Să spionăm cu Katherine Verdery (4)

Etichete

cercetare, comunism, dosare, informatori, intelectuali, istorie, Katherine Verdery, Securitate

Cercetătoarea este conștientă de ciudățenia abordării sale și de antipatia pe care o poate stîrni printre cititori: “nu ar trebui să-i condamn pe informatori, pe ofițeri, instituția? Asta ar dori mulți dintre românii pe care îi cunosc. / Aici, după părerea mea, ne aflăm față în față cu limitările unui antropolog în comparație cu locuitorii țărilor pe care le studiază. Ei pot fi extrem de indignați de anumite aspecte ale societății lor, într-un fel în care eu simt că nu pot fi. Nu că aș mai crede că antropologia e o știință «obiectivă» – e clar că nu este. Dar sunt hotărîtă să mă împotrivesc unei condamnări care mi-ar bloca posibilitățile de înțelegere” (p. 260). Impresia că judecarea aspectului etic al unei situații reprezintă un impediment în calea cunoașterii fenomenului e desigur un sofism grosolan. Calea investigării activităților de poliție politică ale Securității ceaușiste nu trece prin descrierea empatică, admirativă, a instrumentelor sale, în numele “obiectivității antropologice”, tot așa cum un dentist nu le va oferi consultații dentare gratuite foștilor săi turnători, iar un cofetar nu le va dărui savarine cu frișcă.

În consecvență cu strategia sa dubioasă, Katherine Verdery pornește să-i întîlnească pe unii ofițeri de Securitate, între timp pensionați, care au coordonat dispozitivele de informatori din jurul ei. Le dă telefon, le sună emoționată la ușă sau îi întîlnește prin cafenele, fiindcă vrea să le vadă chipul, le cumpără flori, li se vîră pe sub piele, schimbă confidențe despre familie, ocupația părinților și a fraților, flecărește cu nevasta unuia (p. 337 sqq.). “Într-un fel, simt că mi-am făcut un nou prieten. Dar este o nebunie! Cum pot să gîndesc așa? Oamenii aceștia au fost învățați ca să fie psihologi și manipulatori buni, dar duplicitari în relațiile cu alții. Cum îmi pot oare imagina că a fost o întîlnire «cinstită», că fusese sincer cu mine? E clar, asta doresc să cred. Uluitor!” (p. 351). Continuă jocul searbăd de conspirare a identităților reale, cînd autoarea pălăvrăgește cu ofițerul “Grigorescu”, cu maiorul “Dragomir”, cu ofițerul “Blidaru”. “Ceea ce mă impresionează pe mine este reacția mea emoțională excesivă. La fel ca și mai înainte, cînd făceam cercetare pe teren, parcă mă îndrăgostisem de oamenii aceștia. Ridicol!” (p. 361). “Sindromul Stockholm?” – notează nedumerită Verdery, acolo unde semnul de întrebare ar trebui înlocuit cu cel de exclamare.

După ce ne mărturisește fascinația pe care i-o provoacă securiștii și turnătorii ei de odinioară, K. Verdery mai bifează un punct pe agendă: relativizarea activităților de terorism social ale Securității comuniste. Dacă privim lucrurile prin extrapolare, ea n-a făcut altceva decît suratele sale: “Toate țările au servicii de informații; nici un om care cunoaște acțiunile FBI sau J. Edgar Hoover nu poate avea curajul să arate cu degetul fără ca degetul să-i tremure un pic” (p. 376). Timpul care a trecut e oricum în măsură să șteargă păcatele: “După 1989, condamnarea întregului sistem și mai ales a detestatei sale Securități era o cerință virtuală: a devenit principala ideologie publică. Dar aproape trei decenii mai tîrziu există mai multe opțiuni. Mulți români au uitat că Securitatea era așa de atroce, iar pe copiii lor această chestiune nu-i interesează” (p. 376). Securitatea a avut diverse etape de activitate și este o greșeală să extinzi brutalitățile din anii ’50 peste întreaga perioadă comunistă (p. 390). După ce-au fost dați afară securiștii unguri, evrei și ruși, “răi”, au rămas doar românii buni și patrioți (p. 391-392). Pe măsură ce întoarcem paginile, constatăm cu uimire crescîndă că investigația antropologică a unui caz de urmărire securistă din ultimele decenii ceaușiste se transformă într-o litanie emoționată, prin care victima sărută mîna călăilor. Demersul științific alunecă în exhibiționism masochist. “Mă gîndeam că o să dau de urma lor, poate o să-i înfrunt (deși nu într-un mod ostil) – dar, în schimb [sic, L.A.], ei m-au recrutat pe mine! – nu ca să le dau informații, ci ca să-i văd pe ei într-o lumină pozitivă. Cînd mă gîndesc la asta, sunt de-a dreptul uluită” (p. 385).

Cartea se încheie cu o magnifică pupare în Piața Endepedenți: specialista americană își cheamă prietenii, cunoscuții, turnătorii și securiștii la restaurant, într-o serbare finală. Stau acolo, cu toții, claie peste grămadă: mîncare-beutură-efuziuni-lacrimi și recunoștință (p. 414). Caragiale ar zice: uite-i ce drăguți sînt!

Într-o sublimare a sindromului Stockholm, Constantin Noica și-a compătimit torționarii și ne-a îndemnat să ne rugăm pentru fratele Alexandru. Katherine Verdery, mai pedestră, ne îmbie să ne pupăm cu ei.

Publicitate

Să spionăm cu Katherine Verdery (3)

Etichete

cercetare, comunism, dosare, informatori, intelectuali, istorie, Katherine Verdery, Securitate

Autoarea nu-i o conțopistă rigidă, care să însăileze documente ca mărgelele pe salbă. Implicarea ei afectivă se vădește în paginile cărții și, de fapt, a stat la rădăcina întregii sale prezențe în România, de-a lungul deceniilor. Anchetele etnografice i-au impus o identificare emotivă: “M-am aruncat în aceste relații, am depășit chiar măsura. Aici este tînăra îndrăzneață, care se afirmă, dar este și cineva care nu se prea apără. Etnografa este propriul ei instrument de lucru: dacă te controlezi, dacă te aperi, nu vei reuși. Dar aceasta înseamnă că posibilitatea de trădare în lumea umbrelor informatorilor Securității dobîndește o ipostază și mai imorală: profită de practicile de lucru ale etnografei pentru a o întoarce împotriva ei înseși, punînd-o în slujba lor” (p. 257). Katherine Verdery are acum revelația că, de fapt, cele două tipuri de activități – etnografia și filajul securist – prezintă numeroase asemănări, prin fixarea obiectivelor, studierea elementului uman, dialogul cu informatorii, redactarea observațiilor, formularea concluziilor, arhivarea materialului. Astfel încît o strînsă colegialitate se stabilește, peste arcul vremii, între spioni și spionată, cu răsturnarea perspectivelor și bălăcirea în același sos. “Folclorista”, “Vera”, “Viky”, “Valy”, “Kora”, “Kitty”, “Vanessa”, “Vadu” și “Verona” va izbuti să-și îndrăgească turnătorii și să-și admire securiștii.

