Zacuscă (1)

Etichete

convorbiri, Daniel Cristea-Enache, dialog, literatura romana, Nicolae Manolescu, polemici, Uniunea Scriitorilor

Mereu am considerat zacusca o mîncare ciudată, pe care nu știi de unde s-o apuci: cînd o crezi dulce, te pișcă, dacă vrei să te ghiftuiești, se termină repede, dacă iei cu pîine e prea sățioasă, dacă o mănînci ca atare (cu lingurița? cu furculița?) rămîi flămînd. Nici la culoare nu-i clar cum e: roșie de la gogoșari? verde de la vinete? maronie de la fasole? gălbuie de la ulei? La asta mă gîndeam, pe cînd citeam recenta carte de 400 pagini cu Convorbirile dintre Nicolae Manolescu și Daniel Cristea-Enache. 

Unde mai pui că, dacă sari s-o elogiezi, te ștampilează lumea că te dai cu tombaterele. Dacă vii cu rezerve, îți merge buhul de frustrat. Cum o întorci, cum o sucești, tot prost nimerești, în acest urît război de tranșee, între Manolescu și adepții săi (Vosganian, Chifu, Cristea-Enache etc.), bombardați de Cristian Teodorescu, Florin Iaru, Ștefan Agopian etc., sau persiflați de tînăra gardă a criticilor Cernat, Goldiș, Terian etc.

Miza “strategică”, de natură mutuală, a dialogurilor este evidentă. Publicate într-un prelung serial din revista on-line Literatura de azi, ele sînt destinate să atragă atenția (și abonamentele) “trendsetterilor”, pentru a semnala pe piață noua jucărie electronică a jurnalistului responsabil cu întrebările. Tipărite în reviste ale Uniunii Scriitorilor, ele schițează balconul de la care președintele ales și reales al breslei se apleacă să salute publicul, pentru a-l ține pregătit în vederea ediției revizuite din Istoria critică a literaturii române.

Reclame

Creștinism luptător (2)

Etichete

cunoastere, dialog, lupta, Papa Francisc, rugaciune

Măcar unul dintre capitolele cărții, una dintre petalele gîndirii Papei Francisc îi va surprinde pe cunoscătorii superficiali ai creștinismului. Cei obișnuiți să audă numai pildele cu îndemnuri de supușenie vor fi mirați.

Papa insistă pe importanța rugăciunii. E obligatoriu ca ea să fie sinceră, autentică, să includă grijile concrete ale omului, să fie făcută cu un limbaj interior firesc, poate chiar pe un ton familiar. Această “conversație” cu Dumnezeu nu trebuie să evite nuanțele polemice. În timp ce ne rugăm și vorbim cu El, să-i explicăm limpede ce dorim, să ne certăm cu El, dacă vedem că nu ne-am făcut înțeleși. “Rugăciunea trebuie să fie o negociere cu Dumnezeu, în care să aducem argumente”. Să fim insistenți, în modul cel mai convingător: “să vorbim ca ȋn realitate: «Păi, uite, Doamne, eu am problema asta, ȋn familie, cu băiatul meu, cu una, cu alta… Ce se poate face? Dar vezi că nu mă poți lăsa așa!». Asta e rugăciunea!”.

Ceea ce pare o impietate este doar prelungirea unei situații biblice. Moise află în Exodul (32, 7-10) că Domnul s-a hotărît să nimicească poporul ales, care nu-l mai respectă și și-a construit un vițel de aur. Atunci profetul începe să negocieze cu Atotputernicul, pentru a-l îndupleca, îl roagă folosind diverse argumente să își schimbe gîndul. “Această rugăminte – spune Bergoglio – este o adevărată luptă cu Dumnezeu. O luptă a conducătorului pentru a-și salva poporul, care este poporul lui Dumnezeu. Iar Moise vorbește liber ȋn fața lui Dumnezeu și ne ȋnvață cum să ne rugăm, fără teamă, ȋn mod liber, chiar cu insistență. Moise insistă. E curajos.”

Dumnezeu este înduplecat de stăruințele profetului, își amînă pedeapsa. “Francisc se ȋntreabă: «Cine s-a schimbat oare, aici? Dumnezeu s-a schimbat? Eu cred că nu». Cel care s-a schimbat este Moise, «fiindcă credea că Domnul va face asta, credea că Domnul va distruge ȋntregul popor și el caută, ȋn memorie, să-și aducă aminte ce bun a fost Domnul cu poporul Său, cum l-a scos din robia egipteană și i-a promis să-l ajute. Și cu asemenea argumente se străduiește să-L convingă pe Dumnezeu, dar ȋn acest proces el redobîndește memoria poporului său și găsește mila lui Dumnezeu». Așadar Moise, «care se temea, se temea ca Dumnezeu să nu facă una ca asta, la sfîrșit coboară de pe munte cu o mare bucurie ȋn suflet: Dumnezeu e milostiv. Știe să ierte. Revine asupra propriilor Sale hotărîri. Este un Tată». Toate acestea Moise «le-a știut mai mult sau mai puțin limpede, dar ȋn rugăciune le-a regăsit. Asta izbutește să facă rugăciunea cu noi: ne schimbă sufletul»”.

Lupta ne face mai puternici și ne ajută să ne descoperim propriile adevăruri, care poate că erau deja ascunse în noi și nu le bănuiam.

O seară la radio (2)

Etichete

amintiri, biografie, carti, dialog, literatura, radio, scriitori

Daniel Moşoiu: Continuăm, la “Serile Radio Cluj”, dialogul cu invitatul nostru special de astăzi, profesorul, scriitorul, traducătorul, polemistul Laszlo Alexandru. Domnule profesor, aţi absolvit Literele clujene în 1989, dacă nu mă înşel…

– Aşa este…

– Ce a simţit tînărul Laszlo Alexandru cînd şi-a citit repartiţia?

– Păi, nu. Repartiţia ţi-o alegeai, nu ţi-o citeai. Îţi dădeau nimic şi îţi ziceau: alege!

– Şi de ce aţi ales Moldova?

– Pentru că era primul post din afara Ardealului. Eu am terminat cam al şaselea, cu media 9,59 (am amintiri interesante). Cu media aia nu mai erau posturi în Ardeal. Am ales o catedră lîngă Vatra Dornei, la Cîrlibaba, un sat cu rezonanţe rebreniene. Dar simpatic, satul! Am fost profesor de română acolo. M-am simţit bine, mai puţin atunci cînd căram cu două găleţi apa de la fîntînă, ca să mă spăl în lighean. Ca un clujean get-beget, obişnuit cu vana şi cu apa caldă, asta a fost cam dezagreabil. Dar în rest a fost foarte plăcut, oamenii m-au respectat şi am amintiri foarte luminoase de acolo.

– V-aţi simţit bine la Cîrlibaba.

– Da. Şi copiii s-au lipit imediat sufleteşte de mine şi mi-au confirmat că este vocaţia şi bucuria mea să fac meseria asta.

– Unde stăteaţi? În gazdă?

– Da, stăteam în chirie. Era o familie de bătrîni germani. Compoziţia satului era foarte interesantă. Erau cîţiva germani, pe cale de-a emigra în Occident. Pe urmă erau unii etnici ucraineni. Cei mai mulţi erau români, fireşte. Am găsit şi un bătrîn evreu, care locuia chiar în centru. Cu ăla am avut lungi discuţii. Eu traduceam o carte, a lui Romain Gary, şi aveam nişte chestiuni de terminologie specifică, nu ştiam ce-i aia Barmitzwah şi alte lucruri asemănătoare. L-am rugat pe bătrînul croitor să-mi explice, fiindcă n-aveam din altă parte cum să aflu. Aşa că nu stăteam degeaba la Cîrlibaba, eu scriam, mi-am cărat cu mine maşina de scris. Pe vremea aia nu erau computere şi alte minunăţii, ca azi. Acolo am tradus prima carte din franceză, care apoi s-a publicat în trei ediţii şi s-a adaptat, la Bucureşti, la Nottara, ca piesă de teatru: Romain Gary. Scriam, citeam, predam. Copiii mă iubeau. Eu îi iubeam. A fost o etapă frumoasă.

– Dar ce v-a venit să-l traduceţi neapărat pe Romain Gary?

– A fost pasiunea mea, una din ele. L-am descoperit întîmplător şi am mers pe fir. Am rămas legat de el sufleteşte. Romanul Ai toată viaţa înainte: peste un milion de exemplare vîndute în Franţa. Premiul Goncourt. Filmul a primit Premiul Oscar etc. Dar pe lîngă premii şi tiraje, este o capodoperă. Sînt multe filme sau cărţi premiate, care sînt varză. Dar ăsta e un roman absolut extraordinar.

– Ai toată viaţa înainte, prima ediţie românească a apărut în 1993.

– Tradus la Cîrlibaba, în vîrful muntelui. Cine doreşte, poate să facă şi acolo cultură.

– Am impresia că special v-aţi ales Cîrlibaba, ştiaţi că şi acolo se vorbesc mai multe limbi. Sau aţi nimerit bine.

– Asta deja a fost o nimereală. Calculul a fost să vedem cît de aproape opreşte trenul. În afara Ardealului, următoarea destinaţie, unde trenul oprea aproape, era Cîrlibaba. Adică la 38 de kilometri. Fiindcă în alte părţi trenul oprea mult mai departe de atît.

– N-aţi stat cei trei ani obligatorii, pentru că a venit Revoluţia.

– Eu am ajuns în septembrie 1989 la Cîrlibaba. În decembrie am auzit la Radio “Europa liberă” că a început revolta la Timişoara: împuşcături, urlete de durere. Am decis să mă întorc la Cluj. Oricum se apropia vacanţa. Am venit acasă şi am participat, pot spune chiar am condus, alături de alţii, una din facţiunile revoltei clujene, aceea din Mănăştur către centru. Aceea care s-a desfăşurat în după-masa şi seara de 21 decembrie 1989.

– Deci în 21. Eraţi în Mănăştur, aţi reuşit să adunaţi 1.000 de oameni şi să coborîţi spre centru. Dar aţi fost întîmpinaţi cu gloanţe. Ce s-a întîmplat?

– S-a întîmplat că au murit unii oameni acolo. Şi chiar lîngă mine: o fată de vîrsta mea. Sigur că eu, în secunda aceea, nu ştiam ce urma să se întîmple. Cumpăneşti gravitatea lucrurilor post factum. Dar era multă indignare pentru situaţia în care eram, pentru sărăcie, pentru lipsa de speranţe, pentru lipsa de libertate. Lumea a ieşit absolut spontan. Aşa că eu am mari dubii cînd aud teoriile cu lovitura de stat sau cu alte bazaconii.

– O fi fost pe urmă…

– Pe urmă, sau între timp, sau în alte facţiuni. Pentru că n-a fost totul global şi uniformizat. Dar ce-am trăit eu şi ce-am constatat acolo a fost o revoltă foarte autentică şi care a fost plătită cu viaţa, de unii care erau la cîţiva metri de mine şi aveau vîrsta mea.

– Ştiaţi că vă aşteaptă armata la Fabrica de Bere?

– Da, ştiam asta, fiindcă venea deja lume dinspre oraş şi ne-a avertizat că sînt închise căile de acces spre centru. Tocmai ca să ne protejăm, am pus în faţa mulţimii de oameni care protesta patru camioane, pentru a ne feri de gloanţe. Nu ştiam de acei oameni că sînt soldaţi, că sînt miliţieni, că sînt securişti. Doar atît bănuiam, că nu vom putea trece cu mîinile în buzunar şi fluierînd. Ca să ne protejăm, dar şi ca să avem un element de forţă vizuală, pentru a-i impresiona pe eventualii noştri adversari, am dispus patru camioane în faţa oamenilor, pe carosabil. Astfel am coborît pe lîngă Fabrica de Bere şi, imediat după ce-am făcut la stînga, un pic mai jos, unde e Strada Piezişă, era desfăşurat plutonul de trăgători care ne-a întîmpinat cu foc.

– Ne-ar trebui o altă emisiune pentru acest subiect…

– Da, ăla e un alt subiect. Aici e viaţa… iar dincolo sînt cărţile…

– Ce-a făcut Laszlo Alexandru după Revoluţie? V-aţi întors la Cîrlibaba?

