Zacuscă (8)

Etichete

biografie, Daniel Cristea-Enache, dialoguri, literatura, nationalism, Nicolae Manolescu, portret

Cartea de dialoguri dintre Nicolae Manolescu și Daniel Cristea-Enache rămîne semnificativă pentru numeroasele detalii biografice și de evoluție profesională ale unui critic literar de prim rang din perioada contemporană. Ea îi explicitează o serie de opțiuni biografice, ghidate de evaluările valorice. Vine să confirme pe alocuri luciditatea de odinioară, care încă mai pîlpîie sub straturile de nebănuită asprime și neașteptată causticitate. “Naționalismul este principala prejudecată a epocii noastre. Capul naționaliștilor a fost dintotdeauna plin de idei preconcepute. Naționalismul, ca orice ideologie, e un produs intelectual de lux. Poporul nu e naționalist, el, ci victimă a intelectualilor care îl flatează vorbindu-i despre calitățile lui identitare. Cum nu poate aprecia el însuși dacă aceste calități sînt reale, și le însușește necritic și aruncă oprobriul asupra celor care cutează să i le pună la îndoială. În politică, naționalismul e totdeauna un populism. Iresponsabil, ca orice doctrină nesprijinită pe realitate. Pletora de partide naționaliste de azi de la noi nu are nici cea mai mică întemeiere pe realitate sau pe istorie. Liderii lor sînt analfabeți politic. Ostateci ai unei primare dorințe de putere.” Atunci cînd vîrful de lance al discursului se îndreaptă spre direcții sensibile pentru mitologia colectivă, demontată cu nonșalanță rațională, găsim paginile de virtuozitate ale volumului: “Se pare că nu vom scăpa niciodată de rîia naționalismului. Mi-am spus o vreme că avem norocul unor lideri mediocri ai ideii cu pricina. În interbelic, liderii se numeau Eliade, Cioran, Nae Ionescu, Noica, oameni învățați și cu putere de convingere. Astăzi nu e niciunul care să aibă cu adevărat anvergură intelectuală. Dar, în stare latentă, naționalismul persistă în gîndirea și comportamentul multora, oameni politici, istorici, scriitori, artiști.”

Genul “minor” al dialogului spontan, disprețuit de critica hautaine la rînd cu celelalte surate ale literaturii non-fictive (epistolarul, diaristica, memorialistica), vine să-și ia revanșa, prin această carte care se citește cu ușurință și folos.

Publicitate

Zacuscă (7)

Etichete

critica literara, democratie, dialoguri, Nicolae Manolescu, opinie, politic corect

După ce-a pus la punct problemele interne și i-a dăscălit pe tineri, cu liniarul peste degete, cum să citească literatura șaizecistă, Nicolae Manolescu întinde o fandare mînioasă și pentru a-i învăța pe americani democrația. Marele dușman, care ne pîndește peste ocean, este corectitudinea politică. Sarcasmele prin care scriitorul, școlit și crescut în comunism, vrea să desființeze un concept intens dezbătut al lumii libere sună bizar. “Norman Manea m-a invitat în anii 1990, cînd încă nu mă considera un antisemit, la Bard College, unde preda el însuși. Avea un mic apartament în campus, în care, cînd primea studenți ori studente, ținea ușa permanent deschisă, ca să nu fie acuzat de vreo feministă că a hărțuit-o sexual, motiv principal pentru o întreagă procedură de impeachment. Hărțuirea sexuală era acuzația cea mai frecventă a unor feministe la adresa șefilor lor sau a unor fete supărate tardiv pe tații lor, care le-ar fi abuzat în copilărie. Totul ca urmare a politicii corecte. În SUA au avut loc sute de procese pe această temă, numeroase soldate cu condamnări. Din fericire, oribila mentalitate și-a epuizat resursele după două decenii și acum puțini mai sunt cei care îi acordă importanță.”

Citeam aceste pasaje fix în ziua cînd, în presa din România, se transmitea filmulețul cu profesorul de engleză din Maramureș care, în oră, săruta senzual și pipăia o elevă în fața catedrei. Ironiile manolesciene despre mentalitatea habotnică americană se nimereau ca nuca-n perete. Ceea ce la noi se remediază post factum (profesorul respectiv a fost convins să demisioneze în aceeași zi din sistemul de învățămînt), peste ocean se preîntîmpină, prin edificarea unui ansamblu de reguli stricte, destinate să diminueze surprizele. Însă a echivala ansamblul corectitudinii politice cu cîteva detalii exagerate ale sale este un alt sofism ciudat.