Odată depășită bariera etică, rațională, care – nu-i așa – constituie o piedică în calea cunoașterii profunde, universitara americană trece să edifice o amplă cazuistică, despre diversele tipuri de informatori. Unii toarnă din obligație profesională, alții din teamă, alții din entuziasm, sînt unii care scriu banalități pentru a proteja persoana urmărită, sînt și cei ce nu acceptă să semneze un angajament oficial, însă dau totuși note informative etc. “Anton” refuză să admită, în ciuda evidențelor, că a scris delațiuni despre autoare. “Silviu” este un amic tandru, cu vorbă blîndă, “îmi plăcea sentimentul de calm echilibrat pe care îl degaja”, “cînd apăream pe neanunțate spunea că avusese o premoniție că voi veni, sau că îi aminteam de un membru al familiei la care ținea mult” (p. 304). Probabil că “a făcut-o din slăbiciune, nu din răutate. Aș adăuga că este foarte posibil ca ofițerul să-i fi dictat unele din rapoarte, sau chiar pe toate, iar el să le fi semnat” (p. 309). Rudele lui “Iacob”, mort de-atunci, se străduiesc să-i găsească circumstanțe atenuante: poate că avea lipsuri în gestiune la serviciu și era vulnerabil, poate că a fost prins furînd porumb de la CAP, oricum era fricos și laș. “Astfel începe nuanțarea atitudinii față de informator: putem găsi scuze pentru unii; unii nu sînt așa de răi ca alții, pentru că nu au scris lucruri urîte despre obiectivele lor; chiar dacă au făcut aceasta, probabil au suferit pentru că o făceau; și așa mai departe” (p. 134-135). Și, în orice caz, turnătoriile au avut gravități diferite: “Rapoartele lui «Silviu» au fost extrem de dureroase: au oferit exact informațiile cele mai incriminatorii la adresa mea, din punctul de vedere al Securității, și care ar fi putut duce la o punere sub acuzare. Cele ale lui «Groza» și «Anton» au insistat pe partea negativă a activităților mele și i-au implicat pe prietenii mei, în timp ce alte rapoarte, ca acelea ale lui «Iacob», au fost destul de benigne, oferind foarte puține informații, dar lăsînd impresia de cooperare” (p. 314).

De la diluarea realităților factuale, K. Verdery urcă spre diluarea evaluărilor teoretice. Conceptul de trădare este mai curînd relativ într-o societate tradițională, unde oamenii trăiesc într-o strînsă interdependență: așadar turnătorii s-au văzut obligați să fie fideli față de legăturile lor sociale și familiale stabile, în loc să-i fie fideli unei persoane străine, pe care abia o cunoșteau. Ei au turnat-o, dar e foarte explicabil că au făcut asta (p. 311). Este relativizat însuși conceptul de prietenie: la americani este o chestiune mai superficială și trecătoare, marcată de frecventele schimbări ale locului de muncă și ale localității de reședință; la români, prietenia dobîndește valențe profunde și de lungă durată; constrînsă la sejururi de cîteva luni, ea nu le-a fost de fapt prietenă sătenilor din Hunedoara, universitarilor din Cluj, așadar e normal că aceștia au turnat-o (p. 311).

Cu o bună deprindere a specificului cercetării academice, autoarea pune în pagină, cu titlu informativ, și ipoteza contrară. De pildă scriitoarea Herta Müller, confruntată cu încercarea de-a fi recrutată ca informatoare, s-a ridicat demn în picioare și l-a anunțat pe securist: “N-am caracterul să fac asta” (p. 318). Situația e consemnată succint, o asemenea posibilitate este semnalată tipologic. Dar Katherine Verdery își interzice inflexiunile de judecată etică și își împinge cercetarea “antropologică” în zona amoralității. Conceptul de obiectivitate științifică e fluturat pentru a ascunde cinismul.

Să spionăm cu Katherine Verdery (2)

Etichete

cercetare, comunism, dosare, etnologie, informatori, intelectuali, istorie, Katherine Verdery, Securitate

Cartea este rezultatul unei prelucrări prin straturi suprapuse de falsificare. Dosarul ca atare, așa cum a fost întocmit de diverși ofițeri de Securitate, în locuri și momente succesive, reflectă o ficțiune, fiindcă prezintă o realitate dorită de “inteligenții” care pîndesc, iar victima se recunoaște cu greu pe sine însăși. Unii informatori sau ofițeri, care au contribuit la redactarea materialelor secrete, sînt căutați și descusuți de cercetătoare, peste decenii; dar sîntem avertizați că folosirea ghilimelelor, pentru replicile lor, poate oferi imagini imprecise, rezumative, fiindcă vorbele nu le-au fost înregistrate ca atare, ci recompuse la sfîrșitul interviurilor. Identitățile celor mai multe persoane chestionate de autoare rămîn ascunse, pentru a se evita punerea lor în situații inconfortabile: unele sînt desemnate prin nume conspirative, ce le-au fost stabilite odinioară de Securitate; pentru altele, autoarea inventează alt rînd de pseudonime, pentru a le proteja suplimentar; în anumite situații se dau nume reale; “în cîteva cazuri, născocirile mele se extind și asupra unor fapte din viața oamenilor, făcîndu-mă un pic demiurg, la fel ca securiștii mei. Consider supărător acest lucru, dar a fost necesar” (p. 50). Autoarea nu detaliază de ce i-a fost necesar acest obositor joc de măști, prin care Securitatea comunistă e deconspirată pentru a fi reconspirată, iar o metodă ocultă de investigații, din perioada totalitară, e cercetată cu propriile ei instrumente mistificante, azi, în vremurile democratice. Rezultatul se plasează pe un no man’s land între realitatea clandestină (documentată prin fotografii de oameni, străzi, case, documente secrete) și jocul de măști al ficțiunii polițiste (aici: milițiste), încît cititorul rămîne cu impresia că totul poate fi adevărat sau dimpotrivă. Trecutul, în loc să fie adus la lumina zilei, este împachetat în noi straturi de complicitate.

(Ilustrație din volum)

Conglomeratul ce rezultă este obositor de eteroclit, pus în pagină cu trei tipuri diferite de litere, pentru a se sublinia proveniența variată a textelor. Se întrețes diverse momente ale narațiunii, din anii 1970, din anii ’80, de la începutul anilor ’90, după 2000 sau din prezentul redactării volumului. Sînt incluse niveluri alternate ale narațiunii: pasaje din notele secrete ale informatorilor; aprecieri ale ofițerilor, care prelucrează datele obținute; comentarii ale autoarei pe marginea acestor aspecte; note de teren din cadrul cercetărilor etnografice de odinioară etc. Proiecția fragmentată asupra realității este însoțită de niveluri diferite de avizare asupra situațiilor, date de vîrsta, experiența de viață, bagajul de informații și dotarea intelectuală eteroclită a purtătorilor de opinie. Ei provin din medii sociale diferite: sătenii din județul Hunedoara (cel mai frecvent), universitarii din Cluj, scriitorii din țară (invocați episodic prin citarea opiniilor despre deconspirarea Securității) etc. Țiganiada a alunecat din literatură în viața cotidiană.

Să spionăm cu Katherine Verdery (1)

Etichete

antropologie, cercetare, comunism, dosare, etnologie, informatori, intelectuali, istorie, Katherine Verdery, Securitate, sociologie

Cea mai importantă calitate demonstrată de cercetătoarea Katherine Verdery, în cărțile sale dedicate lumii românești, este empatia. Aterizată în anii 70 ai secolului trecut, într-o țară comunistă mică și îndepărtată, dincolo de cortina de fier, pentru a cunoaște o realitate umană foarte diferită de ceea ce lăsase în urma ei, tînăra își propunea să urmeze cercetări de teren, în domeniul etnografic și antropologic. Era înzestrată cu inteligență, hărnicie, entuziasm, curiozitate, dorință de integrare și o diplomă universitară, care a deprins-o cu un stil de muncă meticulos. Venită ca bursieră prin intermediul ambasadei americane, oficialitățile române au repartizat-o în satul Aurel Vlaicu din județul Hunedoara. Securiștii o iau imediat în primire, sub numele de cod “Folclorista”, și-i pîndesc toate gîndurile și gesturile. Un an de ședere în mediul rural din perioada comunistă, iar apoi numeroasele reveniri în țară, lunile de frecventare continuă a mediului universitar cu profil istoric din Cluj (David Prodan etc.), cunoașterea personală a cîtorva intelectuali de prestigiu la nivel național (Al. Paleologu, Al. Zub, N. Steinhardt etc.) marchează un traseu de explorare perseverentă și temeinică, prin cercuri extinse progresiv, în toate zonele geografice și la toate nivelurile sociale. Firea ei activă (își cumpără o motoretă Mobra, cu care cutreieră zonele rurale), tinerețea impetuoasă, dorința de-a descoperi lucruri noi și de-a comunica mereu cu lumea înconjurătoare, talentul de relaționare cu cele mai diferite persoane, însușirea nuanțată a limbii române, calitatea ei de cetățean american (o raritate pentru acele vremuri de dictatură autarhică) sînt atuuri puternice, care o propulsează hotărîtor.