– Bună întrebare. Majoritatea colegilor şi a profesorilor pe care-i cunoşteam a rămas la Cluj, să-şi găsească imediat locuri de muncă. S-au deschis multe oportunităţi. S-a spulberat acel blocaj al posturilor şi tinerii au putut să ocupe catedre în Cluj sau în preajma oraşului. Eu pe vremea aceea eram însurat. Am avut o discuţie cu soţia mea, care de asemeni era profesoară. Discuţia noastră a fost în termeni de responsabilitate – v-o spun cu maximă sinceritate – faţă de copiii pe care i-am găsit acolo, la Cîrlibaba. Ei veneau, în timpul liber, după-masa, băteau la geamul locuinţei noastre, eu le deschideam şi fetiţe cu mîini subţiri îi întindeau soţiei mele un buchet cu flori de cîmp. “Dar, de ce?”, întrebam nedumerit. “Aşa, din simpatie”, îmi răspundeau zîmbind.

– Ce frumos…

– Da, erau fără nici un fel de gînduri ascunse. Dar îi vedeam că erau, din păcate, în ce priveşte învăţătura, cam neglijaţi. Avuseseră parte de profesori nu foarte pregătiţi, unii doar absolvenţi de liceu. Am zis că e de datoria noastră să continuăm ce-am început. Şi ne-am întors absolut de bună voie la catedră acolo, la sfîrşitul lui ianuarie, sau prin februarie. Şcolile au fost închise ceva vreme atunci, cu revoluţia. Ne-am dus efectiv în vîrful muntelui şi am terminat acel an şcolar. I-am ajutat pe mulţi dintre elevii mei să intre la mari licee din Suceava şi Vatra Dornei, unde altfel n-ar fi avut nici o şansă. Pe două dintre fetiţele premiante le-am încurajat ulterior să vină după mine la Cluj. Le-am intermediat transferul la Colegiul “Bariţiu”, le-am găsit cu greu locuri de cazare, la internatul Liceului “Şincai”. Una dintre ele a absolvit clasa a XII-a ca şefă de promoţie în “Bariţiu”. A ales să facă facultatea la Bucureşti şi a devenit medic specialist. Am înţeles că trăieşte în capitală, i-am pierdut urmele de vreo 15 ani.

– Aţi venit la Cluj. Aţi avut o tentativă la Facultatea de Litere?

– Am avut mai multe tentative la Facultatea de Litere, da.

– Nereuşite…

– Nereuşite, da.

– Intrăm în detalii?

– Cum doriţi. Dar pentru asta chiar vă mai trebuie încă o emisiune.

– Cert este că n-aţi reuşit…

– De două ori…

– …deşi vă recomandau anumite calităţi.

– Cred că atunci cînd concuram cu o persoană care publicase o carte, iar eu scrisesem 12, în mod normal, dacă aş fi făcut parte din comisia de evaluare, aş fi ştiut încotro să îndrept balanţa. Se pare că, în unanimitate, comisia a hotărît altceva. Însă acolo nu eram în comisie, aveam rolul de candidat.

– Şi aţi ajuns la liceul unde sînteţi acum, la Colegiul “George Bariţiu”. Ascultătorii noştri ştiu că, prin SMS, ne pot trimite mesaje. Iată, ne-a scris deja un fidel ascultător şi, din cîte constat, un coleg de-al dumneavoastră, domnul Cornel Costea…

– Da, îl salut pe Cornel, e bunul meu fost coleg de geografie.

– “Bună seara stimatului meu coleg Laszlo Alexandru. Ce dialog interesant! Chiar dacă ne cunoaştem de mai bine de 12 ani, aflu acum lucruri în premieră despre Alex”…

– Înseamnă că nu l-am plictisit. Mă bucur să-l salut.

– Haideţi să ajungem şi la cărţi. Aţi debutat cu volumul Între Icar şi Anteu, polemici, la Editura Dacia, 1996. S-a scurs ceva vreme pînă să puteţi debuta editorial.

– Nu neapărat. Eu n-am publicat înainte de 1989, nici n-am vrut. Fiind cenzură, nu doream să-mi asum chingile respective şi să spun numai cît e voie. Ori vorbesc liber, ori ţin pentru mine. Aşadar nu m-am înghesuit să public şi chiar n-am tipărit înainte de ‘89 nimic. Dar după aceea, în 1991, am debutat în presă şi anume exact în România literară. Se pare că uneori prinde bine să nu te istoveşti înainte de vreme: dacă îţi strîngi energiile, ţîşneşti mai convingător. Am mers înainte, cu o colaborare de cîţiva ani buni, la revista respectivă, cu polemici, eseuri şi opinii critice. România literară era pe vremea aceea publicaţia culturală cea mai urmărită, revista etalon a Uniunii Scriitorilor. Asta mi-a dat un oarecare ascendent, aşa că mergînd la Editura Dacia, ei mă ştiau din textele apărute destul de frecvent în presă. Numele meu începuse deja să circule. Şi am debutat la Editura Dacia în 1996.

– Am uitat să le spun ascultătorilor, cu siguranţă vă mai aduceţi aminte că imediat după revenirea în Cluj aţi predat iniţial stenodactilografie şi corespondenţă comercială.

– Sigur că da. Doi ani. Am şi cîţiva foşti elevi, legaţi cu mine pe Facebook, care poate mă ascultă acum şi cărora le-am predat stenodactilografie.

– Unde aţi învăţat? Sau tot singur?

– Am învăţat asta la Liceul “Ady-Şincai”. În comunism, în toate şcolile, se făcea practică. La secţia de mecanică, dădeai cu bomfaierul şi pileai cu pila. În treapta a doua, am studiat din fericire la secţia de filologie-istorie. Partea noastră de practică era aceasta, de stenodactilografie. Am avut un profesor dedicat şi unul dintre modelele mele, Grigore Ilea Dumitru, îndrăgit, iubit de toată lumea. Era profesor de limba germană, dar preda steno. Am fost pasionat de această disciplină. Ca elev am participat la nişte concursuri, ne-a dus domnul profesor Ilea pe la Tîrgu Mureş. Cînd să mă întorc la Cluj din Moldova, italiana încă nu era suficient de dezvoltată, ca predare, iar pe română locurile se umpluseră, în timp ce eram la Cîrlibaba. Dacă n-am venit să dau din coate… Aşa că iarăşi am nimerit în no man’s land, ca profesor de română şi italiană. Nu aveam ce să fac la Cluj. Şi atunci a apărut oportunitatea cu stenodactilografia, unde chiar nu existau specialişti. Fostul meu profesor a înfiinţat o şcoală postliceală, în cadrul liceului “Gheorghe Şincai” şi mi-a cerut sprijinul, ştia că mă pasionează acest domeniu şi m-am bucurat să colaborez cu el. Am stat în cancelarie şi la aceleaşi consilii, cu ceilalţi foşti profesori ai mei, din liceul “Şincai”, vreo trei ani de zile, iar pentru mine la început a fost foarte emoţionant.

– Să revenim la cărţi. Primele volume, Între Icar şi Anteu, Orient Expres, Grîul şi neghina sînt prin excelenţă volume de polemici, dar şi de eseuri. Puteţi trece în revistă polemicile care au avut ecourile cele mai incitante?

– Sînt multe…

– Toate au făcut vîlvă la timpul lor în presă…

– Mai mult sau mai puţin. Aveam avantajul, în prima etapă, că ele au apărut în România literară, o publicaţie foarte citită. Nu atît împotriva cui se îndreptau polemicile mă interesa pe mine, pentru că n-am avut nici menajamente, nici partizanate: să nu-l atac pe cutare sau să-l atac neapărat pe cutare. Ce m-a interesat – şi mă interesează în continuare – este mesajul ideatic pe care îl am de exprimat. Ca să fiu mai precis, cred – şi cu atît mai mult credeam cînd eram tînăr, iar de atunci nu m-am răzgîndit – că există o bază etică în sfera estetică. Scriitorii au o răspundere socială, care vine în plus, pe lîngă talentul pe care fiecare l-a primit sau nu l-a primit. Plecînd de la această premisă, am început să exprim diverse mirări sau uluiri, văzînd că una e teoria, iar în practică asistăm la foarte multe cedări, compromisuri. Mai ales că eu veneam după decembrie 89, cînd mi-am riscat pielea şi am văzut oameni murind. Pe mine nu mă impresionau vorbele acelea în doi peri şi zîmbetele de “lasă-mă să te las” sau “eu te ajut acum şi tu mă ajuţi după aia”. Horia-Roman Patapievici are un text foarte interesant, el, care şi-a riscat la rîndul său viaţa, la Bucureşti, în revoluţie. El spune: un om care s-a întors din moarte nu mai are nimic de pierdut. Cumva cu sentimentul ăsta am început eu să scriu. Cu un ton tranşant, prin care îi chestionam, îi scuturam, îi zgîlţîiam pe scriitori, de ce nu se ridică la o dimensiune etică, pe care o aşteptam de la ei. Eram, dacă vreţi, partizanul eticii în literatura română. Pe vremea aia lumea încă era destul de confuză. Nu prea ştiau ce cu ce se mănîncă. Mă citeau, unii poate erau speriaţi de mine. N-am avut replici, în orice caz, şi nimic argumentat. Dar – revin şi subliniez – nu am avut partizanate. Am constatat ulterior că etica poate fi un bun ciomag: eu sînt în echipa A şi lupt împotriva echipei B. Îi atac pe toţi din echipa B, pe considerente etice, dar uit de aceste criterii, în ce-i priveşte pe toţi cei din echipa A, care îmi sînt colegi de competiţie. Eu n-am făcut asta niciodată.

– Am înţeles. În general polemicile dumneavoastră au fost foarte bine argumentate. Sau n-au recurs la atacuri la persoană.

– Asta cu siguranţă.

– Cum s-a reacţionat la ele?

– Prin tăcere…

– V-aţi pierdut mulţi prieteni?

– Eu nu-i aveam. Cînd n-ai, n-ai ce să pierzi.

– De aici Exerciţii de singurătate. Dar să continuăm cu volumele. A urmat un studiu academic, Criticul literar Nicolae Manolescu…

– E teza mea de doctorat.

– Volumul de dialoguri cu Gheorghe Grigurcu şi Ovidiu Pecican: Vorbind. Alte polemici: Toate pînzele sus!. Apoi: Viceversa. Polemici pro şi contra lui Paul Goma. Aici este un caz interesant. Dumneavoastră l-aţi impus, l-aţi reimpus pe…

– Nu, nu. E mult spus. Paul Goma este o personalitate uriaşă. Eu am fost fascinat de figura lui publică. L-am ajutat, cred că ăsta ar fi termenul mai potrivit.

– După care relaţia cu Paul Goma s-a rupt.

– După care el a hotărît să pornească pe altă cale, adică să schimbe cu 180 de grade azimutul, iar eu nu l-am urmat într-o direcţie antidemocrată, antisemită, antioccidentală. Acolo nu l-am însoţit, pentru că n-am nimic de-a face cu aşa ceva. Admiraţia mea personală, pentru el, era conectată cu admiraţia pentru valorile pe care le slujea. Un scriitor nu este un rege. Este un slujitor al unor idei, al unor valori. Dacă îşi întoarce faţa de la acele valori, îmi rezerv dreptul de-a renunţa la admiraţia mea.

– Şi n-aţi ezitat s-o afirmaţi tranşant. Adică n-aţi tăcut.

– Am scris acea carte, Viceversa, care cuprinde în prima jumătate polemicile în favoarea lui Paul Goma, pe vremea cînd era o voce autoritară în cîmpul democratic. A doua jumătate, de polemici împotriva lui Paul Goma, atunci cînd a devenit antisemit. M-a costat şi un proces la tribunal, pe care Goma l-a pierdut, iar noi toţi, ceilalţi, l-am cîştigat. Dar nu, n-am tăcut, şi cu aceeaşi tărie cu care l-am sprijinit, apoi l-am contestat.

– După care v-aţi retras pe blog… Nu mai avem timp să vorbim pe larg… Au urmat o serie de volume, Viaţa de zi cu zi, Exerciţii de singurătate, Tutti frutti, Uriaşe lucruri mici… Toate sînt însemnări pe blog. Vă pot căuta ascultătorii noştri acolo.

