Muzica în “Divina Comedie” (4)

Etichete

conferinta, Divina Comedie, muzica, Tîrgu Mureș

Muzica se desfășoară în deplina ei bogăție tonală în Paradis, de la muzica sferelor, ce va însoți mereu ultima parte a expediției, la cîntările sfinților și ale îngerilor, executate cu ajutorul vocii și comparate cu diverse instrumente diafane din viața pămîntească, pînă la corul polifonic ce-i închină “Osana” Creatorului. Aventurile din al treilea ținut sînt precedate de invocația către Apolo, de la care poetul își așteaptă inspirația artistică. După aceea, urmînd exemplul oferit de Beatrice, Dante își îndreaptă privirile fixe spre Soare și se desprinde în zbor. La început este surprins de intensitatea luminii și de muzica sferelor, care-i întrec așteptările. “Sunetul nou şi lumina vastă să aflu pricina lor mi-au aprins un dor nemaisimţit cu atîta ascuţime.”

“La novità del suono e ‘l grande lume
di lor cagion m’accesero un disio
mai non sentito di cotanto acume.” (Pd. II, 82-84)

Dar Beatrice îl lămurește că ei nu se mai află pe Pămînt, ci zboară spre Bunul Dumnezeu. Nedumerirea călătorului că un om ca el, cu trupul întreg, poate să se ridice în văzduh primește o explicație teologică: toate ființele omenești tind să regăsească binele primordial, din momentul creației. Însă păcatele ne trag în jos și nu ne permit să ne desprindem. În cazul lui Dante s-a desăvîrșit iertarea, pe cornișele din Purgatoriu, și nu mai există obstacole în calea ascensiunii.

În cerul Lunii, celor doi le ies în întîmpinare spirite ce-au fost constrînse la încălcarea jurămîntului monahal. Piccarda, sora prietenului Forese Donati, îl ajută să priceapă că printre duhurile mîntuite nu există competiție și nimeni nu-și dorește o poziție mai bună în Paradis: cu toții sînt încîntați de locul ce le-a fost atribuit de voința divină, iar această mulțumire le dăruiește împăcare și fericire. La sfîrșitul explicațiilor, grațioasa făptură intonează o melodie de slavă și se înalță în tăriile cerului, la fel de firesc cum un obiect greoi se scufundă sub apă. “Aşa mi-a vorbit şi-apoi a început să cînte «Ave, Maria», şi cîntînd a dispărut ca-n ap-adîncă lucrul greu.”

“Così parlommi, e poi cominciò «Ave,
Maria» cantando, e cantando vanio
come per acqua cupa cosa grave.” (Pd. III, 121-123)

Împăratul Iustinian, celebru reformator al dreptului roman, aflat în cerul al doilea, al lui Mercur, printre spiritele ce-au acționat pentru cauza binelui, dar au dorit onoruri publice, prezintă povestea vieții sale și a Imperiului. Se desparte de călător, cîntînd un imn de glorie adresat luminii lui Dumnezeu, ce-și revarsă abundența asupra fiecărui duh. “«Osanna, sanctus Deus sabaòth, superillustrans claritate tua felices ignes horum malacòth!». Astfel răsucindu-se pe notele sale, am văzut cîntînd acea substanţă, peste care dublă lumină se-adună.”

“«Osanna, sanctus Deus sabaòth,
superillustrans claritate tua
felices ignes horum malacòth!».

Così, volgendosi alla nota sua,
fu viso a me cantare essa sustanza,
sopra la qual doppio lume s’addua.” (Pd. VII, 1-6)

În cerul al treilea, al Venerei, în întîmpinarea lui Dante coboară un vîrtej de lumini, în care duhurile cîntă, bucuroase să-i poată veni în ajutor: “şi-n cele ce mai întîi au apărut răsuna «Osana» astfel, încît mi-a rămas apoi etern dorul să le reascult”.

“E dentro a quei che più innanzi appariro
sonava «Osanna» sì, che unque poi
di riudir non fui sanza disiro.” (Pd. VIII, 28-30)

Îndată ce urcă în al cincilea cer, al lui Marte, călătorul observă uimit o cruce compusă din nenumărate lumini roșii, iar înăuntrul ei strălucește Cristos. Cu un zumzet dulce, parcă produs de multe coarde de gigă sau harpă, se aude o melodie divină, un măreț imn de slăvire a lui Dumnezeu, care provoacă o răpire mistică, deși nu i se pricep cuvintele. “Bine am înţeles că era de înaltă laudă, căci la mine ajungeau «Învie» şi «Învinge», ca la cel ce nu ştie şi-aude.”