După 40 de ani de prezență susținută în mijlocul realităților românești – intersectată de construirea unei consistente cariere academice americane -, Katherine Verdery a ajuns acum în situația de a-și descoperi și cerceta propriul dosar de supraveghere, care i-a fost întocmit de Securitatea ceaușistă. Uimirea ei n-a fost mică. “Din 1973 pînă în 1988, cel puțin 70 de persoane din Deva, Vlaicu, Cluj, Iași și București (numai 12 dintre ele fiind femei) au dat informații despre mine Securității. Mulți erau cunoștințe întîmplătoare care au scris un număr mic de note informative, alții au fost oameni pe care i-am întîlnit numai în treacăt (așa cum au fost recepționerii din hoteluri) și unii erau colegi și prieteni, chiar intimi. (…) Dintre toți acești oameni, numai doi mi-au spus înainte de 1989 că li s-a cerut să facă rapoarte despre mine” (p. 123-124). Descoperirile din dosare îi produc un șoc și o îndeamnă să mai scrie o carte, a cărei protagonistă, de data asta, este ea însăși. “Cînd am citit aceste note, m-au doborît. (…) Poate să dureze ceva timp pînă să privești cu detașare faptul că un prieten a informat despre tine – în acest caz, cinci ani. Mi-am amintit treptat că, la urma urmelor, ținusem la acești oameni și voiam să continui să țin și acum. Această perspectivă este mai ușor de atins dacă informatorul este încă în viață și dispus să vorbească” (p. 133). Rezultatele unei asemenea ciudate autoscopii, de factură sociologic-antropologică, se materializează în volumul Viața mea ca spioană (trad. Anca Irina Ionescu, Ed. Vremea, Buc., 2018).

O conștiință activă (1)

Etichete

evrei, Holocaust, interbelic, istorie, politica, Wilhelm Filderman

Wilhelm Filderman a fost una din personalitățile cele mai importante ale vieții evreiești din România primei jumătăți a secolului XX. Născut într-o familie modestă și rămas orfan de tată în primii ani, a reușit prin sacrificiile financiare ale mamei să urmeze studii strălucite în România și în Franța, de unde s-a întors cu o diplomă universitară în drept. Gîndirea sa meticuloasă, precisă, puterea sa de muncă ieșită din comun l-au împins în zona activismului social-politic. Principala sa miză a constituit-o organizarea comunității evreiești, pentru a duce lupta în favoarea obținerii drepturilor cetățenești, stipulate în tratatele internaționale, dar tergiversate și neaplicate concret de guvernele succesive.

Primul volum de Memorii & Jurnale acoperă perioada 1900-1940, cînd Filderman a fost un martor incomod al duplicităților politice ale vremii și un adversar insistent în negocieri, din calitățile sale oficiale de președinte al Uniunii Evreilor Pămînteni, reorganizată în Uniunea Evreilor din România, președinte al Uniunii Comunităților Evreiești din Vechiul Regat, președinte al Federației Uniunilor de Comunități Evreiești din România Mare, președinte al biroului român al American Joint Distribution Committee, precum și de membru al Parlamentului României. A avut oportunitatea de a participa în mod activ la conferința internațională, care a stabilit drepturile minorităților din România la finele Primului Război Mondial – și a constatat personal stratagemele oamenilor politici din țară de-a tergiversa, de-a nu semna și apoi de-a nu implementa prevederile oficiale.

În condițiile în care mai toată istoriografia asupra perioadei interbelice românești, care circulă azi în conștiința publică, provine dintr-o sursă unitară (specialiștii autohtoni, cu diversele nuanțe ale orientării lor ideologice), lectura memoriilor lui Wilhelm Filderman oferă o imagine proaspătă, de multe ori surprinzătoare, asupra actorilor vremii, așa cum sînt ei văzuți prin ochii unui participant avizat, obiectiv și de bună credință. La întîlnirile cu Brătianu, reprezentanții minoritari îi detaliază lungul șir de agresiuni fizice, la care sînt supuși tinerii evrei, în școli și universități din întreaga țară. Primul-ministru consideră că există doar două soluții: fie copilul bătut revine a doua zi cu părinții și se răzbună, chelfănindu-și adversarul (dar riscînd să-și agraveze situația), fie are răbdare ca lucrurile să se calmeze de la sine, odată cu trecerea vremii. “Brătianu a vorbit pompos despre bunele sale intenții, miniștrii săi au ținut discursuri elocvente, dar mașinăria antisemitismului continua să funcționeze. Studenții au organizat întîlniri la Universitatea din București. Dați afară cu forța de poliție, ei au descins în stradă. Scandalurile s-au înmulțit. Lupte la Academia de Studii Comerciale. (…) La Cluj, unde universitatea a fost redeschisă după o scurtă perioadă de suspendare, studenții evrei au fost ținuți cu forța la ușă. Rectorul și șeful poliției au cerut victimelor să părăsească universitatea. Sinagoga evreilor religioși a fost vandalizată. S-a dat buzna în restaurante, iar clienții au fost luați la bătaie. Dr. Wieder a fost grav rănit. La Timișoara, funcționarii publici și studenții Școlii Politehnice au participat la toate revoltele antisemite. (…) Pe 14 decembrie, Universitatea din București și-a închis porțile, urmată pe 17 decembrie de Academia de Studii Comerciale. Explicația care a fost dată făcea trimitere la «tulburările care, în pofida măsurilor luate de autoritățile universitare, au dat peste cap viața universitară și au dăunat prestigiului și demnității instituției de înaltă cultură»”.

De fapt amintirile lui Filderman se constituie pe 500 de pagini într-o înșiruire neostenită, an după an, a nenumăratelor fapte violente, ce au afectat viața comunității evreiești, la consemnarea instigatorilor extremiști, cu ideologia lor primitivă, la notarea demagogiei penibile a personalităților politice care, în momente de mare tensiune, ar fi avut datoria de-a interveni și n-au făcut-o. Guvernele se schimbau, ipocrizia rămînea identică. “Stilul lui Maniu era de a vorbi cu mîna pe inimă, în timp ce încuraja haitele de ucigași ale lui Cuza și Codreanu și, concomitent, striga că anti-antisemitismul său condusese la demisii în rîndurile Partidului Național Țărănesc. Dar comportamentul său duplicitar nu înșela pe nimeni.”

Tenacitatea luptei pentru democrație

Etichete

Al Doilea Război Mondial, democratie, istorie, lupta, tenacitate, Timothy Snyder

Unul din punctele de vîrf, în demonstrația politologică a lui Timothy Snyder, constă în evocarea tenacității cu care unii predecesori europeni ai noștri au luptat pentru a păstra democrația. În pofida oricărei gîndiri “logice”, a circumstanțelor potrivnice, a evenimentelor ostile, a ispitelor descurajării și a pericolelor uriașe, lupta trebuie purtată – cu încăpățînare și dîrzenie – pînă la victoria binelui.

“După cel de-al Doilea Război Mondial, europenii, americanii și alte popoare au creat mituri despre o vajnică rezistență împotriva lui Hitler. Însă în anii 1930, atitudinea dominantă era una de acomodare și admirație. Pînă în 1940, majoritatea europenilor se împăcase deja cu aparent irezistibila putere a Germaniei naziste. Americani influenți precum Charles Lindbergh s-au opus războiului cu naziștii sub sloganul «America First» («America înainte de toate»). Iar astăzi ni-i amintim și-i admirăm pe cei care au fost considerați excepția, pe cei excentrici sau chiar nebuni la vremea lor – cei care nu s-au schimbat, cînd lumea din jurul lor a făcut-o.