– Sigur că da.

– Inclusiv articolele, studiile despre Dante.

– Despre Dante, despre gramatica limbii italiene, despre alte subiecte de italienistică.

– Despre traduceri iarăşi nu mai avem timp să vorbim.

– Vreo 12 cărţi…

– În schimb vreau să vă întreb dacă mai este căutat Memoratorul de limba italiană.

– Păi tocmai am primit un premiu, acum vreo două săptămîni, pentru ediţia a doua. Îi mulţumesc Bibliotecii Judeţene “Octavian Goga” din Cluj şi juriului care m-a premiat. Este poate una dintre cele mai vîndute cărţi ale mele. Are un caracter didactic, este cursul meu de limba italiană, pe care îl fac de peste 20 de ani.

– Domnule profesor Laszlo Alexandru, cum se întîmplă de fiecare dată, numai timpul nu-şi pierde timpul. Vă mulţumesc pentru prezenţa dumneavoastră la “Serile Radio Cluj”. Vă doresc multă sănătate şi un an plin de realizări.

– Şi eu vă mulţumesc şi vă doresc mult succes în continuare.

– A fost, doamnelor şi domnilor, scriitorul, traducătorul, profesorul Laszlo Alexandru, în direct la “Serile Radio Cluj”. Două minute pînă la buletinul de ştiri. Sînt Dan Moşoiu. Vă mulţumesc pentru atenţie, vă doresc o noapte liniştită.

O seară la radio (1)

Etichete

amintiri, biografie, carti, dialog, literatura, radio, scriitori

Daniel Moşoiu: Doamnelor şi domnilor, vă spun bună seara, bine v-am regăsit. La “Serile Radio Cluj”, ediţia de luni, 16 ianuarie, la început de săptămînă, invitatul nostru special este, aşa cum vă spuneam, scriitorul, traducătorul, polemistul, profesorul Laszlo Alexandru. Domnule Laszlo Alexandru, bună seara, bine aţi revenit la Radio Cluj…

Laszlo Alexandru: Bună seara! Bine v-am regăsit! De cînd n-am mai fost la Radio Cluj…

– N-aţi mai fost… A trecut mult de atunci?

– Nu ştiu, eu am îmbătrînit, dar nu cred că a trecut mult…

– N-a trecut mult şi vă asigur că n-aţi îmbătrînit.

– Mulţumesc. Asta aşteptam să aud…

– Cel puţin aşa scriu elevii dumneavoastră pe Facebook. Domnule Laszlo Alexandru, vă mărturisesc dumneavoastră şi ascultătorilor noştri că nu-mi fac – în afară de documentarea necesară – niciodată un plan al emisiunii, al dialogului…

– Sînteţi spontan…

– Am o schemă în cap, dar nu aştern nimic pe hîrtie. Cu dumneavoastră este foarte greu. Cu ce să începem?

– Păi nu ştiu, şi eu sînt spontan. Ce fac doi oameni spontani, cînd se întîlnesc la radio? Încep să vorbească!

– Amestecăm lucrurile? Sărim de la una la alta? Păstrăm o anumită coerenţă?

– Pînă la urmă, coerenţa sper că va ieşi din tot ce vorbim aici.

– Pentru că sînteţi un polemist redutabil, am să vă rog să ne prezentaţi pe scurt o părere, o opinie, faţă de ceea ce se întîmplă, în momentul de faţă, la Uniunea Scriitorilor din România. E greu? Să le rezum ascultătorilor situaţia actuală. Au fost o serie de excluderi din rîndul Uniunii, un grup de scriitori tineri şi-a înaintat demisiile, au fost şi alţii înainte, ce se întîmplă acolo?

– Am urmărit periferic situaţia. Plec de la ideea că sînt membru al Uniunii Scriitorilor, de vreo doi ani. Am fost primit acolo, după ce am solicitat-o. Fără a face parte din structuri de conducere, fiindcă sînt boboc, din punctul acela de vedere, nu am urmărit îndeaproape deciziile conducerii – cu atît mai puţin să fiu părtaş la luarea lor –, aşadar nu am lucrurile foarte limpezi. Pe de altă parte, îi ştiu din citite şi din auzite, pe foarte puţini în mod personal, pe cei care au rămas nemulţumiţi de acele decizii. Înţeleg că sînt două grupări. Fireşte că în scris, în literatură, cantitatea contează mai puţin, e importantă calitatea. Atunci cînd e vorba de vot, însă, şi de organizaţiile sindicale, cum e Uniunea Scriitorilor, contează şi cantitatea. Din ce-am priceput eu de pe internet, din presă etc. – dar sigur că e un subiect pe care poate n-ar fi bine să insistăm, fiindcă se derulează – au fost 18, sau 20, sau 25 de scriitori, nu ştiu precis cîţi, care au contestat configuraţia şi alegerile dintr-o uniune naţională de scriitori, din care fac parte peste 1.800, sau 2.000, sau 2.500 de persoane. Dar iarăşi s-ar putea să greşesc, fiindcă nu sînt un om al cifrelor, sînt filolog. Oricum, procentul este limpede, sau balanţa, dacă o luăm strict cantitativ, se cam poate bănui încotro înclină. Repet, este vorba de un conflict ţinînd de o asociaţie scriitoricească. Şi acolo, deşi toţi sînt talentaţi şi valoroşi şi nimeni nu poate fi înlocuit, atunci cînd se aleg nişte preşedinţi, nişte organisme de conducere, se numără voturile. Eu aşa am perceput-o. Alţii au continuat să fie nemulţumiţi, unii şi-au dat demisia. În ce mă priveşte, am avut o altă formă de protest, vă spun sincer. Vreo 10 ani nu am dorit să mă înscriu în Uniunea Scriitorilor…

– Chiar voiam să vă întreb… fiindcă aveaţi cărţi multe pînă în 2014…

– Da, chiar mi s-a propus şi nu am dorit să fac parte din Uniunea Scriitorilor. Dintr-un motiv asupra căruia acum nu mai are rost să insist. Însă cu doi ani în urmă, după ce cauza respectivă a dispărut, m-am înscris. La 18 cărţi de autor, cred că nu a fost o uzurpare a drepturilor, aceasta, adeziunea mea la Uniunea Scriitorilor. Aşa că sînt acolo, aştept ca spectatorul în fotoliu desfăşurarea lucrurilor. Îi privesc şi îi citesc pe toţi cu egal interes şi cu egală atenţie.

– Deja e desfăşurarea ostilităţilor. Am încercat să-i contactez, să-i aducem la microfon pe tinerii scriitori clujeni care şi-au înaintat demisia. Au refuzat categoric subiectul…

– Păcat.

– Noi vom continua să urmărim ce se întîmplă acolo.

– În opinia mea, este un conflict de natură sindicală. Nimeni n-a zis “tu eşti talentat! tu nu eşti talentat, pleacă!”. E o problemă care ţine de organizare şi de reprezentare. Or dacă ducem discuţia pe latura aceasta sindicală, contează numărul de voturi. Nu talentul, nu vîrsta, nu reputaţia naţională sau internaţională. Numărăm oameni, numărăm voturi şi totul devine limpede.

– Bine, am epuizat acest subiect. Domnule profesor, sînteţi născut în 4 mai 1966, la Cluj. Sînteţi clujean get-beget. Aici v-aţi născut, aici aţi trăit, n-aţi plecat decît sporadic. Proveniţi – aşa spune în biografia dumneavoastră – dintr-o familie maghiară de muncitori şi ţărani. Cine a dorit să vă dea la o şcoală în limba română? Mama, tata? A fost opţiunea dumneavoastră?

– Nu, eu eram prea mic, nu pricepeam despre ce-i vorba. A fost alegerea ambilor părinţi. A fost o opţiune liberă şi consimţită, care avea la bază un raţionament de natură social-economică. Adică ei s-au gîndit că, dacă voi învăţa limba română, ceea ce se pare că s-a întîmplat, voi avea mai bune variante de afirmare personală. Întrucît provin dintr-o familie maghiară (vorbeam şi vorbim ungureşte acasă), posibilităţile socio-profesionale, inclusiv cele de care nu s-au bucurat părinţii mei – ca simpli muncitori, cum spuneam –, nu mi-ar fi fost favorabile, dacă nu stăpîneam nuanţat, limpede, corect limba română. Va să zică a fost o opţiune strict strategică a părinţilor mei.

– Da. Şi aţi învăţat atît de bine limba română încît îi puteţi da oricînd lecţii oricui.

– Mulţumesc. Cu un doctorat în specialitate, se pare că mă descurc pe româneşte.

– Aţi terminat liceul “Ady-Şincai”, în 1984. Era şi este un liceu renumit. Acum se numeşte altfel. Care ar fi diferenţele dintre “Ady-Şincai” şi “Gheorghe Şincai”?

– Cea mai importantă diferenţă este că, pe vremea cînd se numea “Ady-Şincai”, jucam fotbal în curte cu un coleg de clasă pe care-l chema Boc Emil. Acum Emil Boc nu mai studiază acolo, ci merge să deschidă anul şcolar la “Gheorghe Şincai”, în calitate de primar al Clujului. Sigur că era doar o glumă. Care sînt diferenţele? Nu am chiar ultimele evoluţii de la “Gheorghe Şincai”. Am participat alături de cei mai mulţi colegi ai mei, recent, la aniversarea celor 30 de ani de la absolvirea liceului. Clădirea era bine întreţinută, aşa, la prima vedere. Cum o fi organizată în interior, nu pot şi nu am cum să mă pronunţ. Dar e o şcoală îngrijită, din centru, prestigioasă, din cîte se aude, şi mă bucur că am studiat acolo.

– Aţi învăţat limba română, stăpîniţi limba maghiară, dar încă din prima tinereţe, din adolescenţă, din anii de şcoală, v-aţi îndreptat şi spre alte limbi străine. Franceză, germană, am înţeles, italiană, în mod special…

– Treptat, treptat. Am avut un serial despre ce înseamnă să fii poliglot. Sigur, pornind de la propria mea experienţă, dar şi cu o reflecţie generală asupra altor poligloţi, mari scriitori şi relaţiile lor uneori tensionate, alteori neobişnuite cu ceea ce este conceptul de limbă maternă. Am scris asta pe blog, am publicat-o şi în cărţile mele. E o problemă interesantă şi, cred, de maximă actualitate, acum, cu Uniunea Europeană din ultimii ani, cînd a cunoaşte mai multe limbi străine îţi deschide mai multe porţi. Har Domnului, mai ales noi, în Transilvania, sîntem într-un spaţiu poliglot prin excelenţă, la întîlnirea dintre imperii, ca să zic aşa: marele imperiu occidental, european, care se întinde pînă la noi, marele imperiu răsăritean, care de la noi încolo se desface, şi marele imperiu – fărîmiţat, pînă la un punct – meridional: Turcia, Grecia etc. Va să zică sîntem, geografic vorbind, la o răscruce şi asta ne stimulează să învăţăm (ba chiar ne obligă) diverse limbi străine, ca să înţelegem ce ni se întîmplă. Venind concret la ce m-aţi întrebat, am pornit cu limba germană. Eu am învăţat zece ani germana la şcoală şi, în paralel, franceza am început-o din clasa a V-a. Noi, la liceul “Ady-Şincai”, aveam două propensiuni. Unii eram atraşi de filologie, de literatură, alţii erau înclinaţi spre istorie şi erau clar destinaţi acelui traseu. Eu unul mi-am dat seama că am această pasiune pentru cunoaşterea limbilor străine, din uşurinţa cu care le învăţam, cu care le stăpîneam în diverse contexte. Am perseverat, deşi meseria de profesor era şi – pînă la un punct – este şi azi destul de ingrată, în posibilităţile de-a te angaja pe undeva, cu salarii mici. Dar pasiunea a predominat, în cazul opţiunii mele, şi am mers la Facultatea de Litere, unde am intrat la Română-Franceză. După un an, am dat franceza pe italiană, dar am perseverat pe cont propriu să citesc în franceză, să traduc din franceză, astfel încît nu am făcut schimbul de la una la alta, ci am adăugat una la cealaltă, le-am completat. Tot în facultate fiind, am studiat trei semestre limba latină, cu un excelent profesor, Teodor Boşca, unul dintre cei mai mari poligloţi ai Clujului, despre care am scris apoi în repetate rînduri. Deci am făcut italiana şi ştiam franceza, iar dinainte cît de cît germana, şi engleza intră în noi ca oxigenul în timp ce respirăm, cu tehnica din dotare şi filmele subtitrate, pe care le auzeam direct în original, şi asta a fost de un ajutor enorm pentru a învăţa limba engleză, în ce mă priveşte… M-am dus la nişte cursuri facultative, în timpul şcolarizării universitare. Am făcut patru semestre de spaniolă… patru semestre de portugheză… şi cam atît… Se-adună, pînă la urmă. Şi asta am scris-o în reflecţiile mele: a fi sau a nu fi poliglot. Dacă eşti aşa ceva, nu ştii toate limbile la perfecţie. Ci cunoşti mai multe limbi, sigur că da… (Ce înseamnă mai multe? Să spunem: de la cinci în sus… zic aşa, la prima strigare. Poate mă înşel.) Dar, să fie clar, le cunoşti pe trepte diferite. Poţi să ştii două-trei excelent, vreo trei sau patru la nivel mediu şi încă vreo trei-patru-cinci în care te descurci. Există diverse competenţe: pricepi o limbă, cînd ţi se vorbeşte, sau cînd citeşti un text – şi astea sînt nişte competenţe mai facile, de receptare, înţelegi sau măcar îţi dai seama în ce zonă se învîrte mesajul. Nişte competenţe mai dificile sînt cele de-a te exprima, fie oral, fie în scris. Poţi să fii bun în receptarea mesajului, dar mai puţin bun în producerea lui. În fine, sînt diferite nuanţe; de aici încep apoi dezbaterile. În orice caz, a fi poliglot înseamnă să ai o deschidere în stil evantai, spre mai multe limbi, mai multe familii lingvistice, dar nu la aceeaşi calitate, nu la aceeaşi intensitate, nu la acelaşi nivel de performanţă. Minte cel care zice că ştie zece limbi la perfecţie. Nu, probabil va şti două-trei-patru foarte bine, vreo două binişor, două mediu şi vreo trei slăbuţ. Cam aşa văd eu lucrurile…