“Ben m’accors’ io ch’elli era d’alte lode,
però ch’a me venìa «Resurgi» e «Vinci»
come a colui che non intende e ode.” (Pd. XIV, 124-126)

De fapt în tot Paradisul răsună cîntările de venerație, care uneori ocupă primul plan, sînt numite explicit și sînt descrise în efectele minunate pe care le produc, iar alteori sînt menționate doar în trecere, ca un fundal permanent pentru epifanie. Duhurile luminoase din cerul lui Jupiter zboară și se dispun în diverse litere, pentru a transmite mesaje de mîntuire, dar “întîi cîntînd, se mişcau pe nota lor” – “Prima, cantando, a sua nota moviensi” (Pd. XVIII, 79). Acvila miraculoasă, din cerul duhurilor însetate de justiție, era formată din “cînturi ce le știe cine acolo sus se bucură” – “canti quai si sa chi là sù gaude” (Pd. XIX, 39). Uneori însăși muzica e misterioasă, însoțind astfel învățătura tainelor divine, greu de priceput pentru mințile muritorilor: “Rotindu-se cînta și zicea: «Cum sînt notele mele pentru tine, ce nu le pricepi, așa-i judecata eternă pentru voi, muritorii»”.

“Roteando cantava, e dicea: «Quali
son le mie note a te, che non le ‘ntendi,
tal è il giudicio etterno a voi mortali».” (Pd. XIX, 97-99)

Sfîrșitul explicațiilor complicate este marcat prin alte refrene absconse: “toate acele vii lumini, mai tare sclipind, au început cîntece din memoria mea alunecate și uitate” – “tutte quelle vive luci, / vie più lucendo, cominciaron canti / da mia memoria labili e caduci” (Pd. XX, 10-12).

Coborîrea Sfintei Fecioare din Empireu, în fața ochilor uimiți ai lui Dante, este însoțită de-o faclă mică și rapidă, ce vine să se rotească în jurul capului ei, ca o aureolă. În timp ce o proslăvește cu dansul luminii sale sprintene, arhanghelul Gabriel intonează un cîntec mirific de omagiu. “Orice melodie care mai dulce răsună aici jos și mai tare sufletul îl vrăjește ar părea un nor ce tună sfîșiat comparat cu sunetul acelei lire, cu care se-ncorona frumosul safir, prin care cerul mai limpede se-mpodobește.”

“Qualunque melodia più dolce suona
qua giù e più a sé l’anima tira,
parrebbe nube che squarciata tona,

comparata al sonar di quella lira
onde si coronava il bel zaffiro
del quale il ciel più chiaro s’inzaffira.” (Pd. XXIII, 97-102)

Expediția în lumea cealaltă nu este o plimbare de plăcere: în Infern, călătorul a fost obligat să depășească un lung șir de obstacole fizice, să-și înfrîngă spaima în fața amenințărilor venite de la diavoli și monștri; în Purgatoriu, el a trebuit să lupte cu oboseala trupească a ascensiunii, sau cu groaza sufletească a trecerii prin foc; în Paradis, e silit să facă dovada vredniciei spirituale. Dante are de depășit trei probe succesive: de credință, de speranță și de iubire creștină, iar examinatorii săi sînt cei mai de seamă specialiști: Sfîntul Petru, Sfîntul Iacob și Sfîntul Ioan. Paradisul devine o aulă academică, și duhurile fericite, care asistă la desfășurarea lucrurilor, se implică afectiv de partea învățăcelului. După răspunsurile pline de miez, date în cadrul examenului de credință, ele își exprimă îndată bucuria. “Acestea zise, înalta curte sfîntă a răsunat prin sfere «Pe Domnul lăudăm!», cu melodia ce-acolo sus se cîntă.”

“Finito questo, l’alta corte santa
risonò per le spere un «Dio laudamo»
nella melode che là sù si canta.” (Pd. XXIV, 112-114)

La triumful lui Dante, în urma examenului de speranță, duhurile intonează pline de bucurie un fragment din Psalmul 11. “Și-ntîi, la capătul acestor vorbe, «Sperent in te» deasupra noastră s-a auzit; la care au răspuns toate corurile.”