Știu că e greu de acceptat pentru un autor român, matur, bărbat, alb, formator de canon literar timp de decenii, că în afara lui există pe lume diverse categorii sociale (femei, minorități etnice, minorități sexuale etc.), care își revendică dreptul la imagine și la recunoaștere publică. Sătulul nu crede flămîndului, iar cel ce-a ținut o viață pîinea și cuțitul nu acceptă că i se cuvine un loc la masă și semenului mai puțin vizibil, mai puțin norocos. Exercițiul de empatie este un lux inaccesibil.

De fapt corectitudinea politică a pornit din dorința de discriminare pozitivă, prin care o societate democratică, așezată și matură a priceput că trebuie să-i accepte, în aceeași măsură, și pe concetățenii săi defavorizați. “Egalitatea de șanse” este o formulă adecvată pentru competitorii la fel de înzestrați, dar devine o lozincă din care izvorăște nedreptatea, atunci cînd ignoră situații de inferioritate și neputință obiectivă. În discuțiile mele de la școală, pentru a încerca să le transmit tinerilor conceptul de “discriminare pozitivă”, i-am întrebat nu o dată dacă li se pare normal ca un copil orfan să primească o bursă, din partea statului. În fond el nu are nici o vină și trebuie ajutat să recupereze dezavantajul în care se află. Banii de bursă nu-i vor aduce părintele înapoi, dar îl vor sprijini în propria sa dezvoltare. De acolo a mai fost doar un pas ca să discutăm – pe aceeași lungime de undă – despre legitimitatea locurilor speciale atribuite azi, în liceu sau la facultate, pentru tinerii rromi. Sau despre faptul că discriminarea evreilor a pornit de la segregare și definire injurioasă (steaua galbenă în piept, denumirea de “jidan”) și s-a finalizat prin uciderea colectivă. Cuvintele sînt în măsură să creeze realitatea – măcar cu atît putem rămîne din lecția îngrozitoare a secolului XX. Filtrarea violenței verbale din spațiul public poate diminua violența de comportament.

De mirare că un critic literar nu vrea să admită asta.

Zacuscă (6)

Etichete

Daniel Cristea-Enache, dialoguri, literatura romana, Nicolae Manolescu, revizuiri, Romania literara

Astfel puse problemele, poate fi surprinzător că Nicolae Manolescu mai pariază totuși pe revizuiri. Și de fapt, da, el le proclamă la tot pasul. Însă ele nu trebuie să vizeze profilul etic al scriitorilor (“s-a început cu cîteva revizuiri morale, privitoare la autori, nu la opere, ceea ce a condus la periclitarea ideii înseși”). Ele nu trebuie să conteste pieptiș valoarea estetică (“unii critici importanți, în frunte cu E. Simion, au confundat revizuirea cu contestația și s-au temut de un amurg al idolilor pe altarul cărora depuseseră ofrande întreaga viață”). Procesul nu trebuie să țină seama de cotitura produsă în orizontul de așteptare, prin evoluția istorică (“Mi-e greu să-l leg de «pragul» 1989”). După ce i-a amputat pe rînd toate zvîcnetele și spontaneitatea, din revizuirea lui Manolescu mai rămîne doar o frumoasă himeră, ca un cuțit fără mîner și lipsit de lamă. 

Criticului îi vine greu să accepte că mulți dintre autorii de odinioară sînt la ani lumină de istețimea mecanică și sensibilitatea tehnică a cititorilor de azi. El luptă să revigoreze decrepitudinea literară, făcîndu-i exerciții forțate de respirație gură la gură: “Se scrie atît de rar despre D.R. Popescu, Ivasiuc, Buzura, Breban, Bălăiță, Mircea Ciobanu și despre alții, încît l-am rugat pe Tudor Cristea să țină o rubrică consacrată romanelor lor în România literară, umplînd astfel un gol. Îmi pare bine că Tudor Cristea, cu acea discreție care îl caracterizează, revizuiește cu adevărat această literatură aproape uitată, oferindu-i o șansă, mică, dar reală, de a reintra în istorie pe poarta contemporaneității”. Iar atunci cînd vreun cititor proaspăt mai trece prin încăperile prăfuite de odinioară și își mărturisește dezamăgirea, lui N. Manolescu îi rămîn bombănelile: “Recent, în Orizont, un critic tînăr, Alexandru Bodog, consideră Învoiala lui Bălăiță ca lipsită de valoare, desuetă și plicticoasă. Curată bodogăneală critică! Copiii ăștia nu numai că nu-și mai dau osteneala să-i citească pe scriitorii din generațiile anterioare, dar, cînd îi citesc, nu înțeleg nimica-nimicuța. Îți vine, zău așa, să-i trimiți ca pe Caliban la școală”.

