O conștiință activă (2)

Etichete

A.C. Cuza, antisemitism, evrei, fascism, Holocaust, Wilhelm Filderman

Filderman nu-i omul care să se descurajeze ușor, astfel că îi bombardează de-a lungul anilor cu scrisori, reclamații, sesizări și solicitări pe demnitarii îndreptățiți să pună capăt violențelor. Măcar să nu spună cineva că n-a știut. Le scrie epistole regilor care se succedă pe tron, iar aceștia îl asigură de bunele lor intenții. Merge în audiență la consiliul regent, ai cărui membri îl ascultă cu atenție și scutură din cap a neputință. Mobilizează forurile politice din Occident, și mai ales din SUA, pentru a le cere sprijinul, prin intermediul presiunilor care să impună democratizarea României. Participă la activitățile unor conferințe cu miză internațională (de pildă în vederea constituirii statului Israel), unde își cîștigă un prestigiu pe care-l convertește în alte eforturi de militantism pentru cauza românească.

Pe această mare agitată, confruntat cu răstălmăcirile, ostilitatea, viclenia, agresiunile și amenințările care plouau din toate direcțiile, reputatul om al legii nu se putea sprijini decît pe mintea sa lucidă, pe competențele sale profesionale, pe dăruirea sa inimoasă, reafirmată inclusiv în intervenții de la tribuna Parlamentului. “Încă o dată spun că noi nu ne considerăm a fi o națiune în cadrul unei națiuni, ci o minoritate etnică. Originea etnică a unei persoane nu este o chestiune de opțiune, ci o realitate istorică. / Nu am aceeași origine etnică cu românii. Strămoșii mei nu au sosit în Dacia cu legiunile lui Traian. Probabil că ei au venit de pe Muntele Sinai, din Palestina, și probabil că au rătăcit timp de secole înainte de a ajunge aici. Însă provoc pe orice român care descinde din Traian să-mi spună că el este mai patriot sau mai bun cetățean decît mine ori decît orice alt cetățean evreu al României. / Chiar dacă originea mea este alta decît a românilor, mă consider asimilat în întregime și la modul absolut și am la inimă aceleași interese materiale și politice ca și ei. (…) Minoritatea noastră etnică s-a statornicit în cadrul națiunii române – însă este limpede că intenționăm să menținem vii tradițiile noastre religioase și culturale, care reprezintă moștenirea umanității. Nu-mi este rușine că sunt evreu; dimpotrivă, am toate motivele de a fi mîndru. Fiecare popor are propriul său drept la glorie. Poporul evreu nu invidiază alte popoare, deoarece noi ne numărăm între cei care probabil au contribuit cel mai mult la civilizația mondială. / Chiar dacă sunt diferit din punct de vedere etnic și religios de concetățenii mei români, am absolut aceleași interese ca și ei. Vorbesc despre național în sensul întregii națiuni. O națiune reprezintă totalitatea cetățenilor care trăiesc într-o anumită țară.”

Din păcate mersul vremii, care prefigura venirea la putere a hitlerismului, îi stătea împotrivă. Bîjbîiala politică a etapei – pe care alții o consideră cea mai glorioasă din istoria României – este consemnată cu amărăciune. “Guvernele veneau și plecau, însă puțin sau nimic nu se schimba. Nu aveau doctrine, nici perspective politice; ele serveau facțiunile interne și presiunile internaționale; erau sfîșiate de contradicții de nerezolvat. Era aceeași vorbărie grandilocventă, aceeași nehotărîre în problemele serioase, aceeași pendulare între inerție și izbucniri de energie.”

Pe fondul indeciziei, a corupției și a duplicității guvernanților, care se roteau cu repeziciune, propaganda antisemită, accentuată sub coordonarea lui A.C. Cuza (căruia i se rezervă un portret devastator, pe bază de fapte concrete: laș, parvenit, plagiator, mincinos, demagog, incompetent), sfîrșește prin coruperea mentalităților. “Puțin cîte puțin, excesele antisemite au devenit o psihoză colectivă. Ceea ce ani de zile păruseră a fi doar manifestări izolate, pentru care erau răspunzători doar indivizi ori grupuri extremiste, acum înghițise întreaga societate românească. Prin tineret și prin femei, cele mai influențabile categorii, întreaga națiune lăsa impresia că este cuprinsă de o nebunie fără nume. / Simțul moral, distincția dintre bine și rău, nu se mai regăsea în relațiile cotidiene dintre cetățeni. Vocile celor care încercau să exprime o gîndire independentă deveneau tot mai tăcute și mai izolate. Un val de isterie pusese stăpînire pe opinia publică. Atmosfera era otrăvită de mituri barbare despre «puritatea națională», despre «sînge», despre crima rituală. / Asasinarea prefectului la Iași a ilustrat starea de fapt.”

În vara anului 1939, Wilhelm Filderman se afla în Franța împreună cu soția lui. Intuiția politică i-a semnalat, cu mare acuitate, că vor urma lucruri extrem de grave și cei doi au decis să se refugieze în SUA. Totuși o pregătire atentă a plecării definitive era obligatorie. Militantul pentru valorile democratice s-a întors la București ca să-și pună ordine în lucruri. Aici a observat cu îngrijorare că situația s-a deteriorat suplimentar. “Un sfert de veac în slujba comunității evreiești din România m-a familiarizat profund cu nevoile evreilor, cu durerea acestora, cu situația lor disperată. Ei aveau nevoie de mine, iar eu aveam nevoie de lumea lor; viața mea nu avea nici un sens fără ei. Eram un luptător experimentat; îmi cunoșteam drumul prin jungla legislativă și știam cum să mă adresez celor de la putere. Și, s-ar putea spune acum, aveam curajul necesar. / Nu puteam să-mi părăsesc poporul; locul meu era în mijlocul lui. I-am spus soției că voi rămîne în România. Plină de curaj, ea mi s-a alăturat. Cu ea de partea mea, m-am aruncat înapoi în luptă.” Evenimentele sîngeroase ale Holocaustului aveau să i se desfășoare sub priviri.

Reclame

Manipularea prin Wikipedia

Etichete

antisemitism, crime de razboi, manipulare, Mircea Vulcănescu, Wikipedia

Ieri m-am gîndit să verific ceva pe Wikipedia, o “enciclopedie liberă”, la care “poate contribui oricine”. Voiam să văd niște detalii despre un scriitor român, condamnat pentru crime de război, care a dat numele unui liceu din București. Am citit în introducerea articolului:

Mircea Vulcănescu (3 martie 1904, București – 28 octombrie 1952, Aiud) a fost un economist, filolog, filosof, publicist, sociolog, teolog și profesor de etică român, victimă a represiunii comuniste din România.

De mirare în cîte domenii ale cunoașterii intelectuale s-a ilustrat, în așa scurt timp, personajul care, în timpul războiului, participa la ședințele de guvern alături de Mareșalul Ion Antonescu și venea cu propuneri originale privind jefuirea evreilor. Bietul de el – a fost o victimă.

Oare alții tot așa îl văd? Pagina în franceză e de asemeni înflăcărată, cît privește capacitățile lui profesionale (traduce fix ce-a găsit pe românește). Însă adaugă și reversul medaliei, dînd tîrcoale realităților istorice:

Mircea Vulcanescu, né le 3 mars 1904 à Bucarest et mort le 28 octobre 1952 à Aiud, est un économiste, linguiste, philosophe, journaliste, sociologue, théologien et professeur d’éthique roumain. Membre du gouvernement fasciste d’Antonescu, il fut accusé par le régime communiste de crimes de guerre à l’issue de la Seconde Guerre mondiale.

Pagina în engleză mai taie din coada cîrnatului de elogii profesionale și punctează sec: personajul n-a fost doar “acuzat” de “regimul comunist”, ci a fost “condamnat” pentru “crime de război”. Ah, deci n-a fost tocmai victimă inocentă, cum eram convins pînă acuma?

Mircea Aurel Vulcănescu (3 March 1904, Bucharest – 28 October 1952, Aiud) was a Romanian philosopher, economist, ethics teacher and sociologist, and convicted war criminal.

Enciclopedia Wikipedia ne oferă lecturi plăcute, unde putem învăța lucruri interesante despre lume și viață.

P.S. În urma apariției acestui articol în presa electronică și a discuțiilor pe care le-a suscitat, articolul despre Mircea Vulcănescu din Wikipedia în limba română a fost completat.

Recuperarea lui Mircea Vulcănescu?

Etichete

antisemitism, dezbatere, evrei, Holocaust, lege, mareșalul Ion Antonescu, Mircea Vulcănescu

În ultima perioadă a revenit pe scena publică discuția în legătură cu Mircea Vulcănescu. Ocazia a fost dată de rebotezarea liceului tehnologic din sectorul 4 al Capitalei, care-i purta numele. Oficialitățile statale au constatat că se impunea schimbarea numelui școlii, în virtutea legii 217/2015, care interzice elogierea prin statui, nume de străzi și nume de instituții a celor condamnați pentru crime de război. În discuțiile stîrnite pe marginea subiectului, în afară de cei ce-au protestat, reafirmînd valoarea intelectualului omagiat, au fost unii care s-au îndoit de temeinicia reprobării sale. Poate că unele fapte de odinioară le vor împrospăta memoria.

