Etica neuitării

Etichete

carte, Dan Romașcanu, evrei, recenzie, Viață șocantă

Dan Romașcanu:

Viață șocantă. Scrieri despre evrei, de Laszlo Alexandru
Editura Ecou Transilvan, Editura Saga, 2021

Nu l-am întâlnit niciodată pe Laszlo Alexandru. Mă refer la întâlnirile fizice, într-un spațiu în care să ne strângem mâinile, să ne privim ochi în ochi, să discutăm. Și totuși, profesorul clujean face parte din categoria oamenilor pe care îmi pare că îi cunosc bine, prin intermediul cărților sale și al comunicării digitale. L-am întâlnit pe Internet cu aproape două decenii în urmă, Laszlo Alexandru fiind printre acei intelectuali care au înțeles devreme, înaintea multora dintre colegi, capabilitățile comunicării pe rețea, libertatea de exprimare (cu părțile ei pozitive și cu cele negative), accesul la cititori indiferent de locul geografic în care se află, de vârste și de posibilitățile economice. A întemeiat în 2003 revista internetică „E-Leonardo” și a fost redactorul ei timp de aproape un deceniu de apariție, până în 2012, realizând împreună cu colegii și colaboratorii săi una dintre publicațiile care au demonstrat că se poate face cultură liberă, de calitate și de atitudine, în limba română, pe Internet. Blogul său arhivează aproape două decenii de articole, recenzii, contribuții și împărtășiri personale și se îmbogățește și se actualizează permanent. Este activ și pe rețelele sociale. Toate acestea se adaugă unei remarcabile activități didactice, unei intense activități științifice și unei publicistici susținute, toate concretizate în zeci de cărți publicate în ultimele două decenii și jumătate. Traducător din limbile franceză și italiană, specialist în literatura română și în cea italiană, este cel mai remarcabil exeget al lui Dante în spațiul limbii române și probabil unul dintre Dante-iștii cei mai reputați din lume.

Volumul Viață șocantă. Scrieri despre evrei, apărut în acest an prin colaborarea editurii clujene Ecou Transilvan și a editurii SAGA din Israel, reunește scrierile și comunicările științifice în care Laszlo Alexandru a abordat frontal sau s-a ocupat tangențial de probleme legate de identitatea evreiască, de locul intelectualilor evrei în cultura română, de modul în care minoritatea etnică evreiască a fost tratată istoric și de felul în care personalități ale culturii române s-au înrolat în slujba doctrinelor și mișcărilor politice extrem-naționaliste și antisemite. Multe dintre aceste teme nu sunt noi, dar ceea ce este specific abordării lui Laszlo Alexandru este consecvența poziției și perspectiva etică, pe care o consideră axa principală a atitudinii intelectuale, cea fără de care nici aspectele ideologice și nici cele estetice nu pot fi susținute. La întrebarea firească “de ce evreii?”, autorul răspunde succint în prefața cărții:

…aceste pagini au la temelia lor o nedumerire, o discrepanță etică, pe care nu aveam de gînd s-o accept tăcut.

Volumul este împărțit în două secțiuni. Partea întâi este intitulată Despre evrei. Partea a doua se numește Despre antisemiți. Două fețe ale aceleiași monede, pe care o reprezintă prezența evreilor în spațiul românesc și contribuția acestora la ceea ce este România ca societate și cultură, pe de-o parte, și prejudecățile antisemite transformate în producte jurnalistice și culturale, dar mai ales în activitate politică, în perioada interbelică și în atrocitățile din timpul Holocaustului și felul în care acestea sunt reflectate în istoriografia și în dialogul cultural contemporan din România, de cealaltă parte. Textele sunt datate între 2004 și 2018. Toate personalitățile evocate, problemele ridicate și polemicile întreținute, cu un deceniu sau chiar două în urmă, rămân actuale și au ecou în actualitatea românească de astăzi. De altfel, Laszlo Alexandru respinge explicit ideea de filtru temporal, atunci când este vorba despre dezvăluirea și dezbaterea anumitor categorii de fenomene culturale și istorice:

Și care ar trebui să fie intervalul cronologic optim pentru cercetarea adevărului istoric? Iată, de pildă, atunci cînd oamenii mor mitraliați pe străzi (ca în decembrie 1989), ni se spune că faptele sînt prea apropiate de prezent ca să le putem aprecia obiectiv. Atunci cînd oamenii mor spintecați pe străzi, iar apoi sînt atîrnați în cîrlige la abator (ca în ianuarie 1941) ni se spune că faptele sînt prea îndepărtate ca să le putem aprecia obiectiv. Departe – aproape: care e perspectiva potrivită pentru a condamna crima colectivă în România? (pag. 244)

Primele două capitole ale cărții sunt dedicate unor personalități de origine evreiască, dintre cele care și-au lăsat amprenta în istoria și cultura României. Lazăr Șăineanu (menționat pe marginea unei monografii semnate de George Voicu) a fost un eminent lingvist și folclorist, care la sfârșitul secolului 19 a adus contribuții esențiale la dezvoltarea acestor discipline în tânăra cultură română. Eforturile sale de a se integra în sistemele de învățământ și academice ale României au fost sortite eșecului, cererile sale de dobândire a cetățeniei române fiind refuzate din cauza opoziției politicienilor și a unor oameni de cultură și colegi de breaslă, printre care se aflau B.P. Hasdeu și Nicolae Iorga. Dezamăgit, înfrânt, Șăineanu a plecat în Franța, România a pierdut un intelectual strălucit, Franța și-a mai adăugat un giuvaer la coroana de contribuții ale imigrației pariziene. Wilhelm Filderman a fost activist evreu, senator în perioada interbelică și conducător al comunității evreiești, în timpul celui de-al doilea război mondial. Susținător al principiului că “o națiune reprezintă totalitatea cetățenilor care trăiesc într-o anumită țară” (chestiune deschisă dezbaterii până astăzi și nu numai în România) a adoptat și el o linie asimilaționistă, pentru a fi contrazis de istorie și pe plan național și pe plan personal.

Un alt articol se referă la Enciclopedia geografică a Holocaustului din Ardealul de Nord, lucrare coordonată de istoricul evreu american născut la București Randoplh Lewis Braham (1922 – 2018), apărută în limba maghiară la Cluj și Budapesta. Nu știu dacă această carte a apărut și în limba română, dar ea pare una dintre încercările cele mai solide de a aborda tragedia evreilor din Nordul Ardealului ocupat de Ungaria, în perioada războiului ca urmare a Dictatului de la Viena, din rândul cărora 90% au pierit în lagărele naziste.

Nici pînă astăzi nu există un studiu comun, reciproc asumat de specialiștii români și maghiari, privitor la trecutul Transilvaniei de Nord. Tensiunile acumulate odată cu evoluția istorică sînt încă departe de a se fi decantat. Lipsește deocamdată o privire globală, neutră, o abordare științifică senină. Problema se complică suplimentar, atunci cînd în discuție intră și situația minorității evreiești, intens persecutate, din aceasta zonă. Cele două state vecine și-au pasat responsabilitatea tragediei, în timpul războiului rece. (pag. 26)

Acești primi pași pe calea reconstituirii adevărului istoric vor trebui continuați. A venit vremea amplelor conlucrări, în direcția cunoașterii corecte a trecutului. Cortina trebuie ridicată, chiar dacă ne vom îngrozi de ceea ce vom găsi în spatele ei. (pag. 33)

Am citat primul și ultimul paragraf al articolului. Între ele, în opt pagini, cititorul poate găsi o istorie condensată a suferințelor evreilor din Transilvania de Nord în timpul Holocaustului. În România, primele mărturii în acest sens au fost publicate în anii ’70, în revista “Flacăra”, și apoi adunate în câteva cărți semnate de Oliver Lustig (1926 – 2017), el însuși evreu clujean la origine și supraviețuitor al lagărului de exterminare de la Auschwitz. Cât despre speranța exprimată în paragraful final, mă întreb ce s-o fi ales din ea în cei 12 ani trecuți de la publicarea articolului, ținând cont de evoluțiile politice de atunci până azi, în special de cele de la Budapesta.

Soarta evreilor din Cluj și din Nordul Ardealului este abordată în cu totul alt registru în articolul care dă și titlul cărții, Viață șocantă, care se ocupă de cartea lui Andrei Klein, Lea. Povestea familiei mele. Am citit și eu această carte și am scris despre ea la apariția primei ediții, în 2014. Laszlo Alexandru a făcut în articolul său o analiză minuțioasă a acestei cărți unice – biografie, cronică de familie, mărturie de istorie.

Andrei Klein nu e un scriitor în adevăratul înțeles al cuvîntului. Nu e preocupat să rotunjească frazele, să le împodobească stilistic, să evite cacofoniile. Dar înțelege să-și facă datoria de martor al destinului stupefiant al familiei sale. A primit ca moștenire de la mătușa Mariska un pachet de scrisori … Le-a citit conținutul și a rămas adînc tulburat. Și-a asumat misiunea de a aduce la cunoștință publică cele întîmplate. Nu finalitatea artistică i-a stat în intenții, de-a lungul anilor, cît a lucrat la compunerea acestei cărți extraordinare. … Lucrarea comentată ridică vălul de pe două sectoare de existență înfășurate de obicei în pudoare: abisul relațiilor de familie și visul exilului fericit. (pag.136-137)

Mi s-a părut excepțională și analiza volumului al cărui titlu este tradus de Laszlo Alexandru prin Nedestinare, care i-a adus în 2002 Premiul Nobel pentru literatură scriitorului evreu de limbă maghiară Kertész Imre, premiu care a stârnit contradicții și a pus în încurcătură clasele politică și culturală din Ungaria. Expertul în literatură sesizează aspecte fine, dar esențiale din textul cărții, în timp ce cercetătorul interesat de soarta evreilor detectează filoanele de istorie, care ies cu greu la lumină și sunt contestate și în țara vecină.

Protagonistul are un destin frapant de asemănător cu al autorului: deportat la vîrsta de 14 ani, ca evreu, în lagărul de exterminare de la Auschwitz, unde scapă cu viață doar întîmplător, iar apoi în lagărele de muncă de la Buchenwald și Zeitz, copilăria sa este o necopilărie. Lumea întoarsă pe dos avea nevoie, pentru a fi exprimată, de această carte „întoarsă pe dos”, care ne răvășește. Nu simpla antifrază reprezintă arma stilistică de căpătîi a prozatorului, ci de-a dreptul antitextul. (pag. 34-35)

Strategia antitextului constituie la Kertész Imre metoda esențială de ocolire a patetismului. Tragedia realității e «camuflată» de suprafața inversată a mesajului, a explicitării sale. Cititorul așteaptă oripilat, cu sufletul la gură, să vadă cînd se vor unifica, în sfîrșit, cele două niveluri. Tehnica așteptării amînate reprezintă una dintre virtuțile artistice predilecte ale scriitorului. Ea își găsește justificarea în perspectiva naratorială «din interior», căci totul e perceput și relatat din punctul de vedere al protagonistului ingenuu, agresat în pragul adolescenței. Eroul romanului, sub impactul acestei monstruoase inginerii social-politice, e supus unui proces contradictoriu: crîncena maturizare și evoluție sufletească – devastatoarea debilizare și involuție fizică. (pag. 36-37)

Mai găsim în această primă parte a cărții un extins eseu intitulat M. Sebastian și evreii, care reconstituie detaliat și exact contextul colaborării lui Sebastian la “Cuvîntul” lui Nae Ionescu (ziarul care apare, cel puțin în prima perioadă, ca fiind mai pluralist ca idei culturale și politice decât mai târziu, ceea ce dă o altă perspectivă colaborării tânărului intelectual evreu), geneza cărții De două mii de ani și analiza infamei prefețe a lui Nae Ionescu, și mai ales ecourile în epocă și pozițiile unor intelectuali evrei, ca Isac Ludo și A.L. Zissu. S-a scris mult despre Mihail Sebastian și despre felul în care s-a raportat la ideologiile epocii, despre respectul și chiar fascinația pentru Nae Ionescu și despre suferințele din timpul Holocaustului, așa cum sunt reflectate în Jurnal. Sinteza lui Laszlo Alexandru mi se pare dintre cele mai corecte și mai bine argumentate:

N-a crezut că Nae Ionescu, într-un cinism fără margini, se va folosi de această armă pentru a izbi, extrem de violent, tocmai în protejatul său, precum și în minoritatea din care Mihail Sebastian făcea parte. N-a crezut că magistrul își va răsfira tezele incendiare și orientările fasciste, tocmai în prefața volumului care descrie, în simplitatea și transparența sa, ipostazele și suferințele comunității evreiești din România acelor vremuri. Avem, prin urmare, o carte construită ca un deal, cu doi versanți opuși: ceea ce spune ficțiunea realistă – sau realitatea ficțională -, răstoarnă prefața antisemită. Inclusiv datorită acestei situații deosebite, putem înțelege teribilul zăngănit de săbii pe care l-a produs și care nici pînă azi nu s-a stins. (pag. 69-70)

Dintre capitolele care completează prima parte a cărții, există unul despre care aș pune o întrebare – cel despre Cimitirul lui Eco. Am fost intrigat de motivele care l-au determinat pe Laszlo Alexandru să plaseze această analiză a textului și a subtextelor ultimului roman al lui Umberto Eco – cu dilema plasării tribulațiilor eroului în zona antisemitismului, sau a analizei rădăcinilor antisemitismului -, în acea parte a cărții care este “despre evrei” și nu în cea “despre antisemiți”.