Acuma se pricepe, în sfîrșit, ce-ar trebui să fie revizuirile. Tot tineretul e obligat să facă stînga-mprejur la șaizeciști, să studieze cu creionul în mînă marxismele entuziaste ale lui Ivasiuc și să demonstreze, cu argumente, că în România literară nimic nu s-a schimbat.

Zacuscă (5)

Etichete

Alex. Stefanescu, analiza, conversatie, critica literara, dialoguri, Eminescu, interpretare, Nicolae Manolescu

Cum se explică acest exclusivism de judecată asupra textului literar, făcîndu-se o forțată abstracție de tot ceea ce-l înconjoară? “Pur și simplu, am dorit să păstrăm, nu – atenție! – puritatea literaturii, ci pe aceea a lecturii. Iar lectura estetică este esențial o formă de admirație, o dovadă de hedonism. Cititor sau critic, ca să citești bine un text, e obligatoriu să-ți placă ce citești.”

Primejdiile, la limita penibilului, sînt ilustrate de înseși reflecțiile lui Nicolae Manolescu. “Am să dau un exemplu pe care mi l-a sugerat un comentariu al lui Alex Ștefănescu la Doina lui Eminescu. El citează cele mai contestate versuri din poezie («Cine-a îndrăgit străinii / Mînca-i-ar inima cîinii») și le subliniază frumusețea de sorginte folclorică, apăsînd totodată pe ideea că naționalismul poetului era un curat sentiment de iubire. Deseori pomenita xenofobie eminesciană se risipește, astfel, ca aburul dimineții de pe apa unui lac. E corectă o asemenea lectură? Eu spun că da. Doar că e necesară o explicație. Alex Ștefănescu știe la fel de bine ca noi toți că, în publicistică, Eminescu e incontestabil xenofob și că acolo nu e vorba doar de muscalii care «vin de-a călare», năvălesc, adică, peste noi de-a lungul istoriei, ci și de evrei și de unguri, ca străini de neam ce se află. Cum să nu fi fost tentați mai toți comentatorii să condamne xenofobia Doinei? Fără să le treacă măcar prin cap că exact la fel o citeau sociologiștii vulgari din anii 1950, motiv pentru care poezia lipsește, cu o singură excepție, din toate reeditările lui Eminescu de pînă în 1989. Și, mai grav, fără să-și dea seama că frumusețea versurilor le scapă astfel printre degete și că ideologia le strică bucuria lecturii.”

Am citat pasajul în toată extensia pentru a lăsa să se vadă, așa zicînd în transmisiune directă, întreaga inadecvare de judecată a criticului literar. Firește că orice operă artistică transmite o stare sufletească – de nu cumva chiar o imagine, o idee, un sisteme de gîndire – din partea autorului în direcția publicului. A rupe acest flux de continuitate și a considera mesajul în absolutismul său presupune nu doar o perspectivă parțializată, ci și o manipulare a realităților. Insolitarea textului și înnobilarea lui cu o valoare necondiționată îl împinge pe un asemenea comentator la marginea ridicolului, fiindcă îl determină să admire “aburul dimineții de pe apa unui lac” în esența unei poezii xenofobe, în contextul de azi, cînd românii își leagă evoluția spre democrație și prosperitate de colaborarea cu “străinii”, care le-au devenit principalii aliați. A ridica false garduri de protecție, admițînd cu jumătate de gură că, da, publicistul Eminescu era xenofob, însă poetul Eminescu nu era cîteodată xenofob, fiindcă avea talent, este un sofism în care doar Nicolae Manolescu mai crede. Iar a da la bătrînețe în mintea lui Alex Ștefănescu este o tristă involuție.