Mircea Vulcănescu a fost judecat și condamnat pentru apartenența și activitatea sa din guvernul totalitar al mareșalului Antonescu. În calitate de expert, a contribuit la spolierea comunității evreiești în timpul Holocaustului. De pildă, în ședința Consiliului de Miniștri din 19 noiembrie 1941 s-a discutat, printre altele, propunerea lui Ion Antonescu privind perceperea unei taxe bănești de la toți evreii. În dezbatere a ajuns suma efectivă. Unii au propus 30.000 lei. Alții au observat că e o sumă mare, care nu va putea fi achitată de evreii săraci. Măsura trebuie să fie corectă. “Este drept ca un om sărac să plătească 30.000 lei, ca și un Rotschild?” (I. Antonescu). Trebuie stabilite “cote proporționale” (idem).
“G-ral I. Sichitiu: Un plafon mai mic este mai echitabil. Să pornim de la cifra de 10.000.
M. Antonescu: Zece mii este prea puțin.
G-ral I. Sichitiu: Cincisprezece mii.
Mareșal I. Antonescu: Treizeci de mii e prea mult.
M. Antonescu: Dar între 10.000 și 30.000 este diferență.
M. Vulcănescu: Reprezintă trei miliarde.
G-ral N. Stoenescu: Reprezintă două miliarde și ceva.
Mareșal I. Antonescu: Dar dacă un evreu are 7 membri în familie?
M. Antonescu: Copiii și femeile nu plătesc.
G-ral N. Stoenescu: Cu 30.000 lei cotă minimă, avem două miliarde pe an.
M. Vulcănescu: Comunitatea dispune de această sumă. Poate plăti această sumă.
Mareșal I. Antonescu: Poate?
M. Vulcănescu: Da.
Mareșal I. Antonescu: Bine. Faceți aceasta. Prin urmare, și în această privință trebuie să apară în comunicat ceea ce am hotărît acum” (vezi Arhivele Naționale ale României, Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. V, octombrie 1941-ianuarie 1942, ediție de documente întocmită de Marcel-Dumitru Ciucă, Maria Ignat, București, 2001, p. 174. Pasajul a fost reprodus și într-o ediție mai accesibilă publicului larg, în vol. lui Dennis Deletant, Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu și regimul său. 1940-1944, traducere de Delia Răzdolescu, Buc., Ed. Humanitas, 2008, p. 124-125.)

În cadrul dezbaterilor recente au fost invocate, prin reproducere fragmentară, cîteva opinii pozitive, formulate la adresa reputației intelectuale a lui Mircea Vulcănescu de către Jean Ancel. Dacă tot a fost menționat, istoricul evreu merită stima de-a nu fi răstălmăcit. Iată cîteva pasaje concludente pe acest subiect, din lucrarea sa Distrugerea economică a evreilor români (București, 2008). “Antonescu a decis ca rublele colectate de la populația din teritoriile eliberate să fie folosite parțial pentru confiscarea leilor deținuți de evrei, la o rată de schimb de 8 lei pentru o rublă. Dar subsecretarul de stat de la Ministerul de Finanțe, Mircea Vulcănescu, și responsabilii Băncii Naționale pe probleme tehnice au stabilit o rată de 40 de lei pentru o rublă, iar banii confiscați de la evrei au fost folosiți pentru a-i compensa pe țăranii români din aceste teritorii” (p. 231-232).

“Preschimbarea rublelor deținute de populația din teritoriile cucerite nu se încheiase încă. Subsecretarul de stat Mircea Vulcănescu a stabilit data de 25 octombrie ca termen limită pentru această operațiune. Într-o circulară adresată prefecților, primarilor și altor oficiali, acesta a hotărît ca declarațiile privind numărul rublelor pe care o persoană dorea să le convertească în lei să fie depuse nu mai tîrziu de această dată; întîmplător, acesta a menționat și inventarele întocmite în diverse lagăre cu privire la rublele deținute de evrei” (p. 235-236).

“Trebuie reținut că persoana numită să supravegheze confiscarea banilor deținuți de evrei, cea care semna clarificările trimise guvernatorului Basarabiei în numele ministrului de Finanțe, era Mircea Vulcănescu, un expert pe probleme fiscale și unul din intelectualii proeminenți ai acelei perioade” (p. 236).

“La 9 decembrie, subsecretarul de stat Vulcănescu a găsit necesar să-și reitereze instrucțiunile scrise conform cărora trebuia predat un inventar, aurul și argintul care nu erau sub formă de bijuterii să fie înmînate Trezoreriei Statului, iar bijuteriile vîndute prin intermediul Casei de Amanet” (p. 247).

“La 10 aprilie 1941, Vulcănescu i-a înmînat un memoriu detaliat ministrului de Finanțe, care, la rîndul lui, i l-a dat mai departe lui Antonescu. În acest memoriu, Vulcănescu, unul din reprezentanții de excepție ai intelighenției române, a scris că, pe viitor, aurul va rămîne măsura puterii și a independenței economice și că România trebuie să continue să strîngă prețiosul metal, astfel că, atunci cînd ‘ne vom elibera de constrîngerile războiului’, să se poată alătura sistemului economic al statelor cu economie liberă de piață” (p. 251-252).

Sînt simptomatice aceste discuții pentru manevra de presă – cam grosolană, la o privire de sus – pusă în scenă. Se ia un membru al guvernului totalitar al lui Ion Antonescu, complice activ la persecuțiile din timpul Holocaustului, responsabil în solidar cu toate deciziile guvernamentale ce au condus la eliminarea economică și decimarea fizică a unei comunități. Sînt înlăturate cu bisturiul toate informațiile negative despre individ, sînt atacați la persoană cei care solicită menținerea lui în oprobriu și se pretinde modificarea legii, pentru a fi reabilitat infractorul.

Drumul european, democratic, al României de azi are nevoie de modele pozitive, nu de  întoarcerea pioasă la scenariștii jafului și ai crimei.

Banalitatea răului

Etichete

amintiri, antisemitism, Basarab Nicolescu, Constantin Noica, hitlerism, Vintilă Horia

Recentele discuţii din spaţiul public, vizînd reabilitarea gazetarului hitlerist Vintilă Horia, îmi amintesc – prin mobilul care-i îndeamnă pe unii vorbitori – de o situaţie neplăcută, la care am fost obligat să asist cu cîţiva ani în urmă. Am participat în 2008 la sesiunea internaţională de comunicări ştiinţifice a Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, cu o lucrare despre tinereţea lui Constantin Noica. Porneam de la recent apăruta pe-atunci carte a lui Sorin Lavric, pe care o supuneam unei analize critice şi o confruntam cu cercetarea efectivă, din arhive, asupra activităţii publicistice extremiste a lui Noica. Veneam cu o amplă argumentaţie, pe text, cu citate şi bibliografie. De pildă cu aşa ceva: “Legiunea n-a visat să facă o ţară mai bună, a năzuit să fie o ţară mai bună. De veţi avea fapte şi nu veţi crede şi fi – ce se va alege de strădania voastră? Legiunea a înţeles să facă o altă ţară prin desăvîrşirea tipului de om dinlăuntrul ei. Cine este bun face binele în chip firesc. Iar Legiunea a voit această minune românească, să ridice o generaţie care să facă binele în chip firesc” etc. Sau aşa ceva: “Astăzi sîntem sub un anumit har. Horia Sima nu pune impozite pe lefuri: pune în mişcare sufletele” etc. Sau aşa ceva: “Nu e de ajuns să spui «Jos jidanii şi înstrăinaţii», ci trebuie să devii tu însuţi un ins în stare să înfrunţi pe străini şi înstrăinaţi” etc.

Mă aflam în cadrul unui institut care desfăşoară studii de specialitate, eram înconjurat de scriitori, profesori, cercetători, arhivişti, supravieţuitori din Holocaust. Surprizele penibile păreau excluse. Şi totuşi, în etapa de intervenţii pe marginea prezentărilor, am fost ţinta unei contestări încinse. Un domn în vîrstă, evreu respectabil şi martor a numeroase persecuţii antisemite, el însuşi un studios în domeniu, m-a interogat aspru de ce mi-am ales o asemenea temă ştiinţifică. Apoi ne-a povestit, pe un ton din ce în ce mai înfierbîntat, că l-a cunoscut personal pe Constantin Noica, în anii ‘70-‘80. El ne poate garanta că era vorba despre un om foarte cumsecade, cu o înfăţişare modestă, cu o ţinută cuviincioasă. Avea chiar şi prieteni evrei. Stătea de vorbă cu toată lumea, purta un loden ros, de pe care îi căzuse un nasture. La un moment dat au mers împreună la ştrand, i-a prins ploaia pe drum. Aşadar lucrarea mea nu se referă la omul pe care el l-a cunoscut foarte bine şi despre buna-cuviinţă a căruia el poate depune oricînd mărturie.

Am încercat să-i explic politicos că nu-i contest mărturia autobiografică. Dar eu mă refer, în lucrarea mea, la anii ‘40, pe cînd el ne vorbeşte despre anii ‘70. Poate că este vorba despre două realităţi (şi două personalităţi) foarte diferite, chiar dacă au purtat acelaşi nume. Omul mă întrerupea cu mînie. Am trecut să-i detaliez că n-am inventat eu citatele extremiste, ele există în presa vremii, i le pot fotocopia şi trimite cu poşta ca să se convingă. Omul mă contesta cu furie. Am conturat ideea că nu eu sînt vinovat, prin faptul că stau să conspectez realitatea, ci poate chiar personajul care a provocat, prin articolele exaltate din anii ‘40, acea realitate incontestabilă. Omul protesta furibund. Pînă la urmă au intervenit moderatorul şi ceilalţi participanţi la dezbatere, pentru a-l reduce la tăcere. Nu mai ţin minte dacă n-a fost cumva trimis afară pentru a se calma.

