Biografie poliglotă (17)

Etichete

Ahasverus, biografie, competente, cultura, Eminescu, Ioana Em. Petrescu, jidovul ratacitor, poliglot, profesor

Profesoara m-a ascultat cu aceeaşi bunăvoinţă generoasă pe care le-o rezerva tuturor studenţilor. Apoi mi-a replicat surîzător că povestea lui Ahasverus este o întîmplare notorie, care a inspirat de-a lungul secolelor numeroase opere derivate, în literatură şi în alte arte. Nu se pune problema să nu existe în Biblie. Poate că nu e prezentă în toate evangheliile, dar trebuie căutată cu răbdare. I-am spus că ştiam într-adevăr de cartea lui Jean d’Ormesson pe această temă, mai erau şi altele. Iar evangheliile le-am recitit, pe toate patru, înainte de-a veni să stau de vorbă cu dînsa. Zîmbetul cald, uşor matern, n-a părăsit-o cînd mi-a recomandat să mai verific odată pe text. Mi-a promis că va face şi ea la fel.

A trecut o săptămînă, a venit iarăşi cursul despre Eminescu. N-am putut sta de vorbă la intrarea în clasă şi nici în timpul pauzei. De fapt nici nu mai era important. Ştiam limpede că lucrurile stau aşa cum i le-am zis. Dacă a controlat, şi-a dat seama la rîndul ei, va putea să evite imprecizia în următoarele lecţii. Fusese o discuţie confidenţială – pentru mine cazul era clasat. Spre uimirea mea, în a doua jumătate a cursului, Ioana Em. Petrescu s-a întrerupt pe neaşteptate din prelegere, amintindu-şi parcă în acel moment un detaliu important, a rostit în faţa tuturor numele meu şi mi-a mulţumit pentru aspectul semnalat: povestea jidovului rătăcitor este o legendă apocrifă (n-a zis şi “antisemită”), lansată în Evul Mediu şi pusă pe seama Noului Testament, unde în fapt nu se regăseşte. Auditoriul este rugat să facă necesara corectură.

Din cele două întîmplări, survenite la doi profesori şi la două materii care n-aveau nimic în comun, am învăţat un lucru foarte important. Orice neatenţie comisă trebuie îndreptată cu prima ocazie. Nici un magisteriu nu e mai presus de adevărul ştiinţific transmis de la catedră. Exigenţa prezervării reputaţiei în ochii publicului – ori pur şi simplu vanitatea – nu reprezintă o scuză în calea autocriticii. Mi s-a întîmplat apoi şi mie, în primii ani de profesorat, să scap mici neatenţii, să dau explicaţii incomplete. Am fost corectat de elevii mei şi, cînd au avut dreptate, i-am felicitat. Cu un prilej mi-a fost contrapusă o intuiţie mai ascuţită decît a mea, în explicarea unui fenomen, şi am răsplătit-o cu nota maximă. Toate acestea pentru a spune că învăţarea este un work in progress, mereu ameliorabil şi în nici un caz unilateral. În timpul lecţiei, magistrul învaţă alături de discipolii săi şi, de aceea, nu trebuie să uite umilinţa începuturilor.

Reclame

Biografie poliglotă (16)

Etichete

Ahasverus, biografie, competente, cultura, Eminescu, Ioana Em. Petrescu, jidovul ratacitor, poliglot

Incidentul respectiv m-a făcut să mă gîndesc că uneori e important modul în care îţi proclami adevărul. Că, dacă te interesează cu adevărat limpezirea unei situaţii, este inutilă ofensarea preopinentului. Am învăţat să fac disocierea între subiectele care se dezbat şi cei care le exprimă. Am perseverat în demontarea ideilor, a informaţiilor pe care le consideram neavenite. Totodată m-am străduit să elimin din luările mele de poziţie atacurile personale. Sînt conştient, fireşte, că adesea oamenii consideră disocierile faţă de ideile lor ca pe-o jignire insuportabilă a persoanei lor. Dar această susceptibilitate am hotărît s-o ignor.

