Luigi Pirandello, „Nuvele pentru un an”, vol. 5 și 6

Etichete

Editura Ecou Transilvan, Luigi Pirandello, Nuvele pentru un an

Azi au apărut volumele 5 și 6 din seria nuvelistică scrisă de Luigi Pirandello, în traducerea mea.

Este cel mai amplu grupaj în limba română, din nuvelele pirandelliene, apărut pînă acum.

Luigi Pirandello, „Nuvele pentru un an”, vol. 3 și 4

Etichete

Editura Ecou Transilvan, Luigi Pirandello, Nuvele pentru un an

Au apărut în 2020 următoarele două volume din seria nuvelistică a lui Pirandello, tradusă de mine.

Sînt incluse tot în Colecția de Italiană, pe care o coordonez în cadrul Editurii Ecou Transilvan din Cluj.

Erezia profesorală

Etichete

burlesc, curs, Luigi Pirandello, profesor, universitate

PIRANDELLIANA

Profesorul Bernardino Lamis, titular de istoria religiilor la Universitatea din Roma, e protagonistul nuvelei Erezia catară. E un bătrînel cumsecade, blajin și absorbit de știință, care și-a dedicat întreaga viață dorinței de-a ști. Mereu înconjurat de cărți și gînduri, își neglijează ținuta și traiul. Se lasă călcat în picioare de toți, pentru a nu fi smuls din lumea gîndurilor sale. Îi moare pe neașteptate fratele napolitan și se pomenește invadat de cumnata gălăgioasă și armata ei de mucoși răsfățați, care își caută cu forța protecție în locuința lui neadecvată. Profesorul e dispus chiar și atunci să strîngă din dinți, să-și vadă de scris/citit, oferindu-le chinuitorilor musafiri nepoftiți, pe lîngă ospitalitate, propriul salariu lunar. Pînă în ziua cînd îl surprinde pe unul dintre cei mici, încurajat de mama certăreață, cățărat pe geamul camerei sale, să-i fure cărțile din bibliotecă, pentru aprovizionarea anticarilor hrăpăreți. Furia e colosală: nu-i alungă pe ei, se mută el de-acasă…

De parcă nu i-ar fi fost de-ajuns, preocuparea sa de-o viață, studiul despre erezia catară medievală e întunecat de lucrarea recentă, pe același subiect, a unui profesor german prestigios. Cartea groasă a aceluia își permite afrontul să nu-l pomenească pe Lamis, anticipator în domeniu, decît în trecere, defavorabil, și e în măsură să-i strice definitiv zilele strîmtorate. Așa că, în timp ce se plimbă îngîndurat, pe străzile de la universitate spre garsonieră (în altă parte nu-și permite să piardă vremea), sau în timp ce molfăie placid bezele, fursecuri și picromigdale, luate mereu din aceeași cofetărie și strecurate prin buzunarele încăpătoare (altceva nu are timp și bani să mănînce), eroul nostru  se gîndește cum să pună lucrurile la punct, cum să restabilească adevărul.

Doar doi studenți afectuoși îi stau alături și îi urmăresc lecțiile, în amfiteatru, și gîndurile, în plimbările scurte spre casă. Toți ceilalți au dat bir cu fugiții. Revistele îi resping articolele de specialitate, prea detaliate și pătimașe. Lumea care trebuie luminată, în legătură cu adevărata natură a ereziei catare din Evul Mediu, se reduce la o foarte strîmtă asistență.

Oricum e greu să înghesuie toate cele spuse deja de el, în două volume masive, într-un singur curs de o oră. Profesorul Lamis obișnuia să-și noteze lecția în prealabil, pe cîteva foi ministeriale, citite apoi cu voce tare în amfiteatru. Dar acum i se învălmășesc în cap gîndurile, de mînie, de nerăbdare, din dorința de-a face dreptate. A trebuit să vegheze peste noapte, în fața mesei de lucru, pentru a nu lăsa pe dinafară nimic esențial.

Nici furtuna colosală nu-i în stare să-i oprească pașii hotărîți către facultate. După ce și-a lăsat umbrela șiroind de apă în cabina portarului, intră în amfiteatru și urcă la catedră, cum nu făcea pînă atunci dintr-o smerenie exagerată. În sala întunecată de stihia de-afară, prin ochii lui miopi deslușește un public neobișnuit de numeros, venit pesemne să asiste la lecția epocală a carierei sale, a vieții sale. Iar profesorul Lamis, mai emoționat ca niciodată, cu mîinile tremurînd, citește expresiv, de pe paginile îndelung meditate, în liniștea deplină a auditoriului.

Spre finalul cursului, ajunge în pragul sălii și unul dintre cei doi studenți fideli – celălalt i-a transmis că și-a scrîntit piciorul și-l roagă pe el să-i explice absența pe lîngă magistru. Mirat de dăruirea cu care profesorul își declamă pledoaria, în amfiteatrul plin de umbre ciudate, își încordează privirile pentru a pricepe că studenții de alături și-au presărat aici, pe bănci, pelerinele la uscat. Obiectele de pavăză împotriva ploii au ascultat cu atenție, fără a protesta, delicatele aspecte ținînd de “originea, cauza, importanța istorică și consecințele ereziei catare”, argumentele sarcastice, de polemică tăioasă, împotriva recentului studiu critic al profesorului van Grobler, pronunțate răspicat de profesorul Lamis.

Sună de ieșire și proprietarii pelerinelor ar vrea să plece acasă. Dar sînt opriți, pe coridor, de studentul jenat și îndurerat de situația la finalul căreia a fost nevoit să asiste. “Liniște, vă rog mult, liniște! Scutiți-l de această umilință pe bietul bătrîn! Vorbește despre erezia catară!”