De ce mi-am amintit această întîmplare? Pentru a sublinia că nu mă convinge fizicianul Basarab Nicolescu, atunci cînd vine să declare cu seninătate în Adevărul: “L-am cunoscut foarte bine pe Horia, eram buni prieteni. Nicio nuanţă de antisemitism sau de legionarism. Era anticomunist”. L-aş întreba pe domnul academician cum comentează – semantic, stilistic, simbolic, politic – următorul citat din bunul său prieten Horia: “Germania lui Adolf Hitler [este] o valoare asemănătoare, ca forţă şi întindere, religiei în Evul Mediu sau artei în timpul Renaşterii”. “Acest «homo europaeus», cel dintîi dintre cei mai mari, acel ce s-a încumetat să distrugă o prejudecată şi să dovedească, cu strălucite argumente, forţa nepieritoare a Europei, este Adolf Hitler. Discursul său este acela al veacurilor care vorbesc încă de pe turlele catedralelor şi al basilicelor, din fundurile bibliotecilor şi al muzeelor şi de pe culmea aceea de umanitate care se numeşte europenism” (“Homo europaeus”, în “Sfarmă-piatră”, 17 decembrie 1941).

Mă întristează să văd că fizicianul Basarab Nicolescu răspîndeşte, în anul 2016, în ziarul Adevărul, propaganda mareşalului Ion Antonescu, potrivit căruia populaţia civilă evreiască a fost ucisă în Holocaust pentru că a agresat armata română: “Vintilă Horia vorbeşte despre evreii care au asasinat ofiţeri români, la intrarea în Basarabia. Dar acest lucru este un fapt”. L-aş întreba pe domnul academician cum comentează – semantic, stilistic, simbolic, politic – următorul citat, prin care bunul său prieten Horia justifica uciderea evreilor, la cîteva zile după Pogromul de la Iaşi: “lumea va redeveni liberă, pentru că Izrael va înceta să existe” (“Declinul iudaismului”, în “Sfarmă-piatră”, 2 iulie 1941).

Poate că pasajul “ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală” este un citat prin intermediar, din alt autor, cum insistă pedant fizicianul Basarab Nicolescu. Dar cum comentează domnul academician – semantic, stilistic, simbolic, politic – următoarea opinie a bunului său prieten Horia: “E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent şi nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrşită realizare artistică. (…) Să nu se uite că acel ce conduce destinele Romei a fost, cîndva, un filosof, un romancier şi un poet… Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei… Spuneam la început că fascismul e o operă de artă, o nouă renaştere italiană. Şi nu se poate să nu fie aşa, de vreme ce acel ce a creat-o e artistul cel mai genial, născut din fruntea de azur a Romei eterne” (în “Gîndirea”, nr. 8/1937).

Nu aştept de la Basarab Nicolescu poveşti despre lodenul ros, fără un nasture şi drumurile la ştrand pe care le-a făcut şi el – eventual – cu Vintilă Horia. Singurul lucru pe care-l mai aştept din partea lui e un strop de decenţă.

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (5)

Etichete

antisemitism, Cuvintul, interbelic, istorie literara, Marta Petreu, Mihail Sebastian, nazism, ziarist

Sebastian şi nazismul

O soluţie pentru clarificarea dezbaterii este să refacem, cu adevărat, drumul spre textele publicate de gazetarul evreu în Cuvîntul. Ele pot fi grupate pe mari arii politico-jurnalistice, iar tematica lor poate fi reconstituită prin explorarea întregului puzzle. Marta Petreu ne transmite, în mod surprinzător, că Mihail Sebastian avea o accentuată predispoziţie totalitară şi s-a mlădiat pe manevrele oculte ale şefului său, Nae Ionescu. Tînărul scriitor s-a disociat doar în mod formal de hitlerism, fiindcă era un regim lipsit de “ironie”, care intervenea în “viaţa particulară” a oamenilor, mai fiind şi antisemit(32). Monografa ne asigură hotărîtă că “punctul lui de vedere, copiat la indigo de la Nae, este al unui filosof care priveşte «fatalităţile universului» de sus, de la înţelegerea istoriei ca «alternanţă de creaţie şi distrugere». El descrie fenomenele şi le acceptă pentru simplul fapt că ele există”(33). Lansată în confecţionarea abuzivă a unui portret de publicist extremist, romanciera se vedea stînjenită de ponderea semnificativă a textelor antihitleriste ale lui M. Sebastian, din epocă, şi a ales să le diminueze amploarea, să le răstălmăcească mesajul, sau să le ascundă pur şi simplu existenţa în peisaj. Activitatea antinazistă a gazetarului din acea perioadă a fost, în realitate, dintre cele mai ample şi insistente. Ziaristul interbelic era perfect conectat la evenimentele vremurilor sale şi le percepea cu mare acuitate gravitatea. A încercat, prin forţa ironică a stilului şi sagacitatea observaţiilor sale, să tragă un semnal de alarmă către publicul cititor. Dictatura instaurată de Adolf Hitler a fost batjocorită cu cele mai diverse argumente şi pentru cele mai precise motive. Fanatismul nazist al populaţiei civile germane, care urma să-şi primească pedeapsa odată cu mersul istoriei, a fost biciuit la scenă deschisă.

“Ziarul hitlerist Hanauer Anzeiger, care apare în orăşelul Hanau din Hessa, publică la rubrica anunţurilor următoarele rînduri, reproduse fără comentarii de o revistă pariziană: «Wilhelm şi Elfriede Gruber Schaefer au onoarea să anunţe naşterea robustului lor hitlerist Heinrich-Gerhard Gruber». / Este fără îndoială un exemplu de zel politic, despre care se poate spune că e cel puţin excesiv. Să faci amor cu programul partidului în mînă şi să alternezi cuvintele tandre cu declaraţiile de principiu, astfel încît, după nouă luni, să dai naştere unui mic ideolog – iată un record demn de remarcat. Politica se ia la întrecere cu biologia şi nu m-aş mira s-o învingă. Astfel grija tinerelor femei însărcinate nu va mai fi de aici înainte să ştie dacă pruncul ce-l poartă în pîntece este băiat sau fată, ci pur şi simplu dacă este conservator sau revoluţionar. / Vom auzi într-o zi la Capşa un scurt dialog care ar fi făcut altădată fericirea bunului nostru Caragiale. / – A născut nevastă-mea azi noapte. / – Felicitările mele. Ce? / – Un naţional liberal de nuanţă ducistă. / (Căci vedeţi, la noi, determinarea sexului… politic are să fie mult mai dificilă, din cauza diversităţii de programe. În schimb, paternitatea are să fie mai lesne de stabilit. Fiindcă dacă d-ta eşti, să zicem, ţărănist şi nevasta are să-ţi nască un averescan, trădarea va fi dovedită.) / Gluma însă merită să fie oprită aici, pentru un comentariu mai grav. Într-adevăr, nu e revelator micul anunţ din Hanauer Anzeiger? El explică, dacă te gîndeşti bine, o parte bună din misterul german actual. El ne face să bănuim cîtă farsă, cîtă naivitate, ce amestec de prostie şi ingenuitate intră în complexul hitlerismului triumfător. Un sentiment general de disperare desigur, dar mai ales o vastă acumulare de mici vanităţi, mici răbufneli, mici visuri eroice, mici vocaţii de general ratat. În această învălmăşeală este simbolică naşterea lui Heinrich-Gerhard Gruber, care n-a apucat să fie copil şi a devenit deodată hitlerist.”(34)

Unele afirmaţii, de mare încărcătură premonitorie, tipărite negru pe alb de Mihail Sebastian în primăvara lui 1932, sînt în măsură să uluiască: “Într-o zi, Heinrich-Gerhard, vei muri strivit pe asfalt într-o încăierare de stradă sau vei sîngera în noroi, într-un nou război mondial – şi se vor găsi oameni care să nu înţeleagă nici atunci că moartea ta nu se datoreşte gloanţelor duşmane, ci imbecilităţii omeneşti de azi şi de totdeauna.”(35)

Apariţia lui Hitler şi a guvernării sale autoritare se datorează unui dezastru nu doar în plan politic, ci şi în cel social-economic, care a împins la soluţii instinctive de refugiu, amplificînd anarhia şi decăderea de ansamblu a moravurilor: “Ordonanţa guvernului Papen, prin care regulamentează în Germania dansul, înotul, sărutul şi costumul de bae, seamănă grozav cu măsurile de acelaşi fel, luate de Mussolini în Italia, mai demult. Este în firea oricărui regim opresiv să intervină în viaţa particulară a oamenilor şi să o «moralizeze». Un dram de ironie le-a lipsit totdeauna dictatorilor. (…) Da, oricît de paradoxal ar părea acest lucru, cred că hitlerismul şi nudismul sînt două simptome ale aceluiaşi proces istoric. Nudismul, cu proporţiile impresionante pe care le-a luat în Germania, vine din necesitatea obscură de a se libera, de a se rupe de forţele apăsătoare ale marasmului zilnic, necesitatea de a lua lucrurile de la capăt, de la început, în lumină, în soare, în uitare. Este un efort tragic şi în acelaşi timp pastoral. Pervers dacă vreţi, ca manifestare, dar pur şi trist ca resort. / Nu acelaşi dor de uitare şi începere de viaţă nouă a dat în ordine politică momentul lui Hitler? Noi, din afară, putem judeca desigur cu severitate şi ironie mascarada acestui isteric blond. Şi el poate fi realmente un caraghios. Nu mai puţin complexul sufletesc care i-a dat naştere este profund, răscolitor şi capital.”(36)