În anul următor era prevăzut în program cursul monografic despre Eminescu, susţinut de Ioana Em. Petrescu. Întreaga expunere se desfăşura la un înalt nivel academic, prin revizitarea operei eminesciene din perspectiva unor consistente abordări filosofice. Persoana însăşi a vorbitorului era în măsură să însufleţească publicul. Cu o distincţie naturală şi o frazare ilustră, punctată de mici ironii livreşti, profesoara făcea ample asocieri de idei şi înainta fără şovăire pe terenul de studiu. O urmăream cu toţii plini de încîntare. Totuşi, pe la jumătatea semestrului, m-a pus pe gînduri ceea ce-am auzit despre legenda jidovului rătăcitor, plasată în relaţie cu poezia eminesciană. Ioana Em. Petrescu ne-a relatat pe scurt că în Biblie apare povestea lui Ahasverus, care l-a scuipat pe Isus în timp ce urca pe Golgota, iar Mîntuitorul l-a blestemat să rătăcească în eternitate, să nu-şi găsească niciodată patria.

La sfîrşitul cursului, catedra era mereu împresurată de studenţii înflăcăraţi de unul sau altul dintre aspectele învăţate, care cereau detalii suplimentare ori bibliografie de consultat, puneau întrebări însufleţite. Nu mi-a fost uşor să-i cer favoarea unei scurte convorbiri între patru ochi. Acolo i-am mărturisit că am rămas nedumerit de legenda lui Ahasverus, pe care tocmai ne-o prezentase în timpul orei. I-am reamintit că, recent, elaborasem o lucrare despre filosofia Eclesiastului, în cadrul cercului de poetică, estetică şi critică literară pe care ea însăşi îl coordonează. Cu acel prilej citisem toată Biblia, din doască-n doască. Însă nu-mi amintesc să fi întîlnit undeva povestea respectivă. De altfel ea este nefirească pentru însăşi spiritualitatea Noului Testament, unde Isus nu blestemă vreo seminţie pentru eternitate, ci-l învaţă pe fiecare individ să întoarcă şi celălalt obraz către cel care-l agresează.

Biografie poliglotă (15)

Etichete

biografie, competente, cultura, franceza, limbi straine, poliglot

Nu m-am schimbat nici după intrarea la facultate. Probabil că, în ochii oamenilor placizi de-acolo, treceam drept un personaj agitat şi agasant, care îşi duce gîndurile pînă-n pînzele albe. Ce tip vulgar! Ambientul stimula, dimpotrivă, conformismul comod, înjurătura strivită printre dinţi şi lucrătura pe la spate. Să fim aristocraţi, ce naiba.

La cursul practic de retroversiuni, profesorul se plimba printre bănci şi, trecînd prin dreptul meu, s-a oprit cu degetul aţintit în caiet: ce-i acolo? Ce să fie, tema de casă! Dar de ce-am scris aşa expresia “çà et là”? Păi, fiindcă voiam să-l transpun pe “ici şi colo”, din română, care aşa se zice în franceză! Nu-nu-nu! “Ça” provine din “cela”, e o formă contrasă, nu se notează cu accent! I-am răspuns că, din păcate, am mai folosit de cîteva ori expresia cu pricina în scris, sînt absolut sigur că se scrie de două ori cu accent grav. El de colo: nu există aşa ceva; cel mult ultimul cuvînt poate avea accent, dar primul nicidecum. L-am contrazis din nou, cu toată convingerea. Bătrînelul s-a cam înfuriat, mi-a trîntit-o că el e profesorul şi cu asta discuţia e închisă. Lecţia a mers mai departe. Îndată ce-a sunat de ieşire, m-am dus aţă la bibliotecă să-mi verific memoria. Fireşte că lucrurile erau aşa cum le ştiam. M-am întors cu Petit Larousse în braţe, l-am plasat pe mijlocul catedrei, deschis în dreptul literei “C”. Profesorul a revenit să-şi continue cursul, a văzut volumul şi-a întrebat ce-i cu el. Atunci m-am ridicat în picioare şi i-am spus că am adus dicţionarul, e suficient să arunce o singură privire, în dreptul paginii deschise, va constata că expresia în litigiu se scrie aşa cum ziceam eu. A albit puţin la faţă. Apoi, fără să se apropie de carte, a zis împăciuitor că oricum nu mai contează, avem alte lucruri importante de studiat, să mergem înainte cu materia. M-am aşezat la loc, fără a mai comenta. Nu victoria într-o dispută o urmăream, ci limpezirea unei probleme de ortografie a limbii franceze.