Cu mult timp înainte de al Doilea Război Mondial, foarte multe state europene abandonaseră democrația în favoarea unei forme sau alta de autoritarism de dreapta. În 1922, Italia a devenit primul stat fascist și aliata militară a Germaniei. Ungaria, România și Bulgaria au fost ademenite de Germania, care le-a promis teritorii și legături comerciale. În martie 1938, nici una dintre marile puteri nu a ridicat un deget cînd Germania a anexat Austria. În septembrie 1938, marile puteri – Franța, Italia și Marea Britanie, la acel moment condusă de Neville Chamberlain – chiar au cooperat cu Germania nazistă la împărțirea Cehoslovaciei. În vara lui 1939, Uniunea Sovietică s-a aliat cu Germania nazistă, iar Armata Roșie i s-a alăturat Wehrmacht-ului la invazia Poloniei. Guvernul polonez a ales să lupte, activînd acorduri care au antrenat Marea Britanie și Franța în război. Germania, căreia Uniunea Sovietică îi furniza alimente și combustibil, a invadat și a ocupat rapid Norvegia, Olanda, Belgia și chiar și Franța în primăvara lui 1940. Soldații trupelor expediționare britanice rămași pe continent au fost evacuați de la Dunkerque la sfîrșitul lui mai și începutul lui iunie 1940.

În mai 1940, cînd Winston Churchill a fost ales prim-ministru, Marea Britanie era singură. Britanicii nu cîștigaseră bătălii importante și nu aveau aliați care să conteze. Intraseră în război să susțină Polonia, o cauză ce părea pierdută. Germania nazistă și aliatul ei sovietic dominau continentul. Uniunea Sovietică invadase Finlanda în noiembrie 1939, demarîndu-și atacul prin bombardarea capitalei Helsinki. Exact după venirea lui Churchill la putere, Uniunea Sovietică a ocupat și anexat cele trei state baltice, Estonia, Letonia și Lituania. Statele Unite nu intraseră în război.

Adolf Hitler nu nutrea vreo animozitate deosebită față de englezi sau imperiul lor. De fapt chiar își imagina că lumea avea să fie împărțită în două sfere de influență. Se aștepta ca Churchill să-i accepte termenii după căderea Franței. Însă acesta nu a făcut-o. Le-a declarat chiar francezilor: «Indiferent ce veți face, noi vom continua să luptăm la infinit». (…) Alți politicieni s-ar fi bazat pe susținerea opiniei publice britanice pentru a pune capăt războiului. În schimb, Churchill a luptat, a fost o sursă de inspirație pentru alții și a cîștigat. Forțele Aeriene Regale (inclusiv două escadroane poloneze și cîțiva piloți străini) au ținut piept Luftwaffe. Fără deținerea controlului asupra spațiului aerian, nici măcar Hitler nu-și putea imagina un război amfibiu împotriva Marii Britanii.

Churchill a făcut ceea ce alții nu au reușit. În loc să cedeze anticipat, l-a forțat pe Hitler să-și schimbe planurile. Principala strategie a nemților fusese aceea de a elimina orice rezistență care putea veni dinspre Vest, pentru a invada ulterior (și a trăda astfel) Uniunea Sovietică și a-i coloniza teritoriile apusene. În iunie 1941, în condițiile în care Marea Britanie era încă angrenată în război, Germania și-a atacat aliatul sovietic.

Acum Berlinul trebuia să lupte pe două fronturi, iar Moscova și Londra au intrat dintr-odată într-o alianță neprevăzută. În decembrie 1941, Japonia a bombardat baza navală americană de la Pearl Harbour din Hawaii, iar Statele Unite au intrat la rîndul lor în război. În acel moment, Moscova, Washington și Londra au format o coaliție extraordinară și invincibilă. Împreună, și cu sprijinul multor altor aliați, aceste trei mari puteri au cîștigat al Doilea Război Mondial. Dar dacă Churchill nu ar fi menținut Marea Britanie în război, în 1940, războiul așa cum a fost el nu ar mai fi existat.”

Viața lui Churchill

Etichete

biografie, Churchill, Humanitas, istorie, jurnalism, Paul Johnson

O carte reconfortantă pentru zilele cu descurajări și depresii: să vezi personajul principal, devenit între timp un nume de referință al istoriei secolului XX, cum își caută drumul în viață, îl nimerește, se prăbușește, reîncepe de la capăt, deschide noi fronturi de activitate, se implică deplin și profund, obține performanțe maximale și merge mai departe, lansînd totodată ironii benigne, concluzii stimulatoare ori autopersiflante.

În tinerețe e luptător (nițel fanfaron în colecționarea medaliilor militare) și corespondent de front pentru războaiele din Africa (pe care le consemnează în seriale de presă). La întoarcerea în Anglia își face drum în politica înaltă, prin figura sa carismatică și inteligența zeflemitoare. Are de încasat lovituri pe la spate, schimbă partidele politice, își învinge adversarii pe care, apoi, îi tratează cu indulgență și bonomie: „Mi-am cîștigat singur existența întreaga viață, așa încît să-mi pot permite întotdeauna o sticlă de șampanie pentru mine și încă una pentru un prieten”.

Conduce o flotă de 1.100 nave de război, pe care le coordonează peste tot pe glob, pînă în Atlanticul de Sud. Se implică în dezastrul din strîmtoarea Dardanele și este înlăturat din funcție. Apoi scrie o carte imensă despre lecțiile învățate din Primul Război Mondial și este ironizat pentru egolatrie. Se duce la țară și se apucă de pictură. Revine ca ministru al înarmării. Preia conducerea armatei și a forțelor aeriene. Sprijină „Declarația Balfour”, care pune bazele diplomatice ale întemeierii Statului Israel. Este membru activ și respectat (sau persiflat) în Camera Comunelor, de-a lungul deceniilor. Își construiește o casă extinsă la țară, cu o cabană de joacă pentru fiica lui: angajează pentru asta arhitecți, așază cărămizile cu mîinile lui, excavează cantități uriașe de pămînt și amenajează trei lacuri artificiale pe moșie. Aduce lebede negre acolo. Crește vaci, porci, oi, cocoși, capre, un papagal. Îi place să-și hrănească personal animalele, cînd are timp, și își încurajează musafirii să procedeze la fel. Mănîncă lucruri naturale, produse la ferma sa; casa din Londra e decorată săptămînal cu florile de la conac.

Este în repetate rînduri la un pas de faliment, de-a lungul crizelor financiare. Se ceartă cu aliații săi din partid și este exclus din politică. Își reneagă pozițiile, se întoarce în Parlament și devine chiar ministru de finanțe. Cînd cade guvernul și își pierde portofoliul, se apucă imediat de speculații bursiere, cu mare succes („am strîns o mică avere”). Se prăbușește bursa de pe Wall Street și Churchill își pierde toată averea. Li se adresează oaspeților săi la cină: „Dragi prieteni și foști milionari”…

Se duce în America pentru a scrie și a ține conferințe, ca să-și refacă averea. Traversînd strada, se asigură din direcția greșită și este lovit grav de o mașină. „În ultimii doi ani am suferit trei lovituri foarte puternice. Mi-am pierdut toți banii din cauza crizei bursiere. Mi-am pierdut poziția în Partidul Conservator, iar acum îndur toată această suferință fizică.” Dar primește 600 de lire pentru drepturile internaționale de difuzare a unui articol al său.