Zacuscă (4)

Etichete

convorbiri, critica literara, Daniel Cristea-Enache, estetica, Nicolae Manolescu, principii, Titu Maiorescu

Merită un moment de reflecție metoda critică manolesciană, pe care autorul o detaliază din nou aici. “Am ales analiza critică propriu-zisă, de text, și ea a fost aceea pur estetică moștenită de la Maiorescu. A fost nevoie însă s-o apărăm. Cu ghearele și dinții.” Din schema generală a comunicării, constituite din Emițător – Mesaj – Receptor (căreia i se subsumează inclusiv comunicarea artistică), analistul extrage cu forcepsul doar epicentrul, pe care-l supune evaluării estetice. Emițătorul este ascuns în penumbră, ca un fel de tată care a conceput copilul și l-a abandonat. Figura socială a autorului devine puțin importantă, opțiunile sale publice, de etică sau civism, de trădare sau lașitate, sînt ignorate sau, eventual, trimise la capitolul “Diverse”. Marii scriitori care au intrat în complicitate cu regimul trecut (Călinescu, Streinu, Cioculescu) pot fi parțial înțeleși: “asta nu înseamnă însă că au fost colaboraționiști, în sensul care i s-a dat cuvîntului în Franța de după 1945. În primul rînd, România n-a fost o țară propriu-vorbind ocupată, cu toată prezența Armatei Roșii pe teritoriul ei între 1944 și 1958 și, în orice caz, nu pe toată durata regimului comunist. În al doilea rînd, cînd un regim durează o jumătate de secol, colaborarea este, pînă la un punct, obligatorie. Depinde de cît de departe este dusă. Și de ce înțelegem prin ea”. Nici scriitorii disidenți sau anticomuniști, care și-au riscat pielea, nu pot avea mari merite într-o asemenea ecuație. Și într-adevăr Paul Goma este pomenit, cu nedumerire, doar întrucît l-a acuzat (aparent fără dovezi) pe Alexandru Ivasiuc (acesta: prieten șarmant al lui Manolescu) fiindcă l-a turnat la Partid. Atunci cînd extremele de comportament public sînt diluate, într-o apreciere relativistă, iar complicii și oponenții la comunism se scaldă în aceeași supă, nu-i de mirare că întreaga viață culturală devine o viermuială indistinctă, ghidată de interese personale și de ingenioasele soluții ce-au fost dibuite pe moment.

Nici efectele pe care le produce Mesajul asupra Receptorului nu sînt tratate cu mai mult interes de critica literară patronată de Nicolae Manolescu. O asemenea abordare este rejectată, cu dispreț, în zona politicii de stînga: “A revenit la modă Gherea. Să ne fi spus asta tocmai cînd îl redescopeream pe Maiorescu iar Convorbirile literare luau locul în interesul nostru Contemporanului, i-am fi rîs în nas. Gherea, cu lipsa lui de intuiție literară și cu principiile lui ideologice beton!”. În loc să fie mai larg focalizată examinarea operei literare, luîndu-se în considerare totodată premisele care o construiesc și efectele pe care aceasta le produce, întreaga discuție este redusă la o sterilă dispută politică stînga-dreapta. Iată de ce critica literară românească mainstream rămîne în chingile principiilor estetice de la jumătatea secolului al XIX-lea și refuză orice înnoire. “Amenințările au venit din mai multe direcții. Chiar și după 1989. O sursă a fost în anii 1970 structuralismul francez. El punea în paranteză nu numai istoria, cum făceam și noi, dar și valoarea specifică a operei literare. Critica devenise un fel de lingvistică sofisticată. Nici măcar o stilistică. Altă sursă vor fi după 1989 studiile multiculturale de sorginte americană. Și de data asta, sacrificată va fi valoarea specifică a operei literare. În fine, în ultimii ani, asistăm la politizarea comentariului critic. Și nu oricum, ci fățiș, ca pe vremea sociologismului vulgar din anii 1950, dacă se mai știe ce înseamnă.”

În locul extinderii analizei către întregul lanț al comunicării artistice, care implică, așa cum spuneam, triada Emițător – Mesaj – Receptor, N. Manolescu se agață obstinat de ancora evaluării estetice a Mesajului, considerînd că astfel misiunea criticii literare a fost epuizată.