Surpriza a venit o săptămînă mai tîrziu. Uitasem deja incidentul şi aşteptam desfăşurarea orei. A intrat profesorul în sală şi, după o scurtă introducere, ne-a spus că între timp s-a documentat. Lucrurile stau aşa cum le-am prezentat eu şi nu aşa cum le-a susţinut el. I-a rugat pe toţi studenţii să-şi corecteze în caiet că există un “ça” fără accent, care provine cu adevărat dintr-un “cela” contras, dar că mai e şi-un “çà” accentuat, care se foloseşte exact în expresia care ne trebuia nouă. Ne-a scris cele două variante pe tablă, dînd şi cîteva exemple. Am rămas impresionat de gestul lui de retractare, la care nu mă aşteptam. Mi-a părut rău, în sinea mea, că i-am forţat mîna – poate cam ostentativ – cu dicţionarul.

Biografie poliglotă (14)

Etichete

biografie, competente, cultura, franceza, limbi straine, poliglot

“Gutta cavat lapidem non vi, sed saepe cadendo” vrea să ne spună că stropul găureşte piatra nu prin forţă, ci prin încăpăţînare. Iar îndărătnicia cu siguranţă nu mi-a lipsit niciodată. Prin zecile de cărţi franţuzeşti citite, prin sutele de pagini copiate cu mîna, în penultima clasă de liceu am refăcut cei trei ani de studiu care-mi lipseau faţă de colegii mei. În ultimul an m-am prezentat la olimpiada de profil, unde am cîştigat un premiu local. M-am dus şi la sesiunea de comunicări ale elevilor, cu o temă tare incomodă pentru jumătatea anilor ‘80: condiţia umană în L’étranger de Camus şi în Rhinocéros de Ionesco. Am fost singurul licean care a insistat să-şi prezinte liber intervenţia, în limba franceză, nu s-o citească de pe foaie. Comisia formată din doamne venerabile, cu profiluri matusalemice, mă privea ca pe-o gînganie. Doar profesoara mea, din public, îmi ţinea pumnii emoţionată.

Festivitatea de la sfîrşitul liceului mi-a adus un dar neaşteptat: o revistă franţuzească strălucitoare, cartonată, pe care doamna Gherasim mi-a scris o dedicaţie cu cerneală albastră: “Au futur professeur de français, bravo pour ses performances!”. De atunci am învăţat ce importante sînt formulele de prudenţă, care să evite profeţiile în asemenea împrejurări. Totuşi viaţa mi-a acordat fericita şansă de-a mă prezenta emoţionat, cîţiva ani mai tîrziu, acasă la inimoasa femeie, în ultima întîlnire dinaintea decesului său. Ţineam în mîini volumul meu de debut, Între Icar şi Anteu, cu dedicaţia pe foaia de titlu: Doamnei profesoare Ileana Gherasim, care a avut încredere în mine, înainte ca eu însumi să fi avut încredere în mine.