Tragicul și comicul (penibil) se împletesc adeseori la Luigi Pirandello, fără să se aleagă unul de celălalt, ci alunecînd cel mai adesea în burlesc. Nu vom ști niciodată dacă profesorul Lamis a fost cu adevărat marele savant care se considera, nedreptățit de contemporanii lui, sau doar un mic diletant anonim, hrănit pînă la sfîrșit cu iluziile genialității ignorate. Nu vom ști dacă el a înțeles că marele curs fundamental al carierei sale a fost ținut în fața unor pelerine și într-un amfiteatru fără țipenie de om. Toate aceste lucruri – importante, pînă la urmă, pentru cunoașterea deplină a situației prezentate – vor rămîne în penumbra sălii tăcute.

Dar erezia profesorului, care se silește să-și ridice vocea pentru a detalia probleme care doar pe el îl frămîntă, în ignorarea deplină și programatică a persoanei, curiozității, așteptărilor și neliniștilor publicului ce l-ar putea asculta, merita desigur umilința întîmplătoare a indiferenței generalizate.

Amintirile noastre și realitatea (2)

Etichete

amintiri, imagine, Luigi Pirandello, realitate, trecut

Au trecut cîțiva ani de la acea întîmplare bizară. Mi-am văzut de treburile și gîndurile mele, mi-am scris cărțile, am tradus și destule volume ale altora. În ultimii vreo doi ani m-am îmbarcat în aventura traducerii lui Luigi Pirandello. Am publicat recent primele două volume din Nuvele pentru un an, merg înainte cu următoarele. În volumul patru, tipărit de scriitorul italian undeva prin 1922, tocmai descopăr o nuvelă care, în temelia sa logico-filosofică de articulare, prezintă o asemănare frapantă cu cele trăite de mine acum cîțiva ani: întîlnirea dintre două amintiri nu oferă neapărat realitatea. Doi oameni se gîndesc în urmă la aceleași lucruri, dar își construiesc în minte filmul propriu, “adaptat” la personalitatea și exigențele lor afective. Așa se face că, la o confruntare a imaginilor și a sentimentelor depozitate în sufletele a doi actori de odinioară, care s-au intersectat cu aceleași evenimente, apar “filme” diferite. Iar recunoașterea din prezent nu mai e posibilă. Pirandello a surprins extraordinar de bine această falie delicată, pe care sensibilitatea o creează în depozitarea trecutului. După ce-am tradus, oarecum amuzat de ironia de la suprafață, textul nuvelei, mi-a venit în minte, pe neașteptate, situația trăită de mine însumi la Cîrlibaba și am rămas înțepenit.

Luigi Pirandello

Amintirile noastre

(I nostri ricordi)

Asta, strada? asta, casa? asta, grădina?

Oh, deșertăciunea amintirilor!

Îmi dădeam seama limpede, vizitînd după mulți-mulți ani sătucul în care m-am născut, unde mi-am petrecut copilăria și prima tinerețe că el, deși nu s-a schimbat deloc, nu era defel acela care a rămas în mine, în amintirile mele.

În sine, așadar, sătucul meu nu avea viața aceea, pe care multă vreme crezusem că o trăiesc; viața aceea, care pentru mult timp a continuat să evolueze în imaginația mea, tot așa, fără mine; iar locurile și lucrurile nu aveau acele înfățișări pe care eu, cu așa tandră afecțiune, le-am reținut și le-am păstrat în memorie.

Nu existase niciodată viața aceea, decît în mine. Și, iată, în prezența lucrurilor – nu schimbate, dar diferite, fiindcă eu eram diferit – viața aceea îmi apărea ireală, ca de vis: o iluzie a mea, o ficțiune a mea de odinioară.

Și zadarnice, prin urmare, toate amintirile mele.

Cred că aceasta este una din cele mai triste impresii, poate cea mai tristă, pe care ni se întîmplă s-o resimțim, atunci cînd ne întoarcem, după mulți ani, în satul natal: să vedem cum propriile noastre amintiri cad în gol, se risipesc una cîte una, dispar: amintirile care se străduiesc să prindă iar viață și nu se mai regăsesc în anumite locuri, fiindcă sentimentul schimbat nu mai izbutește să le confere locurilor realitatea pe care o aveau odinioară, nu în sine, ci pentru el.

Și am simțit, apropiindu-mă de unul sau altul dintre vechii mei prieteni din copilărie și tinerețe, o neliniște tainică și de nedefinit.

Dacă, la apariția unei realități așa de diferite, mi se descoperea că e o iluzie viața mea de odinioară, acei vechi prieteni – care au trăit mereu în afara iluziei mele și fără să aibă habar de ea – cum erau? cine erau?

Mă întorceam la ei dintr-o lume care n-a existat niciodată, decît în memoria mea zadarnică; și, făcînd cîte o aluzie timidă la cei care pentru mine erau amintiri îndepărtate, mă temeam să nu mă pomenesc cu răspunsul:

– Dar unde asta? Dar cînd anume?

Fiindcă, deși acelor vechi prieteni, la fel ca tuturor, copilăria li se reprezenta cu poezia suavă a depărtării, această poezie cu siguranță n-a putut dobîndi vreodată în sufletul lor acea consistență pe care a dobîndit-o în al meu, ei avînd mereu sub ochi comparația cu realitatea măruntă, strîmtă, monotonă, neschimbată pentru ei, așa cum mie îmi părea acum diferită.

Am cerut vești despre multă lume și, cu uimirea care era totodată neliniște și dispreț, am văzut, la rostirea cîtorva nume, unele chipuri întunecîndu-se, altele umplîndu-se de stupoare, sau dezgust, sau milă. Și la toți era acea durere aproape suspendată, pe care o simțim văzîndu-l pe unul care, deși are ochii larg deschiși, umblă în lumină pe bîjbîite: e orb.

Simțeam că îngheț la impresia cu care ei se confruntau, văzîndu-mă cum cer vești despre oameni care fie au dispărut, fie nu mai meritau ca unul ca mine să se intereseze de ei.

Unul ca mine!