Zacuscă (3)

Etichete

convorbiri, cultura, Daniel Cristea-Enache, diversitate, internet, literatura, Nicolae Manolescu, scriitori

Temele abordate sînt dintre cele mai diferite, de la o conversație la alta, în virtutea strategiei de-a lua cititorul pe nepregătite. Șeful breslei scriitorilor analizează importanța cuvîntului scris și evoluția sa, de la tăbliță la tabletă; caracteristici ale cenzurii comuniste; compromisuri ale scriitorilor în comunism; metoda critică manolesciană; bătrînețea sa debordantă în dinamism social și profesional; șirul de evenimente istorice la care Manolescu a avut privilegiul biografic de-a asista; sărbătorile din vremea comunismului; amintiri din tinerețe ale profesorului (cursuri, inspecții) și ale autorului (relația de la începuturi cu Uniunea Scriitorilor); impresii la lectura propriului dosar de urmărire, întocmit de Securitate; activitatea de cronicar literar; avantajele democrației; însemnări despre mentorul G. Ivașcu; opinii despre derivele ideologice periculoase ale unor scriitori din tînăra generație (Marius Ianuș îl elogiază cu spume pe Corneliu Zelea Codreanu – Paul Cernat laudă “strategic” cartea lui Marius Ianuș); amintiri autobiografice despre arestarea părinților și aventurile dosarului personal, în perioada studiilor; detalii privind ascendența familială; adeziuni politice interbelice ale părinților; amănunte despre cei doi copii ai săi; nevoia de revizuiri în literatură; imperativul de-a spune mereu ceea ce crezi; întîlniri cu G. Călinescu; gustul călătoriei și destinațiile turistice internaționale; avîntul de publicare în toată presa; configurarea canonului literar; culise ale activității de ambasador la UNESCO; meditații despre clasa politică autohtonă; canonul școlar și ofensiva douămiistă; viața literară în comunism; prietenia cu Alexandru Ivasiuc; tipologii narative din volumul Arca lui Noe; sarcasme memorialistice despre Marin Preda; metoda scrierii istoriei literare etc.

Poate fi surprinzător – față de sprinteneala cronicarului aflat mereu în mișcare, în căutarea unghiului potrivit de analiză a unei noi opere literare – reflexul de inerție al intelectualului, confruntat cu schimbarea vremurilor. Năvala internetului, care modifică strategiile de comunicare, este percepută ca un bîzîit iritant, de fundal: “greutatea cuvîntului nu se poate face simțită decît pe hîrtie”. Noile raporturi dintre oameni, îmbogățite, prin intermediul comunicării electronice, cu un dinamism sporit și un elan de democratizare, sînt persiflate cu scepticism: “Cei mai mulți internauți își închipuie că, dacă au la dispoziție acest mijloc uriaș de comunicare, nu e nevoie să se verifice prin alții și nu contează dacă au cu adevărat ceva de spus sau dacă posedă măcar limbajul potrivit. Așa că preferă nume de împrumut, ca niște măști, adică anonimatul. O dau anonimă, ca eroii lui Caragiale. Se bagă în vorbă, cum spune o expresie populară. Și se află în vorbă”. Probabil că băgatul în vorbă al anonimilor habarnamiști este o trăsătură generalizată a realităților de azi. Însă e totuși de preferat, în locul tăcerii respectuoase a publicului smerit, ce aspira lumina cunoașterii prin unicul filtru autorizat, pe vremea comunismului. Alternativa la debandada valorică și la inflația opiniilor de-acum o constituie doar seceta publicistică și dirijismul cu panaș de odinioară, pe care puțină lume stă să le mai regrete.

Zacuscă (2)

Etichete

Daniel Cristea-Enache, dialoguri, literatura romana, Nicolae Manolescu, polemici, Uniunea Scriitorilor

Cartea se construiește pe 88 de dialoguri, destul de unitare cantitativ, în extensia întrebării (cam o pagină) și a răspunsului (între două și patru pagini). Tonul cordial, tandru, îi lipește ca timbrul de scrisoare pe cei doi scriitori consacrați. Asta poate fi uimitor, dacă ne amintim că, nu demult, Daniel Cristea-Enache l-a probozit tăios pe Nicolae Manolescu. Însă trecutul este o fata morgana pentru actualul director cu imaginea care, mai ieri, demisiona cu zgomot din Uniunea Scriitorilor.