A doua secțiune a cărții se deschide cu un scurt și excelent text intitulat Idei care ucid. Scris și publicat în 2006, el mi se pare remarcabil cel puțin sub două aspecte. În primul rând, este vorba despre unul dintre puținele ecouri în epocă ale publicării raportului Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, al cărei președinte onorific a fost Elie Wiesel. În al doilea rând, textul include o listă de citate infame, care demonstrează cât de profund și de “mainstream” era antisemitismul în rândurile clasei politice și ale oamenilor de cultură din România celei de-a doua jumătăți a secolului 19 și a primelor decenii ale secolului 20. Găsim aici nume ilustre, de la Ion Brătianu și Mihail Kogălniceanu la Vasile Alecsandri, Ioan Slavici sau Nicolae Iorga. Este cel mai bun argument care poate fi folosit în orice dezbatere, în care cineva susține că antisemitismul ar fi fost un curent marginal în cultura și istoria română. Singura mea nedumerire este legată de absența numelui lui Mihai Eminescu și a unui extras din textele jurnalisticii sale.

Cea mai mare parte a acestei secțiuni a volumului lui Laszlo Alexandru este dedicată reluării unor grupaje de articole, care reconstituie polemicile autorului cu o parte dintre istoricii și publiciștii promotori ai negaționismului și recuperatori pentru cultura română ai unor intelectuali care au îmbrățișat doctrinele fasciste și legionare. Unii dintre “recuperați” făceau parte din elita culturii românești, alții sunt considerați minori, toți erau uniți de aceeași adeziune la naționalismul extremist mai mult sau mai puțin mistic și la antisemitism, niciodată repudiat complet și lucid de vreunul dintre ei.

Istoria reprezintă un subiect de importanță strategică. Manevrînd orwellian cercetarea trecutului, cu scopul de a stăpîni prezentul ideologizat, propaganda comunistă a îngrădit cercetarea curajoasă. Chiar trecutul fascist al României a rămas într-un con de umbră, pentru a fi uneori excavat, fragmentar, parțial, în scopuri politizate. În anii ’70-’80, regimul își umplea pușculița vînzînd peste hotare, pe valută forte, cetățeni din minoritatea germană sau evreiască. Ultimul lucru care trebuia publicizat era faptul că un alt regim românesc, situat la cealaltă extremă, cu doar cîteva decenii mai înainte, marginalizase, persecutase, exilase sau masacrase o parte a aceleiași minorități evreiești. Liniștea apăsătoare care s-a așternut asupra incidentelor criminale din perioada fascismului a menținut în culise numele unor semnificativi scriitori români, care se puseseră în slujba discriminărilor politice.

Odată cu redobîndirea libertății, după decembrie 1989, moștenirea s-a dovedit greu gestionabilă. Ce preluăm din trecut? Care sînt criteriile noastre de lectură? După ce priorități judecăm păcatele comise cu vorba și cu fapta? Răspunsurile la aceste întrebări n-au mai venit pe o singură voce, ci au reflectat orientarea politică, ideologică, de simpatie personală, de calcul strategic etc. al diverșilor vorbitori. Prăbușirea cenzurii a adus polifonia, însă dispariția criteriilor limpezi de judecată a provocat cacofonia. (pag. 165-166)

După decembrie 1989, direcția principală a discursului, în legătură cu scriitori ca Octavian Goga, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Ion Barbu, Constantin Noica etc. a insistat pe valoarea literar-filosofică a operei lor, pe necesitatea elogierii acestora, cu scopul consolidării patrimoniului românesc. S-au făcut auzite puține voci – rapid descurajate –, care atrăgeau atenția asupra activității politice extremiste a respectivelor personalități. Strategia de reducere la tăcere a dezbaterilor oneste despre scheletele din dulap a fost pe cît de insistentă, pe atît de repetitivă. De la clasicul «nu e momentul», trecîndu-se prin previzibilul «de ce să condamnăm extremismul de dreapta, acum, cînd trebuie să ne concentrăm pe cel de stînga?»…, mergîndu-se pînă la atacul dezlănțuit în grupuri de presiune, împotriva cărților incomode, sau refuzul de publicare a acestora, nici o variantă n-a fost neglijată. (pag. 213-214)

Două dintre grupajele principale de articole din această secțiune sunt dedicate contribuțiilor autorului, ca participant activ în două dintre polemicile de răsunet cu 10-15 ani în urmă, care nu numai că au rezonanțe și în prezent, dar de fapt continuă sub alte forme până astăzi. Prima este legată de încercarea de reabilitare a lui Vintilă Horia, inițiată de teleasta Marilena Rotaru, încercare la care aderaseră un număr de intelectuali, scriitori și personalități mai mult sau mai puțin informate despre trecutul acestuia, de jurnalist militant pentru cauza fascismului mussolinian și mai târziu a hitlerismului. Scriitorul, exilat după război la Paris, încercase să-și facă uitat trecutul și se transformase în scriitor de limba franceză, câștigând în 1960 singurul Premiu Goncourt dobândit vreodată de un scriitor născut în România. Cazul fusese complicat, paradoxal, tocmai de condamnarea lui Vintilă Horia pentru crime de război în 1946, de către un tribunal controlat de comuniști și de manevrele regimului comunist, care în 1960 a trimis la Paris documente care l-au compromis pe romancier în ochii opiniei publice.

Al doilea caz este cel al lui Constantin Noica, filosoful care devenise și este până astăzi un model pentru scriitorii și publiciștii dreptei din România. El a fost declanșat de monografia lui Sorin Lavric, Noica și mișcarea legionară, publicată de Editura Humanitas în 2007. Pentru a-l exonera pe idolul dreptei românești de trecutul său, care includea aderarea publică la Mișcarea Legionară, funcția de redactor-șef al ziarului-tribună al Mișcării și articole pe linia anti-democrației și admirației față de fascism, Lavric încerca o spălare de păcate idealizată a celei mai extremiste forme de activism și terorism politic din istoria României moderne. Surprinzătoare sunt luările de poziție mușamalizatoare sau favorabile pe față cărții, ale unor intelectuali și critici cu renume cum sunt Vladimir Tismăneanu (!), Dan C. Mihăilescu și Gheorghe Grigurcu. Adevărul istoric este restabilit cu argumente, și pericolul pozițiilor exprimate în carte și în recenziile prietenoase, combătut fără menajamente. Ar fi interesantă, desigur, și punerea poziției autorului monografiei, Sorin Lavric, în lumina evoluției sale politice ulterioare și a activităților sale publice de atunci și până astăzi.

Din punct de vedere istoric, dar și din perspectiva personală a lui Laszlo Alexandru, eroul ultimului capitol al cărții, Paul Goma antisemit este un caz special. Și pentru el și pentru mulți dintre noi, Paul Goma a fost “cel mai important reper al nostru de curaj și verticalitate din anii comunismului”. Cu atât mai mult, deriva sa extrem-naționalistă și antisemită, demontată și detaliată în articolul publicat inițial în 2004, a reprezentat o mare deziluzie, aproape un act de trădare, care ne-a dezorientat. Ultimul capitol al eseului său este numit, semnificativ, “Despărțire”. Laszlo Alexandru, care întreținuse un dialog susținut cu Goma în anii ’90, scrie:

De când am devenit conștient de mine însumi, de propriul meu statut social și profesional, efortul principal pe care l-am depus a fost de a cunoaște cît mai multe despre realitatea înconjurătoare, prin intermediul cărților. Înainte de a mă considera elev, sau student, sau acum, de vreo cincisprezece ani, profesor, m-aș fi putut defini mai precis prin categoria de cititor. Din adîncul întregii mele experiențe intelectuale de cititor, vreau să declar aici răspicat că n-am mai avut pînă acum prilejul de a cunoaște cărți atît de mizerabile precum Săptămîna Roșie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia și Evreii.

Mărturisirea aceasta poate părea cu atît mai neașteptată, cu cît vine din partea celui mai perseverent susținător al personalității și literaturii lui Paul Goma (prin zecile de comentarii și analize pe care i le-am consacrat). Chiar dacă mi-ar sta în putință, n-aș avea nimic de schimbat sau de regretat din trecutul meu.

… Nu-i va surprinde probabil pe cititori cînd afirm că și pentru mine Goma a fost un mentor (deși nu ne-am întîlnit niciodată și întreaga noastră prietenie s-a manifestat doar în scris și la telefon.). Am golit însă pînă la fund cupa amărăciunii, în aceste luni și săptămîni, după ce am constatat «rinocerizarea» scriitorului parizian și m-am văzut nevoit să optez între afecțiune și rațiune, între recunoștință și conștiință. (pag. 318 – 319)

Câteva cuvinte despre stilul lui Laszlo Alexandru. Din cele câteva citate oferite în această recenzie se poate vedea că scrie tranșant și fără menajamente. Sunt pasaje în articolele sale, mai ales în cele care fac parte din discuțiile în contradictoriu, în care autorul devine de-a dreptul pamfletist, în care polemica atinge note acerbe. Iată încă un exemplu:

Ce-ar mai fi de adăugat? Statul român își permite, probabil, după integrarea europeană din 2007, luxul de a-l «repune în drepturi» (care drepturi? de a i se republica în ediții de lux articolele naziste?) pe unul dintre cei mai nocivi și neobrăzați ideologi ai criminalului secol trecut. Viața politică e o imensă broască țestoasă, în ale cărei viscere pot să încapă, ca într-o pastă vîscoasă, atît concluziile Raportului final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului, cît și autorii morali, intens vociferanți, ai Holocaustului însuși. De așteptat ar fi doar ceva mai multă decență și mai puțin patetism, din partea numelor prestigioase, constituite în complice grupuri de presiune. A invoca ordinea morală pentru a reșapa de la cimitirul elefanților pe un cinic propagandist aduce o boare sulfuroasă de cinism la pătrat. (pag. 163)

Ajută aceasta cauzelor pe care le promovează? Desigur, simpatia celor criticați nu și-o raliază, în schimb pozițiile sunt clare și lipsite de echivoc. Lucrurilor li se spune pe nume. Laszlo Alexandru o face întotdeauna în mod documentat și argumentat, de altfel o parte dintre capitolele cărții sunt însoțite de aparat critic cu note și referințe, în text sau la finele articolului.