Biografie poliglotă (13)

Etichete

biografie, Budapesta, competente, cultura, franceza, limba materna, poliglot

Nemulţumirea mea era legată mai ales de faptul că săptămîna trecea repede. Pe cînd mă încălzeam în copiatul cărţii şi începeam s-o degust cu adevărat, trebuia s-o restitui. Am încercat să fentez de vreo două ori termenele, dar Monsieur le Bibliothécaire era intratabil: m-a avertizat că-mi suspendă permisul. Alte posibilităţi de documentare lipseau complet. Filmele străine la cinematograf veneau din an în paşti, televiziunea emitea doar două ore şi vorbea despre vizitele lui Nea Ceaşcă în Kenya. Am relatat deja cu cîtă stupoare am descoperit un afiş franţuzesc în ghereta meşterului Maniu, din centrul Clujului. (E drept că şi ăla, în caraghioslîcul său, ne proslăvea comunismul: “Vivez votre vie! Venez en Roumanie!”).

Călătoriile în străinătate erau permise, cu mari dificultăţi, din doi în doi ani, numai pentru cei care aveau rude pe-acolo. Era şi cazul nostru. Maică-mea relua cu încăpăţînare, la termenele legale, demersurile pentru a obţine actele necesare: caracterizări de la locul de muncă, aprobări de la sindicat şi de la colegii de serviciu, avize de la miliţie (oare şi de la administratorul blocului?), din care să rezulte că “prezentăm garanţii moral-politice” ca s-o revedem pe bătrîna mătuşă de la Budapesta. Cine depăşea cu bine tot calvarul, într-un final îşi preda buletinul, primea la schimb paşaportul şi îşi cumpăra bilet de tren la acceleratul spre Episcopia Bihor.

Să pui piciorul pe Keleti Pályaudvar părea încununarea unei victorii personale. Nu ştiu de ce pe mine, însă, m-a plictisit profund. Să fi fost umilinţa întregului demers, pe care nu eram dispus să-l savurez cu o blazată încîntare? Mă dezgusta apoi ideea de-a merge cu diverse produse româneşti (pantofi, jersee, treninguri), la piaţa lor de vechituri, ca să ne agonisim banii de buzunar. Oricum n-aveam nici o chemare negustorească, eu unul am ales să cutreier pe străzi. Acestui fapt i s-au datorat cele două mari descoperiri: desfătarea uriaşă de-a traversa pe jos Podul Elisabeta (Erzsébet Hid), dinspre agitata Pesta către rezidenţiala Buda, cu muntele impunător al Citadellei care ţi se deschidea în faţa ochilor şi forfota maşinilor care-ţi treceau pe de lături; şi librăria de cărţi străine, de pe Váci Utca, aproape de picioarele podului. Acolo am descoperit cu încîntare multe din volumele al căror împrumut simpaticul domn Bardy refuza să mi-l prelungească la Cluj. Pe puloverele croşetate şi vîndute de maică-mea, eu mi-am cumpărat cărţi franţuzeşti cu care m-am întors triumfător acasă.

Biografie poliglotă (12)

Etichete

Albert Camus, biografie, competente, cultura, franceza, limba materna, poliglot

Nu toate metodele de învăţare a limbilor străine sînt tehnicizate. Acumulam în viteză lexicul franţuzesc, prin lecturi febrile, morfologia îmi devenise limpede, prin examinare logică şi memorare, însă continuam să ezit la ortografie. Consoanele duble le foloseam aleatoriu. O profesoară bătrînă mi-a recomandat o strategie bizară. Să copiez de mînă, în fiecare zi, pe un caiet, o pagină scrisă în limba franceză. Nu trei rînduri (fiindcă e insuficient), nu două pagini (fiindcă devine o corvoadă) – şi să fac asta zilnic. Voi vedea că, prin repetare ritmică, voi obţine deprinderea necesară. N-am luat sfatul în serios, totuşi l-am aplicat cu scepticism. Cărţile împrumutate de la lectorul Bardy îmi stăteau la dispoziţie, stilou şi cerneală se găseau, mai trebuia doar tenacitate, de care nu duceam lipsă.