Venirea la putere a lui Hitler în Germania o percepe corect ca pe un eveniment foarte primejdios, pe cînd populația și alți lideri de opinie britanici se amăgesc în vorbărie pacifistă. Cercetarea biografică detaliază confruntările și mizele militare de-a lungul celui de Al Doilea Război Mondial: Winston Churchill devine în sfîrșit prim-ministru și are posibilitatea de a-și fructifica bogata experiență de viață acumulată pînă atunci. Dîrzenia lui feroce îl transformă în personalitatea cea mai îndrăgită din timpul conflictului: „Nu ne vom lăsa, nu vom eșua. Vom lupta în Franța, vom lupta pe mări și oceane, vom lupta cu și mai multă încredere, cu și mai multă putere, în aer, ne vom apăra insula cu orice preț, ne vom lupta pe plaje, ne vom lupta pe pistele de aterizare, ne vom lupta pe cîmp și pe străzi, ne vom lupta pe dealuri. Nu ne vom preda niciodată!”. Forța de impact a discursurilor sale radiodifuzate – pe care le gîndește și le redactează personal – are o influență hotărîtoare în planul confruntării propagandistice, mobilizînd entuziasmul și încrederea maselor mari de oameni.

Sînt trecute în revistă succesele și eșecurile diplomatice și de strategie militară ale lui Churchill, de-a lungul conflictului. Contemporanii observă că n-a fost niciodată un tip răzbunător și consemnează una din devizele sale: “Pe timp de război – dîrzenie. În înfrîngere – sfidare. În victorie – mărinimie. Pe timp de pace – bunăvoință”. Îndată după finalul războiului, pe care l-a cîștigat, pierde alegerile politice și locul din Parlament. Soția sa îl consolează: “E posibil să fie o binecuvîntare deghizată”. El îi replică: “Se pare că e extrem de bine deghizată”.

Se refugiază în pictură, iar tablourile sale, cu sutele, încep să se vîndă la prețuri tot mai competitive. Scrie un manual despre Pictura ca hobby, bine primit în mediile academice. Se implică tot mai serios în cursele de cai, își cumpără un armăsar pur-sînge, cu care cîștigă treisprezece curse, impunîndu-se pe piața pariurilor. Dar marea miză din viața sa “civilă” este redactarea Memoriilor de război, întemeiate pe ampla documentație oficială, preluată printr-o înțelegere din arhivele guvernului britanic și transportată în birourile proprii. Sprijinit din umbră de o armată de consilieri, secretare și consultanți istorici, dă o operă fabuloasă, în peste două milioane de cuvinte, recompensată cu Premiul Nobel pentru literatură. 

Ultimii 20 de ani îi petrece în seninătate, pe băncile Camerei Comunelor, sorbind în fiecare zi cîte o sticlă de șampanie, vizitîndu-și moșia ori trecîndu-și prin fața ochilor peripețiile vieții. Cartea lui Paul Johnson, un jurnalist pasionat de prezentarea esențializată și atractivă a marilor subiecte pentru publicul larg, aduce mai aproape de sufletul nostru un om extraordinar al secolului XX, căruia continentul european îi datorează suflul democratic și încrederea în valorile umaniste.

Cum să faci dintr-un hitlerist cetăţean de onoare? Cazul Vintilă Horia

Etichete

Chisinau, conferinta, Holocaust, interbelic, istorie, literatura, nazism, politica, Vintilă Horia

Mă bucur că am două motive să fiu la Chişinău. Mai întîi această conferinţă, la care particip a treia oară personal şi a patra oară cu reflecţii şi intervenţii, pe care le propun estimării dumneavoastră. Un alt motiv, la fel de important pentru mine sufleteşte, este că iarăşi mi s-a publicat aici, la Chişinău, o carte şi sper să mergem înainte cu colaborările, în aceeaşi formulă plăcută şi utilă pentru toată lumea.

Mi-am propus să respect orientarea conferinţei noastre, care vorbeşte despre “Timpuri şi spaţii ale memoriei europene”. Doresc să abordez, în cele ce urmează, o problemă legată de o figură disputată a culturii române, anume Vintilă Horia, de la naşterea căruia s-au împlinit nu demult o sută de ani. Se pare că nu au fost destui pentru a limpezi lucrurile. Dezbaterile continuă pe mai multe paliere, nu doar culturale. Voi încerca, în prima parte, să punctez, la modul foarte obiectiv, cîteva date precise. Vintilă Horia, încă din prima tinereţe, după împlinirea vîrstei de douăzeci de ani, a înţeles să-şi facă un drum, o carieră, aderînd la o grupare politică pe vremea aceea clar antisemită. El şi-a marcat adeziunea la grupul A.C. Cuza-Nichifor Crainic, din perioada anilor ‘30, printr-o serie întreagă de texte în presă. A fost ideologul principal al ziarului Sfarmă Piatră, care era unul din purtătorii de cuvînt ai mesajului antieuropean, nedemocratic, pronazism, pro-Hitler, prorăzboi. Dincolo de orientarea generală, însă, Vintilă Horia a ştiut să-şi proporţioneze atent direcţiile de propagandă. În prima parte a activităţii sale a fost fascist, în favoarea lui Benito Mussolini. Nu neapărat asta frapează, fiindcă mulţi intelectuali ai vremii au înţeles să-şi croiască drumul astfel. Dar ne uimeşte dăruirea lui emoţională. Ieri se amintea, în cadrul acestei conferinţe, un pasaj din N. Steinhardt, care spunea că, dacă tot trebuie să te aserveşti, să iei din ciorbalîc, măcar fă-o cu linguriţa, nu cu polonicul. Vintilă Horia a făcut-o din păcate cu polonicul, deşi nu era obligat. Nu eram în comunism, unde compromisul devenise aproape inevitabil, dacă doreai să-ţi faci un drum în cultură, să publici, să devii cunoscut.

Iată nişte pasaje. “E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent şi nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrşită realizare artistică… Ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală. Să nu se uite că acel ce conduce destinele Romei a fost, cîndva, un filosof, un romancier şi un poet… Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei… Spuneam la început că fascismul e o operă de artă, o nouă renaştere italiană. Şi nu se poate să nu fie aşa, de vreme ce acel ce a creat-o e artistul cel mai genial, născut din fruntea de azur a Romei eterne” (1937). Un alt pasaj: “Apariţia lui Benito Mussolini este un eveniment epocal” (oct. 1937). La scurt timp după aceste elogii, alături de multe altele, Vintilă Horia a primit postul de ataşat de presă la Legaţia României de la Roma, în Italia.

Ulterior, cu răsturnările politice din ţară, vin la putere legionarii. Trebuie să subliniez foarte insistent că Vintilă Horia nu a fost legionar. “Cuziştii”, simpatizanţii lui A.C. Cuza-Nichifor Crainic, erau adversari înverşunaţi ai legionarilor. Dar asta nu-i făcea democraţi! O asemenea situaţie tulbure e totuşi simplu de explicat, dacă o abordăm raţional. Era o perioadă în care grupările fasciste, naţionaliste, de extremă dreapta, se concurau, se încălecau. Toate îşi disputau, cu mici nuanţe, aceeaşi zonă antisemită. Una era gruparea lui A.C. Cuza-Nichifor Crainic, alta era cea a legionarilor, alta a ajuns apoi cea a mareşalului Antonescu, într-o formulă instituţional-statalizată. Ei erau adversari, deşi concurau pe aceeaşi felie ideologică. Acest aspect este foarte important de subliniat.

Aşadar vin legionarii la putere şi-l destituie pe Vintilă Horia din postul diplomatic. El este o victimă a legionarilor – dacă e să punem şi puţină ironie în această prezentare. Este destituit, se întoarce în ţară şi devine un admirator al lui Hitler. Se pare că era mai rentabil. Cîteva citate despre părerea lui Vintilă Horia pe tema respectivă. “Adolf Hitler e o genială minte politică” (afirmă el la 2 februarie 1941). “Führerul a aşezat armata şi poporul german în fruntea capitolelor eroice ale lumii moderne” (scrie el la 27 februarie 1941). “Adolf Hitler şi nu Napoleon este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European” (ne comunică el la 5 iulie 1941). “Naţional-socialismul este asemănător, ca forţă şi ca întindere, religiei în Evul Mediu şi artei în timpul Renaşterii” (ne asigură el la 17 decembrie 1941).