Cartea este impecabil editată și nu m-am mirat să descopăr că partea de corectură a fost asumată de autor însuși. Lipsește o singura informație: coperta preia o pictură a artistului lituanian-israelian-american Samuel Bak, născut în 1933, supraviețuitor al Holocaustului, numită “With a Blue Thread”. Adaug eu aici aceste date, cu speranța că vor fi incluse într-o ediție viitoare.

Prin curajul și independența sa, și prin scrierea clară, argumentată și documentată, profesorul Laszlo Alexandru este o personalitate aparte și necesară în peisajul literar și publicistic românesc. Evenimentele din ultimii ani în România și în lume demostrează că problemele dezbătute de articolele sale rămân actuale și că multe dintre dezbaterile și polemicile la care a contribuit sunt încă deschise. Volumul Viață șocantă. Scrieri despre evrei adaugă operei sale o contribuție intelectuală remarcabilă și încă un argument tezei, care poate fi considerată un motto al activității sale: Istoria și estetica au valoare doar atunci când au o dimensiune etică.

(Preluare de pe blogul lui Dan Romașcanu, The Catcher In The Sand)

Cum mi-am petrecut Anul Dante?

Etichete

Baia Mare, Bistrița, Bruxelles, București, Cluj, Firenze, G. Barițiu, Radio Cluj, Sicilia, TVR

Concursul de împrejurări – pe care unii îl numesc destin – poate cîntări mai mult în viața omului decît ne închipuim. În toamna anului 2020, Editura Cartier a publicat cele trei volume Lectura lui Dante, la realizarea cărora muncisem zece ani, fără a socoti deceniile precedente, de documentare în vederea predării la catedră. Eu aș mai fi așteptat, să revăd textul, însă prietenii din Chișinău, stimulați de finanțarea de la AFCN, și-au calculat bine pașii: anul omagial trebuia să ne prindă cu cărțile pe masă. Și a pornit avalanșa.

Întîlnirea on-line propusă de ziaristul cultural Tiberiu Fărcaș mi-a oferit posibilitatea să prezint pe Zoom criteriile mai importante, care m-au călăuzit în redactarea cărții; am intrat în dialog atunci cu numeroși cititori. În convorbirea cu Amalia Lumei, publicată de revista La Mongolu, am avut prilejul să evoc un moment de cumpănă de odinioară, cînd zăceam bolnav la spital și, pentru a-mi umple monotonia nopților de insomnie, recitam în minte versuri din Dante, pînă le învățam pe de rost. În lansarea de carte organizată on-line de Editura Cartier, am detaliat momente estetice admirabile, din cele trei ținuturi dantești. O formă prescurtată, de analiză a Infernului, Purgatoriului și Paradisului, am reluat în interviul dat lui Emilian Galaicu-Păun și inclus pe site-ul postului de radio “Europa liberă”. În eseul publicat de revista Luceafărul de dimineață din București, am punctat un evantai de argumente poetice, din gama celor mai diversificate sentimente omenești, care se regăsesc în poemul lui Dante. În conferința on-line pe care am susținut-o la inaugurarea Comitetului din București al Asociației “Dante Alighieri”, am făcut o sinteză a traducerilor românești integrale din Divina Comedie, încheind cu două fraze despre lucrarea mea recent apărută.

Primele reacții pozitive pe internet n-au întîrziat. Mihai Iovănel a cuprins Lectura lui Dante în “Top 10 cărți din 2020”, pe site-ul Scena 9. Aceeași opțiune și la prof. dr. Liviu Neagoe, în “Top 10 cărți 2020”, pe Facebook, unde se vorbea despre “un travaliu interpretativ uriaș, care ni-l redescoperă pe Dante dintr-o perspectivă inedită”. În Bilanțul lui Caranfilof de pe site-ul cultural Bookhub, Lectura lui Dante a fost plasată în fruntea celor mai interesante cărți din Top 2020 și a fost remarcat “rezultatul unui efort titanic, întins pe perioada unui deceniu”. Gheorghe Erizanu, directorul Editurii Cartier, a inclus lucrarea mea pe blogul său, în topul “21 de cărți pentru secolul XXI”, printre cele mai importante apariții editoriale pe care le-a realizat în două decenii de activitate. Italienistul Ion Istrate și-a exprimat pe Facebook entuziasmul de a vedea o analiză amănunțită, “vers de vers, dacă e nevoie cuvînt cu cuvînt” a Divinei Comedii și a remarcat “acuratețea comentariului românesc”, ce-și taie drum prin hățișul dantologiei moderne. Ziaristul Nicolae Damaschin a elogiat un “instrument pentru înțelegerea textului lui Dante”, care “seamănă izbitor cu o pagină de Talmud, cu textul sursă aflat în centru, înconjurat de comentarii, explicații, glose și referințe”. Criticul literar Bogdan Crețu, în sinteza Anului literar 2020 din revista Observator cultural, a subliniat că cele trei volume edifică “o carte nu doar impresionantă, ci una care apare rar într-o cultură”.

Lectura lui Dante a obținut Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2020, în evaluarea juriului compus din Răzvan Voncu (președinte), Daniel Cristea-Enache, Gabriela Gheorghișor, Ioan Holban, Mircea Mihăieș, Angelo Mitchievici și Vasile Spiridon.

Am oferit detalii despre atelierul meu de lucru, dar am scos în evidență și extraordinara traducere izbutită acum un secol de G. Coșbuc, în prezentarea de la Centrul Cultural Municipal “George Coșbuc” din Bistrița, la întîlnirea moderată de Gavril Țărmure și Marcel Seserman. O altă conferință, despre complexitatea figurii dantești și a capodoperei sale, am susținut la Festivalul Internațional de Teatru “Atelier” de la Baia Mare, în organizarea directorului Radu Macrinici. M-am bucurat să citesc apoi, în revista bilingvă Orizonturi culturale italo-române, analiza elogioasă a Eleonorei Cărcăleanu, care l-a predat timp de mulți ani pe Dante Alighieri la Universitatea “Al. I. Cuza” din Iași. În opinia profesoarei, se pot identifica trei momente de vîrf pentru încetățenirea supremului poet italian în cultura română: 1) traducerea Divinei Comedii de către G. Coșbuc, tipărită în etapa interbelică; 2) apariția versiunii Eta Boeriu, a monografiei semnate de Al. Balaci și a volumului academic Studii despre Dante, în 1965; 3) editarea trilogiei Lectura lui Dante.

Ovidiu Pecican a subliniat, în cronica dedicată cărții mele, că “scopul este acela de a oferi o cale de acces rațională, o posibilitate de cunoaștere, de descifrare a conținutului integral al vastului poem unui public care deja beneficiază de mai multe traduceri plastice, poetice în limba proprie, unele dintre ele fiind strălucite prin expresivitate și fidelitate ori prin capacitatea imaginativă a transpunerii. S-ar putea deci spune că noua versiune, precum și extinsul aparat critic care o însoțește, se datorează unei viziuni de factură iluministă și exprimă vocația profesorală a lui Laszlo Alexandru care, an după an, a predat cu pasiune Dante. (…) Noua înfățișare a Divinei Comedii deplasează lectura înspre versantul savanteriei puse în slujba educării și a raționalității.”

Am primit cu bucurie invitația d-lui Ioan Cristescu și am participat la colocviul omagial “Dante Alighieri 700” de la București, organizat de Muzeul Literaturii Române, Academia Română, ICR, Teatrul Nottara etc. În cadrul unei sesiuni prestigioase, am luat cuvîntul alături de vorbitori români și străini ca Ana Blandiana, Bruno Mazzoni, Marco Grimaldi, Filippo La Porta, Dalina Bădescu. Am avut plăcerea să detaliez atunci un subiect interesant: Despre empatie la Dante. Discuțiile din jurul poetului au continuat a doua zi, la Librăria Pavesiana din Capitală, cu expunerile italienistelor Mara Chirițescu și Eleonora Cărcăleanu, cu intervenția mea și dialogul liber cu publicul. A treia zi am urcat pe scena Teatrului Nottara, la finalul minunatului spectacol de recitare dantescă, susținut de maestrul Emil Boroghină, pentru a le prezenta spectatorilor cartea mea și a prelungi serata cu o sesiune de autografe.

O săptămînă mai tîrziu mi-am lansat cele trei volume din Lectura lui Dante la Librăria din Centru de la Chișinău, sprijinit din nou de recitările în vervă ale maestrului Boroghină. În paralel m-am bucurat să aflu că articolul meu de sinteză succintă asupra sentimentelor omenești eterne cuprinse în poemul dantesc a fost tradus în maghiară de Márton Evelin și a fost tipărit de revista clujeană Helikon. Numărul omagial Dante al publicației a fost prezentat apoi, într-un frumos eveniment cultural organizat de Consulatul General al Ungariei din Cluj, unde pentru prima dată am avut prilejul de-a mă adresa publicului folosind limba maghiară.

Am acceptat bucuros inițiativa colegei Liliana Feder și am luat parte on-line la evocarea și sărbătorirea lui Dante, printre elevii colegiului “Mihai Eminescu” din Baia Mare. Am fost plăcut surprins de invitația scriitorului Ovidiu Pecican, de-a inaugura talk show-ul său cultural Transparențe de la TVR Cluj, o bună ocazie de-a reconstrui împreună din cuvinte, timp de vreo oră, imaginea poetului italian. După atîtea drumeții se impunea revenirea acasă, așa că am organizat lansarea de carte de la Colegiul Național “G. Barițiu”, cu participarea unor oaspeți de seamă: Marinela Marc, Inspector General ISJ Cluj, Andreea Suciu, Inspector de limbi străine, Massimo Novali, Consul Onorific al Italiei la Cluj, Piergiorgio Mori, Lector MAE italian, cu participarea on-line oferită de Vincenzo Tamarindo, Atașatul Cultural din Ambasada Italiei și Patrizia Ubaldi, Lector MAE italian, și în coordonarea Alinei Bărăian, directorul școlii. Elevii mei, prezenți la eveniment, au avut ocazia să afle de la distinșii vorbitori cît e de actual Dante în zilele noastre și să i-o spună ziaristei Rodica Tulbure, care a realizat un reportaj de la eveniment și l-a transmis în emisiunea Sesam, deschide-te! de la Radio Cluj. Firește că m-am bucurat de comentariul despre Lectura lui Dante, publicat de Marcela Ciortea în Steaua, unde sînt lăudate “paginile de rafinată critică literară și estetică” identificate în cartea realizată de mine.

Partea internațională a turneului meu a debutat la Agrigento, în Sicilia, unde am mers împreună cu două eleve să ridicăm premiul “Strada degli Scrittori”, atribuit pentru participarea la concursul internațional “Uno, nessuno e centomila” dedicat lui Pirandello. În serata organizată la Teatro della Posta Vecchia, am vorbit despre anul internațional Dante și volumele mele, în fața unor profesori din SUA, a unor elevi și profesori din Barcelona și Torino, a unor actori și personalități agrigentine.

La cîteva zile distanță a urmat călătoria în Belgia. La invitația profesorilor de la Universitatea Liberă din Bruxelles, am participat la colocviul dedicat primelor traduceri ale capodoperei lui Dante în limbi romanice. În fața colegilor universitari din Bruxelles, Barcelona, Salamanca, Napoli, Louvain și Liège am vorbit despre George Coșbuc, il primo traduttore integrale della “Divina Commedia” in romeno. A doua zi, la invitația directorului Institutului Italian de Cultură din Bruxelles, în cadrul mesei rotunde consacrate traducerilor dantești din secolul XXI, am făcut o amplă prezentare a structurii științifice aflate la baza lucrării mele Lectura lui Dante.