“Aujourd’hui, maman est morte. Ou peut-être hier, je ne sais pas. J’ai reçu un télégramme de l’asile: ‘Mère décédée. Enterrement demain. Sentiments distingués’. Cela ne veut rien dire. C’était peut-être hier. / L’asile de vieillards est à Marengo, à quatre-vingts kilomètres d’Alger. Je prendrai l’autobus à deux heures et j’arriverai dans l’après-midi. Ainsi, je pourrai veiller et je rentrerai demain soir. J’ai demandé deux jours de congé à mon patron et il ne pouvait pas me les refuser avec une excuse pareille. Mais il n’avait pas l’air content. Je lui ai même dit: ‘Ce n’est pas de ma faute’. Il n’a pas répondu. J’ai pensé alors que je n’aurais pas dû lui dire cela. En somme, je n’avais pas à m’excuser. C’était plutôt à lui de me présenter ses condoléances. Mais il le fera sans doute après-demain, quand il me verra en deuil. Pour le moment, c’est un peu comme si maman n’était pas morte. Après l’enterrement, au contraire, ce sera une affaire classée et tout aura revêtu une allure plus officielle.”

Tot cam pe-atunci citisem legenda că G. Călinescu, dacă avea de apreciat calităţile literare ale unui text, se apuca să transcrie un pasaj cu propria sa mînă pentru a-şi forma o părere. La mine nu de o judecată estetică era vorba, căci lucram doar cu vîrfurile literaturii franceze şi o făceam în scopuri autodidactice. Am transpus astfel cîteva sute de pagini, de-a lungul a peste doi ani de zile. Odată cu cerneala care se lăţea pe foaie, mă îmbibam de spiritul unei sintaxe, inhalam strategiile unei gîndiri aristocrate. M-am deprins nu doar cu scrisul fără ezitări ortografice ci, mai mult decît atît, cu amploarea unei literaturi celebre.

Biografie poliglotă (11)

Etichete

biografie, competente, cultura, franceza, Ileana Gherasim, limba materna, poliglot

Limba franceză a apărut în clasa a cincea. Încă de la început mi s-a părut mai ciudată decît germana. Nu mă împăcam cu gîndul că pronunţia e într-un fel, scrisul în alt fel. Biata profesoară se chinuia în dialoguri însoţite de planşe: Ce-i asta? Asta este un copac! Ce-i asta? Asta este un măr! Nu era greu de priceput. Cînd veneau şi literele, totul devenea bizar. Insistam să pronunţ ironic Qu’est-ce que c’est fix aşa cum stătea scris: kuescekuecest. O păsărească! Nu eram departe de încăpăţînarea valetului interpretat de Marin Moraru, în Actorul şi sălbaticii: “Monsieur scriem, monsieur zîşem, nu umbla cu şoara vopsîtă!”.

La şcoala mediocră de cartier pe care o frecventam, nu era greu să primesc note rezonabile fără un efort deosebit. În familie se ştia că am “talent” la limbile străine. Mergeam înainte în virtutea inerţiei. Aveam în minte un singur obiectiv precis: să intru cu orice preţ la facultate, din prima încercare, pentru a evita umilinţele sinistre ale serviciului militar “la trupă”, a căror cruzime devenise notorie. Iar dacă acea facultate urma să fie de filologie, de ce nu?

Doar că germana, în care-mi pusesem speranţele de admitere, a dispărut cînd îmi era lumea mai dragă. Am priceput repede că, în lipsa ultimilor doi ani de studiu sistematic, în clasă, nu aveam nici o şansă la examenul aspru, unde trei sferturi dintre candidaţi erau respinşi. Ce era de făcut? Deşi aveam un decalaj de trei ani faţă de colegii mei de la franceză, am hotărît să sar în barca lor. M-am apucat să frecventez atît orele de limba a doua (unde eram obligat prin orar), cît şi cele de prima limbă străină (unde rămîneam oricum liber). Profesoara Ileana Gherasim mi-a remarcat zelul şi a început să mă ajute. M-a condus la biblioteca lectoratului de franceză al facultăţii de litere – chez Monsieur Bardy – unde se împrumutau cărţi pe cîte o săptămînă-două. Am pornit direct cu literatura existenţialistă (Albert Camus, Jean-Paul Sartre), care mi-a bulversat adolescenţa.