Iluzia de arianism şi puritanism al rasei este o aberaţie, atîta timp cît umblă vorba că însuşi Führerul are origini necurate, care sînt comentate sarcastic în coloanele Cuvîntului: “Doctorul Fritz Gerlich a scris şi a publicat un studiu foarte serios şi ştiinţific în care dovedeşte că «frumosul Adolf», cum i se zice familiar, este din punctul de vedere al rassei, un tip alpin-mongol. Descoperirea este cutremurătoare, căci după dogmele hitlerismului, neamţul autentic, neamţul pur sînge, neamţul 100%, trebuie să fie neapărat şi exclusiv un tip nordic-germanic. Înţelegeţi catastrofa – nu-i aşa? – şi băgaţi de seamă cum această simplă schimbare de termeni poate să destrame dintr-o dată întreg edificiul naţional-socialist, lăsîndu-l fără bază antropologică. / Doctorul Gerlich a adus în sprijinul constatării sale o serie de fotografii ale lui Hitler, măsurîndu-i craniul şi studiindu-i conturul.”(37)

Hitler este persiflat fiindcă îşi încalcă principiile de puritate rasistă, atunci cînd ia cu împrumut patru milioane de mărci de la un bancher evreu. Totodată acesta din urmă este reprobat sardonic, fiindcă îşi investeşte banii în baraca şubredă a hitlerismului: “Între Adolf Hitler şi Marcu Wellenberg, cel care se păcăleşte, şi se păcăleşte cumplit, nu este Adolf, ci Marcu. Nu fiindcă încurajează o operă de distrugere a propriului său neam. Doamne fereşte! Ci pentru că face o proastă afacere. / Ca bancher şi ca ovrei, ar fi trebuit să ştie că baraca hitleristă merge prost şi că în nici un caz o ipotecă asupra ei, chiar de rangul întîi, nu va putea niciodată acoperi patru milioane de mărci sănătoase. Ei bine, cînd un strateg ca Adolf Hitler izbuteşte să ducă în aşa hal de nas pe un zaraf ca Marcu Wellenberg, însemnează că principiul rassist repurtează una din cele mai straşnice victorii ale sale şi că, în versiune modernă, Siegfried îl ucide încă o dată pe balaur, Siegfried chemîndu-se însă de astă dată Adolf, iar balaurul Marcu.”(38)

Heinrich Mann, intelectualul demn, vertical şi independent – care tocmai a fost destituit din fruntea Academiei Germane şi a fost alungat de o dictatură obtuză –, stîrneşte admiraţia vibrantă a lui Mihail Sebastian: “Nu mai departe decît ieri, hitlerismul a sărbătorit una din primele lui mari izbînzi: scriitorul Heinrich Mann a fost alungat de la prezidenţa Academiei germane. Spiritul pur, tradiţia prusacă 100 la sută, instinctul naţional îşi recapătă astfel drepturile integrale în artă. / Heinrich Mann este într-adevăr un personagiu subversiv. Poate nu prin cărţile sale – romane, poezii, eseuri şi studii critice – cărora Adolf Hitler n-a avut probabil timp să le citească titlurile, dar cu siguranţă prin atitudinea sa socială, prin eleganţa şi prin sobrietatea sa de scriitor. Din capul locului şi principial, un om care, în loc să strige prin berăriile bavareze Heil Hitler!, se ascunde prin bibliotecă şi se ocupă cu cărţi este un individ suspect. Dacă n-ar fi decît motivul ăsta şi încă ar fi de ajuns. / Pentru Heinrich Mann, cazul se agravează cu alte elemente de-a dreptul criminale. Acest domn a făcut cîteva acte de trădare patentă. A fost la Paris. A vorbit acolo despre pace. A pretins în cîteva conferinţe (ţinute – oroare! – în franţuzeşte) că există un spirit european, că acest spirit este mai creator, mai politic şi mai realist decît toate doctrinele şovine din lume. A susţinut în fine că problema franco-germană nu este la urma urmelor insolubilă şi că în limpezirea ei tunurile nu sunt de strictă necesitate. Aceste infamii, Heinrich Mann le-a spus critic şi sobru, cu foarte multe rezerve faţă de politica franceză, dar de asemeni cu multă dojană pentru sistemele politicei germane. Ori nu este tolerabil ca un om să vorbească în anul 1933 cu atîta libertate de spirit, cu atîta degajare, călcînd peste prejudecăţi, peste minciuni şi peste locuri comune, trecînd sub controlul conştiinţei sale toate gogoriţele patetice care circulă prin lume şi încercînd să-şi fixeze în avalanşa acestor declamaţii unanime, un post de observaţie calm şi lucid. Cine este acest cutezător şi în ce calitate îşi rezervă asemenea drepturi? Un intelectual? Ce e aia? Ce uniformă poartă? Ce număr de ordine? Şi ce parolă?”(39)

În altă intervenţie de mare impact civic, din aceeaşi perioadă, Mihail Sebastian se miră că ipocrizia bolşevică şi cea nazistă, cot la cot, pretind a lupta “împotriva duşmanilor civilizaţiei”. E vorba, totuşi, de o scandaloasă substituire de roluri, ce trebuie penalizată. “Hitlerismul este prin structură adversarul civilizaţiei. Nu din obscurantism (ceea ce ar fi o obiecţie democrată) şi nici din cruzime (ceea ce ar fi o copilărie), ci din necesitate. Din necesitate revoluţionară. Orice revoluţie este anti-culturală – şi nu e greu de înţeles pentru ce. / O cultură însemnează o serie de valori, o ierarhie de valori, un sistem şi un spirit. O revoluţie nu poate porni decît de la răsturnarea acestora. / Cînd 10 ani de zile, Europa a strigat că bolşevismul este o barbarie, Europa nu greşea. Bolşevismul era o barbarie în raport cu civilizaţia şi cultura europeană. Exact în acelaşi raport este şi hitlerismul o barbarie. El este obligat de legile sale de viaţă să lupte, să conteste şi să anuleze toate valorile actuale de civilizaţie şi de cultură. / De altminteri, o face făţiş şi fără ipocrizie”(40).

Gazetarul, aflat pe marginea prăpastiei unui nou război mondial, arăta o uimitoare luciditate în denunţarea dictaturilor de stînga şi de dreapta, a demagogiei ce marca viaţa diplomaţiei internaţionale: “O fotografie din ceea ce se cheamă «culisele» conferinţei de la Londra îl arăta zilele trecute pe d. Litvinov în conversaţie cu d… von Neurath. Ambii convivi păreau să fie în excelentă dispoziţie şi în perfectă amiciţie. Emisarul Berlinului şi emisarul Moscovei. Al acelui Berlin, unde muncitorii suspecţi de cel mai vag marxism sunt executaţi fără vorbă şi fără forme. Şi al acelei Moscove, unde aceeaşi operaţie se petrece invers, pentru indivizii bănuiţi de burghezie. / Reprezentînd două sisteme de teroare ideologică opuse, cei doi domni în frac îşi surîdeau totuşi cordial, cum se cuvine între oameni bine crescuţi. Încă odată, mondenitatea se dovedeşte mai tare decît politica.”(41)

Alte articole, în aceeaşi direcţie, combat cu arme dintre cele mai diversificate aberaţia nazistă. Odată se ironizează propunerea feministelor hitleriste de-a se boicota fardurile şi rujurile franţuzeşti: moda oricum sfidează timpurile şi interdicţiile, ea se impune în ciuda tuturor opreliştilor(42). Altă dată, umoristul mimează uimirea cînd citeşte cuvintele lui Hitler, care afirmase că “va face o derogare de la programul partidului şi va îngădui să fie lăsaţi în diverse posturi tehnice experţi economici şi financiari, chiar dacă nu sunt naţional-socialişti”. Dar dacă s-a creat deja o breşă, “atunci nu cumva în toate aceste ramuri de activitate, ca şi în economie, certificatul de hitlerist devine insuficient pentru a legitima o competenţă?”(43). Alteori ziaristul persiflează ordinul salutului nazist obligatoriu, ori de cîte ori se intonează imnul hitlerist, şi aminteşte de Wilhelm Tell, eroul lui Friedrich Schiller, şi notoria sa insubordonare civică, lăudată într-o dramă în cinci acte. Iată cum Schiller însuşi se împotriveşte hitlerismului(44). Cu alt prilej, M. Sebastian îşi exprimă oroarea şi revolta în faţa deciziei naziste de-a le impune bolnavilor Sterilizarea higienică(45). Pînă şi culorile steagului lor, în loc să-i inspire respect, îi readuc în amintire trecutul criminal al Germaniei(46).

Partizanatul exprimat cu atîta determinare de M. Sebastian intra fireşte în coliziune cu interesele şi părerile tipărite de conducătorul ziarului, Nae Ionescu. Acesta din urmă, îndeosebi după a doua jumătate a anului 1933, a pornit să reabiliteze, în rîndul opiniei publice româneşti, imaginea Germaniei naziste. În septembrie ‘33, de pildă, se simţea dator să denunţe supărat “o campanie metodică dacă nu de denigrare, cel puţin de pasionată opoziţie împotriva ordinei naţional-socialiste (…) care îşi trage originea sau din cercurile evreieşti din lumea întreagă sau din cancelariile statelor din apus”. La o asemenea conspiraţie mondială împotriva Führerului, noi n-ar trebui să fim părtaşi(47). Cîteva săptămîni mai tîrziu, acelaşi Nae Ionescu le explica tuturor cît e de normal că Germania s-a retras de la conferinţa dezarmării de la Geneva, declarînd că iese şi din Liga Naţiunilor: un popor tînăr şi energic, “plin de puteri creatoare”, nu mai poate accepta injustiţiile fostelor tratate de pace(48).