Abia întors acasă, am plecat din nou în Italia, unde la invitația prestigioasei asociații Giglio Blu am susținut conferința “Lectura Dantis” in romeno, în Auditorium Cassa di Risparmio, o sală absolut impresionantă, dotată cu orgă și toate facilitățile tehnice, la doi pași de Domul din Florența și la două străzi de Casa lui Dante. Ca răsplată complet neașteptată a activității mele profesionale, la sfîrșitul întîlnirii mi s-a atribuit Medalia de Argint și am primit titlul de Membru de Onoare al Asociației Giglio Blu. Turneul dantesc mi l-am încheiat cu emoționanta vizită la Ravenna, pentru a revedea mormîntul celui mai important poet italian.

Dacă acum un an m-ar fi întrebat cineva cum îmi imaginez perioada următoare, i-aș fi răspuns doar atît: că mă bucur mult să țin în mînă o carte nespus de dragă, la care am muncit din greu. Iar tot restul nu-mi trecea nici prin cele mai colorate fantezii. Dar iată că întîmplarea – pe care unii o numesc destin – te poate înhăța pe sus, pentru a te arunca pe o spirală cu momente magice, amețitoare, în urma cărora se prelungește un sentiment inefabil de fericire.

Premii la Florența

Etichete

conferință, Firenze, Giglio Blu, premii

După susținerea conferinței „Lectura Dantis in romeno” și prezentarea celor trei volume din „Lectura lui Dante”, am fost premiat cu Medaglia d’Argento și titlul de Socio Onorario del Giglio Blu di Firenze, pentru scrierile mele despre Dante Alighieri.

Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România

Etichete

2020, Lectura lui Dante, Premiul Special, Uniunea Scriitorilor

Cartea mea, Lectura lui Dante, 3 vol., 1968 pagini, apărută la Editura Cartier din Chișinău în 2020, a cîștigat Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România, în cadrul galei organizate la „Melody Gold Ballroom” din Mamaia, în seara de miercuri, 2 iunie 2021. Juriul a fost compus din Răzvan Voncu (președinte), Daniel Cristea-Enache, Gabriela Gheorghișor, Ioan Holban, Mircea Mihăieș, Angelo Mitchievici și Vasile Spiridon.

Despre Dante

Etichete

Amalia Lumei, interviu, Mongolu

(Amalia Lumei în dialog cu Laszlo Alexandru)

– Dragă Alex, îmi povesteai odată că, fiind cu un prilej în spital, cu ani în urmă, îți recitai singur, spre a da sens clipelor de așteptare ale însănătoșirii, care venea în ritmul ei, treptat, cânturi din Divina Comedie de Dante Alighieri. Mi s-a părut încă de pe atunci, pe cât de remarcabilă, pe atât de uimitoare compania poetică pe care ți-o aleseseși. Cum s-a produs impactul capodoperei respective asupra ta? Când? 

– Dragă Amalia, sînt emoționat că evoci, în deschiderea conversației noastre, un episod al meu de cumpănă de acum 20 de ani. Într-adevăr, am fost internat la spital, cu o problemă medicală foarte periculoasă, timp de vreo trei săptămîni. Medicul m-a avertizat că viața mea atîrnă de un fir (nu de păr, ci de venă) și n-am voie să mă mișc absolut deloc. Pe de o parte mă apăsa programul din salon, unde se dădea stingerea la ora 21, eu fiind șoarece de bibliotecă, amator de ore mici, petrecute pe lumină, cu o carte-n mînă. Pe de altă parte mă apăsa apropierea neașteptată a tărîmului de dincolo, în care n-aș fi dat buzna cu tot dinadinsul. Scormonind prin creier cu ce m-aș putea ține ocupat, pe întuneric, vreo cîteva ceasuri înainte de venirea somnului, am încercat să-mi reamintesc primele versuri pe italiană din Divina Comedie. Era poemul meu preferat, îl studiasem ca student, îl predam de vreo zece ani ca profesor, terținele de început mergeau de la sine. Însă apoi mă blocam, spre marea mea supărare. O luam de la capăt cu recitatul în sinea mea. A doua oară, a treia oară, a cincea oară, parcă se tot adăugau pasaje din memorie. Dar cu goluri, care îmi provocau ciudă. Mi-am scos caietul, din geanta cu efecte personale de sub pat, și la lumina felinarului de pe stradă am început să notez fragmentele trunchiate. Iar ziua, cînd alții își schimbau pansamentele, eu comparam cu varianta din carte și completam cu litere mari, subliniind furios, cuvintele lipsă din memoria mea. Am reușit astfel să învăț tot Cîntul I, pasaje ample din Cîntul III și Cîntul V. Pe urmă am fost totuși externat și această formă de comuniune cu Dante a luat sfîrșit. Rezultatul imediat al experienței a fost că, de atunci, cînd le predau elevilor mei Cîntul I din Divina Comedie, la lectura model a textului în primă abordare, pornesc ținînd cartea sub priviri, dar apoi știu că oricum nu e nevoie, trec să mă uit în ochii lor, apoi las volumul deoparte, le văd uimirea cum li se întinde treptat pe fețe, la versul 100 ochii lor sînt mari-mari, iar cînd termin cu versul 136, cîteva secunde nu se mai aude nici musca.

– Ai publicat și în trecut eseuri și reflecții cu privire la trilogia dantescă. Mai apoi te-ai apucat și ți-ai procurat câteva rafturi de comentarii la Dante și nu m-ar mira să aflu că astăzi ești cel mai avizat cunoscător al ilustrului maestru. Care este stadiul cunoașterii și aprofundării marelui florentin la ora actuală, în lume și la noi? 

– Cunoașterea lui Dante, la nivel mondial, e multiformă și eteroclită, de la abordarea didactică, în școlile unde e studiată limba italiană, la abordarea artistică, în trupele teatrale care-l interpretează pe scenă sau în stradă, uneori în impresionante reprezentații one man show (Roberto Benigni), în romanele polițiste unde detectivul Alighieri trebuie să prindă criminalii din pivnițele medievale (Giulio Leoni), în desenele animate cu bătăi pe stilul ninja, cu pumni și picioare, printre monștrii infernali, și pînă la specialiștii serioși, care meditează asupra lui și-l comentează. În această ultimă sferă de activitate, iarăși se disting diverse clasificări posibile. Există criteriul cronologic: anumite lucruri vedeau primii comentatori medievali ai lui Dante, care se străduiau să-i acrediteze excelența (Boccaccio); altceva subliniau criticii romantici din Ottocento, impresionați de momentele de pasionalitate biografică ale poetului sau ale unor personaje construite de el (De Sanctis, Foscolo); altceva scoteau în evidență analizele minuțioase, practicate de școala filologică florentină din secolul XX (structurată în jurul lui Michele Barbi). Centrele de studii dantești edificate, de-a lungul deceniilor, în marile universități italiene ar merita de asemeni un moment de reflecție. Pe plan geografic abordînd situația, există firește deosebiri între școala germană de filologie dantescă, cea franceză, sau cea americană, atît de activă în ultimii 150 de ani.

O situație specifică regăsim în dantologia românească, pornind de la ingenuitățile secolului al XIX-lea (Maria P. Chițiu, N. Gane). Imediat mai apoi, lucrurile se coagulează miraculos în jurul lui George Coșbuc, poet de mare talent și genial traducător al Divinei Comedii. Versiunea poetică românească dată de el n-a fost de nimeni depășită. Mînat de entuziasmul efervescent, G. Coșbuc s-a năpustit însă și pe tărîmul exegezei, cu două ipoteze marginale, în edificarea cărora s-a implicat cu patimă, pe multe pagini. El a proclamat că, în istoria florentină medievală, Beatrice, femeia iubită de Dante, n-a existat în mod concret; ar fi fost doar un ideal alegoric, un simbol teologic-filosofic, plăsmuit în mintea poetului – ipoteză tributară dantologiei italiene din secolul al XIX-lea, ulterior complet căzută în desuetudine. El a militat pentru devansarea cu doi ani atît a nașterii lui Dante, cît și a călătoriei sale imaginare în lumea de apoi, pe baza unor complicate calcule calendaristice, întinse din antichitate pînă în etapa medievală – o bizarerie încăpățînată a poetului bistrițean.

Drumul lui Dante în cultura noastră a continuat, mai apoi, cu alte patru traduceri integrale din Divina Comedie și încă vreo patru șantiere incomplete, rămase în paragină. S-au adăugat, la acestea, un volum colectiv, de bună factură academică, la 700 de ani de la naștere (Studii despre Dante), o monografie informată, păcătuind totuși prin locvacitate (Al. Balaci), un manuscris despre estetica dantescă, din motive politice confiscat de Securitate (?!) și revelat la publicare, după decenii, ca fiind o banalitate (Edgar Papu), un eseu despre cosmologia fizică dantescă (H.-R. Patapievici), o acribioasă teză de doctorat despre Natura în “Divina Comedie” (Dragoș Cojocaru). După cum se vede, în mai toate situațiile a fost vorba de insistențe personale, duse – sau nu – la bun sfîrșit de intelectuali fascinați, în sinea lor, de gîndirea, arta și personalitatea poetului italian.

– După ce, mai mulți ani, ai trudit la tălmăcirea trilogiei Infernul, Purgatoriul și Paradisul, publicând-o pe blog, prin mijloace proprii, ți-a apărut, în fine, și editată pe hârtie, la Editura Cartier din Chișinău. Prin ce diferă tălmăcirea ta de celelalte, dinainte existente în română?

– Un sport pe cît de răspîndit, pe atît de zadarnic la noi, a fost ca toată lumea să se întrebe: “care e cea mai bună traducere din Divina Comedie?”. Cîtă vreme încă nu s-a stabilit, definitiv, dacă o traducere trebuie să fie “frumoasă” sau “fidelă”, cîtă vreme mai circulă butada că traducerile sînt ca femeile, cele frumoase nu sînt fidele, iar cele fidele nu sînt frumoase, o ierarhie a versiunilor românești ale poemului dantesc e greu de realizat. Una (a lui Coșbuc) excelează în fidelitate, alta (a Etei Boeriu) păcătuiește prin liricizare, altele izbutesc uimitoare performanțe punctuale, scăzînd apoi incredibil în alte pasaje. Dar, în toate aceste situații, discuția s-a mutat de la poet spre tălmăcitorii săi – un demers inacceptabil. Traducătorul trebuie, prin definiție, să-și asume un rol subaltern, ancilar, în culisele operei originale, iar gloria întreagă i se cuvine autorului. De aceea am optat din capul locului să includ în lucrarea mea textul original, în italiană, segmentat pe terține, pe care să le pun în lumina încrucișată a trei reflectoare: a) o traducere de maximă fidelitate (fără pretenții poetice); b) o parafrază explicativă, pentru limpezirea mesajului denotativ și a eventualelor sale dubluri conotative; c) o sinteză de critică a criticii, pentru explicitarea profesionistă a virtuților literare, istorice, filosofice, teologice ale versurilor tocmai parcurse. Acesta fiind planul care a stat la temelia întregii construcții, m-aș bucura să nu se vorbească pe viitor despre “traducerea lui Laszlo Alexandru din Divina Comedie” ci, eventual, despre “ediția critică a lui Laszlo Alexandru din Divina Comedie”. Spun, cu modestie, că eu nu doar am redat cuvintele poetului; am orientat, de fapt, atenția cititorului.

– Aflat în situația de a-ți contempla retrospectiv munca la aceste volume, ce calități prioritare și ce neajunsuri i-ai putea găsi, la această oră a vieții și activității tale?

– Sper că această problemă se va afla în atenția comentatorilor lucrării mele. N-aș vrea să le stric bucuria: într-o direcție sau cealaltă.