La cîteva zile după Pogromul de la Iaşi, apare Vintilă Horia pe prima pagină a ziarului Sfarmă Piatră şi justifică măcelul, aruncînd vina asupra evreilor care au fost masacraţi. “Revoluţia mondială pe care o clamează cu furie purtătorii de cuvînt ai comunismului nu e de fapt decît trambulina supremă a unei universale dictaturi evreieşti. (…) Peste cîteva săptămîni Radio Moscova, deasupra căreia va flutura alt steag, va răspîndi pe căile aerului o formulă care va suna astfel: «Creştini din toate ţările, uniţi-vă!». Şi lumea va redeveni liberă, pentru că Izrael va înceta să existe” (asta e din 2 iulie 1941). Alte notaţii în aceeaşi direcţie: “Israel voia să-şi facă o bogată patrie în România” (este un articol intitulat De ce tineretul României a fost şi este antisemit, din 16 aprilie 1941). Un alt citat: “Curentele semite au aruncat Occidentul în decadenţă” (afirmă scriitorul într-un articol din 9 iunie 1941).

Vintilă Horia este un mare adversar al ideii înseşi de democraţie, după cum rezultă din cîteva pasaje elocvente. “Ne zvîrcolim în democraţie ca într-o ţeapă pe care ne-am pregătit-o singuri” (4 februarie 1937). Alt citat: “Nu vom reuşi să fim români decît rupînd legăturile cu democraţia” (crede el la aceeaşi dată). Un alt pasaj: “Ţara dispreţuieşte pe toţi reprezentanţii democraţiei, indiferent de valoarea lor” (afirmă el la 11 noiembrie 1937). Şi mai pe şleau: “Democraţia este inutilă” (o spune la 18 martie 1937).

Dar Vintilă Horia are şi spirite tutelare. Cel mai semnificativ este Ion Antonescu, pe vremea aceea conducătorul statului. “Generalul Antonescu a integrat România în ritmul Europei Noi” (zice el la 19 mai 1941). “România şi-a regăsit destinul prin fapta generalului Antonescu” (aflăm de la el în 7 mai 1941). “Prin Antonescu, România a căpătat încrederea Reich-ului” (o mare calitate, pusă în lumină la 13 martie 1941). “Salvarea nu ne poate veni decît de la Antonescu – singurul român nepătat şi bun” (13 martie 1941). Un alt pasaj: “Portretul [lui Ion Antonescu] să-l punem la icoana sufletelor noastre” (se presară şi o conotaţie religioasă peste adoraţia politică, la 28 ianuarie 1941). În urma militantismului fierbinte, Vintilă Horia a fost răsplătit cu postul de ataşat de presă la Consulatul României de la Viena.

Războiul mondial s-a încheiat. Ştim care a fost deznodămîntul său. În 1946 Vintilă Horia a fost judecat, în absenţă, pentru că “a contribuit la realizarea scopurilor politice ale hitlerismului în România”. Puteţi estima şi dumneavoastră adecvarea sentinţei, din citatele pe care tocmai le-aţi auzit şi care sînt nici a zecea parte din cîte există. (Ca o paranteză, articolele acestea îngrozitoare, din presa politică de-atunci, le-am văzut cu ochii mei. Ele cantitativ sînt cam între 50 şi 100. La un moment dat m-am gîndit să le aduc şi să le proiectez aici, pe ecran mare, ca să aveţi un contact vizual cu subiectul prezentării mele. Dar aş fi consumat un timp mai extins decît cel care îmi era alocat.)

Aşadar scriitorul este judecat, la fel ca alţi criminali de război, din Occident sau din România, şi este condamnat la detenţie pe viaţă. Se refugiază însă în Europa occidentală – nu se mai întoarce niciodată în România –, iar apoi în Argentina, care ştim că a devenit paradisul naziştilor fugiţi din vestul Europei, unde nu mai erau în siguranţă. Şi acolo începuseră procesele şi condamnările foştilor nazişti. Vă reamintesc că, pe lîngă activitatea de ziarist extremist, Vintilă Horia este şi scriitor de ficţiune. Astfel că, lovitură de scenă, romanul său Dumnezeu s-a născut în exil a primit în 1960 Premiul Goncourt la Paris. Sînt dovezi certe, care au fost publicate, că s-au implicat foarte insistent Securitatea din România şi Partidul Comunist pentru a bloca festivitatea. Au fost trimişi mesageri cu fotocopii, cu texte din presa de odinioară, cu lucruri care existau efectiv. S-a creat un scandal enorm la Paris, astfel încît Vintilă Horia a fost determinat să renunţe el însuşi la primirea premiului.

Lucrurile merg înainte. Nu vreau să fiu excesiv de amănunţit. E de ajuns să spun că după 1989 şi după moartea lui din 1992, diverse grupuri de presiune, de intelectuali, de lideri de opinie publică s-au mobilizat pentru a-l reabilita pe Vintilă Horia. Au fost diverse mesaje colective şi scrisori deschise, către Preşedinţia României, către Primul-Ministru, către Academia Română. Unul în 2006-2007, altul chiar recent. Eu am intervenit, fiindcă văzusem textele sale publicate în presa de odinioară şi ştiam că nu e vorba de un neadevăr, sau de o calomnie care i se punea pe nedrept în cîrcă. Am redactat o scrisoare către Guvernul României – încă din 2007, imediat după iniţiativa de reabilitare a imaginii sale publice, promovată de teleasta Marilena Rotaru – şi am trimis-o de asemeni la Preşedinţie, la Cotroceni. S-a blocat atunci o tentativă de recuperare oficială a lui Vintilă Horia. Povestea a reînceput acum, cînd se sărbătoreşte centenarul naşterii scriitorului. Din nou, cu trei săptămîni în urmă, i-am adresat o scrisoare deschisă Primului-Ministru Dacian Cioloş, semnalînd cu citate ample despre cine este vorba. De data asta am fost sprijinit şi de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel”, care de asemeni s-a implicat. Trebuie precizat că Vintilă Horia a primit în decembrie 2015 cetăţenia de onoare a oraşului Segarcea, unde el s-a născut. La intervenţia oficială a Institutului guvernamental “Elie Wiesel”, acest titlu onorific a fost retras, cîteva luni mai tîrziu. În ce bază? Vă reamintesc că în România există Legea 217/2015, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. Prevalîndu-se de această lege, Institutul a solicitat să i se retragă lui Vintilă Horia titlul de cetăţean de onoare – ceea ce s-a şi realizat. Totuşi, în ciuda situaţiei oficiale, cu puţine săptămîni în urmă, celălalt institut al guvernului României – trebuie spus că sînt două, primul înfiinţat este cel pentru studierea Holocaustului, iar al doilea este IICCMER, pentru studierea crimelor comunismului şi memoria exilului românesc – s-a implicat într-un ceremonial de comemorare omagială a personalităţii lui Vintilă Horia. Fapt care a dus iarăşi la reacţii de presă. Aşadar este o realitate nu doar culturală, ci de asemeni politică şi socială, care iradiază şi e de-o maximă actualitate, deşi ne referim la anii ‘30 şi ‘40. Dar este şi o problemă de etică publică, pînă la urmă, care merită examinată cu toată atenţia.

Dacă îmi permiteţi să le înşir foarte repede, am stat şi m-am gîndit ce motive ar exista, pentru nişte intelectuali de bună condiţie profesională şi de reputaţie publică să se solidarizeze cu Vintilă Horia azi. Trec peste faptul că unii poate nu ştiu despre cine este vorba şi nu au informaţii precise, pe bază de citate. Sau unii văd citatele şi nu le cred. Mergem pe ipoteza că avem de-a face cu oameni informaţi. Am reţinut, foarte rapid, cîteva eventuale motive de adeziune la cauza unui hitlerist.