– Prin urmare sînteţi asemeni lui Mihai Beniuc, ştiţi şase limbi…

– …şi ruseşte… Nu, întîmplător ruseşte n-am învăţat. Mă născusem şi m-am şcolarizat în etapa de după slăvita Uniune Sovietică. N-a mai fost nevoie să ştiu ruseşte. Dar regret sincer. Pot să fac şi confesiunea asta: am un elev de clasa a IX-a, căruia îi sînt acum diriginte şi care e rrom. E un băiat foarte isteţ şi ambiţios. Merge în timpul liber la ore de limba rromani. Şi i-am zis că mi-ar părea bine să mă înveţe şi pe mine măcar nişte elemente. Să fie clar, eu am curiozităţi, n-am prejudecăţi, în privinţa limbilor străine. M-aş bucura să ştiu cît de multe. Nu mă mir de pensionarii din Occident care, la 80 de ani, se apucă să înveţe sanscrita. Bătrînelele acelea au, aşa, nişte înclinaţii foarte simpatice. Poate că, dacă voi ajunge pînă acolo, la 80 de ani mă voi apuca şi eu de sanscrită.

– Am o curiozitate. În şcoala generală deja vă plăceau ştiinţele umaniste? Româna? Limbile străine? Istoria?

– Da, pot să spun asta. Însă, din amintiri şi, apoi, din experienţa directă la catedră, o afirm destul de apăsat. Opţiunea elevilor este, la început, orientată mai ales de afectivitate. Dacă îţi place profesorul respectiv, înveţi materia de dragul lui. Dacă tu ai propensiuni pentru o anumită disciplină, dar profesorul este scîrbos sau – s-o spun mai delicat – este inabil în calităţile lui profesionale, atunci te va îndepărta; deşi tu eşti chemat către materia respectivă. Prezenţa umană, harul, talentul pedagogic şi efectiv priceperea individului care stă la catedră sînt esenţiale, mai ales la nivel de gimnaziu, dar sînt preponderente şi la nivel de liceu. Asta este fără nici un fel de îndoială.

– Înţeleg că la română aţi avut profesori buni…

– Nu, la română, în gimnaziu, am avut vreo doi profesori chiar foarte slabi. Dar îmi trebuia o limbă care să-mi fie la îndemînă, cu care să mă duc la Filologie, şi aşa s-a nimerit.

– Dar de ce voiaţi neapărat Filologie?

– Pentru că mă consideram talentat la limbi străine. Şi mi-o spuneau alţii. Eu nu puteam să lupt împotriva lor, fiindcă îi credeam. Repet: în ciuda faptului că a fi profesor presupunea riscul de-a face naveta, de-a fi prost plătit, de-a fi undeva la periferia stimei generale (ceea ce e discutabil: uneori profesorii se fac respectaţi, dacă ştiu cum să procedeze şi dacă au pe dinăuntru harul acela care, emanînd, semnalează că este vorba de altcineva decît un individ prost plătit).

– Să adăugăm faptul că, din 1992, sînteţi profesor de limba italiană la Colegiul Naţional “George Bariţiu” din Cluj-Napoca. Revenind: în familia dumneavoastră, acasă, existau cărţi? Le cumpăraţi dumneavoastră? Vă îndemnau părinţii să citiţi?

– Părinţii mei, nefiind intelectuali, nu m-au îndemnat să citesc. Asta pe undeva e rău, fiindcă totdeauna e preferabil să fii într-o familie intelectuală şi să primeşti îndemnuri de prudenţă şi studiu, sau chiar sfaturi de lectură. N-am avut această şansă. La mine în primul rînd a fost handicapul lingvistic, iar în al doilea rînd a fost cel social. Ca atare, nu am primit indicaţii de lectură şi n-am fost supravegheat dacă învăţ sau nu. Şi nici nu învăţam. Am fost cam chiulangiu la şcoală. Stăteam în ultima bancă şi luptam să-mi iasă nota 5. Asta era ambiţia mea. Dar, pe măsură ce am început să citesc lucruri pe care mi le selectam din auzite – în copilărie Winnetou şi Comoara din lacul de argint şi Old Surehand, toată seria Karl May şi mai ştiu eu ce bazaconii, dar care erau interesante, fiindcă dădeau o fluenţă stilistică, deşi nu dădeau profunzime estetică – mi-am descoperit singur drumurile. Şi asta poate mi-a caracterizat şi ulterioarele parcursuri profesionale. Adică se ştie sau, dacă nu, o spun eu foarte limpede, în ce priveşte inclusiv lumea scriitoricească: e vorba de grupuri, de prietenii, de apartenenţe geografice. Noi sîntem scriitori din Cluj, voi sînteţi scriitori din Bucureşti, ceilalţi sînt scriitori din Timişoara. Există criterii de vîrstă, generaţioniste: unii sînt optzecişti (eu nu eram optzecist), alţii sînt douămiişti (eu n-am mai apucat să fiu douămiist, că am debutat înainte). Am nimerit mereu în no man’s land. Nu m-a sfătuit nimeni ce să citesc, nu m-a sfătuit nimeni ce limbi străine să învăţ, nu m-a sfătuit nimeni la ce grupuri să ader. Am scris o carte – şi mă bucur că i-am găsit un titlu care cred că mă reprezintă – Exerciţii de singurătate. Poate părea arogant, dar nu e decît o realitate care este acum exprimată.

– Deci aţi făcut totul prin forţe proprii, singur v-aţi organizat lecturile, singur v-aţi ales drumul în viaţă.

– Singur mi-am cumpărat toate cărţile! Fiecare carte pe care o am în bibliotecă – şi cuprinde deja cîteva mii de exemplare, pe trei rînduri în adîncime, dispuse de la parchet şi pînă la tavanul încăperii – ştiu fiecare de unde am cumpărat-o, cînd am cumpărat-o, cu ce scop am cumpărat-o şi de multe ori nu chiar cu cîţi lei, dar dacă a fost scumpă, dacă a meritat banii. Oricum, le-am folosit pe toate. O carte, de la o anumită specializare încolo, se poate folosi. Tot aşa, dacă mă duc la un lăcătuş şi-i zic: vai, aveţi şapteşpe şurubelniţe, pe toate le-aţi folosit?! Dom’le, le am aici, dacă o să am nevoie de ele, întind mîna şi gata. Cărţile, pentru un filolog, sau pentru un scriitor, sînt instrumente. Toate acele instrumente le-am utilizat. Şi ştiu foarte bine despre fiecare carte unde am găsit-o, dacă mi-a fost greu s-o procur, ce raţionamente m-au împins s-o cumpăr şi dacă m-a decepţionat sau nu, după ce-am răsfoit-o. E o aventură interesantă asta: să-ţi construieşti o bibliotecă!

– Am o întrebare delicată: v-aţi simţit cumva dezavantajat de faptul că eraţi şi sînteţi etnic maghiar? În anii aceia de formare…

– Păi, vă spun foarte sincer, nu cred că etnia pentru mine a fost un handicap. Mulţumită faptului că, tocmai, stăpînesc foarte bine limba română, aveam toată energia şi nonconformismul de-a le spune altora în obraz, cînd nu-mi convenea ceva. Însă m-am confruntat cu diverse obstacole – sau n-am reuşit să depăşesc (să fie clar!) numeroase obstacole – nu din motive etnice, ci din motive ţinînd de această solitudine, pe care nu cred că mi-am impus-o, ci care mi s-a dat. Adică dacă vrei să avansezi în societate, în carieră, în privilegii, e bine să aderi la nişte grupuri de influenţă, la nişte instituţii, care te propulsează şi pe care tu le aperi, după aceea, indiferent ce se întîmplă acolo. Devii nu zic sclavul lor, dar apartenentul lor şi această fidelitate este apoi recompensată. Eu n-am făcut asemenea pariuri, nici măcar cu propria mea instituţie, unde lucrez de peste 20 de ani. Cînd erau lucruri care nu-mi conveneau, în cadrul Colegiului Naţional “George Bariţiu” unde sînt profesor, în anii precedenţi şi în mandatele anterioare de direcţiune, nu m-am sfiit să le spun cu voce tare şi chiar în afara şcolii. Ceea ce nu este cazul în aceşti ultimi ani, o subliniez cu toată sinceritatea, cînd lucrurile merg foarte bine, din multe puncte de vedere, incomparabil cu ce-a fost înainte. Aşadar, dacă am avut probleme de înfruntat şi dificultăţi de depăşit, acestea nu s-au datorat apartenenţei mele etnice, ci firii mele incomode şi au fost rezultatul unor represalii care mi s-au administrat, sau al unor rivalităţi profesionale care au fost tranşate fără mănuşi, cu un grobianism care nu odată m-a stupefiat.

– Domnule profesor Laszlo Alexandru, vă propun să luăm o pauză muzicală, după care vom relua dialogul nostru.

Discuţii în jurul lui Vintilă Horia

Etichete

Demeny Peter, dialog, fascism, Geo Vasile, hitlerism, legionari, Neculai Constantin Munteanu, Vintilă Horia

După apariţia pe blog a textului meu Andrei Pleşu faţă cu hitlerismul (care a avut din prima zi 851 de accesări din 29 de state ale lumii), unii scriitori şi publicişti au simţit nevoia să intre în dialog cu mine pe Facebook. Reiau aici o parte din replicile schimbate, care ar putea fi de interes mai larg.

Neculai Constantin Munteanu: Ok, am înţeles (aproape) tot. Citatele sunt oribile. Dar ce facem cu Dumnezeu s-a născut în exil? O punem pe foc? Sau… cum?

Laszlo Alexandru: Răspunsul meu e în două etape. 1) N-avem decît să citim toate cărţile lui Vintilă Horia, avem deplina libertate s-o facem – dar fără să-l declarăm – pe autorul hitlerist – cetăţean de onoare (nici măcar la Segarcea), fără să dăm nume de străzi după el, fără să-l declarăm, post mortem, membru de onoare al Academiei Române etc.

