spun că am vrut să-l păcălesc.
Mulți dintre vechii mei prieteni, aproape toți, m-au recunoscut cu greu la început. Și într-adevăr, îmi dădeam seama și eu că m-am schimbat mult, așa gras și bărbos, acum, și fără păr pe cap, vai de mine!
Am cerut să mi se arate casa doctorului Palumba și m-am dus.
Vai, ce bucurie!
Într-un mic salon împodobit cu toată eleganța provincială, am văzut că-mi vine în întîmpinare un lungan de-un blond spălăcit, cu tichie și papuci de casă brodați, cu bărbia-n piept și buzele trase îndărăt pentru a-și ascuți ochii să se uite peste cercurile ochelarilor. Am simțit imediat că-mi revin.
Nu, nimic, nici măcar o fărîmă din mine, din viața mea, nu putea fi în omul acela.
Nu l-am văzut niciodată, absolut sigur, nici el nu m-a văzut pe mine.
– Buff… cum ați spus, iertați-mă?
– Buffardelli, la dispoziția dumneavoastră. Iată aici: am un bilet de la Carlino Bersi.
– Vai, Carlino! Dragul meu Carlino! – a izbucnit triumfător doctorul Palumba, strîngînd și apropiind de buze acel bilet, ca pentru a-l săruta. – Dar cum de n-a venit? unde e? unde s-a dus? De-ar ști cum ard de nerăbdare să-l revăd! Ce consolare ar fi pentru mine o vizită a lui în acest moment! Dar va veni… Sigur, da… îmi promite că va veni… dragul de el! dragul de el! Dar ce-a pățit?
I-am spus de bagajele de recuperat de la vama din Palermo. S-au pierdut oare? Ce rău i-a părut acelui om minunat! Era cumva și vreun tablou de-al lui Carlino?
Și s-a apucat să suduie mizerabilul serviciu feroviar; apoi să mă întrebe dacă sînt prieten cu Carlino de multă vreme, dacă stau cu el în aceeași casă, la Roma…
Era uluitor! Se uita țintă la mine, și prin ochelari, în timp ce-mi punea acele întrebări, dar nu avea în ochi decît neliniștea de-a descoperi pe chipul meu dacă era sinceră ca a lui prietenia mea și la fel de mare ca a lui iubirea mea pentru Carlino.
M-am străduit să răspund cît mai bine, impresionat și eu și emoționat de acea minunăție; apoi l-am îndemnat să vorbească despre mine.
Vai, a fost de-ajuns imboldul, foarte-foarte ușor, al unui cuvînt: m-a copleșit un șuvoi cu glume ciudate, despre micul Carlino, care stătea pe strada San Pietro și trăgea din balcon cu săgeți de hîrtie în tichia părintelui paroh; despre Carlino copil, care era în război cu rivalii din piața San Francesco; despre Carlino la școală și Carlino în vacanță; despre Carlino, cînd l-au izbit în obraz cu un cotor de varză și ca prin minune nu i-au scos ochii; despre Carlino, actor și păpușar și călăreț și luptător și avocat și bersalier și bandit și vînător de șerpi și pescar de broscuțe; și despre Carlino, cînd a căzut de la o terasă pe o șură și ar fi murit, dacă un zmeu uriaș de hîrtie nu l-ar fi ajutat ca o parașută, și despre Carlino…
Eu stăteam să-l ascult, uluit; nu, ce zic uluit? aproape îngrozit.
Era, da, era ceva în toate poveștile alea, care poate că semănau de departe cu amintirile mele. Erau, poate, poveștile alea împletite pe același fundal cu amintirile mele, dar cu însăilări grosolane și strîmbe. Puteau fi, de fapt, acele povești, mai mult sau mai puțin chiar amintirile mele, la fel de zadarnice și de inconsistente, în plus despuiate de orice poezie, sărăcite, făcute să pară prostești, ca înghesuite și adaptate la aspectul mizerabil al lucrurilor, la micimea deprimantă a locurilor.
