Etichete
Aș vrea să-i mulțumesc domnului profesor Ioan Cristescu, directorul Muzeului Național al Literaturii Române, pentru faptul că m-a invitat aici, la acest colocviu foarte onorant. Am ținut legătura cu Domnia Sa cîteva săptămîni, în unele detalii despre expoziția pe care a realizat-o, cu lucrările plastice ale lui Marcel Chirnoagă. Îi mulțumesc domnului Mirel Taloș, președintele Institutului Cultural Român, că ne sprijină în acest demers important pentru cultura română și împletirea ei cu cultura italiană. Îi mulțumesc domnului academician Ioan Aurel Pop că ne găzduiește în clădirea Academiei, punctul suprem de reflectare culturală a unui asemenea eveniment. Ele au mai avut loc prin țară, în diverse locații, teatre, librării, biblioteci publice, la unele am participat și eu, vor continua aceste manifestări, la Teatrul Nottara, la librăria unde mîine voi avea o lansare cu cele trei volume din Lectura lui Dante, recent apărute. Așadar este o efervescență tocmai acum, nu întîmplător, cînd se împlinesc 700 de ani de la moartea lui Dante și practic tot globul îl celebrează.
Mă bucur că Dante nu este o prezență formală, adică s-a împlinit un număr de ani și trebuie să ni-l reamintim. Nu despre așa ceva este vorba. Dante e foarte prezent cu mesajul său printre noi și ne inspiră și avem foarte multe de învățat astăzi de la el, în traseul nostru, în existența noastră. Avem de învățat despre trecut, despre realitățile culturale și de civilizație din antichitate, sute de astfel de evenimente, pe care le evocă în Divina Comedie, pe care le pune în analogie cu realități ale sale din Evul Mediu, le compară și stabilește niște grăunțe de înțelepciune în poemul său și, citindu-le, ni le putem apropria. Putem să ne îmbogățim sufletește, dar și pe plan intelectual. Toate acestea sînt importante. Însă pe o altă direcție aș vrea să insist astăzi, în contextul agitat în care evoluăm, cînd de multe ori nici nu ne vedem la față, din cauza pandemiei, a distanțelor, dar ne știm, ne cunoaștem, chiar dacă nu ne-am întîlnit personal. Ne citim, ne urmărim pe internet, de la distanță. Există o ferventă interconexiune, chiar dacă ea nu e neapărat fizică. Așa cum nici conexiunea lui Dante nu era fizică neapărat cu cele peste 500 de personaje, cîte conține Divina Comedie. Este opera literară din Evul Mediu cu cele mai multe personaje. Scenariul lui este că s-a întîlnit cu fiecare, dar este doar un artificiu artistic. Dincolo de aceasta însă, care este reacția lui Dante? Poate fi definitorie pentru noi astăzi.
Felul în care reacționăm, în relațiile noastre cu ceilalți, spune multe despre noi, în primul rînd. Dacă privim de la suprafață, sînt două reacții extreme, pe care le putem avea la adresa celui de lîngă noi, chiar și aflat la distanță spațială. Ne poate fi simpatic, sau ne poate fi antipatic. Avem o reacție de acceptare a celuilalt, sau o reacție de blocare și respingere a lui. Acceptare, pentru că seamănă cu noi, seamănă cu valorile noastre, îl înțelegem. Și atunci ne este simpatic. Respingere, pentru că nu ne regăsim în el, nu sîntem de acord cu valorile pe care le profesează. Poate fi o reacție chiar la nivel fizic: nu ne place cum arată, cum e îmbrăcat, aspectul formal, are gura strîmbă, are nasul într-o parte, mai știu și eu. Dar poate fi o antipatie, repet, bazată pe valorile pe care acea persoană le profesează. Deci sînt două ipostaze în care ne putem situa, în percepția asupra contemporanului nostru. (Ca să nu mai vorbesc de indiferență. Asta e o reacție mai puțin întîlnită, în care persoana din fața mea mă lasă rece, ca și cum n-ar exista, nu mi-e nici simpatică, nici antipatică. Dar este o situație mai rară, o excepție.)