Ivan Karamazov (alias Demény Péter): Nu înţeleg ce nu e de înţeles aici. Şi chiar Dvs., D-le Neculai Constantin Munteanu? Păi este literatura arta celor neprihăniţi, a celor fără păcate? Villon, Wilde, Gorki, Benn… Opera ştie mai multe decît scriitorul – ăsta e tot secretul şi misterul. Opera e mai curată, mai curajoasă, mai omenească. Omul e om, şi nu e neapărat model. Vintilă Horia cu siguranţă nu este.

Laszlo Alexandru: Există şi aici nuanţe agravante. Una e să fii derbedeu şi hoţ din buzunare (ca François Villon). Alta e să elogiezi delirant şi să încurajezi Holocaustul, care a ucis 6 milioane de oameni (ca Vintilă Horia).

Ivan Karamazov: Sigur. Am vrut să zic numai că ecuaţia talent = morală e falsă.

Laszlo Alexandru: 2) Am citit romanul Dumnezeu s-a născut în exil, la începutul anilor ‘90, cînd a apărut pe la Craiova. Îmi amintesc foarte bine: era o cărţulie albastră, subţirică, pe hîrtie reciclată, cu coperta palidă. Am făcut, sincer, mari eforturi s-o duc pînă la capăt. Era o traducere spre limba română, făcută de altcineva, supervizată şi autorizată de autor. Avea serioase deficienţe de expresie, pe alocuri izbucneam fără să vreau în hohote de rîs, comparînd ceea ce deduceam că a vrut să spună textul pe franceză şi ce-a rezultat pe româneşte.

Laszlo Alexandru: Lectura mea a fost permanent dublă. Vedeam ce-i în pagină, apoi făceam efortul să deduc, din context, ce-ar fi trebuit să fie, stilistic şi lexical. După 50 de pagini eram epuizat. Pe ansamblu sper că i-am priceput mesajul de tînjire melancolică, în suferinţele sufocante ale exilului, după patria care l-a izgonit. M-au deranjat ideologia paseistă, păşunistă, mitologismul ostentativ. Iar stilistic, repet, a fost un efort serios s-o termin. Dacă ar fi să-i dau note, ca la şcoală, cartea asta nu aş evalua-o la mai mult de nota 7 (şapte).

Geo Vasile: Între timp a apărut o nouă ediție impecabilă la editura ELIT patronată de Mircea Martin, v-o recomand…

Laszlo Alexandru: Mersi. Din păcate, nici măcar o traducere impecabilă nu mă mai atrage să recitesc o carte mediocră, cu autor hitlerist.

Geo Vasile: Exageraţi, stimate coleg… vă ştiu un rafinat dantolog şi nu numai, v-am citit şi o polemică cu editorul unei ediţii Noica… eraţi totuşi ponderat şi foarte la obiect… însă calificativul dvs. vs. Vintilă Horia, un hispanist şi un erudit este oleacă prea dur… Romanul, după cum ştiţi, îl are drept protagonist pe Ovidiu, marele poet exilat la Pontul Euxin, primul artist deţinut politic al antichităţii, cum îmi place să spun… intelighenţia franceză a intenţionat să-i acorde premiul Goncourt… dar guvernanţii comunişti din România au plătit o campanie de presă în Franţa dirijată de… ţineţi-vă bine, MIHAI RALEA, împotriva autorului român, astfel încât V.H. a refuzat acea prestigioasă recunoaştere… n-am intenţionat decât să vă reîmprospătez unele detalii pe care n-aveţi cum să nu le ştiţi, ca unul dintre cei mai de seamă cărturari români de azi…

Laszlo Alexandru: Mă bucură aprecierile Dvs. călduroase, mai ales fiindcă vin din partea unui erudit italienist, a cărui conversaţie mă regalează. După cum ştiţi, problema Premiului Goncourt a divizat radical exilul anticomunist românesc în anii ‘60. De o parte au fost cei pilotaţi de Monica Lovinescu şi care contestau acuzaţiile de hitlerism la adresa lui Vintilă Horia, fiindcă veneau din partea statului comunist. Securitatea ar fi montat o campanie ticăloasă, prin urmare evidenţele trebuiau negate cu orice preţ. Strategia principală – prelungită pînă în ziua de azi – a fost sintetizată în strigătul energic: “Vintilă Horia n-a fost niciodată legionar!”.

Laszlo Alexandru: De altă parte s-au situat cei care cunoşteau prea bine militantismul fascist-hitlerist al lui Vintilă Horia şi nu acceptau minciuna pioasă. De fapt prozatorul s-a situat într-o falangă politică opusă, ce-i drept, Mişcării Legionare, în descendenţa lui A.C. Cuza, prin intermediul lui Nichifor Crainic. Aşadar e adevărat că V.H. n-a fost legionar, cum tot aşa de incontestabile sînt fascismul şi hitlerismul său.

Laszlo Alexandru: Eugen Ionesco a denunţat viguros minciuna perpetuată, cîteva zeci de ani, de către Monica Lovinescu. A rămas memorabilă replica lui, cînd au venit colegii de exil să-i ceară semnătura în favoarea lui Vintilă Horia: “Dacă ar fi fost legionar, poate că aş fi intervenit. Dar a fost cuzist”.

Laszlo Alexandru: Monica Lovinescu o consemnează foarte limpede, după aproape 40 de ani: “Şi Eugen se supărase că am luat partea lui Vintilă Horia în scandalul premiului Goncourt. Am închis telefonul şi închis a rămas” (vezi La apa Vavilonului, Humanitas, 1999).

Geo Vasile: N-am decât a mă pleca în faţa argumentelor dvs. şi a ştiinţei de istorie literară, ceea ce nu mă va împiedica să am o impresie pozitivă ca şi critic literar faţă de romanul în discuţie, faţă de scriitura lui poematică, ca şi faţă de proza lui Mircea Eliade sau aforismele şi paradoxurile marelui moralist Cioran.

Laszlo Alexandru: Mă rog. Ştiţi cum se spune: De gustibus… Prefer totuşi să ne întîlnim în discuţiile despre literatura italiană, decît să ne despărţim în cele despre literatura română…

Geo Vasile: Nicicând nu mă voi despărţi de dvs., stimate prieten Laszlo Alexandru, unul dintre cei mai de seamă dantologi ai României… Şi-n plus o conştiinţă civică şi estetică rarissimă în zilele noastre… Personal nu am decât a învăţa de la dvs… Cu deosebită preţuire, Geo.

Despre statul naţional poliglot (3)

Etichete

Chisinau, conferinta, dialog, poliglot, stat national, Uniunea Europeana

Complexitatea prezentării la care am asistat a încurajat dezbaterile pe o gamă la fel de extinsă, prin intervenţii din partea publicului. Colegii de la Academia Română din Bucureşti s-au întrebat cum se mai poate forma, în ziua de azi, o elită propriu-zisă, cînd asistăm la invazia subproducţiilor televizate, la hegemonia de false personalităţi în spaţiul public, la degringolada valorilor. Academicianul Metzeltin a punctat: pentru a face parte dintr-o elită, e nevoie de cultură, de specializare universitară, de o percepţie mai curînd generalizată asupra fenomenelor cu esenţă transnaţională; e necesar accesul la putere (inclusiv la puterea politică), pentru a fi impuse opţiunile. Crearea de elite este rezultatul unei activităţi îndelungate de lobby. Trebuie să fim conştienţi de faptul că vrem să devenim elite.

Colega de la Universitatea Humboldt din Berlin s-a întrebat în ce măsură modelul statului naţional poate fi aplicat în cazul Germaniei, care beneficiază de o structură amplu descentralizată, cu puteri sporite de autonomie acordate Land-urilor. Academicianul Metzeltin a subliniat că nu există o contradicţie între “federal” şi “naţional”. Conceptul de “federal” se referă la tipul de organizare a administraţiei, nu la ideologia intrinsecă a unui stat. Federalizarea poate da o bună oportunitate de dezvoltare, prin descentralizarea administrativă şi lingvistică, fără a se contraveni proiectului unitar al statului naţional. În confirmarea ideilor sale, vorbitorul a reamintit că în Constituţia Germaniei nu este prevăzut conceptul de limbă oficială, care să fie impusă dominator peste celelalte limbi folosite pe teritoriul ţării. Colegii de la Chişinău au replicat sotto voce că federalizarea e o strategie politică amplu folosită acum de Rusia expansionistă, tocmai în scopul destabilizării statelor naţionale din această zonă geografică.

M-am înscris la cuvînt pentru a elogia finele disocieri propuse de distinsul conferenţiar. Mi-am împărtăşit pe scurt propria situaţie biografică, la care am reflectat în scris de-a lungul ultimilor ani: sînt un etnic maghiar, educat în limba română, pasionat de limbile străine, dintre care pe una o predau zilnic. Astfel am ajuns să resimt concret că ceea ce s-ar chema “limba maternă” poate aluneca pe locul trei sau patru în ordinea abilităţilor de comunicare, iar limbile “străine” să fie stăpînite cu o dezinvoltură sporită, pînă la a face parte din propria conştiinţă reflexă. Într-un dialog ştiinţific pe care l-am purtat odinioară cu profesorul Katerin Katerinov (un lingvist de naţionalitate bulgară, stabilit în Italia şi devenit cel mai prestigios autor de manuale pentru predarea limbii italiene la Perugia), mi-a fost întărită, cu explicaţii detaliate, o mai veche intuiţie. Limba pe care o folosim este doar un instrument care, la fel ca atîtea altele, se dezvoltă atunci cînd e intens utilizat, se atrofiază atunci cînd e neglijat. Pot confirma aşadar, din experienţa mea directă, că nu există o legătură necesară între naţionalitate şi limbă. Michael Metzeltin m-a asigurat zîmbind că sînt un adevărat spirit european şi a completat că, la rîndul său, este născut în Elveţia, dar nu şi-ar putea preciza o limbă maternă, întrucît provine dintr-o familie cu cele mai diferite încrengături lingvistice. În ce priveşte experienţele sale biografice, şi-a construit cariera în mediul academic de limbă germană, dar călătoreşte şi comunică profesional adesea în estul european sau în afara graniţelor continentului. Dacă l-ar obliga cineva să revină la limitele administrative din Lugano, s-ar simţi îngrădit ca personalitate şi nedreptăţit ca intelectual.

Am continuat remarcînd ceea ce consideram a fi o uşoară incongruenţă în ansamblul ideatic ce ne-a fost prezentat. Pe de o parte ni se recomandă să desprindem limba de naţionalitate (şi tocmai am confirmat cît de îndreptăţită este această observaţie). Pe de altă parte sîntem asiguraţi de viitorul pregnant al statelor naţionale, în cadrul construcţiei europene. În ce priveşte acest al doilea aspect, nu putem avea garanţii conceptuale, întrucît alte mari construcţii economice – de pildă cea de pe continentul nord-american – şi-au demonstrat valabilitatea, deşi fac abstracţie de componenta naţională. De ce-ar trebui să prevaleze statele naţionale în viitoarea Uniune Europeană, din moment ce ele sînt inexistente în Statele Unite ale Americii? Acel model funcţionează eficient, cu timpul va putea fi implementat şi dincoace. Profesorul Metzeltin mi-a reamintit tradiţia istorică de cîteva secole a continentului nostru, peste care nu se va putea trece. Am notat că, în teoria sa, la nivel individual, limba e independentă de naţionalitate (şi avem o elaborare de tip raţional), pe cînd la nivel social construcţia europeană e bazată pe state naţionale, în virtutea trecutului istoric (şi avem o elaborare de tip paseist, sentimental). Colocutorul mi-a confirmat că este vorba despre diferenţa dintre statutul nostru ca indivizi şi acţiunea noastră socială, în cadrul căreia trebuie să ne adaptăm la realităţile cu care ne confruntăm.

Lucrările conferinţei “În oglinzile democraţiei: literatura europeană şi etica societară”, organizate de Universitatea de Stat din Moldova, au continuat sub aceleaşi auspicii ale prieteniei şi ale incitantului schimb de idei. Pentru mine a fost o încîntare să-l aud pe academicianul Michael Metzeltin vorbind o limbă română impecabilă, fin nuanţată şi uşor ironică pe-alocuri; să conversez cu el, în pauzele de cafea, în italiană; să-l ascult povestind în germană. Timp de două zile, la Chişinău, m-am simţit în Europa Centrală.