Odinioară: “pentru a-şi face meseria de critic, a ajuns în ultimii douăzeci de ani să alerge dizgraţios după tot felul de funcţii, combinaţii, onoruri şi sinecure. Cu un real talent în a se mula pe cele mai diferite contexte, afirmând azi ce nega ieri şi jucând fie pe cartea seriozităţii, fie pe cea a relativismului, N. Manolescu i-a făcut pe alţii părtaşi la aventura lui politică”. Azi: “Mă impresionează energia și vitalitatea de care dați dovadă. Într-o singură zi, ați fost la o ședință la Academie, la o jurizare și o premiere la România literară, la o conferință la Litere. Cînd mă gîndesc la atîția conaționali ce par obosiți din orice, încă de la naștere, nu pot să nu vă întreb: de unde această formidabilă energie a lecturii, a scrisului, a gînditului însuși?”.

Consecvența de atitudine și responsabilitatea morală ar trebui să fie probabil ingrediente la fel de importante, în conturarea profilului public al unui scriitor, pe cît tenacitatea și erudiția.

Zacuscă (1)

Etichete

convorbiri, Daniel Cristea-Enache, dialog, literatura romana, Nicolae Manolescu, polemici, Uniunea Scriitorilor

Mereu am considerat zacusca o mîncare ciudată, pe care nu știi de unde s-o apuci: cînd o crezi dulce, te pișcă, dacă vrei să te ghiftuiești, se termină repede, dacă iei cu pîine e prea sățioasă, dacă o mănînci ca atare (cu lingurița? cu furculița?) rămîi flămînd. Nici la culoare nu-i clar cum e: roșie de la gogoșari? verde de la vinete? maronie de la fasole? gălbuie de la ulei? La asta mă gîndeam, pe cînd citeam recenta carte de 400 pagini cu Convorbirile dintre Nicolae Manolescu și Daniel Cristea-Enache. 

Unde mai pui că, dacă sari s-o elogiezi, te ștampilează lumea că te dai cu tombaterele. Dacă vii cu rezerve, îți merge buhul de frustrat. Cum o întorci, cum o sucești, tot prost nimerești, în acest urît război de tranșee, între Manolescu și adepții săi (Vosganian, Chifu, Cristea-Enache etc.), bombardați de Cristian Teodorescu, Florin Iaru, Ștefan Agopian etc., sau persiflați de tînăra gardă a criticilor Cernat, Goldiș, Terian etc.

Miza “strategică”, de natură mutuală, a dialogurilor este evidentă. Publicate într-un prelung serial din revista on-line Literatura de azi, ele sînt destinate să atragă atenția (și abonamentele) “trendsetterilor”, pentru a semnala pe piață noua jucărie electronică a jurnalistului responsabil cu întrebările. Tipărite în reviste ale Uniunii Scriitorilor, ele schițează balconul de la care președintele ales și reales al breslei se apleacă să salute publicul, pentru a-l ține pregătit în vederea ediției revizuite din Istoria critică a literaturii române.

Splendoarea unor nominalizări (2)

Etichete

colaborator Securitate, Nicolae Manolescu, nominalizare, Norman Manea, Premiul Nobel, talent, Uniunea Scriitorilor

După ce principii au judecat propunătorii? E limpede că nu componenta “etică” din conceptul de est-etică a prevalat, cînd au împins la înaintare pe unul care a colaborat cu Securitatea şi pe unul bănuit de subminarea economiei ţării. Chestionat de agenţia de ştiri Mediafax, preşedintele U.S. Nicolae Manolescu a arătat că “principalele criterii care au stat la baza propunerii celor patru scriitori pentru premiul Nobel au fost valoarea lor şi traducerile în limbile străine”. A-ha! Prin urmare categoria “frumosului” a fost extirpată cu bisturiul din preajma conceptelor de “virtute”, “decenţă”, “utilitate publică”, “înţelepciune”, “compasiune faţă de semen”, “nobleţe”, “bunătate” sau “loialitate” şi a fost, în mod exclusivist, proiectată pe tavă sub nasul juriului Nobel.