Acestea sînt posibilitățile mai răspîndite. Există însă un alt tip de reacție, la persoana cu care ne întîlnim fizic sau de la distanță, căreia putem să-i percepem înfățișarea chiar prin intermediul ecranului, sau ideile, prin intermediul cuvintelor pe care le scrie (poate fi chiar o operă de artă). Există o reacție nu de simpatie sau de antipatie, ci de empatie. Care este diferența? E simțitoare, față de celelalte două. Atunci cînd resimți simpatie sau antipatie, îl aduci pe celălalt în sfera percepției tale și îl suprapui peste persoana/personalitatea ta. Și îl cîntărești în ce măsură seamănă sau nu seamănă cu tine. Poate fi un proces de cîteva secunde, psihologii estimează că îndată ce vedem pe cineva, deja ne dăm seama dacă este simpatic sau antipatic și reacționăm ca atare. Și e greu să ne mai schimbăm percepția după aceea. Asta e interesant. Sîntem oameni care lucrăm “la viteză”, mai ales în epoca aceasta, a tehnologiei. Ce se întîmplă însă cu empatia? Este cu totul altceva. Empatia nu este să-l aduci pe celălalt spre tine. Celelalte două erau niște procese mai comode pentru subiect. Stă pe loc și îl absoarbe pe celălalt în sfera sa și-l compară și-l judecă. Empatia presupune să te duci tu către celălalt și să îți asumi premisele sale. Să ieși din propria ta persoană. Să accepți că tu ai putea fi el, sau ea. Kafka – tocmai s-a vorbit despre acest scriitor – s-a imaginat ca un gîndac. S-a trezit într-o dimineață sub formă de goangă. Este un maxim de empatie, cînd omul se transpune într-o gînganie (deloc apetisantă, sau atractivă). Sigur, Kafka era un mare artist, unul dintre cei mai mari scriitori din istoria literaturii universale, dar el a putut face un astfel de exercițiu extrem de empatie. Observăm că e un proces, o procedură complexă. Însă ne ajută pe noi, în primul rînd, dacă încercăm, dacă izbutim așa ceva, să creștem, să ne maturizăm, să ne înnobilăm sufletește. De asta e un fenomen destul de rar, este mai aproape de la carità cristiana, în care creștinul, pentru a-l ajuta pe cel de lîngă el, nu se uită dacă e mizerabil sau nespălat, ci întinde mîna și dă o bucată de pîine. Pentru că empatizează. Este ceea ce, dacă doriți, a făcut Papa Francisc, care s-a dus în Orient și a adus cu el cîțiva refugiați la Vatican și le-a spălat picioarele, într-un ceremonial public. Ce înseamnă asta? Că Papa Francisc a renunțat la credință? Nu, ci a știut el, ca papă, să iasă din postura sa onorantă și de vîrf, în care se află, și să se transpună în situația existențială limită, pe care o trăiau acei nenorociți, care aveau nevoie de ajutor. Și, sigur, voia să ofere un exemplu. Dar era și este, în zilele noastre, o situație de maximă empatie.
De ce am făcut această introducere? Pentru că poate părea ciudat să vorbim despre empatie la Dante. El trece în istoria literaturii drept un scriitor aspru, neiertător, înverșunat. Situațiile pe care le construiește, mai ales în Infern și Purgatoriu, sînt de o duritate și o forță de impact extraordinare. După cum știți, Infernul e structurat sub formă de pîlnie și, pe măsură ce coborîm, împreună cu Dante al cărui drum îl urmărim, păcatele devin mai grave, pedepsele, torturile devin mai sinistre. Dar oricum nici primele nu sînt de neglijat. Bunăoară desfrînații sînt izbiți cu violență de stînci în eternitate, lacomii zac în noroi, zgîrciții și risipitorii fac munci zadarnice de salahori, împing stînci imense, bolovani, se împing, se izbesc cap în cap și se insultă, furioșii se sfîșie în mocirlă, tiranii și ucigașii sînt scufundați în sînge fierbinte, sinucigașii sînt transformați în vreascuri, la îndemîna ostilității oricărui trecător, aceste vreascuri sînt rupte, brutalizate, iar ei plîng sînge, de disperare, fiindcă nu mai pot dispune de propriul lor trup, întrucît s-au sinucis, au renunțat la el cu deliberare. Blestemătorii zac într-un deșert întins și gros, în bătaia ploii de foc, seducătorii și codoșii merg în procesiune, flagelați groaznic de diavoli, lingușitorii sînt scufundați într-o mare de fecale, simoniacii sînt îngropați cu capul în jos și au tălpile arse de flăcări, ghicitorii mărșăluiesc plîngînd cu capul răsucit la spate, încît lacrimile le scaldă fesele. Este un lucru cunoscut că în Infern și Purgatoriu acționează la legge del contrapasso, legea echivalenței, tipul de păcat predominant pe care l-ai comis, în mod predominant, în viață, se reflectă în tipul de pedeapsă care îți este aplicată după moarte. Corupții sînt adînciți în smoala încinsă, ipocriții sînt copleșiți de mantiile de plumb, care-i apasă și-i îngreunează în procesiune, hoții sînt preschimbați în șerpi, sfătuitorii de înșelăciune sînt înveliți în limbi de flăcări, care-i ascund dar îi și torturează, semănătorii de vrajbă sînt despicați cu sabia încît li se revarsă mațele pe jos, trădătorii dîrdîie sub lacul de gheață, care-i înțepenește pe vecie. Asistăm la zeci de variante de tortură, adaptate la tipul de păcat pe care l-au comis, în Infern și Purgatoriu, aceste suflete damnate.