Duel despre Dante (3)

Etichete

Dante, dialog, ironie, Lectura Dantis, polemica, Roberto Benigni, spectacol, Umberto Eco

Roberto Benigni: Sfîşiat între poezie şi angajare politică, în vremuri lipsite de lirism şi cu mari acumulări de capital, eram nehotărît dacă să scriu pentru Editura Einaudi un volum de eseuri magistrale despre adevărul poetic, intitulîndu-l Dante şi ornitorincul(1), sau o biografie genealogică a familiei de Luxemburg, intitulată Prenumele trandafirului(2). În ambele cazuri cineva mi-a luat-o înainte. Şi nu e prima dată.

Acum cîţiva ani, de fapt, tocmai terminasem de scris cu dăruire şi oarecare veselie goliardică o minunată carte despre sexualitatea reprimată a structuraliştilor francezi, intitulată Bastonul lui Barthes, dar cineva m-a devansat publicînd, cu o lună mai devreme, Pendulul lui Foucault. Mă rog, ideile circulă încoace şi încolo, aşa că nu m-am supărat. Nici măcar atunci cînd mi-a fost furată ideea unui roman despre fiul mai mic al lui Pippo Baudo(3), cu acţiunea plasată în Evul Mediu. Bine-bine.

Cînd am început să citesc prima dată Divina Comedie, mi s-a întîmplat acelaşi lucru. Am rămas şocat. Am închis furios cartea şi am zis cu voce tare: “Nu se poate! Ăsta mi-a furat ideea!”. Apoi am deschis-o din nou continuînd să citesc, cu speranţa că Dante a dat-o în bară, aşa măcar aş fi putut s-o rescriu eu mai bine. Din ziua aia n-am mai închis cartea. Şi nu numai că am continuat s-o citesc, dar am continuat şi s-o scriu. Atunci cînd se pomeneşte în faţa unui lucru frumos, sufletul nostru e cuprins de exaltare şi, sub impresia unei minunate bucurii, crede că el însuşi e autorul acelui lucru. De altminteri, tuturor ne-a trecut prin minte cum e făcută lumea de apoi, unde vom ajunge după moarte, dacă vom fi răsplătiţi sau pedepsiţi, dar ce bine a scris-o ăsta! Tot aşa, ne-a trecut tuturor prin minte dacă e mai bine să trăim ori să murim, sau poate să visăm, dar ce bine a scris-o Shakespeare! (În literatură apar deseori jocurile alea prosteşti despre cine e cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor, o pierdere de vreme pe care mereu am evitat-o, de aceea l-am numit pe al doilea mare scriitor al tuturor timpurilor, fără să mai insist.) Voiam şi eu, ca Dante, să învăţ totul, să ştiu totul, ca să pot scrie o carte aşa frumoasă. Apoi mi-a venit în minte afirmaţia lui Machiavelli: “Există oameni care ştiu totul şi asta e tot ce ştiu”. Iată misterul frumuseţii, iar Divina Comedie este o carte în care frumuseţea, ca soarele în oglindă, se răsfrînge(4). E o operă nemuritoare, fiindcă Dante credea profund în tot ce descria (Balzac înainte de moarte a trimis să-l cheme pe unul dintre medicii din Comedia umană, iar Dumas a plîns în hohote cînd a scris moartea lui Porthos) şi trebuie să credem şi noi în ea, fiindcă acea carte e ca un vis. Şi la fel ca toate visele, va continua să ne păcălească pînă la sfîrşitul zilelor noastre. Mă făcea să mă simt protagonistul celei mai uluitoare aventuri care se poate imagina. O mare călătorie spre divinitate. Şi fără să te clinteşti din loc. Parcurgînd un cînt după celălalt ne dăm seama, ca în faţa Madonnei lui Rafael din Capela Sixtină, că Însuşi Dumnezeu se pogoară spre noi.

Dar cel mai mult îmi plăceau imaginile care izbucneau din fiecare cuvînt, vii şi senzuale. Amănuntele. Vedeam culoarea aripilor arhanghelului Gabriel, cum ţîşneşte un guşter vara în mijlocul drumului, cum e să stai în palmele unui uriaş, cum arde în vîlvătăi o bucată de hîrtie (spectacol pe care mereu l-am ratat), cum îşi mişcă ochii Sfînta Fecioară. Mă simt obligat să vă zic: e o chestie de-ţi stă mintea-n loc! Cum să nu iubeşti cartea asta? Şi ce-mi mai plăcea cînd Dante se înfuria de moarte. Mai ales cu imbecilii. Dante era omul care ar fi putut să-i dea un sărut unui lepros, dar n-ar fi strîns mîna unui cretin. Şi apoi femeile. Care nu mai înseamnă ispită, ci mîntuire. După Divina Comedie a apărut o altă modalitate de-a închipui erotismul în lume. Sau miracolul de neînchipuit al expresiei. O limbă populară, misterioasă şi mistică, ce înhaţă sufletul oamenilor şi al lui Dumnezeu şi nu-l mai eliberează. Punînd la dispoziţia poporului, cu patru sute de ani înaintea enciclopediilor, toată cultura vremii sale, şi nu în ordine alfabetică ci pe rime, arătîndu-ne calea spre fericirea supremă. “Mă holbam de uimire!”, cum ar zice Gadda. Dar fiindcă un mare gînditor a spus că despre ceea ce nu putem vorbi trebuie să tăcem, tac şi eu şi vorbesc despre altele.

Aş putea să dau în judecată Editura Einaudi, fiindcă această carte conţine pur şi simplu nişte înregistrări secrete. Eu am umblat în lume vorbind despre Dante, ici-colo, chestii intime cu amicii, şi deodată văd că tot ce-am zis s-a publicat în carte. Toate prostiile. Şi cîte se mai zic despre Dante. Cîteva le veţi găsi şi aici. Sînt fraze în libertate, care trebuie luate aşa cum sînt şi repetă mereu acelaşi lucru: că Divina Comedie este frumoasă şi că e mai bine s-o citim decît să n-o citim. Pe lîngă numărul incredibil de oameni, cea mai minunată amintire care mi-a rămas de pe urma seratelor danteşti e dorinţa fiecăruia dintre aceşti oameni de-a asculta lucruri frumoase, promisiunea unei voci care le-ar fi vorbit despre ceva ce-şi doriseră din totdeauna. Iar Dante îşi ţine promisiunile. Spre deosebire de filosofi, poeţii promit puţine, dar se ţin de multe. Mai ales dacă ne gîndim la momentele acelea de linişte impresionantă, care adesea se prelungea şi după sfîrşitul recitării.

M-am întrebat mereu cum trebuie citit Dante. Aş da oricît să-l aud pronunţat de Boccaccio. Am fost şi în biserica Santo Stefano in Badia, unde îl citea el, să trag cu urechea dacă s-a păstrat vreun ecou. Să ştiu, de pildă, dacă litera s din “cosa” sau “casa” o pronunţa aspru sau moale, dacă zicea “basciò” sau “baciò”. Cum rostea consoanele duble din cuvintele “essalto” sau “etterno”. Cum păstra mereu endecasilabul, pentru a evita disonanţele. Chiar şi cînd silabele pot fi treisprezece sau patrusprezece, ca adeseori în Paradis. Cum făcea să nu-l stîlcească, atunci cînd accentul cade brusc nu pe a patra, ci pe a cincea silabă, sau unde se nimereşte. La Petrarca lucrurile sînt mereu limpezi, ăla nu greşeşte niciodată. Dante e mai generos, ne cheamă să participăm la munca sa. E incredibil cît şi cum ne pot emoţiona tonul vocii, tăcerile, accelerările, toate acele lucruri despre care nici nu ştii cu cine să vorbeşti.

Dar într-o seară, la Milano, după ce-am terminat un spectacol de Lectura Dantis la Palasport, mi s-a întîmplat un lucru simpatic. M-am dus la cină cu o persoană într-adevăr deosebită. E vorba de gînditorul cel mai influent din lume, pe lîngă faptul că e cel mai inteligent şi cel mai amuzant (şi întrucît – v-am mai zis – nu-mi plac clasamentele, n-o să-i spun numele). Un om extraordinar, ce mai tura-vura, cu care schimb adesea păreri sau opinii, pentru că aşa cum le gîndeşte sau le scrie el nu le mai vezi la nimeni. Îmi amintesc, de pildă, că acum cîţiva ani i-am vorbit despre Mike Bongiorno, care mi se părea un fenomen, şi am citit în faţa lui însemnările dintr-un mic jurnal pe care-l ţineam(5). Sau cîţiva ani mai tîrziu, cînd i-am expus o teorie de-a mea despre productivitatea semiotică, în care reorganizam toate problemele de lingvistică, logică, estetică etc., pe cînd mă gîndeam să scriu de-a dreptul un Tratat(6). General. Îmi amintesc că mă urmărea cu mare interes. Mă rog. În orice caz, la cina de-atunci am vorbit mai întîi despre nişte autori minori din secolul al XIX-lea, iar dintr-unul din ei, Labrunie, mi-a citat cîteva pasaje în original, pe cînd eu m-am distrat răspunzîndu-i cu două versuri în greaca veche ale lui Nonnos de Panopolis, poet minor din epoca elenistică. Ne petreceam astfel seara, în mijlocul lucrurilor frivole. La un moment dat, discuţia a ajuns la lecturile din Dante. El şi-a exprimat o oarecare îndoială că eu aş fi un actor comic, eu am subliniat că tradiţia care-i leagă pe actorii comici de poezie vine tocmai de la Homer, de pe vremea aezilor. Apoi am adăugat că dacă uneori mai fac vreo boacănă, are şi asta o lungă tradiţie, şi i-am povestit două nuvele din Trei sute de snoave de Sacchetti (dacă bine ţin minte, parcă a 14-a şi a 15-a, care spun aproape aceeaşi poveste). Apoi i-am vorbit despre enjambements, acea sublimă ezitare între sunet şi sens, despre cît e de grea arta respectivă, şi i-am dat un exemplu recitîndu-i din Leopardi (parcă era Infinitul). Îi ziceam, de fapt, că trebuie să-l citim pe Dante ca pe Arici Pogonici. El s-a amuzat foarte tare. A fost o seară plăcută. După ce-am ieşit, l-am întrebat timid ce părere are despre lecturile mele din Dante. Mi-a spus că trebuie să mă apuc de cinema. Fix aşa. A zis că mai bine mă las de lectura lui Dante şi fac un film despre lumea de apoi. Mi-a zis şi titlul, dar nu-l mai ţin minte. Eu m-am gîndit că dacă lucrurile despre care am vorbit le-ar fi putut elabora şi scrie un om ca el, i-ar fi făcut un minunat cadou poeziei. El ezita. Atunci i-am spus că dacă face el chestia asta, eu mă las de spectacolele cu Divina Comedie şi fac un film pe bune. Dar nu despre lumea de apoi, ci despre iubirile din tinereţe ale lui Dante, unde eu voi interpreta rolul poetului şi, din recunoştinţă, îi voi lăsa lui rolul Beatricei. I-am zis şi titlul: Viaţa nouă e frumoasă(7). El a fost flatat, chiar dacă nu e narcisist (să zici de el că e narcisist e ca şi cum ai zice de Romeo că e o Julietă). A zis că se mai gîndeşte. Apoi a zîmbit şi s-a scufundat în ceaţa de pe strada Manzoni “cum greu un lucru piere-afund în ap-adîncă”(8).

Note:
1) Umberto Eco a scris volumul Kant şi ornitorincul.
2) Umberto Eco a scris romanul Numele trandafirului.
3) Pippo Baudo, n. 1936, este pseudonimul unuia dintre cei mai cunoscuţi oameni de spectacol şi prezentatori de televiziune din Italia.
4) În original: “la bellezza, come il sole sugli specchi, gibigianando va”. Aluzie la versurile de tinereţe ale lui Alessandro Manzoni, în care era luat peste picior dialectul milanez: “Del sole il puro raggio / rotto dall’onda impura / sulle vetuste mura / gibigianando va” (A soarelui rază pură / tăiată de unda impură / pe zidurile vetuste / se răsfrînge”).
5) Umberto Eco a publicat, în 1961, eseul polemic Fenomenologia lui Mike Bongiorno (inclus apoi în volumul Diario minimo), în care argumentează că motivele succesului de public al faimosului om de televiziune se bazează pe incultura frapantă a acestuia, în consonanţă cu incultura maselor largi de telespectatori.
6) Umberto Eco a publicat volumul Tratat de semiotică generală.
7) În original: La vita nuova è bella.
8) Trad. G. Coşbuc, ed. cit., p. 527 (în original: “come per acqua cupa cosa grave”, Parad. III, 123 – e una dintre cele mai frumoase comparaţii danteşti, prin eufonia aliteraţiei elaborate).