Unii poate că percep greşit situaţia faptelor şi a culpabilităţilor. Actul de justiţie pare o agresiune. Vintilă Horia pare atacat şi denigrat – cînd de fapt asistăm la o repunere în ordine cronologică a lucrurilor. El a fost cel care, prin activitatea sa, a susţinut şi a contribuit la o politică statală agresivă, care a dus la moartea cîtorva sute de mii de oameni doar în România. Iar la nivel internaţional, cînd vorbim despre Holocaust, ne gîndim chiar la milioane de oameni. Aşadar nu Vintilă Horia este victima, să ne înţelegem foarte clar! Dacă, în ziua de azi, un judecător trimite un infractor după gratii, a-l compătimi pe acel infractor – pentru că a fost agresat – pare distonant. Putem să vorbim, să nuanţăm, să dezbatem: de ce a fost condamnat la doi ani, de ce nu la un an, de ce nu i s-a dat cu suspendare? Dar pedepsirea unui infractor intră în ordinea de drept a eticii publice.

Un alt motiv: ar putea să existe o lipsă de empatie faţă de victimele Holocaustului. Am luat şi acest aspect în considerare. Unii poate se gîndesc că a fost ceva demult, o nenorocire care i s-a întîmplat altei etnii. Sau poate că unii din etnia mea au participat la executarea unei asemenea monstruozităţi. Şi atunci nu îmi cade bine s-o recunosc. Românii au avut contribuţia lor la implementarea Holocaustului. Asta deja este un adevăr de natură publică, recunoscut în mod oficial de statul român şi de doi preşedinţi ai României. Ca să nu fie nici o ambiguitate, o spun la fel de apăsat, Ungaria a avut un rol foarte grav în exterminarea evreilor chiar la Cluj, oraşul în care eu locuiesc. Evreii de acolo au fost transportaţi la Auschwitz şi circa 90% dintre ei au murit în Holocaust. Un lucru absolut îngrozitor! Şi România, şi Ungaria, şi alte state europene şi-au avut contribuţia incontestabilă. Aşadar solidarizarea cu propria etnie ar putea fi un obstacol în admiterea faptului istoric.

O altă motivaţie ar sta în gîndirea de tip ideologic. Dreapta condamnă doar stînga şi invers. Dacă sînt un intelectual de stînga, mă simt deranjat de fascişti, de legionari. Dacă sînt un scriitor de dreapta, sînt stingherit doar de cei care au răspîndit comunismul. Eu cred totuşi că judecata intelectuală trebuie să evolueze pe nişte parametri de etică publică şi doar apoi pe baze ideologice. De ideologie să ne folosim pentru a ne atinge scopurile politice, dar nu pentru a impune adevărurile istorice.

În aceeaşi ordine a lucrurilor am constatat că, pentru prima oară, s-au situat pe poziţii conflictuale cele două institute de profil ale Guvernului României. Adică IICCMER a girat o comemorare a lui Vintilă Horia şi, pe de altă parte, Institutul “Elie Wiesel” a protestat împotriva reabilitării lui Vintilă Horia. Este o situaţie paradoxală, pentru că ambele institute au fost gîndite şi sînt destinate să se implice în clarificarea problemelor istorice, fiecare pe zona sa de acţiune. Cum s-a ajuns la această situaţie tensionată? Prin faptul că unul dintre ele, respectiv IICCMER, a înţeles să contribuie la recuperarea, la reabilitarea unui agent, a unei personalităţi care se afla în vizorul celuilalt institut. S-a creat o intersectare de atribuţii.

Închei înşirînd foarte rapid cîteva strategii, prin care adepţii lui Vintilă Horia au înţeles să-i sară în apărare. Unii au subliniat că a fost anticomunist şi de aceea îl elogiază. Însă a fi anticomunist nu este suficient pentru a fi inocent şi public frecventabil. Hitler a fost un foarte mare anticomunist. Dar nimeni nu i-ar face pentru asta o statuie în Germania şi nu i-ar da titlul de cetăţean de onoare, în vreun oraş german. A fi anticomunist nu e suficient pentru a fi onorabil şi onorat.

Alţii – chiar Monica Lovinescu, de pildă, un intelectual cu excelentă consistenţă publică –, încă din 1960, au sărit ca arşi că Vintilă Horia nu a fost legionar. Cei care îi critică extremismul ar comite aşadar o mare nedreptate. Aici este vorba de cunoscuta stratagemă a “luptei cu umbra”. Se inventează o temă şi se combate viguros ceva ce nu există. Da, aşa este! Vintilă Horia n-a fost legionar! Cine-i reproşează că ar fi fost legionar, se înşală. N-a fost legionar. El a fost hitlerist şi a fost un adversar politic de moment al legionarilor.

Un alt argument pentru reabilitarea lui Vintilă Horia ţine de ideea că el a fost o ţintă a Securităţii, poliţia politică a comunismului. Observaţia este, în detaliul ei, corectă. Dar asta încă nu-l face demn de reabilitare pe propagandistul nazist de odinioară. Atacurile securiste, în mare măsură, se sprijineau pe texte reale, pe care le-am văzut cu ochii mei în bibliotecă.

Alţii se apucă să aprecieze sentinţa care l-a condamnat şi care ar fi fost incorectă. Aceştia îşi întorc privirea de la inculpat la completul de judecată. Ei judecă instanţa. Tribunale antifasciste au existat în Occident, au existat în Estul Europei. Poate că n-au fost mereu impecabile, poate că n-au fost mereu ireproşabile. Dar intenţia de pedepsire a hitleriştilor a fost aceeaşi, în ambele jumătăţi ale Europei.

Unii exagerează, cu bună ştiinţă, pentru a stîrni mila publicului. Îl compătimesc pe Vintilă Horia fiindcă a fost condamnat la moarte. Nu, nu a fost condamnat la moarte! El a trăit bine mersi în Occident. S-a bucurat de onoruri acolo şi nu trebuie compătimit în mod exagerat aici.

Nu în ultimul rînd, există sofismul valorii literare, extinse globalist. Vintilă Horia este un mare scriitor, alături de alţi extremişti de dreapta. Dacă ne legăm de el, ce ne facem cu Mircea Eliade? cu Cioran? cu Ţuţea? cu Noica? Ajungem oare să desfiinţăm toată cultura română?! Se merge pe strategia aceasta a bulgărelui de zăpadă. Mai bine să nu răscolim trecutul, fiindcă se va stîrni avalanşa. Asistăm aici la o viclenie evidentă. Intelectualii numiţi – sau alţii ca ei – pot fi citiţi, pot fi comentaţi, pot fi disecaţi în creaţia lor artistică. Unii dintre ei, însă, dacă au fost condamnaţi de tribunale, nu pot fi elogiaţi în public. Vă repet că legea 217/2015 nu permite să se ridice statui, să se confere titluri de cetăţean de onoare şi nume de străzi unor criminali. Sau unor complici ai criminalilor de război.

Acestea sînt lucrurile legate de Vintilă Horia. Am încercat să le comprim într-un discurs tranzitiv, pe bază de probe şi să sintetizez o dezbatere extrem de amplă şi uneori derutantă. Eu sînt convins că atunci cînd cunoaştem nucleul, conceptul, ne descurcăm apoi cu manifestările lui fenomenale. Există un proverb: dacă stăpîneşti lucrurile, cuvintele vor urma. Dacă ştim cum arată situaţia în realitate, vom putea să cîntărim corect dezbaterile, polemicile, disputele din spaţiul public legate de figura lui Vintilă Horia. Vă mulţumesc pentru atenţie.