După cum se vede cu ochiul liber, opiniile pe tema hitlerismului şi a Germaniei naziste, exprimate de Magistru şi de Discipol, în paginile Cuvîntului, se bat cap în cap, deşi sînt tolerate de polifonia publicaţiei. Surpriza apare doar odată cu monografia Martei Petreu care, bazîndu-se pe faptul că cititorii secolului XXI n-au frecventat, cu mic, cu mare, presa românească interbelică, ne povesteşte azi, cu elan, că opţiunile politice ale lui Nae Ionescu şi ale lui Mihail Sebastian ar fi fost “trase la indigo”(49).

Note:

(32) Marta Petreu, op. cit., p. 71.

(33) Marta Petreu, op. cit., p. 86.

(34) Mihail Sebastian, Heinrich-Gerhard Gruber, în Cuvîntul, marţi, 26 aprilie 1932, p. 1.

(35) Idem, ibidem.

(36) M. Sb., Hitler şi nudismul, în Cuvîntul, joi, 18 august 1932, p. 1.

(37) M. Sb., Adolf Hitler – mongol, în Cuvîntul, vineri, 2 decembrie 1932, p. 1.

(38) Amyntas, Adolf şi Marcu, în Cuvîntul, sîmbătă, 28 ianuarie 1933, p. 1.

(39) Amyntas, Heinrich Mann dat afară, în Cuvîntul, miercuri, 1 martie 1933, p. 1.

(40) Mihail Sebastian, “Duşmanii civilizaţiei”, în Cuvîntul, sîmbătă, 5 august 1933, p. 1.

(41) Mihail Sebastian, Doi oameni în frac, în Cuvîntul, joi, 6 iulie 1933, p. 1.

(42) Mihail Sebastian, Ideea doamnei Von Gelinck, în Cuvîntul, joi, 4 mai 1933, p. 1.

(43) Mihail Sebastian, Chiar dacă nu sunt hitlerişti…, în Cuvîntul, luni, 10 iulie 1933, p. 1.

(44) Mihail Sebastian, Wilhelm Tell şi salutul roman, în Cuvîntul, miercuri, 19 iulie 1933, p. 1.

(45) Mihail Sebastian, Sterilizarea higienică, în Cuvîntul, sîmbătă, 29 iulie 1933, p. 1.

(46) Mihail Sebastian, Negru-alb-roşu, în Cuvîntul, luni, 13 martie 1933, p. 1.

(47) Nae Ionescu, Ce avem noi cu revoluţia germană, în Cuvîntul, sîmbătă, 23 septembrie 1933, p. 1.

(48) Nae Ionescu, Cum judecăm, în Cuvîntul, joi, 19 octombrie 1933, p. 1.

(49) Marta Petreu, op. cit., p. 83.

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (2)

Etichete

antisemitism, Cuvintul, interbelic, Marta Petreu, Mihail Sebastian, Nae Ionescu, politica, ziarist

Am evocat două scandaluri aprinse în jurul lui Sebastian. M-aş referi în continuare la al treilea, legat tot de numele său. După cele două valuri de discuţii, care au durat ani în şir, a apărut o carte incendiară a Martei Petreu: Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (Iaşi, Ed. Polirom, 2009). Aici era pusă în discuţie tinereţea scriitorului, o etapă existenţială înflorită sub auspiciile unui mentor dubios. Ce ne facem că Nae Ionescu a fost unul dintre ideologii extremismului, unul dintre maeştrii legionarismului? Ziarul Cuvîntul, pe care-l conducea, a fost interzis la începutul anului 1934, după ce în decembrie ‘33 primul-ministru I.G. Duca a fost asasinat de legionari. Regele Carol al II-lea, în confruntările politice ale momentului, a apreciat – şi probabil nu s-a înşelat prea tare – că Nae Ionescu a fost instigatorul acestor descreieraţi, iar organul său de presă a avut o contribuţie ideologică la vărsarea de sînge. Activitatea sa publică a dus la o crimă abominabilă. Iată că intelectualul nu este scutit de responsabilitate juridică şi morală, gesturile lui îl pot conduce la puşcărie, tipăriturile sale pot fi suspendate sau interzise.

Care era situaţia lui Mihail Sebastian? El a fost ziarist angajat la Cuvîntul. Iar cotidianul respectiv a fost interzis, pentru că directorul Nae Ionescu a fost considerat mentor al legionarilor. Una şi cu una fac două: înseamnă că şi Mihail Sebastian a fost legionar. Sau măcar simpatizant activ al extremei drepte. Iar atunci tot ceea ce ne spune în jurnalul său, legat de Holocaust şi tragediile suferite de evrei, reprezintă doar o conversiune tîrzie, după un păcat abominabil, şi trebuie luat sub beneficiul îndoielii. Vicisitudinile martorului erau zvîrlite la coş, frămîntările lui erau devalorizate.

Cartea lansată pe piaţă de Marta Petreu e înţesată cu numeroase citate din Cuvîntul. Autoarea se prevalează de deontologia examinării documentelor autentice. Oricine îndrăzneşte să schiţeze o mimică incredulă, în faţa demonstraţiilor ei şarjate, este trimis să verifice textele originale. Trebuie adăugat că, pînă recent, articolele politice ale lui Mihail Sebastian nu au stat la îndemîna publicului larg. Aveai de mers în biblioteci rare, de specialitate, să scormoneşti în presa interbelică, să parcurgi sute de pagini îngălbenite, pentru a verifica autenticitatea unor ipoteze ciudate. Din fericire situaţia aceasta ingrată s-a remediat. Sub auspiciile Academiei Române a început să apară la Bucureşti o consistentă serie de Opere ale lui Mihail Sebastian, dintre care volumele III-VI cuprind tocmai publicistica din 1926-1935, pusă acum la dispoziţia cititorilor.

Interpretarea avansată de Marta Petreu vine împotriva a tot ce-au scris specialiştii despre Sebastian în ultimele decenii. Nimeni n-a consemnat, în dreptul scriitorului persecutat, vreo activitate extremistă. Potrivit lui Vicu Mîndra, editorul din 1962 al unor Opere alese, “nu încape îndoială, şi acest lucru trebuie precizat cu toată atenţia, că, din momentul înfruntării lucide a pericolului fascist, sensul activităţii lui M. Sebastian este necontenit ascedent”(1). Totuşi cercetătoarea clujeană îi contestă azi aprecierile, considerîndu-le doar simple judecăţi conjuncturale, menite să înlesnească republicarea, în perioada comunistă, a gazetarului interbelic, şi ne asigură hotărîtă că “Sebastian a continuat să privească fascismul cu simpatie, justificîndu-i existenţa prin cele mai extravagante argumente…”(2).

O precedentă exegetă, care s-a exprimat într-o solidă monografie, l-a analizat deja, pe spaţiul unui întreg capitol, pe gazetarul M. Sebastian. Entuziasmul Dorinei Grăsoiu poate fi uşor descifrat: “Mai bine de un deceniu, el s-a dovedit nu doar unul dintre gazetarii informaţi în problemele social-politice ale anilor interbelici, ci şi un spirit combativ, lucid, capabil să sesizeze (şi, uneori, să anticipeze) gravele evenimente ce au zguduit omenirea. / Articolele zilnice, semnate în Cuvîntul şi Rampa, adevărate acte de atitudine civică, izvorîte dintr-o stringentă nevoie de opinie, de adevăr, abordează franc (deseori, incisiv) probleme de maximă importanţă pentru lumea acelor ani: de la cele politice, ce ameninţau să ducă la declanşarea unui cataclism universal, la cele economice, sociale, etice, intelectuale, cu un caracter mai mult sau mai puţin local. / Atent, sensibil şi receptiv la tot ce ţine de traiul cotidian, la faptele mărunte, «diverse», Sebastian investighează, cu mijloacele proprii gazetarului (reportaje, interviuri, comentarii) o vastă arie a vieţii româneşti dintre cele două războaie mondiale. Duşman învederat al ipocriziei, laşităţii, minciunii, prefăcătoriei, el le demască, indiferent de risc (şi riscuri au existat) la orice nivel le depistează: individ, instituţie sau sistem. O face dintr-un înalt sentiment al moralităţii scrisului, dar şi din conştiinţa clară că altfel gazetăria nu şi-ar găsi nici o justificare, singura ei raţiune rămînînd aceea de a căuta «un adevăr» şi a exprima «o sinceritate»”(3).

Iată că apare Marta Petreu, vreo două decenii mai tîrziu, examinează aceeaşi publicistică a lui M. Sebastian şi – uitînd să amintească lucrarea celei care o precedase – ne asigură că lucrurile stau tocmai pe dos: “Marea cantitate de comentarii politice ocazionale pe care le-a scris arată că pînă la sfîrşitul anului 1933, poate chiar pînă ceva mai tîrziu, pînă la începutul anului 1935, Sebastian a fost – la fel ca mulţi colegi de generaţie – un antipaşoptist convins, un antidemocrat pe faţă (antiliberal înverşunat şi permanent, antiţărănist convins – în măsura în care ziarul său era antiţărănist); la fel, el a fost cuprins de starea «revoluţionară» a epocii şi a locului; a fost un antihitlerist ingenios [sic! – L.A.], a simpatizat fascismul mussolinian [sic! – L.A.] şi pe revoluţionarii spanioli (fie ei de stînga, ca Francesc Macià, sau de dreapta, ca Franco); a fost un antieuropean rece şi, complementar, un înflăcărat adept organicist al autarhiei României”(4).