Duel despre Dante (2)

Etichete

Dante, dialog, ironie, Lectura Dantis, polemica, Roberto Benigni, spectacol, Umberto Eco

Umberto Eco: Aşa cum a observat De Mauro, cînd Dante începe să scrie Divina Comedie, lexicul de bază al limbii italiene e constituit în raport de şaizeci la sută, iar la sfîrşitul secolului e practic complet, nouăzeci la sută. Ceea ce înseamnă că din cele vreo două mii de cuvinte care ne sînt indispensabile pentru a vorbi în italiană şi pentru a ne face înţeleşi, cel puţin o mie opt sute există deja la Dante.

Acest fenomen trebuie fireşte menţionat ca unul dintre semnele negative privind dezvoltarea Italiei ca naţiune: de fapt, dacă limba italiană ar fi fost vorbită, încă de la începuturi, de întregul popor, negustori, meşteşugari, judecători şi militari, ţărani şi rege, ea s-ar fi transformat aşa cum s-au schimbat franceza şi engleza, încît în ziua de azi un francez sau un englez, citindu-i pe autorii săi din epoca lui Dante nu pricepe prea multe, de parc-ar fi vorba despre o altă limbă. În schimb, dacă citeşte: “Pe cînd e omu-n miezul vieţii lui / m-aflam într-o pădure-ntunecată”(1), orice vorbitor de italiană înţelege încă foarte bine douăsprezece cuvinte din treisprezece (şi cel mult un analfabet nu va şti ce înseamnă “pădure”).

Poate faptul că vorbim încă italiana ca-n Trecento nu e un semn bun, dar îl avem drept consolare pe Benigni, care ni-l poate citi pe Dante, fiindcă Dante e actual din punct de vedere lingvistic. Şi pe urmă el face astfel încît din ton, din emfază, din patimă (ca să nu mai vorbim despre comentariile cu care îşi precedă recitările) să se priceapă şi termenii cei mai învechiţi, sau construcţiile sintactice prea îndrăzneţe, sau măcar să se intuiască înţelesul global al unei terţine, dar cred că nici Laurence Olivier n-ar fi fost în stare să-l facă mai limpede în faţa compatrioţilor săi pe Chaucer (care e totuşi cu trei sferturi de secol mai modern decît Dante).

Al doilea aspect al preluării lui Dante de către Benigni: îl recită cu accent toscan. Adică face tocmai ceea ce făceau contemporanii lui Dante şi ceea ce Dante voia ca ei să facă, dacă s-ar fi priceput la aşa ceva. Şi într-adevăr, iată din cele Trei sute de snoave ale lui Sacchetti nuvela 14, unde se spune că, trecînd Dante cu treburi pe la Porta San Pietro, vede – şi încă mai rău, aude – pe un fierar care

“în timp ce bătea un fier pe nicovală, cînta stihuri de-ale lui, ca orice cîntec, dar îi pocea versurile în aşa hal, ciuntind ici, cîrpăcind colo, încît Dante socoti că-i aducea mare ocară. Fără să spună o vorbă, intră în fierărie, unde erau tot felul de unelte cu care meşterul îşi făcea meseria. Dante apucă ciocanul şi-l zvîrli în drum, apucă cleştele şi-l zvîrli în drum, apucă balanţa şi-o zvîrli în drum, şi făcu aşa cu mai multe scule. Fierarul se întoarse furios la el: Ce dracu faci? te-ai smintit? Dante zise: – Dar tu ce faci? – Eu îmi fac meseria, răspunse fierarul, şi dumneata îmi strici sculele, azvîrlindu-le în stradă. Dante îi spuse: – Dacă vrei să nu stric lucrurile tale, nu le strica nici tu pe-ale mele. – Păi ce-ţi stric eu? întrebă fierarul. – Tu cînţi după cartea mea şi nu spui cuvintele aşa cum le-am scris; eu n-am altă meserie, iar tu mi-o strici. Neştiind ce să zică, fierarul îşi adună burzuluit lucrurile şi se întoarse la munca lui; iar dacă-i mai veni poftă să cînte, a cîntat din legendele lui Tristan şi Lancelot, lăsîndu-l încolo pe Dante”(2).

În ce priveşte nuvela 15, avem aproape aceeaşi situaţie: Dante aude un catîrgiu care (de nu cumva e incorect politic s-o spunem) se află încă mai prejos, cultural vorbind, faţă de fierar, care pe-atunci trecea drept meşteşugar de calitate, iar acest catîrgiu

“umbla în urma catîrilor, cîntînd cartea lui Dante, şi după ce cînta o bucată, izbea catîrul zicînd: diii, măi! Întîlnindu-l Dante pe acesta, îi trase o lovitură zdravănă cu brasarda peste spate, zicînd: vezi că «diii, măi» nu-i de la mine. Ăla nu pricepu nici cine e Dante, nici de ce l-a lovit; însă izbind mai tare catîrii, zise din nou: diii, măi, diii. După ce se îndepărtă puţin, se întoarse spre Dante scoţînd limba şi dîndu-i cu tifla: Na, bre! Dante, văzîndu-l, spuse: Eu n-aş da o tiflă de-a mea pe o sută de-ale tale. Vai, ce vorbe pline de filosofie! fiindcă mulţi ar fi dat fuga după catîrgiu, ori ar fi urlat la el, zvîrlind cu pietre; dar înţeleptul poet îl năuci de cap, mai căpătînd şi laude din partea celor ce auziră aşa cuvinte pricepute, zvîrlite după un om de nimic precum catîrgiul”.

Cele două episoade ne spun întîi de toate că (aşa cum se păstrează foarte multe manuscrise ale Divinei Comedii din acea epocă – deşi originalul s-a pierdut – şi chiar mai numeroase decît ale altor autori) opera era, am zice azi, un best seller încă de la începuturi, un best seller popular, fiindcă o cîntau, deşi cu mare nepricepere, oameni care fireşte că n-au citit-o, ci au auzit-o pe buzele vreunui interpret mai acătării. Aşadar, cînd Benigni umblă prin pieţe să-l povestească pe Dante, face exact ce făceau şi contemporanii aceluia.

La fel s-a întîmplat mult timp cu atîtea cărţi de succes, încă din secolul al XIX-lea, cînd făceau furori Misterele Parisului de Sue, sau Contele de Monte-Cristo, de Dumas: deşi exista deja o industrie culturală dezvoltată şi romanele apăreau în foileton prin ziare, totuşi cei mai mulţi curioşi nu le puteau citi şi se strîngeau seara prin curte sau pe stradă, să-l asculte pe intelectualul de serviciu, vreun portar sau vreun negustor care ştia adunarea şi scăderea, tot aşa cum azi ne aşezăm în faţa televizorului să-l ascultăm pe Benigni.

Există aşadar o legătură între lecturile lui Benigni şi destinul eminamente oral al literaturii şi, întîi de toate, al poeziei; astfel încît nu trebuie să ne tulbure, cum poate i-a tulburat pe unii, că tocmai un actor comic se ocupă de Dante. Poezia recitată era, din cele mai vechi timpuri, meseria aezilor, şi nu m-aş mira dacă aceia care îl recitau pe Homer la începuturi (sau aceia care au contribuit, recitîndu-l, la crearea mitului lui Homer), după ce povesteau despre Troia sau Ogygia(3), se apucau să înghită flăcări, ori măcar să scîrţîie din scripcă, pentru a încheia plăcut petrecerea şi a umbla roată cu farfurioara la pomană.

E o eroare modernă să ne închipuim că poezia e un lucru pentru intelectualii rafinaţi: ea e cea mai populară dintre arte şi s-a născut pentru a fi recitată cu voce tare şi învăţată pe de rost, altfel spuneţi-mi de ce-ar fi inclus artificii mnemotehnice cum sînt piciorul, metrul şi rima.

În legătură cu asta, trebuie spus că Benigni îi recită bine pe poeţi, fiindcă nu păcătuieşte de viciul multor actori, adică nu elimină acele enjambements, ci dimpotrivă, ne ajută să le auzim. După cum se ştie, avem enjambement atunci cînd sfîrşitul unui vers nu coincide cu sfîrşitul unei fraze, iar fraza continuă în versul următor. Un exemplu tipic, versurile din Infinitul lui Leopardi:

“Cum stau şi-n larg privesc, nemărginite
spaţii peste hotarul lui, şi-imense
tăceri, şi-o pace infinit adîncă…”(4)

Acum, secretul poeziei este că ar trebui citită ca nişte rime din Arici Pogonici: “Aici începe aventura [pauză] domnului Bonaventura”. Aşadar, măcar teoretic: “Cum stau şi-n larg privesc, nemărginite [pauză] spaţii peste hotarul lui, şi-imense [pauză] tăceri, şi-o pace infinit adîncă”. Dar dacă poetul a folosit un enjambement, n-a făcut-o întîmplător şi prin urmare, dacă oricum trebuie să semnalăm întreruperea versului, trebuie de asemeni să transmitem că fraza continuă în versul următor. E o luptă între semnificant şi semnificat, între substanţa ritmică şi sens. Actorul prost se gîndeşte doar la sens şi recită aşa:

“Cum stau şi-n larg privesc, [pauză]
nemărginite spaţii peste hotarul lui, [pauză]
şi-imense tăceri, [pauză]
şi-o pace infinit adîncă…”

Iar pentru a da un exemplu dantesc, iată două versuri:

“…pe-al mării sterp întins, numai c-o mînă
de soţi ce-apoi cu mine-au fost mereu” (Infern, XXVI)(5).

Unde actorul prost va recita fireşte:

“…pe-al mării sterp întins,
numai c-o mînă de soţi
ce-apoi cu mine-au fost mereu…”

Actorul bun, în schimb, va face o pauză la sfîrşitul versului, dar mai scurtă ca de obicei, să facă simţită şi ruptura ritmică, şi continuitatea semantică. O artă grea, în care Benigni excelează.

Şi de ce nu se lasă prins în capcana sensului prozastic? Fiindcă, dincolo de faptul că este actor, Benigni e un intelectual rafinat; chiar dacă apare pe scenă ţopăind ca un clovn, el este – şi era chiar înainte de aventurile sale danteşti – un om cu excelente lecturi şi un literat cu gusturi selecte, în stare uneori să te surprindă şi pe tine, care îl cunoşti perfect, cînd scapi la o adică, în paranteză, numele vreunui autor minor, şi constaţi că Benigni l-a citit deja, poate chiar în original. Drept care aceste Lecturae Dantis reprezintă, din partea lui, şi manifestarea unei vocaţii didactice, de vesel profesorat, pe care de multă vreme o chibzuia (poate pentru a justifica toate acele diplome honoris causae care îi cad în cap, de parcă ar fi vreun cantautor ca atîţia alţii).

Miracolul, la care poate că nici el nu mai spera, este că l-au urmat mulţimile, “şi-atîte-au fost că roiurile-n zbor / întrec la şah de mii de ori dublarea!”(6). Ceea ce li se întîmplă doar profeţilor. E mai bine să se oprească, altfel într-o zi sau alta îi va trece prin minte să înmulţească pîinile şi peştii. Iar lui, se ştie, nu-i plac cei ce se travestesc în “alesul Domnului”.