Nu vedeau, nu puteau să vadă că eu pun acele întrebări despre o vreme de odinioară, iar cei despre care cer vești erau încă prietenii mei de atunci.

Mă vedeau pe mine, cel de acum; și fiecare, desigur, mă vedea în felul lui; și știau despre ceilalți – ei, da, știau – în ce hal au ajuns! Careva murise, la puțin timp după plecarea mea din sat și aproape toată lumea îl uitase; acum, ca o imagine palidă, străbătea timpul de care nu mai avusese parte, dar nu izbutea să învie nici măcar o clipă și rămînea o umbră ștearsă a visului meu îndepărtat; altul ajunsese rău de tot, făcea munci foarte modeste pentru a supraviețui și le spunea respectuos dumneavoastră celor cu care, în copilărie și-n tinerețe, vorbise de la egal la egal; altul fusese și la pușcărie, pentru furt; iar unul, Costantino, iată-l aici: polițai: mare obrăznicătură, se distra să-i amendeze pe toți foștii lui colegi de școală.

Dar o uimire încă mai mare am simțit pomenindu-mă pe neașteptate prieten apropiat cu atîția oameni, despre care aș fi putut jura că nu i-am cunoscut niciodată, sau că abia i-am cunoscut, sau despre care aveam vreo amintire neplăcută, sau de antipatie instinctivă, sau de rivalitate infantilă prostească.

Iar prietenul meu cel mai apropiat, din spusele tuturor, era un oarecare doctor Palumba, de care n-am auzit în viața mea, care, sărmanul, ar fi venit firește să mă întîmpine la gară, dacă de numai trei zile nu și-ar fi pierdut soția. Chiar copleșit de durerea recentei nenorociri, însă, doctorul Palumba i-a întrebat cu nerăbdare, despre mine, pe prietenii care s-au dus să-i prezinte condoleanțe, dacă am ajuns, dacă mă simt bine, unde sînt cazat, cît timp am de gînd să rămîn în sat.

Toți, cu emoționantă omenie, m-au informat că nu trece o zi fără ca acel doctor Palumba să nu vorbească îndelung despre mine, povestind cu detalii nesfîrșite nu doar jocurile din copilăria mea, ștrengăriile ca elev și apoi primele aventuri nevinovate, din tinerețe; dar și tot ce făcusem de cînd plecasem din sat, fiindcă el le-a cerut mereu vești despre mine celor care ar fi fost în măsură să i le dea. Și mi s-a spus că atîta iubire, așa fierbinte simpatie demonstra față de mine în toate acele istorisiri, încît eu, chiar simțind pentru unele care mi-au fost relatate o anumită jenă, ba chiar o oarecare iritare și rușine, fiindcă ori nu izbuteam să mă recunosc în ele, ori mă vedeam prezentat într-un hal cum nu se putea mai prostesc și ridicol, n-am avut curajul să mă revolt și să protestez:

– Dar unde asta? Dar cînd anume? Cine-i Palumba ăsta? N-am auzit de el în viața mea!

Eram sigur că, de-aș fi spus una ca asta, toți s-ar fi dat la o parte de lîngă mine cu teamă, dînd fuga să vestească în patru zări:

– Știți? Carlino Bersi a înnebunit! Zice că nu-l cunoaște pe Palumba, că nu l-a cunoscut niciodată!

Sau poate s-ar fi gîndit că, pentru acea glorie măruntă, pe care vreun mic tablou de-al meu mi-a oferit-o, eu acum mă rușinez de prietenia tandră, devotată, constantă a modestului și scumpului doctor Palumba.

Să-mi țin gura, așadar. Nu, cum să-mi țin gura? M-am grăbit să demonstrez și eu o foarte mare nerăbdare de-a cunoaște, pînă una alta, nenorocirea sărmanului meu prieten apropiat.

– Vai, dragul de Palumba! Ia te uită… Ce rău îmi pare! Soția, bietul Palumba? Și cîți copii i-a lăsat?

Trei? Ei, da, sigur, normal că erau trei. Și mititei cu toții, sigur, fiindcă s-a însurat nu de mult… Noroc, însă, că locuia cu o soră nemăritată… Da, da… sigur, sigur… cum să nu? îmi amintesc foarte bine de ea! I-a fost ca o mamă, sora aceea nemăritată: vai, așa de cumsecade, așa de cumsecade și ea… Carmela? Nu. An… Angelica? Ia te uită, ce uituc sînt! An… tonia, sigur, Antonia, Antonia, așa e: acum îmi aminteam foarte bine de ea! Și puteam să pun pariu că și ea, Antonia, vorbea în fiecare zi despre mine, îndelung. Ei, da, chiar așa; și nu doar despre mine, ci și despre sora mea mai mare vorbea, cu care a fost colegă de școală, pînă la liceu.

La naiba! Ultima informație m-a înhățat de brațe, să zic așa, și m-a țintuit acolo, ca să mă gîndesc că, pînă la urmă, ceva adevărat tot trebuia să fie în prietenia dezlănțuită a acestui Palumba pentru mine. Nu era doar el; mai era și Antonia acum, care zicea că-i prietenă cu una din surorile mele! Și asta susținea că m-a văzut de multe ori, cînd eram mititel, acasă la mine, cînd venea în vizită la soră-mea.

– Dar cum e posibil – mă înfuriam în sinea mea, cu tot mai mare agitație – cum e posibil să nu fi păstrat despre acest Palumba nici o amintire, nici cea mai slabă urmă în memoria mea?

Locuri, lucruri și oameni – da – toate s-au făcut pentru mine altfel; dar totuși o dată, un punct, o bază chiar minimă de realitate, sau mai bine zis, din ceea ce-a fost pentru mine realitatea de odinioară, iluziile mele păstrau; fantezia mea se sprijinea pe ceva anume. Am putut să recunosc că sînt zadarnice amintirile mele, întrucît înfățișările lucrurilor îmi apăruseră altfel decît în imaginație, și totuși neschimbate; dar lucrurile erau acolo! Unde și cînd existase pentru mine acest Palumba?