– Consideri că, prin strădania ta, investiția personală de timp și energie în cunoașterea de către români a lui Dante a luat sfârșit, în ce te privește, sau vrei ca și de aici înainte să mai dedici ore de meditație și de muncă subiectului? Altfel spus, ce urmează cu privire la Dante Alighieri, în viața ta? 

– O scurtă privire în urmă se impune. În volumul A revedea stelele. Contribuții la studiul operei lui Dante, m-am mișcat în următoarele direcții: 1) am analizat traducerile românești din Divina Comedie: integrale (George Coșbuc, Ion Țundrea, Giuseppe Cifarelli, Eta Boeriu, Alexandru Marcu), sau parțiale (George Buznea, Marian Papahagi, George Pruteanu, Răzvan Codrescu); 2) am reflectat la cercetările românești despre autorul italian (Edgar Papu, H.-R. Patapievici, Dragoș Cojocaru); 3) am inclus conferințele publice ale mele, de prezentare în ansamblu a Infernului, Purgatoriului și Paradisului; 4) am detaliat exemple de virtuozitate artistică din poemul dantesc (anafora dublată de poliptot, simetria, acrostihul compus din anafore etc.); 5) am examinat valabilitatea unor interpretări de autori străini despre Dante (Giovanni Papini, Jorge Luis Borges). De la prima ediție (2013), la a doua, “adăugită” (2018), cartea mea a mai crescut cu vreo 80 de pagini.

În volumul de dialoguri cu scriitorul și istoricul Ovidiu Pecican, ambii autori am desfășurat o amplă panoramă à bâtons rompus asupra convergențelor ideatice și tematice dintre gîndirea lui Dante și cultura europeană, în general, literatura română, în special.

În cele trei volume Lectura lui Dante, am luat la pas capodopera poetului, i-am tradus și i-am explicitat terținele, le-am trecut prin filtrul criticii prestigioase, într-o edificatoare sinteză a manifestării sale de-a lungul secolelor.

Întrucît, după toate acestea, mai am peste 100 de pagini cu analize dantești necuprinse în volum(e), iar alte ipoteze insistă să-mi dea tîrcoale, da, estimez că aventura mea cu Marele Florentin va continua și în viitor.

(La Mongolu, anul II, nr. 5, ianuarie-februarie-martie 2021, p. 10-11)

Scriitor în pandemie (2)

Etichete

Divina Comedie, Lectura lui Dante, literatura, Radio Cluj, Romain Gary, scriitor

Daniel Moșoiu: Am înțeles că urmează să apară, în trei volume, dacă nu mă înșel, Lectura lui Dante. La capătul a 22 de cărți pe care le-ați publicat pînă acum. Lectura lui Dante cred că încununează acest parcurs editorial.

L.A.: Așa este. E proiectul meu de suflet. Dar vreau să vă spun că, în viitorul apropiat, drumurile mele se “trifurcă”, nu se bifurcă. Am acest proiect, despre care cu drag o să spun cîteva cuvinte, Lectura lui Dante, 3 volume, sînt aproape 2.000 de pagini, acum fac ultima corectură și urmează să dau bunul de tipar. Mai am, gata corectată, o carte, o recapitulare a eseurilor mele mai vechi, care va apărea în Israel. Este o sinteză a scrierilor mele despre evrei și antisemitismul cu care s-au confruntat în cultura română. Asta va apărea ori la sfîrșitul anului în curs, ori la începutul anului viitor, la Editura Saga din Israel. Lectura lui Dante va apărea la Editura Cartier din Chișinău. Cum vedeți, eu lucrez la export în acest moment. Dar lucrez și la import, cu a treia direcție editorială. Pînă acum am scos patru volume cu traducerile mele din Nuvele pentru un an, de Luigi Pirandello, aici, la Editura Ecou Transilvan din Cluj.

D.M.: O altă obsesie…

L.A.: Volumul cinci l-am terminat deja de tradus, mai am douăzeci de pagini din volumul șase. Primele patru, cum spuneam, deja sînt publicate. Undeva prin luna ianuarie apar și următoarele două. Ca să ajung la șase. Deci astea sînt, pe scurt, cele trei direcții unde trudesc în paralel.

D.M.: Și veți încheia nuvelele lui Pirandello…

L.A.: Nu-nu. Fiindcă nuvelistica lui are cincisprezece volume. Așa că va trebui să avem bani și tutun, cum se spune. Adică energie de lucru. Dar, dacă reușesc să merg tot cu două volume traduse pe an, înseamnă că sînt un băiat harnic.

D.M.: Ei, de obicei sînteți harnic. Prolific.

L.A.: Pot să spun, fără falsă modestie, că dacă mă uit la mine de sus, am impresia că este etapa cea mai ocupată din toată biografia mea intelectuală. Cu aceste proiecte gigantice, fiindcă vorbim de vreo 3.000 de pagini cu publicare iminentă, ca autor și ca traducător, nu apuc să mă stresez prin casă că e virusul afară, că e pandemie. Eu n-am timp să dorm, mănînc mai rar, cînd îmi aduc aminte. E mai interesant așa, cînd nu ești liber să-ți zboare mințile pe pereți. Muncesc de nu-mi văd capul.

D.M.: Pentru dumneavoastră era tot un fel de stare de alertă, sau de urgență, și înainte.

L.A.: Da. Păi douăzeci și două de cărți, totuși, n-au fost simplu de scris. Darămite de publicat, să umblu după fiecare. Desigur, fără cele traduse. Fiindcă în total sînt peste patruzeci. În fine. Sînt un tip activ. După ce n-o să mai fiu, n-o să mai fiu nici activ. Mergem înainte, pînă cînd avem un orizont în fața noastră.

D.M.: Dar spuneți-mi, în toată această perioadă de pandemie, în starea de urgență, ați avut și dispoziția necesară pentru lucru? Pentru scris? Nu v-a afectat într-un fel?

L.A.: O-ho. Mă bucuram că n-am obligațiile celelalte: să mă scol de dimineață, să stau la tramvai, să mă duc la școală, nu mă chema lumea să țin conferințe (fiindcă nu s-au mai făcut conferințe), lansările de carte s-au mai rărit. A fost o delectare pentru mine că în sfîrșit mă pot concentra pe activitatea care mi se pare cea mai importantă, aceea de a scrie cărți. Nu, n-am nici un fel de traume cu pandemia. Și, din fericire, n-am avut probleme cu sănătatea. Dar n-am avut poate și pentru că n-am ieșit din casă. M-am bucurat că pot să stau acasă și să lucrez. Dacă accepți claustrarea aceasta… Însă noi, scriitorii, trăim mereu claustrați. A fost prozatorul acela de limbă franceză, care îl avea ca personaj pe comisarul Maigret, era singurul care își scria ostentativ cărțile în vitrină. Se așeza într-un magazin și oamenii treceau pe stradă, se uitau la el cum scrie cărți. Georges Simenon, parcă așa îl chema. Dar ăsta era un fenomen, fiindcă altminteri absolut toți scriitorii din lume, de toate limbile posibile, se retrag. Scrisul este un act intim, pînă la urmă, ca să-ți strîngi gîndurile, să-ți șlefuiești strategiile, să te concentrezi pe ceea ce ai de zis. Fiecare scriitor stă de vorbă cu cititorul său. Cu fiecare cititor în parte. Chiar și peste zece ani, peste douăzeci. Uite, Dante și-a pus ideile în pagină la 1300, și eu îl citesc cu delectare, acum, în 2020. Dar el a scris pentru mine, cu 700 de ani în urmă. Eu îl descifrez și stau de vorbă cu el. Și poate că tot așa, dacă mă va citi cineva pe mine, peste 10 ani, peste 15 ani, eu tocmai povestesc cu omul acela.

D.M.: Rebreanu avea nevoie de nopțile lui liniștite. Mihail Sebastian, pe care l-am invocat, de asemenea, nu putea să scrie dacă nu se retrăgea undeva, în liniște, singur și exonerat de celelalte obligații. Ne-ați promis cîteva cuvinte despre Lectura lui Dante, cele trei volume, care urmează să apară la Chișinău, la Editura Cartier.

L.A.: Da, e proiectul meu intelectual cel mai important. Am lucrat cam zece ani la el. Textul Divinei Comedii este complex și dificil de înțeles în primul rînd pentru italieni, care sînt “de-ai casei” și e limba lor maternă. Cei mai mulți italieni nu-l cunosc pe Dante. Ba chiar se cam feresc de el, fiindcă sînt intimidați, sînt impresionați negativ. E cineva, un artist, acolo, sus, la care nu putem ajunge. De ce? Pentru că închide o mare cantitate de informație, de erudiție, de istorie, de politică medievală, de cultură și civilizație antică și medievală, de date biografice dantești, detalii despre Florența și Italia etc. etc. Și nu există un cititor care să le știe pe toate. E absolut imposibil. Iar dacă nu le știi, nu înțelegi despre ce e vorba. Ca atare, textul poemului este foarte greu de urmărit și de citit. Pentru italieni, în primul rînd, ca să nu mai spunem pentru cei de alte limbi, străine. Cum se procedează? Dante are cinci variante complete în limba română. Ce-au făcut traducătorii de pînă acum: George Coșbuc, Ion Țundrea, Giuseppe Cifarelli, Eta Boeriu, sau profesorul bucureștean Alexandru Marcu, autorul unei versiuni în proză? Au luat versurile și le-au transpus pe românește. Însă asta nu ajută. Pentru că, opera fiind atît de complexă, științific și artistic vorbind, citești cuvintele, dar ele nu-ți spun nimic. Dădeam cuiva acest exemplu, zice Dante în cîntul XXVI din Infern că, atunci cînd musca cedează țînțarului, el a observat ceva. Cum adică: atunci cînd musca cedează țînțarului?! Citești, pricepi că-i o muscă pe-acolo, un țînțar, dar habar n-ai ce-a vrut să transmită poetul. Trebuie să vină cineva, care să-ți explice că pasajul se referă, în mod aluziv, la momentul înserării, cînd musca pleacă la culcare și apar țînțarii. Ei, dar dacă nu-ți descîlcește cineva dedesubtul, sau alegoria, sau simbolul, sau expresia încifrată, tu citești niște vorbe, însă ele nu te ajută cu nimic. Rămîi doar cu expresiile din poem și nu pricepi înțelesurile. Și atunci mi-am zis că nu e suficient să traduc versurile, cum au făcut ceilalți, trebuie să-i dau cititorului și explicațiile. Și am întrerupt după fiecare terțină, sau grup de două terține, fluxul poemului original, pe care l-am dat mai întîi în italiană, l-am tradus apoi în română, l-am explicitat pe urmă în română și după aceea am făcut o sinteză a criticilor despre Dante, din Evul Mediu pînă în secolul XX, referitoare la acel anumit pasaj. Sinteza asta am adunat-o din vreo șapte-opt ediții dantești italiene diferite, pe care le-am pus cap la cap și lucram în paralel, ca înnebunit. Terminam sinteza respectivă, treceam la următoarele trei versuri și la următoarele trei. Toată Divina Comedie are 14.230 de versuri. N-am mai văzut genul ăsta de abordare, pentru că operațiunea presupune, inevitabil, să fracturezi poemul. Toată lumea a avut un foarte mare respect pentru poezia dantescă și nu și-a permis s-o “rupă”. Ezitarea de natură etică și procedurală, pe care a trebuit s-o tranșez a fost că, dacă n-o “rupi”, n-o înțeleg cititorii. Mi-am zis că, în ciuda riscului de-a părea un tip ireverențios, importantă este înțelegerea semnificațiilor! Așa că m-am dus cu stilul ăsta de lucru pe vreo 2.000 de pagini, adică am luat fiecare vers, l-am tradus, l-am explicitat și apoi l-am trecut prin filtrul a trei-patru critici semnificativi.