Mai bine să ne închipuim un film în care Roberto Benigni nu numai că reface călătoria Învăţătorului său, cerc după cerc şi cer după cer, ci îi întîlneşte pe fierar şi/sau pe catîrgiu. Pe Virgiliu aş putea să-l interpretez eu, sau Cerami(7), mă rog, vreun prieten; pentru Beatrice ştiu deja la cine anume se gîndeşte Benigni; pentru damnaţi… e-hei, pentru damnaţi o să ne hotărîm doar pe cine lăsăm deoparte. Prea-fericiţii va trebui probabil să-i construim din efecte electronice, holografii şi realităţi virtuale. Fierarul şi/sau catîrgiul ar putea fi interpretaţi, ce ştiu eu, de vreun decan, vreun profesor universitar, vreun critic militant, sau unul din acei actori care nu ştiu cum să rezolve un enjambement. Dar pe Dante ar putea să-l interpreteze doar Benigni, în ţinuta regulamentară de Poet al Naţiei, inclusiv mantaua şi cununa de lauri: are oricum accentul ăla de toscan afurisit, profilul scheletic, năravul cu hachiţe şi iubirea pentru versurile lui – pe care le ştie recita bine. Aşa cum trebuie, fără “diii, măi!”.

Am deja titlul, Viaţa de apoi e frumoasă(8).

Note:
1) Traducere de George Coşbuc, în vol. Dante, Divina Comedie, ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, Iaşi, Ed. Polirom, 2000, p. 67 (în original: “Nel mezzo del cammin di nostra vita / mi ritrovai per una selva oscura”).
2) Trad. de Oana Busuioceanu, în vol. O sută de snoave de Franco Sacchetti, cetăţean al Florenţei, Bucureşti, Ed. Univers, 1972, p. 139.
3) Insulă pe care ar fi trăit nimfa Calypso şi unde ar fi naufragiat Ulise (azi – insula Gozo din arhipelagul Malta).
4) Trad. de Eta Boeriu, în vol. Giacomo Leopardi, Cînturi, Cluj, Ed. Dacia, 1981, p. 135 (în original: “Ma sedendo e mirando, interminati / spazi di là da quella, e sovrumani / silenzi, e profondissima quiete…”).
5) Trad. de G. Coşbuc, ed. cit., p. 226 (în original: “sol con un legno e con quella compagna / picciola da la qual non fui diserto…”).
6) Trad. de G. Coşbuc, ed. cit., p. 695 (în original: “ed eran tante, che ‘l numero loro / più che ‘l doppiar de li scacchi s’inmilla”, Parad. XXVIII, 92-93).
7) Vincenzo Cerami, 1940-2013, scriitor, dramaturg şi celebru scenarist italian; a realizat diverse filme în colaborare cu Benigni (Il piccolo diavolo, Johnny Stecchino, Il mostro, La vita è bella, Pinocchio şi La tigre e la neve).
8) În original: L’altra vita è bella.

Duel despre Dante (1)

Etichete

Dante, dialog, ironie, Lectura Dantis, polemica, Roberto Benigni, spectacol, Umberto Eco

Popularul actor Roberto Benigni nu s-a mulţumit cu gloria Premiului Oscar (primit în 1999 pentru La vita è bella), sau cu faima de nou Charlot al cinematografiei italiene. Pe la începutul anilor 2000 s-a lansat într-un proiect surprinzător: să-l aducă pe complicatul medieval Dante Alighieri mai aproape de marele public. S-au născut astfel zecile de spectacole itinerante de Lectura Dantis, în care protagonistul vorbeşte, recită, dansează, perorează, rîde, se strîmbă, se scarpină-n cap, gesticulează, glumeşte, citează ori aruncă aluzii culturale. Sute de mii de oameni l-au urmărit pe scenă, în cele 130 de spectacole. Peste zece milioane de telespectatori i-au privit înregistrările recitalurilor de performanţă pe micul ecran.

În urma lor a venit volumul Il mio Dante (Einaudi, 2008), care culege replicile şi improvizaţiile mai suculente. După cum ne anunţă nota explicativă, avem de-a face cu o carte născută în laboratoarele serviciilor de interceptări ale editurii. Umberto Eco, amicul autorului, semnează o doctă şi veselă prefaţă. În timp ce laudă entuziast complexitatea artistică a lui Benigni, romancierul nu-şi opreşte usturătoarele săgeţi ironice, bine plasate. Lovitură de teatru! Bufonul metafizic îi răspunde cu aceeaşi monedă, într-un mic eseu succesiv. Astfel se declanşează între cei doi un spumos dialog, pe fundalul impresionantei culturi literare a amîndurora. Ceremonioasele reverenţe sînt presărate cu furişate îmbrînceli. Urmărim un nou spectacol, tipărit de astă dată, al inteligenţei şi al talentului în acţiune – chiar şi atunci cînd pretextul îl constituie un amical duel în jurul lui Dante Alighieri.

Per la selva oscura. Dante parlato

Etichete

Bookfest, carte, Dante, dialog, Laszlo Alexandru, Ovidiu Pecican, Vinea

Editura Vinea anunţă lansarea volumului Per la selva oscura. Dante parlato, de Laszlo Alexandru şi Ovidiu Pecican, în cadrul tîrgului Bookfest de la Bucureşti, sîmbătă, 1 iunie 2013, orele 13. Versiunea în limba română a cărţii a apărut şi s-a lansat acum doi ani, de asemeni la Bookfest. Această ediţie include prefaţa lui Patrizio Trequattrini, pe care o redau în română şi italiană.

Locuind la Cluj-Napoca, am avut norocul de a-i cunoaşte atît pe Laszlo Alexandru cît şi pe Ovidiu Pecican, două personaje renumite aici în Transilvania şi în toată România pentru perseverenţa şi profunzimea dăruirii lor erudite. Este vorba despre doi intelectuali români care acţionează în domenii de cercetare distincte, se diferenţiază prin formaţia lor culturală, dar se aseamănă prin aceeaşi fierbinte iubire pentru cunoaştere.

Mulţumită lui Dante, pe baza puternicelor sugestii pe care părintele limbii italiene precum şi steaua polară a culturii tuturor timpurilor o exercită şi în afara graniţelor naţionale, cei doi erudiţi au găsit prilejul unei întîlniri, dînd viaţă acestor dialoguri captivante şi incitante, susţinuţi de o implacabilă curiozitate culturală, îndreptată mai întîi de toate asupra Poetului şi a operei sale de căpătîi, dar care se extinde în egală măsură asupra întregului Ev Mediu şi, aş îndrăzni să spun, asupra tuturor categoriilor spiritului, ce ne permit să ne închipuim şi să descifrăm încîlcita aventură umană.

Vorbind despre un autor de statura lui Dante, pe de altă parte, nu putem decît să înălţăm privirea spre cer şi să ne năpustim într-o odisee a cunoaşterii, destinată a se extinde pînă la limitele propriei vieţi. Acesta e cazul lui Laszlo Alexandru, dantolog absolut, care şi-a dedicat întreaga existenţă “cauzei”, eminent cunoscător al operei Poetului şi nesecat izvor de informaţii şi noţiuni legate de el. Perspicacităţii şi preciziei punctuale ale filologului şi lingvistului Laszlo îi corespunde vastul orizont de cunoaştere al istoricului şi filosofului Pecican, minte universală, monument uman înălţat în templul Mnemosynei, cultivator al adevărului urmărit cu tenacitate, pe baza unei carteziene îndoieli metodice. Din întîlnirea-ciocnirea, aproape aş zice din frecuşul dintre adevărul particular al filologului şi acela universal al istoricului ţîşneşte o nouă străfulgerare, o lumină inedită se aprinde asupra eternei comedii danteşti şi a mereu proaspetei întîmplări umane a autorului său.

Sînt pagini proaspete, pline de viaţă, aproape conviviale, scrise cu un stil agil şi antiacademic, reflex al acelei spontaneităţi care le-a generat. Sînt colocvii care într-adevăr s-au desfăşurat, în aspecte şi ocazii informale, dincolo de respectivele obligaţii profesionale, din pură iubire pentru cunoaştere. Sînt discuţii contemplative, ce se regăsesc în marea matcă a tradiţiei socratic-platonice, ne reamintesc de cea mai măreaţă şi străveche şcoală a noastră de gîndire. Sînt semnul incontestabil al civilizaţiei noastre celei mai înalte: aceea a dialogului. Nu există nici urmă de conflict sau demonstraţie de forţă, ci doar politicoasa, cordiala şi prietenoasa înclinaţie către ascultarea şi înţelegerea profundă a motivaţiilor celuilalt, fără de care altminteri nu s-ar căli propriile tale motivaţii. Ne place mult să vedem cum flutură încă o dată drapelul civilităţii, să ne simţim cu toţii fraţii, fiii aceloraşi părinţi fondatori, care s-au numit Homer, Platon, Virgiliu, Dante, Shakespeare, Goethe, Eminescu.

Sîntem în prezenţa unei dezbateri ce zboară la mare înălţime, care îl poleieşte cu cea mai însemnată onoare pe ilustrul nostru poet; o rară ocazie pentru cititorul italian, o lecţie magistrală despre cel mai valoros patrimoniu literar al nostru, din partea unor evaluatori străini de o competenţă rafinată. Un clopoţel care sună şi pentru noi, mai ales pentru noi, italienii. Va reuşi oare să ne trezească?

Abitando a Cluj-Napoca, ho avuto la fortuna di conoscere sia Laszlo Alexandru che Ovidiu Pecican, due personaggi noti qui in Transilvania e in tutta la Romania, per la costanza e la profondità del loro impegno di studiosi. Si tratta di due intellettuali romeni che operano in campi di ricerca diversi, che si discostano per formazione culturale ma sono accomunati dallo stesso inestinguibile amore per il sapere.

Grazie a Dante, in virtù della potente suggestione che il padre della lingua italiana, nonchè stella polare della cultura di tutti i tempi, esercita anche al di fuori dei confini nazionali, i due studiosi hanno trovato un’occasione di incontro, dando vita a questi dialoghi accattivanti e incitanti, sorretti da una implacabile curiosità culturale, puntata innanzi tutto sul Poeta e sulla sua opera maggiore ma spaziante nondimeno su tutto il Medio Evo e, oserei dire, su tutte le categorie dello spirito che permettono di pensare e decifrare l’intricata avventura umana.

Parlando di un autore della statura di Dante, d’altra parte, non si può far altro che levare lo sguardo verso il cielo e lanciarsi verso un’odissea della conoscenza destinata ad estendersi fino ai confini della propria vita. È questo il caso di Laszlo Alexandru, dantista assoluto, che ha dedicato la propria esistenza alla «causa», eccelso conoscitore dell’opera del Poeta e miniera inesauribile di informazioni e nozioni a lui relative. All’acume e alla precisione puntuale del filologo e del linguista Laszlo fa da sfondo il vasto orizzonte conoscitivo dello storico e filosofo Pecican, mente universale, monumento umano eretto nel tempio di Mnemosyne, cultore della verità tenacemente perseguita con una sorta di cartesiano dubbio metodico. Dall’incontro-scontro, direi quasi dallo sfregamento tra la verità particolare del filologo e quella universale dello storico sprizza una scintilla nuova, una luce inedita si accende sull’eterna commedia dantesca e sulla mai tramontata vicenda umana del suo autore.

Sono pagine fresche, vivaci, quasi conviviali, scritte con uno stile agile e antiaccademico, riflesso di quella spontaneità che le ha generate. Sono colloqui che si sono realmente svolti, in modi e occasioni informali, al di là dei rispettivi impegni professionali, per puro amore della conoscenza. Sono discussioni contemplative, che riconfluiscono nel grande alveo della tradizione socratico-platonica, che ci riportano alla nostra più grande e più antica scuola di pensiero. Sono un segno inequivocabile della nostra più alta civiltà: quella del dialogo. Non c’è contesa né prova di forza, ma solo la civile, cordiale e amichevole disposizione all’ascolto, alla comprensione profonda delle ragioni dell’altro, senza le quali del resto non si temprerebbero mai le ragioni proprie. Ci piace molto veder sventolare ancora una volta la bandiera della civiltà, sentirci tutti fratelli, figli degli stessi padri fondatori, che si sono chiamati Omero, Platone, Virgilio, Dante, Shakespeare, Goethe, Eminescu.

Siamo in presenza di un dibattito che vola alto, che rende il massimo onore al nostro poeta più illustre; un’occasione rara per il lettore italiano, una lezione magistrale sul nostro patrimonio letterario più prezioso da parte di estimatori stranieri finemente competenti. Una campanella che suona anche per noi, soprattutto per noi italiani. Forse finalizzata al nostro risveglio?

Patrizio Trequattrini