Eram, de fapt, ca bețivanul care, în timp ce vomează într-un colț tot chiolhanul de peste ziuă, pomenindu-se pe neașteptate cu un cîine în fața ochilor, cuprins de o groaznică îndoială, se întreabă:

– Asta am mîncat-o aici; ailaltă am mîncat-o acolo; dar afurisitul ăsta de cîine unde dracu’ l-am mîncat?

– Trebuie neapărat – mi-am zis în sinea mea – să merg să-l văd și să-i vorbesc. Nu pot avea îndoieli în privința lui: el este – aici – pentru toți – de fapt – prietenul cel mai apropiat al lui Carlino Bersi. Eu am îndoieli în privința mea – Carlino Bersi – pînă nu-l văd. Păi asta-i de glumă? e o parte întreagă din viața mea, care trăiește în altul și din care nu există în mine nici cea mai mică urmă. E posibil oare să trăiesc astfel în altcineva, mie cu totul necunoscut, fără să am habar? Hei, gata! Nu e posibil, nu! Cîinele ăsta eu nu l-am mîncat; acest doctor Palumba trebuie să fie un fanfaron, unul dintre obișnuiții palavragii din farmaciile de la țară, care se fălesc cu prietenia oricui, din afara cercului din satul natal, care a izbutit să-și facă, de bine, de rău, un nume oarecare, fie și de hoțoman emerit. Ei bine, dacă-i așa, lasă că-i arăt eu lui. Îi place să mă prezinte tuturor drept cel mai mare autor de păcăleli din lume? Mă duc și mă prezint în fața lui cu un nume fals; îi spun că sînt domnul… domnul Buffardelli, așa, prieten și coleg de breaslă și de atelier, la Roma, cu Carlino Bersi, venit cu el în Sicilia pentru o călătorie de studii; îi spun că a fost obligat Carlino să se întoarcă urgent la Palermo, ca să regăsească la vamă bagajele noastre, cu toate ustensilele de pictură, care ar fi trebuit să ajungă odată cu noi; și că deocamdată, aflînd de nenorocirea iubitului său prieten, doctorul Palumba, m-a trimis îndată pe mine, Filippo Buffardelli, să-i prezint condoleanțe. O să-i duc și un bilet de la Carlino. Sînt sigur, foarte sigur, că se va lăsa dus de nas. Dar, avînd totuși în vedere că poate m-a cunoscut cîndva și acum mă recunoaște; ei bine: nu sînt eu, pentru el, un mare autor de păcăleli? O să-i spun că am vrut să-l păcălesc.

Mulți dintre vechii mei prieteni, aproape toți, m-au recunoscut cu greu la început. Și într-adevăr, îmi dădeam seama și eu că m-am schimbat mult, așa gras și bărbos, acum, și fără păr pe cap, vai de mine!

Am cerut să mi se arate casa doctorului Palumba și m-am dus.

Vai, ce bucurie!

Într-un mic salon împodobit cu toată eleganța provincială, am văzut că-mi vine în întîmpinare un lungan de-un blond spălăcit, cu tichie și papuci de casă brodați, cu bărbia-n piept și buzele trase îndărăt pentru a-și ascuți ochii să se uite peste cercurile ochelarilor. Am simțit imediat că-mi revin.

Nu, nimic, nici măcar o fărîmă din mine, din viața mea, nu putea fi în omul acela.

Nu l-am văzut niciodată, absolut sigur, nici el nu m-a văzut pe mine.

– Buff… cum ați spus, iertați-mă?

– Buffardelli, la dispoziția dumneavoastră. Iată aici: am un bilet de la Carlino Bersi.

– Vai, Carlino! Dragul meu Carlino! – a izbucnit triumfător doctorul Palumba, strîngînd și apropiind de buze acel bilet, ca pentru a-l săruta. – Dar cum de n-a venit? unde e? unde s-a dus? De-ar ști cum ard de nerăbdare să-l revăd! Ce consolare ar fi pentru mine o vizită a lui în acest moment! Dar va veni… Sigur, da… îmi promite că va veni… dragul de el! dragul de el! Dar ce-a pățit?

I-am spus de bagajele de recuperat de la vama din Palermo. S-au pierdut oare? Ce rău i-a părut acelui om minunat! Era cumva și vreun tablou de-al lui Carlino?

Și s-a apucat să suduie mizerabilul serviciu feroviar; apoi să mă întrebe dacă sînt prieten cu Carlino de multă vreme, dacă stau cu el în aceeași casă, la Roma…

Era uluitor! Se uita țintă la mine, și prin ochelari, în timp ce-mi punea acele întrebări, dar nu avea în ochi decît neliniștea de-a descoperi pe chipul meu dacă era sinceră ca a lui prietenia mea și la fel de mare ca a lui iubirea mea pentru Carlino.

M-am străduit să răspund cît mai bine, impresionat și eu și emoționat de acea minunăție; apoi l-am îndemnat să vorbească despre mine.

Vai, a fost de-ajuns imboldul, foarte-foarte ușor, al unui cuvînt: m-a copleșit un șuvoi cu glume ciudate, despre micul Carlino, care stătea pe strada San Pietro și trăgea din balcon cu săgeți de hîrtie în tichia părintelui paroh; despre Carlino copil, care era în război cu rivalii din piața San Francesco; despre Carlino la școală și Carlino în vacanță; despre Carlino, cînd l-au izbit în obraz cu un cotor de varză și ca prin minune nu i-au scos ochii; despre Carlino, actor și păpușar și călăreț și luptător și avocat și bersalier și bandit și vînător de șerpi și pescar de broscuțe; și despre Carlino, cînd a căzut de la o terasă pe o șură și ar fi murit, dacă un zmeu uriaș de hîrtie nu l-ar fi ajutat ca o parașută, și despre Carlino…

Eu stăteam să-l ascult, uluit; nu, ce zic uluit? aproape îngrozit.