O reputată editoare, Cornelia Ştefănescu, insistase pe cantitatea considerabilă a publicisticii lui interbelice, de inclus în viitoare volume (cel puţin 500 de pagini pentru un an) şi subliniază importanţa acesteia, ce rezidă tocmai în demnitatea şi verticalitatea ilustrate permanent de către Mihail Sebastian: “În numele acestui intelectual [apolitic – n.n., L.A.] a scris în Cuvîntul, începînd din 1932, şi la Rampa, în 1935, articole vehemente şi tenace totodată, ca poziţie, împotriva fascismului şi a războiului (…). Atitudinea de «intelectual însingurat» adoptată ca notă personală nu l-a determinat să abdice de la perspectiva fundamental democratică a gîndirii sale. Ea se găseşte exprimată, nu o dată, cu înţelepciune, în luările de poziţie împotriva fascismului şi a războiului”(5). Aceeaşi exegetă pune în lumină calităţile personale pe care le-a regăsit cu bucurie în activitatea gazetarului: “Francheţe, luciditate, perspicacitate, onestitate, concreteţe, substanţialitate sînt atribute esenţiale corelate între ele în diversitatea contradictorie a realităţii surprinse de Mihail Sebastian…”(6).

Cu toate acestea, în recenta sa lucrare, Marta Petreu o contrazice pe migăloasa comentatoare, o acuză că ar prelungi o mistificare şi ne asigură că Sebastian “a scris texte prin care a lovit, din toate puterile, în democraţia românească, făcînd în mod obsecvios jocul gardist al lui Nae Ionescu”(7).

Eseista clujeană îşi întemeiază cartea pe identificarea unui moment fundamental de ruptură în conştiinţa lui Mihail Sebastian, în urma criticilor violente la care a fost supus, începînd cu 1934, pentru publicarea romanului De două mii de ani… Înaintea datei fatidice, Sebastian ar fi fost un jurnalist dezlănţuit, autor de “tablete împieliţate”(8), nociv agent antidemocrat şi antieuropean. După pragul cu pricina, “trezit” datorită şocului suferit, ar fi alunecat pe o linie vag democrată (în lipsă de altceva mai bun), fadă, cu un scris “acum aşa de rezonabil, încît chiar plat, chiar olecuţă [sic! – L.A.] nesărat”(9). Totuşi ipoteza intră în contradicţie cu opinia formulată de Maria Dinescu, autoarea unei precedente monografii pe acelaşi subiect: “La Mihail Sebastian nu se poate urmări o evoluţie în timp a gîndirii şi exprimării sale publicistice, valoarea literară şi în special valoarea de gîndire impunîndu-se de la primele foiletoane. Recunoşti un permanent efort pentru închegarea sistematică a ideilor şi o exprimare concisă, de aceea foiletoanele care, de obicei, mor o dată cu paginile citite ale ziarelor, la el rezistă în timp şi ne satisfac şi astăzi”(10). E regretabil că, în bibliografia cărţii tipărite de Marta Petreu, nici această investigaţie, din care tocmai am citat, nu a putut fi menţionată. Mai ales că, aşa cum ne asigură fără a clipi autoarea plecată în căutarea Diavolului, pînă în prezent “nimeni nu s-a ostenit (…) să-i recitească lui Sebastian toată opera de publicist”(11). Poate că realitatea ar fi trebuit mai atent nuanţată.

Note:

(1) Mihail Sebastian, Opere alese, vol. I-II, ediţie de Vicu Mîndra, 1962, p. V; citat de Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Iaşi, Ed. Polirom, 2009, p. 253.

(2) Marta Petreu, op. cit., p. 86.

(3) Dorina Grăsoiu, Mihail Sebastian sau ironia unui destin, Bucureşti, Editura Minerva, 1986, p. 144.

(4) Marta Petreu, op. cit., p. 96-97.

(5) Mihail Sebastian, Opere I, Publicistică. Articole, cronici, eseuri (1926-1928), ediţie, prefaţă, tabel cronologic, note şi comentarii de Cornelia Ştefănescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1994, p. XV.

(6) Ibid., p. XX.

(7) Marta Petreu, op. cit., p. 122.

(8) Marta Petreu, op. cit., p. 96.

(9) Marta Petreu, op. cit., p. 168.

(10) Maria Dinescu, Mihail Sebastian publicist şi romancier, Bucureşti, Editura Du Style, 1998, p. 21.

(11) Marta Petreu, op. cit., p. 216.

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (1)

Etichete

antisemitism, Cuvintul, istorie, literatura, Mihail Sebastian, Nae Ionescu, politica, scandal

Mi-am propus să vă transport cu mintea înapoi, în interbelic, într-o perioadă considerată odinioară drept cea mai fastă din cultura română. Aş vrea să mă refer azi la o personalitate de impact, care a dat naştere unor mari scandaluri: Mihail Sebastian. Au existat trei momente diferite, cînd el a suscitat polemici, reacţii, ample fenomene de presă. Dar dacă stăm să ne gîndim, ele n-au fost provocate cu deliberare de autor. În primul rînd multe s-au legat de un roman al său, De două mii de ani… (apărut în 1934). Aici autorul, transpunîndu-ne în ficţiune, se referă la mentalitatea publică represivă, de izolare treptată a evreilor în corpul social, după Primul Război Mondial, şi de pregătire a Holocaustului în România. Era o premieră să pui asta într-o carte, pe vremea aceea, chiar dacă era o carte fictivă. Explozia a venit însă de la prefaţa lui Nae Ionescu, explicit antisemită, de o duritate şi o violenţă a negării drepturilor evreilor, care au şocat. Gîndirea hitleristă a lui Nae Ionescu era învelită în argumente “filosofice” şi “teologice” destinate să facă acceptată otrava: Iuda suferă pentru că merită să sufere, el e destinat să sufere, evreii nu l-au recunoscut pe Mesia, ei l-au răstignit pe Isus, aşadar merită să fie ucişi etc. Cele două mesaje, contradictorii, romanul într-o direcţie şi prefaţa extraordinar de brutală, cum rareori s-a scris aşa ceva în cultura noastră, în cealaltă direcţie, au dus la un cocteil exploziv. Scandalul s-a întins pe decenii.

Al doilea moment de agitaţii tectonice, stîrnite de opera lui Mihail Sebastian, a venit după căderea comunismului. În 1996 s-a publicat jurnalul său, care acoperă a doua jumătate a anilor ‘30 şi prima jumătate a anilor ‘40. Sîntem în preajma şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cu o sinceritate stupefiantă şi cu un simţ al tragicului extrem de bine conturat, scriitorul denunţă măsurile discriminatorii luate pe rînd, în viaţa reală, împotriva evreilor: obligaţia de-a ieşi pe stradă pentru lopătarea zăpezii, impunerea să doneze bani şi diverse bunuri, la dispoziţia regimului militar, predarea schiurilor şi a aparatului de radio (a căror posesie devenea suspectă), constrîngerea evreilor din estul României să poarte steaua galbenă cusută la piept, jafurile, violurile, deportările în Transnistria, execuţiile sumare, crimele în masă, tot traiul acesta precar, cu sabia lui Damocles deasupra capului. Povestitorul nu ştie dacă ziua următoare nu-i va aduce cumva moartea, sau măcar deportarea. În context, el notează tot mai dezgustat, sau în orice caz dezamăgit, demisiile morale care se înşiruie fără oprire. Intelectuali reputaţi, în frunte cu însuşi Mircea Eliade, cel mai bun prieten şi liderul de generaţie, fac paşi în spate şi se leapădă de evreul Sebastian. Camil Petrescu, inteligenţă sclipitoare, dar cu o fire meschină, materialistă, şi atîţia alţii, nume culturale pozitive, ies la suprafaţa memorialisticii în tonuri deloc flatante.

Jurnalul lui Sebastian a provocat stupoare, uimire şi – aş putea spune – o accentuată dobîndire de conştiinţă. Pentru prima dată răsuna cu asemenea intensitate la noi vocea unui om care trecuse personal prin toate acestea; care povestea cu obiectivitate, echilibru şi, uneori, cu uşoară disperare, o gală de atrocităţi antisemite din istoria recentă a României. E bine să avem în vedere că oamenii de cultură şi intelighenţia românească nu prea excelează în autocritică. Ei practică mai curînd polemica. Şi atunci, să auzi mărturia unei victime – pentru că despre asta a fost vorba – a stîrnit întîi de toate compasiune la adresa autorului, îndată după apariţia jurnalului său, în anii ‘90. De la persoana scriitorului, sentimentul s-a extins asupra comunităţii din care provenea şi ale cărei suplicii le-a descris aşa de meticulos. În condiţiile de libertate a cuvîntului, dezbaterea tot mai insistentă despre zonele ascunse ale trecutului recent a dus la o prise de conscience. Numeroase publicaţii au repus pe tapet problemele de moralitate socială şi de responsabilitate istorică. Asta a grăbit procesul actual, aflat deja într-un stadiu avansat, de asumare critică a istoriei extremiste din cultura şi politica românească. Momentul a fost oficializat de cărţile apărute sub egida Preşedinţiei. Raportul final privind Holocaustul din România a fost elaborat de o prestigioasă comisie de istorici români şi străini şi-a fost însuşit de forurile politice responsabile ale ţării. A venit apoi un alt Raport final, dedicat analizei comunismului din România. Au fost, toţi aceştia, paşi consistenţi în asumarea unei identităţi moderne, democratice. Jurnalul lui Mihail Sebastian a ajutat, a influenţat consistent, la 50 de ani după moartea autorului, o limpezire a apelor în viaţa publică românească.