Însă dacă aşa stau lucrurile, dacă singură valoarea literară le-a ghidat opţiunile, cum se face că pe lista de propuneri a USR a fost inclus şi Norman Manea? Fiindcă în Istoria critică a literaturii române N. Manolescu tocmai de această calitate a prozatorului se îndoia. “Este evident că Manea nu reuşeşte mai ales cînd face literatură. Nu sunt doar intersecţiile şi suprapunerile de planuri temporale, retrospectivele amestecate cu anticipaţiile într-un prezent continuu uneori obositor al naraţiunii, mai este şi metaforizarea dubioasă a unor scene de viaţă ce trebuiau tratate direct. (…) În parte, Întoarcerea huliganului răscumpără o operă prolixă, nehotărîtă între ficţiune şi mărturie, scrisă adesea în limbă de lemn, prezumţioasă şi greu de citit.” Asta să fie şi argumentarea comitetului care a clocit propunerile de Nobel?!

Dacă criteriul etic n-a contat cîtuşi de puţin, iar cel estetic, autoasumat pe faţă, a fost renegat în culise, ce i-a mînat oare în luptă pe propunători? Şusta mică? răsuceala? complicitatea? deculpabilizarea? Asemenea motive mărunte nu propulsează pe nimeni către un premiu mondial de anvergură.

“Nu mă cunoşti, mă duc în nebunie, nu am nimic de pierdut” (5)

Etichete

Consiliul Judetean Cluj, cultura, esec, faliment, Ion Pop, Mircea Arman, neghiobii, Nicolae Manolescu, Tribuna

Mircea Arman ignoră datoria de stimă faţă de scriitorii români. E ciudat şi nemaiîntîlnit ca un redactor-şef de revistă culturală să îşi structureze activitatea pe insultarea publicului căruia preponderent i se adresează. După primul editorial cu inflexiuni ameninţătoare şi după prima cercetare istorico-literară cu iz de Misterele Parisului, publicate de Tribuna, noului manager i-au făcut o vizită doi colaboratori emeriţi ai revistei, foşti profesori ai săi de la universitate. Pe un ton ponderat şi cu un evantai larg de argumente, Ion Pop şi Ion Vlad i-au descris preopinentului riscurile pe care le comportă deturnarea pe care se străduieşte s-o impună în viaţa unei publicaţii cu tradiţie şi prestigiu. “În locul unei dispoziţii spre dialog, am înregistrat, însă, stupefiaţi, pe întreg parcursul ‘audienţei’, doar cîteva replici, rezumate în fraza, repetată de cîteva ori: ‘dumneavoastră sînteţi liberi să aveţi orice părere, eu fac ce vreau aici, fiindcă am fost investit de o Autoritate’ – şi pun majuscula pentru că s-a accentuat mereu pe cuvîntul autoritate”, după cum îşi aminteşte unul dintre vorbitori. Întrevederea s-a încheiat într-o atmosferă tensionată, cu retragerea celor doi scriitori din consiliul consultativ al revistei şi de pe lista de colaboratori. În replică, noul culturnic i-a insultat invitîndu-i să plece la cimitir, pentru a nu-l mai încurca în presantele sale preocupări (vezi Despre o invitaţie la cimitir, în România literară, nr. 9/2013).

A urmat editorialul în care preşedintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu, în revista-fanion a breslei, trăgea un energic semnal de alarmă încă din februarie 2013: “am aflat că nu e prima oară cînd Mircea Arman ţinteşte şefia Tribunei. Filolog de formaţie, cu un doctorat susţinut cu Mircea Muthu, şi cu studii juridice apoi, nu era recomandat de nimic pentru post. Nu, din păcate, şi de nimeni! Relaţiile politice l-au ajutat să-şi vadă visul cu ochii. (…) Lăsată pe mîna unui diletant, veleitar fără operă şi fără conştiinţă literară, băiat de mingi într-un partid politic, Tribuna va deveni o revistă după chipul şi asemănarea noului ei redactor-şef.” Cuvinte aspre, care s-au confirmat în scurtă vreme, depăşind cele mai sumbre aşteptări. Mircea Arman s-a năpustit, fără brumă de maniere, în delirante interviuri sau editoriale-pamflet, cu un potop de invective la adresa scriitorilor, în marea lor majoritate, şi a unor reprezentanţi de frunte ai intelighenţiei, în mod particularizat. Erau puse în cauză nu ideile – oricînd susceptibile de disocieri –, ci profilul public, succesul social atins de vrăjmaşii săi. Ardoarea vitriolantă a noului ciomăgar era însoţită de împleticeala stilistică a frazelor, de incoerenţa gîndurilor, de revărsarea anacolutelor.