Biografie poliglotă (10)

Etichete

biografie, competente, cultura, germana, limba materna, poliglot

Nu totdeauna un pas înainte înseamnă neapărat o situaţie mai bună. În treapta a doua de liceu am intrat într-o reputată clasă de filologie-istorie, la singura instituţie de profil din centrul Clujului. Dar asta a reprezentat sfîrşitul germanei. Ne-a spus-o limpede profesorul, celor vreo trei copii care ne-am înfiinţat la oră: eram prea puţini, şcoala nu putea să plătească pentru o grupă aşa de mică. Ni se va încheia media la sfîrşitul trimestrelor, în rest, Dumnezeu cu mila. Vom sta la bibliotecă, în sala de sport, unde vrem, doar să nu ne lovească vreo maşină pe stradă.

A mai trecut ceva timp pînă cînd, în armată, m-am pomenit alături cu un grup de filologi din Sibiu. Ei vorbeau între ei germana, noi, cîţiva din Cluj şi Tîrgu Mureş, foloseam maghiara, iar întregul pluton, cu colegii craioveni şi bucureşteni, comunica şi executa ordinele primite pe româneşte. Nimănui nu i se părea ciudat. După o vreme le-am spus sibienilor că le-am studiat şi eu limba, cale de aproape zece ani. Mi-ar plăcea să le citesc ceva cu voce tare. Mi-au întins, niţel amuzaţi, romanul pe care-l comentau între ei. După primele cuvinte s-a făcut totuşi o mică tăcere şi m-au urmărit cu atenţie. Unul dintre ei, Siegfried, mi-a zis mirat că am citit impecabil, cu un uşor accent münchenez. Le-am răspuns, cu toată sinceritatea, că din păcate n-am înţeles aproape nimic din ceea ce citisem.

Biografie poliglotă (9)

Etichete

biografie, competente, cultura, germana, limba materna, poliglot

La mine limba germană a apărut timpuriu, în clasa a doua elementară. Ar fi trebuit să mă însoţească vreo zece ani, pînă la sfîrşitul liceului. Cred că îmi plăcea. Nu aveam probleme cu sunetele speciale, destul de asemănătoare faţă de maghiară, cu grupurile grafice de tipul “sch”, sau cu iniţiala majusculă a fiecărui substantiv. Erau norme care trebuiau învăţate. Odată ce ştiai regulile, te mişcai liber în cadrul sistemului. Problema era că ni se tot schimba profesorul. Venea mereu altul, care lua lucrurile de la capăt, cu alte metode şi exigenţe. Unul dintre cei simpatici, dar destul de severi, era tînăr şi blond, mustăcios, cu burtică. Era cam nărăvaş, făcea ironii şi nu voia să coboare la nivelul mediu al clasei. Ne trăgea pe noi după el, în sus. Zîmbea des, dădea explicaţii succinte, vorbea repede şi îşi muşca mereu colţul mustăcioarei, de parcă voia să-şi mai strunească elanul.

Într-o zi i-a convocat pe părinţii mei la şcoală. A insistat să vină amîndoi. S-a creat agitaţie în familie: urma să fiu exmatriculat? ce mai isprăvisem? Eram şi eu nedumerit, nu ştiam de vreo trăznaie în ultima perioadă. Întîlnirea a avut loc pe fugă, într-o pauză, în curtea şcolii. Eu mă uitam, de jos, cînd la unii, cînd la celălalt, ca într-un joc de ping-pong. Profesorul mi-a lăudat, cu anumite rezerve, conduita. A zis că sînt “brînză bună în burduf de cîine”. Atunci, pe loc, am reţinut expresia, fiindcă nu ştiam ce sens are. Vedeam că părinţii mei zîmbesc, asta însemna că nu voi fi dat afară. Apoi le-a zis că e păcat să se piardă chemarea pe care o am pentru limba germană, că ea trebuie, dimpotrivă, să fie cultivată. S-a oferit să-mi găsească o familie ospitalieră, în vacanţa de vară, în vreun sătuc din zona Sibiului: să stau printre saşi, să le învăţ expresiile, să mă antrenez cu germana care va fi o bună opţiune de viitor. Era nevoie de acordul părinţilor mei şi de-o minimă contribuţie financiară. Maică-mea a fost foarte impresionată. A rămas să se gîndească de unde face rost de banii pe care, evident, nu-i avea. Şi nici nu avea să-i aibă vreodată. Aceea a fost prima dată cînd cineva m-a vorbit de bine.