Scrisoare deschisă

Etichete

antisemitism, citat, clarificari, negationism, Paul Goma, scrisoare deschisa

Dezbaterea în jurul antisemitismului din scrierile lui Paul Goma s-a întins pe Facebook cîteva zile, a implicat mai multe persoane şi peste 200 de replici, mai lungi ori mai scurte. Ca piesă de “artilerie grea” a fost inclus un pasaj, cu însemnările recente, din 17 august 2014, ale prozatorului. Acolo el îşi anunţă cititorii de gravele impedimente de sănătate fizică pe care le are, împreună cu soţia domniei sale. Totuşi asta nu-l împiedică să se ţină informat despre schimburile de idei. “De pildă Laszlo Alexandru: în numeroasele – recente intervenţii – el repetă, ca-papagalele-şi-maimuţii aceiaşi [sic! – L.A.] ‘arie’, dînd-o drept citat din mine, Goma – aceasta: ‘Doar ştim, avem şi hîrtii […]’. Dacă ar fi citit cartea citată cu minimă atenţie – şi nu orbit de furie sinistrologică – nu ar fi repetat de trei ori (m-am oprit la trei) ‘citatul învinovăţitor’, atribuindu-mi-l. Ei, din cine ai citat, domnule Laszlo? Nu aştept să-mi comunici adevărul – eu îl ştiu. D-ta nu l-ai luat în seamă şi mi l-ai lipit de ceafă, venit pe la spate.” În alte pasaje violente, scriitorul insultă o seamă de intelectuali care au avut alte opinii decît ale sale: “elftarsul”, “bolşevic întîrziat”, “comenzi obraznic-autoritare”, “istoric mincinos al Holocaustului”, “rabinul a aruncat anatema”, “sinistrologul”, “sufleurul bolşevic”, “pălmuire”, “scuipare”, “picioare-n cur” ş.a.m.d. I-am răspuns cu o scrisoare deschisă acolo; o aduc în atenţia cititorilor şi aici.

Domnule Paul Goma,

Regret foarte sincer problemele de sănătate pe care Doamna Goma şi dv. le aveţi. Regretul meu e cu atît mai profund, cu cît odinioară am împărţit, o vreme, aceeaşi baricadă. Dv. veneaţi după experienţa de-o viaţă în lupta împotriva comuniştilor. Eu eram un tînăr indignat de multele nedreptăţi din jur, căruia îi lipseau informaţiile, evoluţiile din culise, antecedentele unor personaje notorii. Cu răbdare, cu insistenţă, cu tenacitate şi năbădăi, mi-aţi explicat în scrisorile dintre noi, cîţiva ani la rînd, cum stau lucrurile. Vă sînt recunoscător pentru acele cursuri intensive de istoria literaturii române.

Am înţeles să vă sprijin cu fapta. Am prefaţat primul volum al jurnalului apărut la Nemira în 1997. Am fost printre puţinii care v-au apărat în teribila campanie de presă declanşată apoi. Ce mai contează că, brusc, n-am mai putut publica în România literară? Că mi s-au închis porţile la Familia din Oradea? Că alte reviste şi grupări culturale au început să mă evite? Orice gest de solidaritate are un preţ şi n-am ezitat să-l plătesc.

Mi-aţi propus să purtăm un dialog public şi am acceptat bucuros. După ce am denunţat la unison monstruozitatea comunismului, eu am trecut, în următoarea întrebare, la faţa hidoasă a fascismului. V-aţi înfuriat pe mine. Am continuat să vă aduc dovezi şi argumente. Aţi întrerupt discuţia şi, cînd aţi publicat-o în cartea dv., partea mea de conversaţie lipsea. Dialogul se făcuse monolog. Cititorii constatau că mă puneţi la punct, dar habar n-aveau ce anume spusesem. Am rămas trist cu acea ocazie: cenzura se practica şi la Belleville?

După pragul anului 2000 comuniştii şi securiştii au devenit pentru dv. o ţintă subsidiară. Aţi fost tot mai obsedat, într-un limbaj vitriolant-compulsiv, să denunţaţi “minciunile” evreilor. Nu sînteţi istoric (decît amator), dar vă răţoiaţi la istoricii care o viaţă întreagă, sprijiniţi de biblioteci internaţionale şi institute academice de cercetare, au studiat masacrele din Holocaust. Nu sînteţi teolog (nici măcar amator), dar îl puneaţi la punct pe rabinul Şafran care le explica Biblia credincioşilor săi. Nu sînteţi o victimă a Holocaustului, dar îi biciuiaţi cu imprecaţii aspre pe cei care celebrau amintirea rudelor moarte. Impostura profesională şi, efectiv, morală în care aţi alunecat nu v-a lăsat un moment de şovăială.

Între ce-aţi fost pînă în anul 2000 şi ce-aţi devenit după aceea s-a căscat o prăpastie uriaşă. Parcă a prins viaţă o clonă care vă poartă numele. Argumentaţia atentă a fost înlocuită de urletele stilistice. Ironia jucăuşă a fost alungată de satira grobiană. Căutarea dreptăţii a fost izgonită de injustiţia colosală. Căci e de înţeles să condamni un om pentru ceea ce-a făcut efectiv, ca securist, comunist sau hitlerist. Dar este o imbecilitate uriaşă să condamni omul pentru că s-a născut într-o comunitate etnică, evreu, ungur, moldovean sau altceva. (Şi asta v-o semnalează cel care are “nostalghia popasului de acum un mileniu pe aceste meleaguri”. Vai, cîtă generozitate stilistică! Pe vremea cînd vă luam apărarea în presă nu vă deranja patronimul meu unguresc.) Nu e de mirare că prietenii (puţini) care vă susţineau în lupta anticomunistă, în anii ‘90, s-au făcut nevăzuţi. Da, ştiu, au apărut alţii între timp, dar de ce-l consideră aceştia mai interesant pe antisemitul Goma? De ce nu l-au preferat, partizanii de-acum, pe anticomunistul Goma de odinioară?

În ce mă priveşte, pot fi solidar cu un set de principii – în nici un caz cu un autor care a ales să-şi batjocorească posteritatea. Cum vă scriam data trecută: “Pînă la urmă fiecare scriitor e stăpînul, dar şi responsabilul propriilor sale opţiuni. Destinul literar – ca şi cel personal – este prin excelenţă solitar. Oamenii se despart – scrisul rămîne pentru a fi judecat”. Judecarea ultimei perioade de “creaţie” a lui Paul Goma e în curs de desfăşurare.

P.S. Domnule Paul Goma, acesta e pasajul din cartea dv. pe care l-am citat şi în care dv. negaţi explicit Holocaustul. De la mine am pus doar o virgulă între paranteze drepte – fiindcă era nevoie gramatical de ea. Şi m-am oprit înainte de propoziţia care începea cu literă mică.

Pasajul antisemit provine de la p. 273 a acestei cărţi publicate de dv.

Ce se mai aude prin Republica Moldova (2)

Etichete

antisemitism, dezbatere, Dumitru Crudu, Paul Goma, Petru Negura, premiu, Republica Moldova

Intervenţia d-lui Petru Negură a fost contracarată de scrisoarea deschisă a d-lui Dumitru Crudu, care îi discută justificarea.

Dragă prieten Petru Negură, tu susţii că în Săptămâna roşie Goma ar justifica crimele contra evreilor, dar tot în această carte autorul ei spune că nu poate fi scuzată, iertată, omorârea unui singur evreu măcar. Moartea unui singur evreu e deja o crimă, zice Goma în această carte, şi ea nu poate fi iertată şi justificată, zice tot el în această carte, prin nimic. Îţi aminteşti? Altfel, nomenclaturişti, torţionari, călăi, colaborationişti au dat toate popoarele, inclusiv românii, ruşii, ungurii sau evreii. Or, nu cred că despre evrei vorbeşte Paul Goma în carte, ci despre nomenclaturişti şi colaboraţionişti. Dacă tu vrei să-l acuzi pe Goma că ar fi antisemit plecând de la această carte voluminoasă, adu dovezi. Sau organizează o discuţie publică pe marginea acestei cărţi, unde să se discute aplicat, cu cartea pe masă, dacă e sau nu Goma antisemit. Cât priveşte comparaţia cu Céline nu ţine, fiindcă e una să colaborezi cu regimul când acesta “e în exerciţiul funcţiunii” şi alta e să discuţi despre o epocă istorică, după ce aceasta a apus de mult. Goma nu holocaustul neagă în această carte, ci vorbeşte despre anumiti profitori de pe urma suferinţei. Holocaustul nu poate fi negat. Avem şi noi, românii, dar şi românii basarabeni o vină foarte mare în faţa evreilor. O recunoaştem şi ne cerem iertare. Dar eu nu cred că Paul Goma şi-a propus în carte să-i absolve pe români de această vină. El nu a pus la îndoială tragedia evreilor, ci a vorbit despre profitorii de pe urma acestei tragedii. Dar şi despre colaboraţioniştii comunişti, din perioada socialistă, care au încercat să se scoată basma curată dându-se la umbra suferinţei şi dramei evreilor. Nimeni nu neagă holocaustul. Lucrul ăsta nu-l face nici Paul Goma. Hai să discutăm cu probe, cu argumente. Eu am impresia că obiectul cărţii sale nu e acesta.