D.M.: O muncă uriașă. Felicitări Editurii Cartier din Chișinău, pentru că a îmbrățișat această inițiativă.

L.A.: Și eu le sînt recunoscător că au sărit să-mi dea o mînă de ajutor la publicare.

D.M.: Da. Ai toată viața înainte ar fi un roman bun de citit, în vremurile noastre?

L.A.: Vaai, asta mi-a și scăpat din vedere! Tocmai apare ediția a patra a traducerii mele. N-am mai pus-o la socoteală, fiindcă nu mai am nimic de lucru la ea. Aici sînt atribuțiile editurii. Da, apare ediția a patra, în aceste zile, din Ai toată viața înainte, de Romain Gary, am semnat contractul, am expus și noua copertă pe pagina mea de Facebook.

D.M.: Și unde apare?

L.A.: La Editura Univers, din București. Era, totuși, înainte de 1989, cea mai importantă editură de literatură străină din România.

D.M.: O-ho. Dacă voiai să fii la zi cu ce se publică în străinătate, urmăreai aparițiile din colecția “Romanul secolului XX”.

L.A.: E una dintre cărțile mele care s-au vîndut în cel mai mare tiraj. Pe lîngă Dicționarul italian-român și român-italian, care a avut de asemeni un tiraj măgulitor, la Editura Știința a Academiei Republicii Moldova, pe lîngă Memoratorul de limba italiană, din care am scos deja trei ediții – dar acestea sînt, desigur, pe latura strict pedagogică. Însă traducerea din Romain Gary, cu cele patru ediții succesive, a avut o evoluție foarte frumoasă. Ediția a doua, ca supliment la ziarul Cotidianul, s-a tras dintr-un șut în 20.000 de exemplare, care s-au epuizat într-o zi! Ce vremuri, ce vremuri…

D.M.: Am și ediția aceea. Da. Vremuri care aduceau aminte de tirajele cărților dinainte de 1989. Ce ați citit interesant, dincolo de preocupările dumneavoastră firești, legate de Dante, de Pirandello, în această perioadă? Ce ne recomandați?

L.A.: Fiind prins cu Dante, poate că îmi atrag atenția mai mult sintezele. Te pomenești că mă apropii și eu de o vîrstă a clasicismului… Mi-a atras atenția în primul rînd – și este un formidabil instrument de lucru – Enciclopedia geografică a Holocaustului din Transilvania de Nord, de reputatul profesor american Randolph Braham, alături de distinsul profesor clujean Zoltán Tibori Szabó. A fost tradusă această carte, din limba maghiară, de colega dumneavoastră de la TVR Cluj, Andrea Ghiță. E o investigație monumentală, scoasă tot la Editura Cartier din Chișinău, și care trece în revistă nenorocirea, tragedia Holocaustului în Ardeal, localitate cu localitate, numărul morților, numele victimelor și așa mai departe. Este o cercetare de mare suprafață, iar publicarea acestei cărți la noi reprezintă în sine un eveniment. Iar acum, alaltăieri, am primit cu interes din partea colegului Adrian Grănescu o monografie, Amurgul Daciei, eu fiind un colaborator din tinerețe al Editurii Dacia, am publicat acolo vreo patru cărți, pînă cînd n-am mai publicat la ei…

D.M.: Amurgul Editurii Dacia… nu al Daciei…

L.A.: Da. Așa a zis el în titlu: Amurgul Daciei. Cred că nu se gîndea la mașina Dacia și nici la Decebal cu Traian… De fapt pe copertă este clădirea fostului muzeu Emil Isac, unde și-a avut sediul, mult timp, editura cu pricina. Îi zice “amurgul”, dar de fapt este o sinteză, cu întreaga activitate a instituției de cultură, din anii 70, 80 și 90. Nu vreau să intru în detaliile cărții, fiindcă abia am primit-o, n-am studiat-o în profunzime. Dar pare o cercetare solidă și bine documentată.

D.M.: Ne-ați dat un bun subiect pentru următoarele ediții, un dialog cu Adrian Grănescu.

L.A.: Da, cred că s-ar bucura. E doldora de informații culturale.

D.M.: Într-un singur minut, avem motive să fim totuși optimiști?

L.A.: E important ca fiecare să aibă ce să facă. Dacă identifică acest lucru pe cont propriu, e și mai bine. Munca în echipă acum poate să se desfășoare numai on-line. Încercați, fiecare, să vă găsiți o ocupație. Ceva care vă place, vă ține absorbiți, și nici nu veți pricepe că afară se întîmplă lucruri grele, neplăcute, uneori tragice. Găsiți-vă de lucru!

(Radio Cluj, 26 oct. 2020)

Scriitor în pandemie (1)

Etichete

școală, internet, literatura, Mihail Sebastian, pandemie

Daniel Moșoiu: La Serile Radio Cluj, urmează dialogul telefonic sub genericul “Scriitori în pandemie”. Cum v-am anunțat, invitatul nostru de astăzi este scriitorul Laszlo Alexandru, critic și istoric literar, eseist, traducător, polemist, profesor la Colegiul “G. Barițiu” din Cluj. Bună seara, domnule Laszlo Alexandru!

L.A.: Bună seara, domnule Moșoiu. Mă bucur să vă aud.

D.M.: Eu mă bucur că ați revenit la Serile Radio Cluj. Ultima dată, dacă țin bine minte, vorbeam tot prin telefon despre Cum se inventează un huligan? Mihail Sebastian, ziarist la “Cuvîntul”. Vorbeam așa, pe scurt, cartea tocmai apăruse și ne propusesem o ediție aici, în studio, prin care să dezbatem volumul dumneavoastră pe larg.

L.A.: Pandemia a fost mai puternică decît noi.

D.M.: Exact. Așa încît, iată, purtăm acest dialog telefonic. Apropo, vorba cîntecului: “Ceva se întîmplă cu noi”. Așa că vreau să vă întreb: ce se întîmplă cu noi, domnule Laszlo Alexandru?

L.A.: Ne frecăm la ochi să ne trezim, să ne dăm seama ce se întîmplă cu noi, într-adevăr. E o schimbare radicală a tot ceea ce știam noi pînă acum. Nu se mai poate arunca nici replica aceea: “Pe vremea mea, voi, ăștia tinerii…”, fiindcă la fel de nepreveniți și necunoscători sînt și tinerii, și bătrînii – cu pandemia, fiindcă la asta ne referim. Mă tem că ține mult mai mult decît am fi bănuit, la început, și decît am fi sperat, după aceea. Nici nu e bine să fii pesimist din cale afară. Dar, văzînd cum evoluează lucrurile, eu deja tind să cred că e o nouă paradigmă. Un nou stil de viață, care, încet-încet, va trebui acceptat, pentru că, dacă nu, dă cu noi de pămînt. Știu că ne-a fost foarte plăcut, atunci cînd am făcut cotitura, după comunism, către democrație. În decembrie ’89, fie că vrea lumea s-o accepte, fie că nu, a fost o schimbare de paradigmă, radicală. De unde stăteam închiși în casă, se lua curentul, răbdam de frig, răbdam de foame, brusc s-au răsturnat orizonturile și chiar eram încurajați să ieșim, să stabilim contacte unii cu alții, să colaborăm. Cuvîntul de ordine era că de unul singur nu răzbești, trebuie să îți găsești echipe de lucru, să construiești împreună cu alții. Dacă nu altceva, ne uităm la înfățișarea orașelor, care au luat o alură occidentală peste tot, dar mai ales prin centru. Erau copaci, era natură, a fost ras tot și s-a pietruit, din aceleași motive de strategie urbană, de coagulare a unei atmosfere de descoperire a specificului local, de închegare a unor comunități. Lumea trebuie să se adune la concerte, la filme și e nevoie de spațiu pentru așa ceva. Era chiar stilul occidental de abordare, de socializare intensă la nivel local, pentru constituirea unor grupuri care, împreună, sînt mai puternice decît niște individualități. Totul era logic, totul era făcut cu cap.

D.M.: Uite că pandemia țintește exact aici.

L.A.: Iar acum, tocmai ceea s-a construit în ultimii treizeci de ani, coagularea grupărilor și a forțelor, colaborarea între indivizi, spiritul civic local, exact acolo se lovește, pentru că partea de socializare este atacată: fundamentul stilului nostru de acțiune din ultimele decenii. Va trebui să reînvățăm să lucrăm pe cont propriu, să gîndim singuri. Firește, sîntem legați cu tehnologia, ne consultăm, ne coordonăm, dar va fi o altă paradigmă. Eu așa o văd. Se vor schimba lucrurile din nou. Nu va mai fi comunism, e clar, nu vor mai fi frig, frică, teroare, spaimă politică, dar nu va mai fi nici ce-a fost acum un an de zile, pe vremea asta. Va apărea altceva și vom căuta s-o pricepem împreună.

D.M.: Da! Ce era cu un an în urmă: o altă viață! Îmi aduc bine aminte. Dar vom reveni la acest subiect, spre finalul dialogului nostru. Deocamdată să le spun ascultătorilor noștri că, dacă doresc, pot intra în legătură telefonică directă cu dumneavoastră, vă pot adresa întrebări, pot face comentarii la numărul de telefon ….  Mergem mai departe și vă rog să vă referiți la statutul dumneavoastră de profesor. Ce s-a schimbat? Sînteți în fața unui calculator acum, în fața unui laptop, și nu în fața clasei, a elevilor.

L.A.: Clar. E iarăși altceva. Au dreptate colegii mei să se plîngă, profesorii din toată țara, îi văd pe Facebook și prin ziare, că e greu, că nu sînt și nu sîntem pregătiți pentru așa ceva, că nu s-au făcut cursuri speciale de training IT etc. Sigur, toate acestea sînt adevărate, dar cine să le facă? Cine s-ar fi gîndit că lucrurile vor merge pe panta asta? Eu cred că fiecare are obligația să deschidă ochii și să vadă cu ce poate contribui la situația care există, s-o amelioreze. Să-și amenajeze în jurul său contextul, inclusiv profesional. E limpede că activitatea noastră la catedră cunoaște modificări esențiale. Inclusiv în ceea ce eram obișnuiți de ani de zile să facem, să predăm, stilul de lucru, cerințele, pretențiile noastre. Să vă dau un exemplu. Cînd predam gramatică, mergeam pe varianta clasică, prin învățarea de tip circular. Explicam lecția nouă, făceam niște exerciții și, după care, dădeam o lucrare de control. Intram la clasă și toată lumea primea aceeași lucrare. Le comunicam subiectul și îi supravegheam să nu copieze, fiecare pe cont propriu să scrie ceea ce știe, ce-a reținut, ce-a învățat. Așa ceva nu mai e posibil astăzi. Dacă le dau o lucrare identică de gramatică, s-o facă fiecare acasă pe computer, voi avea 30 de lucrări de nota 10. E destul s-o facă unul, premiantul, trimite un mail la toată lumea… Bine, asta e o variantă cînd punem răul în față. Copiii sînt și de bună credință, nu trebuie suspectați zadarnic, de multe ori. Dar nu mă mai pot baza pe stilul ăsta de lucru, să dau un subiect cu rezolvare identică, în mod simultan, în locații diferite! Auzeam acum niște propuneri, foarte bine venite, să se elimine tezele. Păi tezele sînt exact pe genul ăsta tradițional de abordare. Cum trebuie un profesor să reacționeze? Pe tipul de temă creativă. Eu, dacă predau limbă-literatură, o să le dau o compunere. Același subiect, pe care să-l dezvolte, firește, în limba străină: “Familia mea”, sau “O carte citită”, sau “Filmul preferat”. Scriu toți aceeași temă, dar fiecare o tratează altfel. Cu propriile sale competențe lingvistice. Iar atunci notele vor fi diversificate. Nu va mai interveni partea de copiat și influență reciprocă.

D.M.: Deci trebuie găsite metode noi de evaluare, de verificare.