Pe Răzvan Rota l-am reîntîlnit acum cîteva luni, într-un studio de televiziune. Am fost invitaţi amîndoi să vorbim despre revoluţia din decembrie ‘89 la Cluj. El făcuse acele impresionante fotografii “în direct”, pe cînd soldaţii îi împuşcau pe oamenii paşnici din Piaţa Libertăţii. Eu contribuisem la organizarea coloanei de manifestanţi care, în aceeaşi seară, a coborît mărşăluind din cartierul Mănăştur. Înainte de-a intra în emisie, printre cele două-trei glumiţe pregătitoare, i-am spus că mi-a fost profesor de germană, cu vreo 35 de ani în urmă. S-a uitat adînc în ochii mei, de parcă voia să-şi revadă acolo tinereţea. Apoi a clătinat a regret din cap: nu-şi mai amintea nimic.

Biografie poliglotă (8)

Etichete

biografie, competente, cultura, evreu, germana, Hannah Arendt, Holocaust, limba materna, poliglot

Eram în mijlocul unei situaţii lingvistice complexe şi refuzam să tranşez unilateral opţiunea. Orice s-ar spune, povestea mea nu era aşa delicată ca aceea ilustrată de Hannah Arendt. Fiică de evrei germani, ea a crescut şi s-a format în agitaţia nazistă a anilor ‘30. A rămas celebră idila, de-a lungul deceniilor, cu profesorul său Martin Heidegger, ale cărui adeziuni naţionaliste au fost nu mai puţin faimoase. Totuşi Arendt s-a implicat în activitatea sionistă şi şi-a asumat pe deplin evreitatea, atunci cînd a fost confruntată cu informaţiile despre tragedia Holocaustului.

În dialogul filmat cu Günter Gaus, Zur person, mărturisirile despre condiţia ei lingvistică, în contextul carierei publice strălucite, ca profesoară americană, sînt în măsură să descumpănească. “Am refuzat să-mi pierd limba maternă. Am păstrat mereu o anumită distanţă faţă de franceză, pe care o vorbesc destul de bine, şi faţă de engleză, în care scriu azi. Dar totdeauna m-am ţinut la oarecare distanţă de ele. Există mari deosebiri între limba ta maternă şi o altă limbă. S-o spun mai pe şleau. În germană cunosc multe poezii pe de rost. Poemele îmi stau la îndemînă, în minte. N-aş izbuti asta într-o altă limbă. Spun în germană lucruri pe care nu le-aş putea exprima în engleză. Uneori îmi iau libertatea de-a le zice şi în engleză, ce-i drept. Dar în general am păstrat o anumită distanţă. Limba germană este lucrul esenţial care mi-a rămas [din perioada care a precedat venirea lui Hitler la putere]. – Chiar şi în perioadele cele mai întunecate? – Da, chiar şi atunci. Ce puteam face? Nu germana a înnebunit. Nu poţi înlocui cu nimic limba maternă. Oamenii nu-şi pot uita limba maternă, am văzut asta.”

Evreica din Linden (Hanover), care a luptat o viaţă împotriva hitlerismului şi a fost încununată de glorie tocmai în America, dar continuă să indice germana în fruntea abilităţilor sale lingvistice, nu e tocmai lucru banal, de toate zilele.