“E prima, appresso al fin d’este parole,
«Sperent in te» di sopr’ a noi s’udì;
a che rispuoser tutte le carole.” (Pd. XXV, 97-99)

Un imn de laudă și mulțumire – derivat din Sfînta Scriptură (Isaia 6, 3; Apocalipsa 4, 8) și din liturghie – încheie a treia examinare cu succes a lui Dante. “Îndată ce-am tăcut, un prea dulce cîntec a răsunat în cer, iar doamna mea spunea cu ceilalți: «Sfînt, sfînt, sfînt!».”

“Sì com’ io tacqui, un dolcissimo canto
risonò per lo cielo, e la mia donna
dicea con li altri: «Santo, santo, santo!».” (Pd. XXVI, 67-69)

Depășind cu bine cele trei examene, Dante este cuprins de o mare bucurie și de “un sentiment de profundă recunoștință pentru divinitate: la această bucurie participă toate duhurile fericite din al optulea cer, cu un imn de slavă la adresa Sfintei Treimi; iar, prin jubilare, bucuria se răspîndește în tot locul” (T. Di Salvo). “«Tatălui, Fiului, Sfîntului Duh», a început «slavă!» tot Paradisul, încît mă îmbăta suavul cînt.”

“«Al Padre, al Figlio, allo Spirito Santo»,
cominciò, «gloria!», tutto ‘l paradiso,
sì che m’inebriava il dolce canto.” (Pd. XXVII, 1-3)

La apropierea de tronul lui Dumnezeu, un grup de îngeri îi cîntă Osana Creatorului, “cu trei muzicalități diferite, ce răsună în cele trei ordine de duhuri fericite, în care a doua triadă se structurează pe trei trepte (se-ntreiește). Să observăm cum întreaga terțină insistă pe tripartiție: trei, trei, se-ntreiește” (Chiavacci Leonardi). Este singura situație din Divina Comedie cînd poetul se referă limpede la “polifonie” (Paul Walker). “Cealaltă triadă, ce astfel încolțește în această primăvară perpetuă că Berbecul n-o sărăcește etern «Osana» cîntă, cu trei melodii, ce răsună în trei ordine voioase-n care se-ntreiește.”

“L’altro ternaro, che così germoglia
in questa primavera sempiterna
che notturno Ariete non dispoglia,

perpetualemente «Osanna» sberna
con tre melode, che suonano in tree
ordini di letizia onde s’interna.” (Pd. XXVIII, 115-120)

Apariția glorioasă a Sfintei Fecioare în Empireu este precedată de cîntecele (neprecizate) și dansurile fericite ale pleiadei de îngeri, într-o lumină strălucitoare: “am văzut eu peste o mie de îngeri în sărbătoare, fiecare altfel ca străfulgerare și îndemînare. Am văzut atunci că la jocurile și cîntările lor zîmbea o frumusețe, ce voioșie trezea în ochii tuturor sfinților”.

“Vid’ io più di mille angeli festanti,
ciascun distinto di fulgore e d’arte.

Vidi a’ lor giochi quivi e a’ lor canti
ridere una bellezza, che letizia
era nelli occhi a tutti li altri santi.” (Pd. XXXI, 131-135)

Arhanghelul Gabriel, care coborîse anterior și în Cerul Înstelat, pentru a o slăvi pe Maria, vine iar și își desface aripile protector în fața ei, într-un nou cîntec de preamărire: “și iubirea ce mai întîi de-acolo a coborît, cîntînd «Ave, Maria, gratia plena», în fața ei aripile și le-a despletit”.