(Prezentare la conferinţa internaţională “Geografii mentale:
timpuri şi spaţii ale memoriei europene”,
organizată la Chişinău de Universitatea de Stat din Moldova
27-28 mai 2016)

 

Freud – Jung: autopsia unor frămîntări (10)

Etichete

corespondenta, Freud, istorie, Jung, psihanaliza

S-a mai păstrat o singură scrisoare, cu aspect semi-oficial, a lui Freud. Acolo îl anunţă pe Jung de apariţia unei noi publicaţii, Internationale Zeitschrift für ärztliche Psychoanalyse, pe care o coordonează şi unde îl invită să colaboreze. Printre altele îl informează şi despre culisele potlogăriei de la Zentralblatt: “S-a aflat acum că între Stekel şi editură se încheiase deja cu un an şi jumătate în urmă un contract secret, care garanta înlăturarea mea în situaţia unui conflict între editor şi redactor. O frumoasă trădare”. Jung îi răspunde cu generalităţi despre activitatea curentă şi respinge responsabilitatea pentru o situaţie pe care indirect o girase: “Dacă se va adeveri că Stekel încheiase cu Bergmann un contract secret, atunci acesta ar fi tocmai acel gen de mîrşăvie cu care eu nu doresc să fiu comparat”.

După cîteva luni vine, în sfîrşit, mesajul de clarificări şi de la Zürich. “Stimate domnule profesor, / Am aflat prin intermediul domnului dr. Maeder că dumneavoastră vă îndoiţi de a mea bona fides. M-aş fi aşteptat să îmi comunicaţi direct un lucru care atîrnă atît de greu în cumpănă. Reproşul acesta fiind cel mai grav care i se poate face unui om, îmi faceţi astfel imposibilă continuarea unei colaborări cu dumneavoastră. Renunţ, drept urmare, la funcţia de redactor al Jahrbuch, pe care mi-aţi încredinţat-o. Le-am adus la cunoştinţă decizia mea şi lui Bleuler, şi lui Deuticke. / Cu deosebită stimă, / Dr. C.G. Jung.” O jumătate de an mai apoi se produce şi următoarea demisie: “Cele mai recente evenimente m-au convins că între opiniile mele şi concepţiile majorităţii membrilor Asociaţiei noastre există un contrast atît de izbitor, încît nu mă mai pot considera persoana nimerită pentru funcţia de preşedinte. Înaintez, aşadar, conferinţei preşedinţilor locali demisia mea, cu mulţumirile mele pentru încrederea acordată pînă acum”.

Jung pleacă într-un turneu de conferinţe în Anglia şi Statele Unite. Freud reorganizează filialele din Berlin, Budapesta, Londra, München şi Viena sub preşedinţia lui Karl Abraham. Filiala din Zürich se retrage din Asociaţia Internaţională de Psihanaliză. Drumurile celor doi savanţi se despart pentru totdeauna.

Masivul volum de corespondenţă dintre Freud şi Jung, publicat după mai bine de o jumătate de secol, dezvăluie detalii esenţiale despre gîndirea şi personalitatea celor doi profesori. Ne introduce în culisele întemeierii şi extinderii mişcării psihanalitice la nivel mondial. Trece în revistă o bogată cazuistică medicală, disputată între terapeuţi. Dar, înainte de toate, oferă o diagnoză fidelă a unei prietenii: de la naştere şi consolidare, pînă la descreştere şi destrămare. Atunci cînd actanţii sînt oameni inteligenţi, harnici şi ambiţioşi – care îşi organizează atent activitatea ştiinţifică şi, prin mărturisirile lor, ne permit şi nouă să le înţelegem demersurile – cîştigul de experienţă este cu atît mai consistent. Iată o carte care ne arată resorturile ascunse ale naturii umane.

Freud – Jung: autopsia unor frămîntări (9)

Etichete

corespondenta, Freud, istorie, Jung, psihanaliza

Cea mai potrivită evoluţie i se pare lui Jung apropierea de Adler, recentul adversar al lui Freud. Promite o recenzie la ultima carte a lui, îl pomeneşte favorabil într-o conferinţă etc. Dar în corespondenţa cu Freud se disculpă. “Nici măcar tovarăşii de luptă ai lui Adler nu vor să mă recunoască drept unul de-al lor.” O neatenţie îl împinge să scrie, totuşi, “Ihrigen” (= al dumneavoastră), în loc de “ihrigen” (= al lor). Freud, care era specialist în diversele forme de lapsus memoriae, lapsus linguae şi lapsus calami, îi semnalează amuzat gafa de ortografie, prin care Jung îşi admite, involuntar, înstrăinarea. Răspunsul furibund şi recriminator vine în două zile. “Doresc să vă atrag atenţia asupra faptului că tehnica de a vă trata elevii ca pe pacienţii dumneavoastră este greşită. Astfel creaţi fii slugarnici ori ştrengari obraznici (Adler-Stekel şi toată obraznica bandă care îşi face de cap la Viena). (…) Cîtă vreme dumneavoastră manevraţi asemenea lucruri, eu nu dau doi bani pe actele mele simptomatice, căci ele nu înseamnă nimic pe lîngă masiva bîrnă din ochiul fratelui meu Freud. Eu nu sunt deloc nevrotic – neinvitat! Căci m-am lăsat analizat lege artis şi tout humblement, un lucru care mi-a fost foarte prielnic. Doar ştiţi cît de departe ajunge un pacient cu autoanaliza, anume nu scapă de nevroză – la fel ca dumneavoastră. Cînd vă veţi elibera şi dumneavoastră odată de complexe şi nu vă veţi mai juca de-a tatăl cu fiii dumneavoastră, asupra punctelor slabe ale cărora ţintiţi necontenit, cînd vă veţi lua odată şi pe dumneavoastră la ochi, atunci voi privi şi eu în interiorul meu şi voi stîrpi subit, faţă de dumneavoastră, viciosul meu dezacord cu mine însumi”. Tot aici furiosul psiholog elveţian propune un straniu pact. Va continua să-l bombardeze pe Freud, în scrisori, cu nemulţumirile şi reproşurile pe care se simte autorizat să le formuleze – în schimb îşi va păstra în public fidelitatea adeziunii la cauză.

Freud dezminte ipoteza că şi-ar trata discipolii ca pe nişte pacienţi. Şi ţine să lămurească lucrurile. “La toate celelalte din scrisoarea dumneavoastră nu se poate răspunde. Aceasta creează o situaţie care ar prezenta dificultăţi pe o cale de comunicare orală, iar pe o cale scrisă este imposibil de soluţionat. Între noi, analiştii, este un lucru stabilit că nici unuia dintre noi nu trebuie să îi fie ruşine de nevroza sa. Dar cineva care se poartă anormal şi ţipă necontenit că este normal trezeşte bănuiala că nu şi-a recunoscut boala. Vă propun, prin urmare, să punem cu totul capăt relaţiilor noastre particulare. Eu nu am nimic de pierdut, căci pe mine de multă vreme nu mă mai leagă sufleteşte de dumneavoastră decît firul slab al ecoului dezamăgirilor trăite mai demult, iar dumneavoastră nu aveţi decît de cîştigat, de vreme ce aţi admis data trecută la München că o relaţie mai intimă cu un bărbat vă îngrădeşte libertatea ştiinţifică. Îngăduiţi-vă, aşadar, o libertate deplină, iar pe mine scutiţi-mă de pretinsele dumneavoastră ‘servicii prieteneşti’. Suntem amîndoi de părere că omul ar trebui să îşi subordoneze sentimentele personale interesului general din domeniul său. Nu veţi avea, aşadar, niciodată vreun motiv de a vă plînge de lipsă de corectitudine din partea mea, acolo unde este vorba despre comunitatea profesională şi urmărirea unor ţeluri ştiinţifice; pot să vă spun că veţi avea la fel de puţine motive şi pe viitor, ca şi înainte. Pe de altă parte, aştept acelaşi lucru de la dumneavoastră.”