Ce se mai aude prin Republica Moldova (1)

Etichete

antisemitism, atitudine, deontologie, moralitate, opinie, Paul Goma, Petru Negura, premiu, Republica Moldova

Dl. Petru Negură, lector la Universitatea Pedagogică de Stat din Moldova, Chişinău, doctor în sociologie la Ecoles des Hautes Etudes en Sciences Sociales, Paris, a publicat pe site-ul platzforma.md următoarea luare de poziţie.

Pe 19 august 2014, Premiul Naţional al Republicii, instituit în 2012 de Guvernul RM în locul fostului Premiu de Stat al RM, va fi decernant unor personalităţi marcante în domeniului ştiinţelor, tehnologiilor, culturii şi artelor, şi sportului.

La premiile pentru literatură au fost propuşi, între alţii, Emilian Galaicu-Păun şi Paul Goma (ultimul devenit cetăţean al RM în 2013). Candidatura lui Paul Goma a fost înaintată cu suportul mai multor scriitori şi oameni de cultură (Vladimir Beșleagă, Andrei Țurcanu, Val Butnaru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Vasile Romanciuc, Nicolae Esinencu) şi insituţii de cultură din RM (Uniunea Scriitorilor, Institutul de Filologie al Academiei de Științe, Teatrul „Eugene Ionesco”).

Zvonindu-se că dosarul de canditatură al lui Paul Goma este văzut cu rezerve de unii membri ai juriului (ai Guvernului?), Em. Galaicu-Păun a declarat, pe contul său de facebook, că: „A pierde în faţa lui Paul GOMA este deja o nesperată onoare; a câştiga Premiul Naţional înaintea lui Paul GOMA constituie o mare ruşine. Drept care rog Ministerul Culturii, care m-a propus (fără acordul meu!!!) la Premiul Naţional, să-mi retragă numele de pe lista de concurenţi în favoarea lui Paul GOMA.”

Aşa cum se întîmplă adesea, nu numai prin părţile noastre, premiile acordate în domeniul culturii generează controverse. Discuţiile cele mai aprige apar în domeniul literaturii, poate pentru că, în acest domeniu, criteriile de selecţie şi consacrare rămîn subiective (acestea fiind tributare gustului şi curentelor), iar orgoliile sînt mari, după cum se ştie. Totodată, aceste controverse apar şi din motivul că personalităţile literare mai sînt deseori şi figuri publice, şi care pot să placă sau nu ŞI (mai ales) din motivul prestaţiei lor publice (sau chiar politice) – o apreciere secundară de natură să influenţeze aprecierea pe domeniul strict literar.

Discuţii în contradictoriu apar în general în jurul unor personalităţi controversate, cum a fost, de exemplu scriitorul francez Louis-Ferdinand Céline, autor al unor romane pentru care şi-a cîştigat recunoaşterea literară (mai ales Voyage au bout de la nuit, 1932), dar şi o notorietate echivocă pentru două pamflete apreciate drept antisemite şi filonaziste (Bagatelles pour un massacre, 1937 şi L’École des cadavres, 1938). În 2011, la cererea avocatului şi scriitorului Charles Klarsfeld, militant pentru recunoaşterea Shoah-ului în lume, Ministerul Culturii al Franţei a retras numele lui Céline din lista celor 500 de personalităţi şi evenimente pentru care Ministerul planifica organizarea unor celebrări naţionale, anume din motivul scrierilor sale antisemite (calificate de Ministrul Culturii al Franţei, Frédéric Mitterrand, drept „imunde”).

Nu vreau să discut aici meritele literare ale lui Paul Goma, care sînt recunoscute, şi la noi, şi în România şi în Franţa. P. Goma este considerat, pe bună dreptate, drept unul din marii scriitori români ai secolului 20.

Dar să revenim asupra textului hotărîrii care a dat substanţă legală acestui Premiu Naţional al RM. Conform acestui text: „Se instituie Premiul Naţional, în valoare de 100 mii lei, care se acordă cetăţenilor Republicii Moldova pentru realizări remarcabile care au îmbogăţit substanţial ştiinţa, tehnologiile, cultura, arta şi sportul, au avut un aport deosebit la promovarea imaginii pozitive a ţării pe plan internaţional [accentuarea noastră, P.N.], un impact considerabil asupra progresului tehnico-ştiinţific şi social-economic, asupra culturii naţionale şi mondiale.”

Să ne oprim asupra sintagmei accentuate (de mine) în citatul de mai sus. Dincolo de registrul greoi, protocolar al textului legislativ, înţelegem că Premiul Naţional a fost instituit de Guvernul RM pentru a promova anumite personalităţi (de ştiinţă, cultură, sport) din RM pentru ca acestea să ne ducă faima ţării (RM) în lume sau pentru un asemenea merit în trecut.

Am remarcat mai sus meritele literare incontestabile ale lui Paul Goma. Scriitorul român de origine basarabeană a devenit de asemenea cunoscut ca intelectual disident în România comunistă, prin cîteva acţiuni publice de critică, exprimate în 1977, la adresa administraţiei Ceauşescu (după care scriitorului şi familiei li s-a retras cetăţenia României şi au fost expatriaţi). Aceste merite civice fac onoare mai ales României, ratificînd cel puţin aparenţa existenţei unui „spirit critic” în România ceauşistă.

Dar care sînt meritele lui Paul Goma, graţie cărora Republica Moldova ar avea o „imagine pozitivă” în lume?

Pe lîngă creaţia sa literară, care este un element greu şi valoros la dosarul candidaturii sale, Goma este cunoscut ca autorul unui eseu istoric, Săptămâna roşie. Basarabia şi evreii (2003, reeditat în 2005), în care scriitorul propune diminuarea cifrelor victimelor evreieşti din România în deportarea şi execuţiile colective la care aceştia au fost supuşi în cel de al Doilea Război Mondial şi apoi justifică aceste acţiuni ale autorităţilor româneşti de atunci (susţinute în dese cazuri şi de populaţia civilă). Potrivit lui Goma (şi unor istorici pe care se bazează), evreii – i.e.toţi evreii basarabeni, cca 250.000 – ar fi provocat în iunie 1940 militarii români în retragere şi apoi ar fi colaborat intens cu autorităţile sovietice după anexarea Basarabiei şi formarea RSSM şi, drept urmare, şi-ar fi atras răzbunarea – crudă, dar dreaptă – a românilor.

În cazul în care lui Paul Goma i s-ar decerna Premiul Naţional al RM, în logica instanţei care l-a promovat şi care i-ar conferi premiul, Republica Moldova ar trebui să dobîndească un cîştig de imagine în exterior: să aducă sau să fi adus „un aport deosebit la promovarea imaginii pozitive a ţării pe plan internaţional”. Această „imagine pozitivă” ar fi stimulată, înţelegem, prin conferirea de către Guvernul RM a unei înalte distincţii (în formă de o medalie şi o recompensă de 100.000 lei RM) unui scriitor, care a justificat acţiunile represive exercitate de către administraţia Antonescu în Basarabia, Bucovina şi Transnistria împotriva populaţiei evreieşti (execuţii colective şi deportări în masă în lagăre de concetrare), cetăţeni legitimi şi nevinovaţi (din punct de vedere juridic) ai României de atunci.

În Germania, negaţionismul (negarea holocaustului) se pedepseşte prin lege, în Republica Moldova, acesta ar putea fi încurajat prin înalte distincţii de stat.

Mă întreb care ar putea fi interesul autorităţilor RM de a promova o asemenea personalitate controversată printr-o distincţie de stat, din contul fondului de rezervă al Guvernului, acumulat din contribuţiile cetăţeniilor RM. Mă mai întreb care va fi „aportul” colateral al unei asemenea personalităţi în consolidarea societăţii moldoveneşti, şi aşa răvăşite în contextul internaţional tot mai tensionat.

Orice persoană publică – iar scriitorul este în general o persoană publică – trebuie să-şi asume spusele şi faptele. Atîta timp cît Paul Goma va continua să justifice crimele săvîrşite de administraţia Antonescu faţă de populaţia civilă din Basarabia şi Bucovina, orice distincţie de stat acordată acestei persoane publice va ratifica – fie şi implicit – şi concepţiile sale istorice şi politice, la fel cum, este plauzibil ca, în condiţii similare, un scriitor (fie şi valoros) care ar justifica deportările staliniste, nu ar putea primi un premiu de stat al RM, din raţiuni etice şi politice. Aceste raţiuni nu ar putea fi separate de opera literară, atunci cînd întreaga operă este supusă unui examen critic în vederea decernării unei înalte distincţii de stat.

Cei care îl promovează pe Paul Goma, şi cu atît mai mult cei care îi atribuie o înaltă distincţie de stat, trebuie să-şi asume şi această dimensiune – istorică şi politică – a operei scriitorului (inclusiv, a operei sale de non-ficţiune), la fel cum trebuie să-şi asume şi consecinţele – sociale şi politice – pe care această înaltă distincţie le-ar putea genera.