“E quello amor che primo lì discese,
cantando «Ave, Maria, gratia plena»,
dinanzi a lei le sue ali distese” (Pd. XXXII, 94-96)

Este ultimul pasaj muzical din Divina Comedie, fiindcă apoi privirea lui Dante se îndreaptă spre taina lui Dumnezeu, pe care ne-o descrie pînă la un punct. Călătorul se află mereu în mișcare, toate se schimbă. Și înfățișarea lui Dumnezeu se modifică, odată ce virtutea lui Dante se desăvîrșește în cadrul ascensiunii. La început nu vede decît un punct, urmat de o mare imensă de lumină. Apoi, în strălucirea aceea orbitoare, cînd își încordează ochii, zărește trei cercuri, cuprinse unul în celălalt, ca o simbolistică pentru Tată, Fiu și Sfîntul Duh. Iată imaginile lui Dumnezeu: după un punct și după lumina copleșitoare, trei cercuri intersectate. Protagonistul își ascute iar privirile, vrea să afle mai mult – și atunci în centrul cercului din mijloc vede un chip de om, despre care înțelege că este Isus. Poate părea surprinzător că Demiurgul seamănă cu un om. Dar apoi pricepem că El a creat omul după chipul și asemănarea Sa. Prin urmare și Dumnezeu seamănă cu chipul uman, acolo, în adîncul său cel mai tainic. Dante este copleșit de uluire. Revelația continuă, protagonistul descoperă alte mistere, despre dubla natură, divină și umană a lui Isus. Dar, în clipa aceea, vorbirea i se taie. Epifania depășește conceptele, nu poate fi descrisă prin vorbe, nu mai poate fi nici măcar aproximată. Dante ne spune că a continuat să înțeleagă, dar n-a mai putut să exprime. Viziunea se termină și călătorul intră în rotirea universului, începe să se miște împreună cu toate ființele, cu iubirea și cu celelalte stele create de Dumnezeu.

Aceasta este, foarte pe scurt, călătoria lui Dante, expediția lui spre tainele existenței. Ce mi-am propus să fac în prezentarea de azi? Un lucru care pînă acum poate că n-a fost prea ușor, datorită condițiilor tehnice incomode. Am vrut să pun în paralel textul literar și proiecția sa muzicală, pentru a sublinia că nu trebuie să ne temem de Divina Comedie. Ea poate fi – și este – dificilă, complicată, prin imensa încărcătură de informații, cunoștințe, personaje, întîmplări, învățături filosofice, simboluri și, în general, prin mesajul abstract. Dar dacă știm să ne “apropiem” de ea, să găsim firul roșu al semnificațiilor concrete, lucrurile se limpezesc. Iar muzica, împletită cu poezia, ne oferă această posibilitate de lectură. Ba chiar ne dezvăluie o bogăție estetică, pe mai multe niveluri, uimitoare și, cred, imposibil de atins în vreo altă operă artistică.

Bibliografie:

1. http://www.worldofdante.org/music.html (10 nov. 2018);
2. Enrico Cardillo, Dante e la musica. In exitu Israel de Aegypto, http://recensioni-libri-tv.blogspot.com/2016/11/ben-ritrovati-oggi-cominciamo-una-nuova.html (10 nov. 2018);
3. Dante Alighieri, La Divina Commedia, 3 voll., annotata e commentata da Tommaso Di Salvo, con illustrazioni, Bologna, Zanichelli, 1993;
4. Dante Alighieri, Commedia, con il commento di Anna Maria Chiavacci Leonardi, volume primo: Inferno; volume secondo: Purgatorio; volume terzo: Paradiso, Milano, Arnoldo Mondadori Editore, raccolta I Meridiani, 1991, 1994;
5. L’Inferno, film di Francesco Bertolini, Giuseppe de Liguoro, Adolfo Padovan, Milano Films 1911, https://www.youtube.com/watch?v=J2stFacwDfg&fbclid=IwAR1pAypfeQhUkRuKrmTnISj7C4uqkM6OeTw7FXrnEAlbNjxFj1YpiWFvNrM (10 nov. 2018);
6. Laszlo Alexandru, Lectura lui Dante, https://lecturaluidante.wordpress.com (10 nov. 2018);
7. Alessandro Nicoli, Raffaello Monterosso, Musica, in Enciclopedia dantesca, Istituto dell’Enciclopedia Italiana, Roma, 1970, http://www.treccani.it/enciclopedia/musica_%28Enciclopedia-Dantesca%29/  (10 nov. 2018);
8. Maria Ann Roglieri, Music, in The Dante Encyclopedia, edited by Richard Lansing, London and New York, Routledge, 2010, p. 631-634;
9. Paul Walker, On Identifying and Performing the Chants in Dante’s Divine Comedy, http://www.worldofdante.org/comedy/dante/musicEssay (10 nov. 2018).

(va urma)

Publicitate