Dar cum și de unde au putut să-i vină acelui om, care stătea în fața mea; care mă privea și nu mă recunoștea; pe care-l priveam și… ba da! Poate după o sclipire pe care i-am zărit-o în ochi, sau poate după o mlădiere a vocii… nu știu! A fost un fulger. Mi-am scufundat privirea în depărtarea vremii și încet-încet m-am întors de-acolo cu un suspin și un nume:
– Loverde…
Doctorul Palumba s-a întrerupt, uimit.
– Loverde… da – a zis. – Mă numeam înainte Loverde. Dar am fost adoptat, la șaisprezece ani, de doctorul Cesare Palumba, căpitan medic, care… Dar, scuzați-mă, dumneavoastră de unde știți?
Nu m-am putut stăpîni:
– Loverde… ei, da… acum îmi amintesc! În clasa a treia, da!… Dar… abia te-am cunoscut…
– Dumneavoastră, cum adică? Dumneavoastră m-ați cunoscut?
– Păi da… ia stai… Loverde, și prenumele?
– Carlo…
– Ah, Carlo… deci ca pe mine… Ei bine, chiar nu mă recunoști? Sînt eu, nu mă vezi? Carlino Bersi!
Bietul doctor Palumba a rămas ca trăznit. Și-a ridicat mîinile la cap, în timp ce fața i se schimba, în tremurături nervoase, parcă era înțepată de niște ace nevăzute.
– Dumneavoastră?… tu?… Carlino… dumneavoastră? tu?… Dar cum așa?… eu… vai, Doamne!… dar ce…
Am fost crud, recunosc. Și cu atît mai mult îmi regret cruzimea, cu cît sărmanul de el probabil a crezut că mi-am propus să-l dau în vileag, în fața satului, cu gluma aceea; în timp ce eu eram absolut convins de buna lui credință, absolut sigur deja că am fost un prost că m-am mirat așa tare, cînd eu însumi am experimentat, de-a lungul zilei, că n-au nici un temei în realitate cele pe care noi le numim amintirile noastre. Bietul doctor Palumba credea că-și amintește… Și de fapt își făcuse o frumoasă poveste despre mine! Dar nu-mi făcusem oare și eu una, pentru mine, care a dispărut iute, îndată ce-am pus iar piciorul în satul meu natal? Am stat o oră în fața lui și nu m-a recunoscut. Dar pe bună dreptate! Îl vedea în sinea lui pe Carlino Bersi, nu așa cum eram, ci așa cum l-a visat mereu.
Și iată, eu m-am dus și l-am trezit din visul lui.
Am încercat să-l liniștesc, să-l calmez; dar sărmanul om, în prada unei zgîlțîieli convulsive, în tot trupul, bîlbîindu-se, cu ochii alunecoși, parcă se căuta pe sine, peste tot, și mintea sa, care se rătăcea și voia s-o oprească, s-o înhațe și nu se simțea împăcat și continua să îngaime:
– Dar cum?… dar ce spuneți?… deci dumneavoastră… adică, tu… deci tu… cum… nu-ți amintești… că tu… că eu…
Am revenit ȋn camera de hotel ȋngȋndurat. Tocmai am asistat la un gest frumos, simțeam că i-am rămas dator, cum să-l răsplătesc? Aveam la mine două exemplare din Dicționar italian-român și român-italian, pus ȋn bagaje pentru orice eventualitate: un tiraj minunat, cu coperți cartonate, retipărit anul trecut la o editură academică din Chișinău. Ȋn seara următoare am luat un volum și am coborȋt la restaurant. M-am apropiat de el, l-am prins de antebraț, l-am simțit iar cum se cabrează. “Aseară ne-ați arătat la ce vă pricepeți dumneavoastră. Ȋn seara asta aș vrea să vă arăt la ce mă pricep eu. Vă rog să primiți cartea asta, pe care am scris-o. Sȋnt profesor, dar sȋnt și scriitor și ȋmi face plăcere să v-o ofer. Este un dicționar și, chiar dacă nu știți românește, folosind partea redactată ȋn italiană s-ar putea să vă fie cȋndva de ajutor”.