Era, da, era ceva în toate poveștile alea, care poate că semănau de departe cu amintirile mele. Erau, poate, poveștile alea împletite pe același fundal cu amintirile mele, dar cu însăilări grosolane și strîmbe. Puteau fi, de fapt, acele povești, mai mult sau mai puțin chiar amintirile mele, la fel de zadarnice și de inconsistente, în plus despuiate de orice poezie, sărăcite, făcute să pară prostești, ca înghesuite și adaptate la aspectul mizerabil al lucrurilor, la micimea deprimantă a locurilor.

Dar cum și de unde au putut să-i vină acelui om, care stătea în fața mea; care mă privea și nu mă recunoștea; pe care-l priveam și… ba da! Poate după o sclipire pe care i-am zărit-o în ochi, sau poate după o mlădiere a vocii… nu știu! A fost un fulger. Mi-am scufundat privirea în depărtarea vremii și încet-încet m-am întors de-acolo cu un suspin și un nume:

– Loverde…

Doctorul Palumba s-a întrerupt, uimit.

– Loverde… da – a zis. – Mă numeam înainte Loverde. Dar am fost adoptat, la șaisprezece ani, de doctorul Cesare Palumba, căpitan medic, care… Dar, scuzați-mă, dumneavoastră de unde știți?

Nu m-am putut stăpîni:

– Loverde… ei, da… acum îmi amintesc! În clasa a treia, da!… Dar… abia te-am cunoscut…

– Dumneavoastră, cum adică? Dumneavoastră m-ați cunoscut?

– Păi da… ia stai… Loverde, și prenumele?

– Carlo…

– Ah, Carlo… deci ca pe mine… Ei bine, chiar nu mă recunoști? Sînt eu, nu mă vezi? Carlino Bersi!

Bietul doctor Palumba a rămas ca trăznit. Și-a ridicat mîinile la cap, în timp ce fața i se schimba, în tremurături nervoase, parcă era înțepată de niște ace nevăzute.

– Dumneavoastră?… tu?… Carlino… dumneavoastră? tu?… Dar cum așa?… eu… vai, Doamne!… dar ce…

Am fost crud, recunosc. Și cu atît mai mult îmi regret cruzimea, cu cît sărmanul de el probabil a crezut că mi-am propus să-l dau în vileag, în fața satului, cu gluma aceea; în timp ce eu eram absolut convins de buna lui credință, absolut sigur deja că am fost un prost că m-am mirat așa tare, cînd eu însumi am experimentat, de-a lungul zilei, că n-au nici un temei în realitate cele pe care noi le numim amintirile noastre. Bietul doctor Palumba credea că-și amintește… Și de fapt își făcuse o frumoasă poveste despre mine! Dar nu-mi făcusem oare și eu una, pentru mine, care a dispărut iute, îndată ce-am pus iar piciorul în satul meu natal? Am stat o oră în fața lui și nu m-a recunoscut. Dar pe bună dreptate! Îl vedea în sinea lui pe Carlino Bersi, nu așa cum eram, ci așa cum l-a visat mereu.

Și iată, eu m-am dus și l-am trezit din visul lui.

Am încercat să-l liniștesc, să-l calmez; dar sărmanul om, în prada unei zgîlțîieli convulsive, în tot trupul, bîlbîindu-se, cu ochii alunecoși, parcă se căuta pe sine, peste tot, și mintea sa, care se rătăcea și voia s-o oprească, s-o înhațe și nu se simțea împăcat și continua să îngaime:

– Dar cum?… dar ce spuneți?… deci dumneavoastră… adică, tu… deci tu… cum… nu-ți amintești… că tu… că eu…

Luigi Pirandello se întoarce acasă

Etichete

Agrigento, concurs, Luigi Pirandello, nuvele, Sicilia, Uno nessuno e centomila

O interesantă competiție literară internațională se desfășoară anual, din 2017 încoace, în orașul Agrigento din Sicilia. Cînd se împlineau 150 de ani de la nașterea, în acele locuri, a faimosului prozator și dramaturg Luigi Pirandello, primăria și cîteva organizații cu profil cultural au demarat o competiție pentru liceenii din Italia și din străinătate. Preluînd un titlu al marelui sărbătorit (care a cîștigat Premiul Nobel pentru Literatură în 1934), concursul “Uno, nessuno e centomila” constă în scurta adaptare teatrală a unei proze din ampla serie Novelle per un anno și, eventual, reprezentarea noii creații pe scena impunătorului teatru din localitate.

Se știe că Pirandello, celebru pe plan mondial pentru revoluționarea artei dramaturgice, prin sfîșierea pactului ficțional și chestionarea statutului ontologic al personajelor, este și unul dintre cei mai prolifici prozatori din literatura universală. Pe lîngă romanele care l-au făcut cunoscut, seria de Nuvele pentru un an se întinde pe 15 volume și include peste 250 de proze scurte, de o factură foarte eteroclită. Întregul edificiu cuprinde o adevărată comedie/tragedie umană, în care sentimentele omenești cele mai frecvente, iubirea, ura, dorința de avere, teama, zgîrcenia, spaima de moarte, maternitatea, neliniștea măritișului, depresia vieții banale, răzbunarea neghioabă sînt transpuse în cele mai diferite decoruri din viața italiană modernă. Inspirate din momente ale vieții autorului, nuvelele sînt transfigurări artistice ale cîte unui crîmpei filosofic despre condiția umană, în general. Poveștile lui Pirandello vorbesc, pe scurt, despre întorsăturile tragice ale mariajului convențional, felul cum viața poate fi un aranjament de utilitate, pericolul oferit de patima răzbunării, obsesia falimentară a unei singure convingeri, ridicolul zgîrceniei, eficiența demagogiei, deprimarea care conduce la eșec și sinucidere, concursul de împrejurări care ne aruncă pe un drum sau altul, abilitatea de-a juca un anumit rol în viață etc.