L.A.: Sigur că da. Se tot vorbea de “abordări creative” în predare. Că trebuie pus accentul nu pe memoria mecanică a elevului, ci pe partea de elaborare originală. Acum avem această posibilitate. Sau sîntem chiar obligați, fiindcă nu prea mai avem alternative. Trebuie să-i lăsăm să-și dezvolte ceea ce au de spus, iar noi să-i coordonăm, cu prudență. Dar e clar că trebuie să ne schimbăm stilul de lucru și pretențiile.

D.M.: În tot răul o să existe și un bine, dacă se va ajunge aici, la modul în care sînt evaluați elevii, pe partea creativă. Cum predați dumneavoastră limba italiană?

L.A.: Eu predau atît limbă, cît și literatură, în funcție de nivelul elevilor. La clasele mai mici încep numai cu gramatica, iar pe măsură ce ei deprind corect italiana, trecem la studiul literaturii, într-o abordare cronologică, de la clasa a zecea, a unsprezecea încolo. Cum predau gramatica? Păi am nevoie de tablă! Clar. De cele mai multe ori scriu pe tablă, fiindcă nu poți să predai numai din auzite o limbă străină. Trebuie să le atragi atenția vizuală asupra ortografiei și a tuturor celorlalte elemente specifice. Și atunci efectiv îmi deschid o foaie albă, un document, pe care-l partajez pe ecran, și aia e tabla. O văd toți. Iar eu scriu la computer ceea ce am de comunicat. Conjugările verbale, felul în care se schimbă terminațiile după persoană, le scriu cu litere mari indiciile, mărcile specifice pentru fiecare timp verbal, de la indicativ, de exemplu. Se pot scoate în evidență anumite aspecte, prin culorile pe care le am în soft-ul computerului. Ei le văd limpede, parcă ar fi scrise pe tablă, în clasă. Și fie își copiază totul, de mînă, în caiete, pe măsură ce le scriu, fie pur și simplu îi fac o poză ecranului, cu telefonul, sau își fac la sfîrșit un print screen și nu se mai chinuie să scrie de mînă. Dar eu le scriu, să aibă totul la dispoziție, în ordinea succesivă a explicațiilor și a evoluției materiei. Ăsta e un exemplu. Chiar mîine voi preda pronumele personal, la clasa a noua. Și așa se va desfășura ora. Deși eu sînt la distanță, iar ei sînt de asemeni departe, încerc să fac de parcă am fi toți împreună, în aceeași clasă. Fiindcă nu există alternative.

D.M.: Trebuie să ne adaptăm, profesorii să țină pasul cu tehnologia care ne ajută, vine după noi. Asta este. Trebuie găsite noi metode. Problematic este pentru cei care nu stăpînesc foarte bine tehnologia, dar vor avea oricînd în familie un membru mai tînăr, care să-i ajute.

L.A.: Credeți-mă că, pînă în luna martie, eu nu știam ce-i aia Zoom.

D.M.: Păi nici eu.

L.A.: Sincer. Am deschis programul și am urmat instrucțiunile. I-am întrebat pe elevi: cum să fac pentru a realiza cutare lucru? Și ei îmi ziceau: vedeți că e butonul respectiv. Faceți așa! Am preluat de la ei. Și ce-am învățat în martie, cu Zoom, acum adaptez în toamnă și la Google Classroom. Tot de la zero am pornit și acolo, dar în două ședințe totul devine foarte clar. Aceste programe sînt făcute să te ajute, nu să te încurce. Și, cu puțină bunăvoință, dacă există o convergență de interese, adică vrei să faci, te descurci. Dacă nu vrei, zici: “dooom’le, e complicat, hai, lasă-mă, că nu mă plătește statul să predau pe Zoom”. Dacă vrei să tîrșîi picioarele, ca la armată, cînd ăia te fugăreau și tu ziceai că te doare genunchiul, sigur, se poate. Dar dacă vrei să faci treabă, dacă interesul e “cum să mă descurc? hai, că e o situație extraordinară! nu sînt eu buricul universului! sînt la dispoziția elevilor, aici, ca să-i ajut, a copiilor, și nu-i pot lăsa așa, de izbeliște!”, dacă ai într-adevăr o sămînță de conștiință profesională, atunci învîrți ochii roată și îți sufleci mînecile.

D.M.: Sigur că da. Nu e ca și cum ai fi în sala de cursuri, în fața elevilor, dar există aceste soluții, din fericire, în care materia poate fi predată, astfel încît elevii să nu sufere, mai ales cei care au, la sfîrșitul anului școlar, examene. Domnule Laszlo Alexandru, ne întoarcem la literatură, da? Sau ajungem la literatură. Cartea dumneavoastră, despre care am amintit deja, Cum se inventează un huligan? Mihail Sebastian, ziarist la “Cuvîntul” a avut ecouri foarte bune. Am citit o mulțime de cronici și cartea continuă să stîrnească interes. Haideți s-o readucem în actualitate și la radio.

L.A.: Și eu m-am bucurat să constat că, de pildă, am avut vreo 12 cronici și comentarii, chiar în reviste de talie, cum sînt la București România literară, Observator cultural, la Timișoara în Orizont, la Baia Mare, un reportaj și o emisiune-interviu la TVR Cluj etc. Toate reacțiile au fost favorabile, nu s-a auzit nici o rezervă. Eu de peste 25 de ani mă învîrt în mediul literar, cunosc grupulețele și simpatiile, așa că pentru mine partea de picanterie, care m-a făcut să mustăcesc, a fost să constat că oameni, despre care știam că nu se înghit neapărat între ei, se exprimau pozitiv despre cartea mea, ba chiar favorabil. Deși erau din grupulețe diferite, dacă ar fi funcționat pînă la capăt politica de “gașcă”, unde mă lăuda unul, trebuia să mă înjure celălalt. Dar nu, întîmplător m-au lăudat cu toții, fiecare cu alte aspecte. Eu nu pot decît să fiu mulțumit, în contextul ăsta. Am primit de asemeni, și mă bucur s-o amintesc, Premiul “Clujul cultural” pentru eseul anului 2019. Aici a fost o interesantă și inedită ceremonie tot pe Zoom. Dacă sîntem în epoca internetului, am luat și premiu pe internet!

D.M.: Da, știu foarte bine. Întîmplarea face că am recitit de curînd Jurnalul lui Mihail Sebastian, de data aceasta cu creionul în mînă. Subliniind anumite pasaje, mi s-a părut mult mai interesant decît la prima lectură. Sigur, atunci l-am citit așa, mîncînd paginile efectiv. Acum, cu oarecare distanțare și cu o mai mare înțelegere. Ce-ar trebui să pricepem din ce-a fost fost prozatorul, dramaturgul Sebastian și cum îl vedeți, cum l-ați prezentat dumneavoastră?

L.A.: Mihail Sebastian a avut atunci, în momentele acelea de agitație extremă interbelică, ghinionul unei apartenențe etnice foarte fragile, vulnerabile. El, ca scriitor de origine evreiască, în contextul antisemitismului dezlănțuit, care prefigura Holocaustul, a avut foarte multe servituți și umilințe de suportat. Partea tragică a situației lui rezulta din întîlnirea, din ciocnirea contextului istoric frămîntat, extrem, în care evolua și luciditatea lui formidabilă, inteligența sclipitoare, sensibilitatea uimitoare. Era un om care percepea cu foarte mare claritate contextele în care se mișcă și, de aici, valoarea cu totul ieșită din comun a Jurnalului său, a portretelor pe care le include acolo. El face analize “la firul ierbii”, cum este specific unui jurnal. Într-o notație cotidiană n-ai o perspectivă de ansamblu, să pui concluzii: nu ești istoric. Tu ești actor, ești cel care scrie despre desfășurarea lucrurilor. Dar așa văzîndu-le, în timp ce se desfășurau, a reușit să pună niște etichete și amprente de foarte mare precizie, asupra celor care se învîrteau în jurul său. Și, ceea ce încercam eu să subliniez, cînd am avut lansarea de carte la Uniunea Scriitorilor, aici, la Cluj, este un scriitor de foarte mare demnitate Mihail Sebastian! În primul rînd, de extraordinară bună credință, dar în aceeași măsură de foarte mare demnitate. Unii oameni s-au purtat mizerabil cu el, dar nu sînt jigniți sau insultați, nici în jurnalul și nici în publicistica lui. Își marchează apăsat disocierile de idei, firește, dar Sebastian este un om delicat și nu jignește. El descrie. Sigur că descrierile lui pot fi incomode, pot fi enervante: cum a putut să spună una ca asta?! Dar, dacă stăm un pic să ne gîndim și examinăm argumentele pe care se bazează, constatăm că el e, de fapt, extrem de delicat și nu-i insultă pe cei pe care-i descrie.

D.M.: Așa este. Cunosc scriitori care se întreabă: păi cum a suferit Mihail Sebastian, cîtă vreme în 1938 își permitea o garsonieră în buricul Bucureștiului, pe Calea Victoriei?! 

L.A.: Era închiriată.

D.M.: Era închiriată, dar se presupune că…

L.A.: El lucra ca avocat și lucra ca ziarist. Era angajat la Revista Fundațiilor Regale. Mai era și scriitor, scotea cărți, romane, mai publica și piese de teatru. Cu patru joburi, cred că o garsonieră și-ar permite oricine să închirieze.

D.M.: În contextul în care nu era persecutat, ca evreu…

L.A.: Dar după aceea i s-a suspendat chiria garsonierei și i s-a confiscat radioul și i s-au confiscat schiurile…

D.M.: Nu aveau voie să aibă în casă un radio. Trebuiau să le predea.

L.A.: Așa este. Era periculos. Puteau să asculte chiar și muzică.

D.M.: De la Revista Fundațiilor Regale a fost dat afară. S-a mutat să stea cu familia, cu mama lui. Un destin foarte trist și scriitorul s-a stins, din păcate, atît de tînăr din viață. Dincolo de această carte, trebuie să vorbim de o altă obsesie a dumneavoastră, nu numai de Mihail Sebastian, ci și de Dante.

L.A.: Da. Sînt obsesii concurente.

(va urma)

Amintirile noastre și realitatea (1)

Etichete

amintiri, imagine, realitate, trecut

În 2011 am avut parte de o experiență cu totul neliniștitoare. Într-o scurtă trecere prin satul de lîngă Vatra Dornei unde am fost, cu decenii în urmă, profesor, am întîlnit o fostă elevă de-a mea. După o succintă conversație, cu un set de amintiri comune, pe care ni le împărtășeam cu seninătate, m-am așteptat să fiu totuși recunoscut. Ea însă mă privea și mă ignora. Se uita visătoare prin mine și dialoga absentă cu omul de odinioară. Situația a reușit să mă tulbure destul de mult și am descris-o într-un text, publicat pe internet și în revista Tribuna din Cluj, unde colaboram pe vremea aceea. Îl readuc aici în atenția cititorilor.

Sîntem concepte

De pe drumul spre Iaşi, m-am abătut prin Cîrlibaba. Nu mai fusesem acolo de 21 de ani. Eram curios cum mai arată, să-mi confrunt amintirile cu realităţile. Drumul de la Iacobeni încolo e la fel de ciuruit, o aventură să nu-ţi rupi maşina. Însă natura extraordinară, munţii înalţi, cu vîrfurile care se pierd printre nori, pădurea de-un verde crud, care te reumple de energie, toate astea au rămas la fel. Nici satul nu s-a schimbat. Intrînd pe străduţa din dreapta primăriei, sînt aceiaşi douăzeci de metri asfaltaţi, apoi începe domnia noroiului şi a bălţilor. M-am dus să văd casa unde am locuit un an de zile. Am recunoscut cărarea pe unde coboram spre pîrîul vijelios, cu două găleţi, după apa de spălat trupul şi hainele în lighean (fiindcă apa de băut o aduceam de la fîntîna din capătul grădinii). Totul părea în paragină, iarba crescuse peste genunchi, nu mai locuia nimeni acolo. Proprietari fuseseră doi bătrîni germani, soţ şi soţie, oameni extrem de simpatici şi generoşi, ei locuiau pe o parte a casei, noi pe partea cealaltă. Imediat după 1990, deşi aveau deja peste 70 de ani, au ales plecarea definitivă. Nu mai am veşti despre ei, probabil că nu mai trăiesc.