Toate aceste obsesii fecunde stau de asemeni la temelia pieselor teatrale compuse de autorul născut în Agrigento. Așadar a fost legitimă curiozitatea organizatorilor competiției internaționale de-a vedea cum izbutesc adolescenții din ziua de azi să pună laolaltă  cele două mijloace artistice de comunicare – proza și dramaturgia -, pe urmele mentorului lor celebru.

În primul an am participat la această competiție în Sicilia, alături de șapte elevi ai mei din clasele a X-a și a XI-a de la Colegiul Național “G. Barițiu” din Cluj, care au adaptat piesa Due letti a due și au obținut “Premio straordinario per l’impegno”. Prețioasa gravură ne-a fost înmînată de rectorul italian al Academiei de Belle Arte din localitate. În anul următor, elevul meu Robert Apa a adaptat piesa Tradimenti și a cîștigat “Premio Speciale Città di Agrigento”, care ne-a fost oferit de însuși primarul orașului, iar inspectoarea Ministerului de Externe al Italiei ne-a răsplătit cu diplome speciale. Acum cîteva luni, la a treia ediție, în mai 2019, elevii mei Alex Briciu și Miruna Danciu, din clasa a XI-a, au pregătit piesa La buon’anima ritorna și au obținut “Terzo Premio”, în competiție cu elevi din SUA, Uruguay, Spania, Franța, Turcia și peste zece școli din Italia. Premiul din ceramică și diploma ne-au fost înmînate de dl. Roberto Nocella, director în Ministerul de Externe al Italiei.

Inspirat de atmosfera de emulație din jurul concursului din Agrigento, mi-am propus să verific situația traducerilor lui Pirandello în România. Am constatat că există cîteva antologii ale Nuvelelor pentru un an, realizate în anii ’50, ’60 și ’80 ai secolului trecut, de traducători înzestrați: Florin Chirițescu, Alexandru Balaci, Mihai Banciu. Selecțiile lor, bine orientate valoric, includ cam o treime din ansamblul prozelor scurte pirandelliene. Totuși, dată fiind amploarea operei și complexitatea întreprinderii, nu s-a realizat încă transpunerea întregii serii. Eu veneam după finalizarea traducerii complete a Divinei Comedii a lui Dante, într-o vastă ediție comentată de peste 2.000 de pagini – eram în căutarea unui nou proiect de anvergură. Nuvelistica lui Pirandello putea fi o sfidare pe măsură.

Am tradus și am publicat așadar, în cadrul Colecției de Italiană, pe care o coordonez la Editura Ecou Transilvan din Cluj, primele volume din ansamblul nuvelelor: Șalul negru și Viața goală. Îndată după lansarea de la Tîrgul Gaudeamus din Cluj, am avut oportunitatea de-a merge cu cele două cărți, abia ieșite de sub tipar, la întîlnirea din Agrigento. În fața unui numeros public internațional, de elevi și profesori, ziariști și scriitori, alături de d-na Nadia Fărcaș-Baciu, directoarea editurii, ni s-a oferit scena principală a impresionantului Teatru “Luigi Pirandello”, din Piața Luigi Pirandello, în orașul său de baștină, pentru a vorbi timp de o oră despre predarea limbii italiene la Cluj și proiectele noastre culturale de viitor. La finalul dezbaterii a urcat pe scenă dl. Calogero Firetto, primarul orașului, care ne-a felicitat pentru colaborarea eficientă, desfășurată în ultimii ani, și a preluat cărțile oferite de noi pentru biblioteca și muzeul orașului.

Ce va mai fi? O amplă serie de manifestări variate se preconizează în cadrul proiectului cultural Agrigento 2020. Intenția noastră este să ne continuăm participarea pe linie educativă, cu alți elevi clujeni, la a patra ediție a concursului “Uno, nessuno e centomila”. De asemeni, pe linie culturală, ne propunem să prezentăm în Sicilia următoarele volume din preconizata serie integrală a Nuvelelor pentru un an, în traducere română. Cu eforturi conjugate, din partea unor adolescenți, profesori, editori, scriitori, ziariști și oficialități publice, locale și naționale, distanțele dintre Italia și România pot fi diminuate.

Acasă la Pirandello

Etichete

Agrigento, Calogero Firetto, Concurs internațional, elevi, literatura, Luigi Pirandello

La ediția a treia a Concursului Internațional “Uno, nessuno e centomila” din Agrigento, în perioada 7-10 mai 2019, și-au anunțat participarea 247 de elevi, cu profesorii lor însoțitori, din Torrington (SUA), Montevideo (Uruguay), Madrid și Barcelona (Spania), Grenoble și Sèvres (Franța), Istanbul (Turcia). Vor fi de asemeni prezenți elevi și profesori din multe localități ale Italiei: Ravenna, Isernia, Avellino, Canosa di Puglia, Ostuni, Palermo, Gela, Favara, Palma di Montechiaro.

Din partea Colegiului Național “G. Barițiu” din Cluj (România), elevul Alex Briciu, din clasa a XI-a C, coordonat de mine, propune în concurs prelucrarea teatrală La buon’anima ritorna, adaptare a unei simpatice nuvele pirandelliene.

În cadrul festivităților preconizate, voi avea bucuria de-a prezenta în fața numerosului public internațional primele două volume din Nuvele pentru un an, pe care le-am tradus în limba română și le-am publicat recent la Ed. Ecou Transilvan din Cluj. Va fi alături de mine, pe scena Teatrului “Luigi Pirandello”, directoarea editurii, d-na Nadia Fărcaș-Baciu, într-o dezbatere moderată de dl. prof. av. Beniamino Biondi. Ne va întîmpina primarul orașului Agrigento, dl. Calogero Firetto.