Revoluţia din decembrie ‘89, pentru mine, a început la Cîrlibaba. Auzisem prin “Europa liberă” salvele de mitralieră de la Timişoara, urletele indignate ale mulţimii, fremătam să ne întoarcem la Cluj, să vedem dacă nu se extinde revolta. Pe cînd ne împachetam bagajele cu febrilitate, am auzit în faţa geamului o serie de explozii violente, care ne-au înţepenit. Am ieşit să vedem ce e. Geniştii armatei minaseră cu trotil cursul apei, care formase pungi de gheaţă şi ameninţa localitatea cu inundaţiile. Ne-am liniştit. Asta nu era aia. Aşa că – dacă bine reţin – în data de 18 decembrie 1989 am luat drumul Clujului, unde alte lucruri spectaculoase urmau să se întîmple.

M-am dus să văd şcoala. Curtea era toată răscolită de utilaje, terenul betonat pentru tenis/handbal/fotbal nu mai exista. Geamuri sparte, ici-colo. Iar clădirea alăturată, cu internatul şi cantina, abia se mai ţinea pe picioare. O linişte adîncă, senzaţie de părăsire, indiferenţă şi sfîrşit de lume. Am remarcat în coasta şcolii o nouă construcţie de lemn, pe care scria “Bar”. Am intrat să-mi cumpăr apă plată.

Aceeaşi pustietate, în afară de o femeie stînd ciucită şi aşteptînd să treacă vremea. Am întrebat-o dacă şcoala mai funcţionează. “Da, dar acum e vacanţă, sînt cu toţii plecaţi”. “Tot zece clase sînt?” “Nu, doar pînă la clasa a opta. Primele două de liceu s-au desfiinţat în 1990. Nu mai sînt copii destui. Şi eu aici am terminat a 10-a.” “În ce an?” “În 1990.” “Ah, înseamnă că mi-aţi fost elevă. Eu am fost profesor aici, un an, am predat română.” S-a aşternut un moment de tăcere. “Nu, la română l-am avut pe domnul profesor Tipuleac, dar el între timp a murit.” “Nu, Tipuleac era suplinitor, eu am venit ca titular, cu repartiţie guvernamentală şi i-am luat orele de română, la clasele a 8-a A, a 8-a B, a 9-a şi a 10-a. El a trecut să predea latină. Dacă aţi terminat a 10-a în 1990, atunci sigur v-am fost profesor.” Altă linişte scurtă. Apoi un răspuns diplomatic. “Se poate, dar eu nu-mi amintesc.”

Am încercat să obţin alte informaţii. “Cine mai e dintre vechii profesori? Directorul, de geografie, am auzit că a murit. Cum se numea?” “Domnu’ Dascălu.” “Aşa, era un om tare cumsecade, mărunt, sufletist, entuziast. La biologie cine mai este?” “Tot doamna Iliuţ, iar soţul e învăţător şi-acum, doar că nu mai face naveta pe bicicletă, prin zăpadă, la şcolile de pe munte. Alea s-au închis, acum vin copiii la noi.” “Învăţătorul Treşciuc mai este? Soţia lui era secretara şcolii, îmi amintesc că a plecat în Germania.” “Da, doamna e tot plecată, el e tot aici.”

“Mai ştiţi cînd au venit ajutoarele după revoluţie? A fost un TIR cu 6 tone de drajeuri franţuzeşti. Le-am depozitat sub cheie în laboratorul de biologie, de l-am umplut pînă la tavan.” Femeia a dat din cap zîmbind. (Ne-am apucat să împărţim apoi fiecărui copil un kilogram de ciocolată. Cînd i-am terminat pe toţi din şcoală, am observat că sala de clasă era încă plină pe trei sferturi. Atunci am schimbat tactica. Am cerut de la primărie o listă cu locuitorii din Cîrlibaba şi l-am chemat pe fiecare să-i dăm cîte 3 kilograme. Îi bifam, pe măsură ce-i rezolvam. Au fost totuşi unii care au venit de două-trei ori, spunînd că n-au primit. S-au dus acasă şi şi-au fiert rachiu. Copiii îşi puneau în praştie praline pariziene extrafine, cu care se vînau prin curtea şcolii.)

“Ce mai fac învăţătorii Marchevici şi Fluieraru?” “Soţii Marchevici lucrează tot aici, acum sînt plecaţi în vacanţă. Domnul Fluieraru a murit.” “Vai, îmi pare nespus de rău.” “Da, acum şase ani.” “Cît m-am mai certat cu ei să-şi lase fetele la liceu, la Cluj, să înveţe mai departe, să nu se piardă printre munţi. Cristina avea nota 10 la toate materiile, era extraordinară. Oana era ceva mai slabă, de 8 şi 9. Pînă la urmă i-am convins, dar numai dacă fetele merg împreună şi dacă le găsesc locuri la internat, fiindcă ei nu le pot plăti întreţinerea. N-a fost uşor, dar am rezolvat şi asta. Ce mai fac Cristina şi Oana?” “Oana s-a întors în sat, s-a măritat, are copil mic. O fetiţă. Cristina a continuat de-atunci să înveţe.” “Da, şi la mine la Cluj a fost şefă de promoţie.” “Acum e la Bucureşti, ceva om important într-o clinică particulară. Dar mereu dă examene.”

Am văzut că, în ciuda numeroaselor detalii pe care ni le comunicăm, femeia continuă să mă privească suspicios. Mi-am dat seama că nu m-am prezentat. Atunci i-am zis: “Numele meu e Laszlo Alexandru.” Tot chipul i s-a luminat fulgerător, ochii i-au fugit în depărtare, un zîmbet i s-a întins pe obraz. “Dar sigur că da. Îl cunosc foarte bine pe Laszlo Alexandru. Este un om formidabil. Am ţinut mult la el. Ne-a ajutat enorm.” Şi privirile îi erau aţintite cu 20 de ani în urmă. M-am simţit destul de stînjenit la auzul cuvintelor elogioase şi i-am răspuns: “Doamnă, dar eu sînt Laszlo Alexandru!”. În acelaşi moment i-au revenit pe chip umbrele prezentului, s-a chircit pe scăunelul prăfuit şi-a bîiguit încurcată: “Eu pe Laszlo Alexandru îl cunosc foarte bine. Pe dumneavoastră nu vă ştiu, nu v-am văzut niciodată.”

Am încasat în plin răspunsul ei. Am salutat-o politicos şi m-am retras de-acolo în vîrful picioarelor. Nu mai era nimic de adăugat.

Conferințe literare

Etichete

carte, conferințe literare, Editura Casa Cărții de Știință, publicație, volum

 

A apărut azi noul meu volum, la Editura Casa Cărții de Știință din Cluj, căreia îi mulțumesc pentru sprijinul statornic.

Includ în această carte o serie de conferințe literare pe care le-am susținut, de-a lungul anilor, cu cele mai diverse ocazii și în cele mai diferite împrejurări, în cadrul unor instituții prestigioase din Cluj, București, Bistrița, Chișinău, Satu Mare, Tîrgu Mureș etc. Le sînt profund recunoscător tuturor persoanelor – rector de universitate, director de institut guvernamental, președintă de filială a Uniunii Scriitorilor, șefă de departament universitar, trei directori de biblioteci județene, director de centru județean pentru cultură, director de casă de cultură, funcționară de institut cultural internațional, moderator de cenaclu regional, director de asociație culturală – care m-au invitat să-mi expun ideile. Sper că nu i-am plictisit pe cei care au binevoit să mă asculte. Iar cititorii cred că vor găsi lucruri interesante.

Unele dintre aceste prezentări s-au tipărit în pagini ale revistelor literare, pe diverse site-uri sau bloguri, în volume colective cu lucrări ale conferinței, sau chiar prin alte volume ale mele. Le adun aici mai ales pentru a le oferi iubitorilor de literatură română și italiană o imagine unitară asupra activității mele de vorbitor în public.

Textele au la bază prezentarea liberă de atunci, care a fost însoțită uneori de audiții muzicale sau de proiecții video. Cuvintele mele au fost înregistrate și transcrise. S-au operat mici retușuri stilistice, pentru eliminarea repetițiilor sau a discordanțelor. În cîteva situații includ versiunea academică, elaborată, cu note de subsol, a expunerii mele din cadrul unei conferințe.

Muzica în „Divina Comedie”

Etichete

conferinta, Dante, keynote speaker, muzica, Tîrgu Mureș, Universitatea de Arte

Sînt onorat să susțin poimîine, în calitate de keynote speaker, prelegerea Muzica în “Divina Comedie”, în cadrul Conferinței Internaționale organizate de Universitatea de Arte din Tîrgu Mureș. Sînt emoționat să aflu că prezentarea mea va beneficia de traducere engleză simultană, în cască, pentru profesorii universitari care vor participa din străinătate. Îi mulțumesc domnului rector, prof. univ. dr. habil. Sorin Crișan, pentru această călduroasă invitație.

Muzica este o componentă fundamentală a capodoperei lui Dante Alighieri. Acest fapt este explicabil, mai întîi, prin contextul cronologic în care ne situăm. Evul Mediu a marcat expresia sincretică a artelor, iar trubadurul scria versurile, compunea melodia, interpreta la instrumente și din voce, în timp ce dansa în fața publicului. Dar muzica a fost și o materie de bază în Quadrivium, care alături de Trivium marca parcursul esențial al studiilor medievale. Dovada că Dante a fost unul dintre cei mai erudiți intelectuali ai vremii sale poate fi regăsită în Divina Comedie.

Poemul dantesc este bogat în trimiteri la diferite instrumente, dansuri și cîntece. Prezența muzicii în cadrul poemului cunoaște o evoluție gradată. În Infern întîlnim sunete dizgrațioase, înfricoșătoare și foarte diversificate, cu rolul de-a mări spaima și tortura celor damnați, sau ilustrîndu-le suferința. În Purgatoriu, muzica are o finalitate etică, avînd scopul de-a contribui la purificarea sufletelor, prin învățătură și rugăciune. (Îndată ce exprimă doar un moment de bucurie estetică gratuită, este condamnată cu asprime.) Melodiile reflectă aici, conform “legii echivalenței”, pedeapsa ori penitența executată pe fiecare cornișă a muntelui. Muzica se desfășoară în deplina ei bogăție tonală în Paradis, de la muzica sferelor (din Cîntul I), care va însoți ultima parte a expediției, la cîntările sfinților și ale îngerilor, executate cu ajutorul vocii sau prin comparația cu diverse instrumente diafane din viața pămîntească, pînă la corul polifonic, care marchează eterna mișcare circulară.

În paralel cu o sintetizare sumară a diferitelor situații de exprimare muzicală în Divina Comedie, conferința pune alături pasaje de poezie, în italiană și în echivalență română, cu interpretări a cappella ale unor melodii invocate în poem. Grupul vocal Zephyrus, din Charlottesville (Virginia, SUA), specializat în muzică medievală, renascentistă și în barocul polifonic, a inclus pe internet adaptări ale cîntecelor din opera dantescă, realizate de călugării benedictini din Solesmes (nord-vestul Franței), care își propuneau să redea, la sfîrșitul sec. al XIX-lea, muzica în tiparul său medieval, fără distorsiunile apărute ulterior, de-a lungul timpului.