Luigi Pirandello, “Nuvele pentru un an”, vol. 1 și 2

Etichete

Gaudeamus, italienistica, lansare de carte, Luigi Pirandello, Nuvele pentru un an, traducere

Tocmai au ieșit de sub tipar primele două volume din nuvelele scrise de Luigi Pirandello și traduse de mine: Șalul negru și Viața goală.

Mă bucur să constat că sporește astfel în mod constant “Colecția de italiană”, pe care o coordonez în cadrul Editurii Ecou transilvan, care deja include șapte cărți publicate în decurs de un an.

Lansarea inițială a celor două volume de L. Pirandello va avea loc vineri, 19 aprilie 2019, orele 17,30, în cadrul Tîrgului “Gaudeamus” de la Cluj. Vor lua cuvîntul prof. univ. dr. Ovidiu Pecican, prof. dr. Laszlo Alexandru, drd. Ștefan Șuteu și editor Nadia Fărcaș. Vă așteptăm cu drag.

 

Povești din Sicilia (2)

Etichete

Agrigento, Italia, Luigi Pirandello, Sicilia, vizita

“Sicilienii sȋnt cu toții niște bandiți!”, mi-a urlat furioasă profesoara italiană care venise cu grupul de elevi din Paris. Căuta un taxi care s-o transporte noaptea ȋn centru, pȋnă la autobus. Dar taxiul nu putea fi comandat decȋt prin recepția hotelului și nimeni n-o ducea fără 50 de euro. Ȋn mod normal, după ceasul taxator, nu costa mai mult de 30. “Ăștia s-au pus de-acord! Ȋi jumulesc pe bieții turiști ca pe puișori! Este incalificabil! O să-i spun primarului localității, și-așa ne ȋntȋlnim cu el la teatru!”.

Eu i-am văzut altfel pe necunoscuții de pe stradă, cȋnd am mers să cumpăr ziarul sau să-ntreb unde-i farmacia. Stăteau apatici la umbră și mă priveau zȋmbitori. Ȋncepeau prin a mă lăuda ce bine vorbesc italiana. Le spuneam că e normal, fiindcă o predau de mulți ani ca profesor. De-acolo curgeau ȋntrebările: unde anume? și ce caut aici? și ce părere am de locurile astea? Ȋn schimbul unei povești senine și amuzante, de trei minute, despre lume și viață, ȋmi dădeau apoi toate informațiile necesare. Dar niciodată relația n-a fost unilaterală: eu să ȋntreb, ei să-mi spună, eu să plec mai departe. Dacă evitam interacțiunea, eram ignorat.

O singură dată am fost surprins neplăcut. Balerinul filfizon, care făcea pe scenă oficiile de amfitrion, m-a prezentat hohotind de bucurie, mi-a strȋns mȋna, a declarat că-i ȋncȋntat să mă cunoască. După ce-am ieșit amȋndoi ȋn fața teatrului, l-am ȋntrebat pe unde se merge spre Piazza Castelli, la autobus. S-a uitat prin mine, a șoptit “habar n-am” din vȋrful dinților și mi-a ȋntors spatele.

P.S. Organizatorii concursului din Agrigento au citit pe internet aceste rînduri. Au luat legătura cu mine și m-au rugat să le traduc în italiană mai ales ultimele pasaje. Au rămas neplăcut surprinși de cele aflate și m-au asigurat de deplina lor solidaritate. La cîteva zile distanță, personajul cu pricina mi-a scris în privat un lung mesaj de scuze.

Povești din Sicilia (1)

Etichete

Agrigento, intimplare, Luigi Pirandello, povesti, Sicilia, vin

A fost greu drumul pȋnă la Agrigento: aproape 24 de ore cu microbus – avion – autocar – microbus. Am ajuns frȋnți. I-am ȋnsoțit acolo pe elevii mei, care au cȋștigat “Premio straordinario” ȋn concursul de dramaturgie “Uno, nessuno e centomila”, organizat de Ministerul Instrucției din Italia, la aniversarea celor 150 de ani de la nașterea lui Luigi Pirandello. Elevii adaptaseră pentru scenă nuvela Due letti a due și au convins juriul, dintre alte 80 de echipe candidate.

Ȋn prima seară, la cină, rupți de oboseală, m-au ȋntrebat dacă le permit să-și cumpere un pahar de vin. Asta ȋi va ajuta să cunoască specialitățile locale, dar să și doarmă mai bine. Am ezitat o clipă, apoi am fost de acord. Dar să nu procedăm la ȋntȋmplare. M-am ridicat și m-am ȋndreptat spre maȋtre d’hôtel: un tip aspru, scund, vȋnos, ȋn pragul bătrȋneții. Ȋși controla personalul din priviri, făcea un gest cu degetul și doi chelneri se năpusteau, ridica din sprȋncene și chelnerița ȋnțepenea din drum speriată. Rostea monosilabic ordine seci, care erau imediat executate. M-am apropiat de el, decontractat, și am intrat ȋn vorbă, prinzȋndu-l de antebraț. S-a ȋncordat instantaneu și m-a privit neȋncrezător. I-am spus repede că sȋnt profesor, am venit ȋn Sicilia cu elevii mei pentru un concurs de literatură, ei s-au gȋndit să guste un pahar de vin local, dar nu ne pricepem, am vrea să-i cerem sfatul: ce ne recomandă? M-a privit rece și mi-a poruncit: “Mergeți la masă! Vin eu acolo”.

A scos un mănunchi imens de chei, a descuiat un dulap cu vitrină, de unde a extras o sticlă. A venit și ne-a plasat-o ȋn mijlocul mesei. A zȋmbit larg și ne-a spus că am cerut un sfat bun de la persoana potrivită. El a fost vreo 10 ani profesor de oenologie; ȋn perioada aia a insistat mereu că băutul vinului este o știință, care trebuie ȋnvățată ȋncă din adolescență. Vinul consumat ȋn mod inteligent ajută la sănătate. Prin urmare sticla respectivă este un cadou de bun-venit din partea lui. A zȋmbit din nou și s-a ȋndepărtat. Firește că această mică scenă a făcut senzație la masa noastră.

Am revenit ȋn camera de hotel ȋngȋndurat. Tocmai am asistat la un gest frumos, simțeam că i-am rămas dator, cum să-l răsplătesc? Aveam la mine două exemplare din Dicționar italian-român și român-italian, pus ȋn bagaje pentru orice eventualitate: un tiraj minunat, cu coperți cartonate, retipărit anul trecut la o editură academică din Chișinău. Ȋn seara următoare am luat un volum și am coborȋt la restaurant. M-am apropiat de el, l-am prins de antebraț, l-am simțit iar cum se cabrează. “Aseară ne-ați arătat la ce vă pricepeți dumneavoastră. Ȋn seara asta aș vrea să vă arăt la ce mă pricep eu. Vă rog să primiți cartea asta, pe care am scris-o. Sȋnt profesor, dar sȋnt și scriitor și ȋmi face plăcere să v-o ofer. Este un dicționar și, chiar dacă nu știți românește, folosind partea redactată ȋn italiană s-ar putea să vă fie cȋndva de ajutor”.

Privirea tăioasă i s-a tulburat. Vocea a ȋnceput să-i tremure. “Vai de mine. Dar eu n-am primit ȋn viața mea o carte de la nimeni!”. I-am zȋmbit și i-am spus că sȋnt cu atȋt mai bucuros. Abia m-am ȋntors la masa noastră, că a ajuns și el, cu o altă sticlă, pe care a pus-o ȋn mijloc: “Acesta e cadoul meu!”. Am rămas cu toții uluiți. Ȋn timp ce scotea dopul și ne turna ȋn paharele apărute ca prin farmec, ne-a povestit că și el are două fete de 27 de ani; a stat vreo 8 ani ȋn Scoția; a lucrat, ȋn cinci reprize diferite, la restaurante de lux din America; acum coordonează echipele de ospătari și supervizează activitatea din localurile de prima categorie din Sicilia.

De-atunci și pȋnă la plecare, ȋn fiecare seară, am primit de la el cadou cȋte o sticlă de vin. Ȋntr-o singură zi a lipsit de la serviciu, fiind liber să se odihnească. Adjunctul lui s-a apropiat de masa noastră și mi-a spus: “Domnul șef mi-a transmis să vă ofer o sticlă de vin. Ce preferați? Alb sau roșu?”.

Exmatricularea lui Pirandello

Etichete

exmatriculare, incident, La Sapienza, Luigi Pirandello, profesor, rector, Roma, universitate

Am scris pe acest blog nu de mult despre două incidente, din vremea studenţiei mele, cu profesori pe care i-am surprins scăpînd mărunte neatenţii în timpul cursului. Ambii au avut puterea de-a se corecta în public, de-a face amendă onorabilă. Asta a constituit pentru mine o lecţie etică mai admirabilă decît orice detaliu ştiinţific pe care mi l-ar fi putut ei transmite. Citesc între timp, în cartea lui Camilleri dedicată vieţii lui Pirandello, despre o situaţie asemănătoare, dar cu un deznodămînt diferit, de-o nedreptate grosolană.

Pe vremea studiilor începute la Universitatea La Sapienza din Roma, tînărul Pirandello asista la cursurile rectorului Onorato Occioni, personaj solemn, cu barbă şi morgă, dar de un profesionalism îndoielnic. “Într-o zi, pe cînd profesorul Occioni traducea dintr-o comedie a lui Plaut, i s-a întîmplat să facă o greşeală grosolană. Lucruri care li se pot întîmpla tuturor, dar, cum se ştie, elevii sînt de-o cruzime extremă faţă de profesori, nu le iartă nimic. Trebuie spus că Occioni, aproape imediat, şi-a dat seama de greşeală şi a încercat s-o repare. Dar era prea tîrziu. Un tînăr ştrengar, care stătea în prima bancă lîngă Luigi, l-a împins uşor cu cotul pe colegul său pentru a sublinia greşeala lui Occioni şi-a scăpat un hohot de rîs, pe care poate că nici n-a încercat să-l oprească. Văzîndu-i gestul batjocoritor, profesorul parcă şi-a ieşit din minţi.

A coborît de la catedră, l-a atacat pe tînărul ştrengar ca un cîine turbat, avînd însă mare grijă să nu dezvăluie motivul indignării sale. Dacă vreunul dintre studenţi nu şi-a dat seama de greşeala pe care a făcut-o, n-avea rost să i-o spună chiar el.

Pînă în acest moment al confruntării dintre profesor şi ştrengar, Luigi nu fusese deloc amestecat, putea foarte bine să se dea la o parte, să nu participe la scandal, de altfel doar primise şi întorsese o mică lovitură cu cotul, nu se apucase să rîdă de greşeala lui Occioni. Doar că trăsătura impulsivă, care fireşte că-i aparţine lui Don Stefano [tatăl lui Pirandello], dar nu fiului schimbat, îl face să sară în picioare, ca una dintre acele păpuşi cu arc, care ţîşnesc atunci cînd deschizi capacul. În faţa colegilor care îl ascultau uimiţi şi cu toate că Occioni încerca să-l acopere cu vocea lui tunătoare, Luigi povesteşte de-a fir a păr ce s-a întîmplat, îl acuză pe profesor de ipocrizie, fiindcă n-a vrut să dezvăluie că totul s-a datorat greşelii sale de traducere. Iar apoi, terminînd de vorbit, iese din amfiteatru. Furia lui Occioni şi-a găsit o altă ţintă, acum se concentrează toată asupra lui Luigi. Concluzia a fost că, după şedinţa de consiliu a facultăţii şi după cea a comisiei de disciplină, tînărul Pirandello a fost exmatriculat din Universitate.”

Luigi Pirandello a absolvit studii de filologie romanică la Universitatea din Bonn, în Germania. În 1934 a cîştigat Premiul Nobel pentru literatură.