Așadar ce caut eu să vorbesc despre empatie la Dante, la acest poet fioros și pe alocuri îngrozitor? Și-au găsit un strămoș în el filmele horror, Dan Brown cu romanele sale de aventuri palpitante, de groază. Nu greșește nici autorul american, care exploatează o anumită latură a lui Dante, dar poetul italian e mult mai mult decît atît. Ar însemna să îl sărăcim enorm, dacă l-am coborî la nivelul scrisului și al filmografiei inspirate de Dan Brown. Dar există filonul horror indiscutabil. Însă eu am venit să vă vorbesc despre un alt filon, acesta, al empatiei.
Unde găsim asemenea scîntei de noblețe ale autorului? Dovezi că el s-a ridicat spiritual mai presus de foarte mulți artiști și nu-i tratează doar cu ură pe păcătoși și cu venerație pe mîntuiți? Ci are și o scînteie de intervenție personală, de empatie? Iată, v-aș aduce sub priviri cîteva momente succesive din Infern, în primul rînd. Sîntem în Limb. Dante imaginează un spațiu ferit de tortură fizică, unde include o seamă de personaje, o pleiadă de personalități ale lumii antice, pe care oarecum le răsplătește astfel. A fi în Limb, în Infern, este o formă de recompensă. Dar cum sînt pedepsite? Stau într-un loc luminos, într-o poiană, apoi intră într-un castel nobil, unde se așază, își povestesc gîndurile filosofice, preocupările intelectuale. Singurul lor regret este de natură spirituală, nu-l vor putea vedea niciodată pe Dumnezeu. Au fost necredincioși și ceea ce au respins în timpul vieții nu li se va oferi după moarte. Așadar există o nostalgie, o tindere către figura perfecțiunii absolute, Dumnezeu, care lor nu li se va arăta niciodată. Dar altminteri nu sînt torturați în nici un fel, nu sînt înjosiți și umiliți în Limb. Pe cine găsim acolo? Sînt zeci și zeci de personalități ale lumii antice. Firește că știți, există o poetică a listelor de nume, în literatura medievală, ne gîndim și la François Villon, Ballade des dames du temps jadis, cu enumerarea marilor femei din trecut și deplîngerea, vai, unde sîntem noi față de acele mărețe figuri. Aceeași strategie literară se regăsește amplu în cîntul IV din Infern.
124. Vidi Cammilla e la Pantasilea;
dall’altra parte vidi ‘l re Latino
che con Lavina sua figlia sedea.
127. Vidi quel Bruto che cacciò Tarquino,
Lucrezia, Iulia, Marzia e Corniglia;
e solo, in parte, vidi ‘l Saladino.
“Le-am văzut pe Cammilla şi pe Pantasilea; de cealaltă parte, l-am văzut pe regele Latin, care cu Lavinia, fiica lui, şedea. L-am văzut pe acel Brutus, care l-a izgonit pe Tarquinius, pe Lucreţia, Iulia, Marţia şi Cornelia şi singur, într-o parte, l-am văzut pe Saladin.” Aici critica a rămas stupefiată. Cine este acest Saladin, care stă singur, într-o parte? Este un luptător mahomedan, fostul sultan al Egiptului, Salat-el-Din, care li s-a împotrivit cruciaților. După cum arată istoricii, i-a și învins de multe ori. O subliniază Miguel Asín Palacios, “nimeni nu putea de fapt să ignore, și cu atît mai puțin Dante, ostilitatea lui Saladin față de creștinism și victoriile sale în Palestina, unde a anulat, în mai puțin de douăzeci de ani, toate progresele obținute, după eforturi mari, de cruciați, smulgîndu-le iarăși din mîini cetatea sfîntă Ierusalim și organizînd o «anticruciadă», împotriva celei declarate de Grigore al VIII-lea și Clemente al III-lea și condusă de Frederic Barbarossa. Pe bună dreptate s-a putut spune că niciodată confruntarea dintre creștinism și islamism n-a dobîndit un asemenea aspect de duel mortal, cu atîta deliberare urmărit de reprezentanții și conducătorii ambelor religii”. El trecea drept un conducător înțelept și generos. Iată că Dante scutește de torturile infernale pe un necredincios, sau în orice caz pe un nebotezat. Este în mod evident o formă de promovare plasarea lui în Limb. Dante nu mai e creștin? Dante ține cu musulmanii? Imposibil așa ceva! Ne gîndim că în Paradis, de-a lungul a trei cînturi, unul dintre personajele cele mai importante din Divina Comedie este Cacciaguida, strămoșul lui Dante, care nu întîmplător a murit în cruciadă. Poetul-protagonist îl admiră pe Cacciaguida și îi cere sfatul. Așadar pe de o parte îl iubește pe strămoșul său, care și-a dat viața în cruciadă, pe de altă parte însă plasează un musulman într-un loc de onoare, ferit de tortură. Este un semn de empatie. Altă explicație logică și rațională nu se poate găsi. Ce înseamnă empatia? Devii ca el? Dante a devenit musulman? Nu, nici pomeneală. Dar îi recunoști valoarea, îi admiți opțiunile biografice și existențiale, chiar dacă îți păstrezi alteritatea. Este un fenomen foarte complex și interesant, dificil de realizat. Din acest motiv empatia este mai puțin frecventă decît mișcarea spontană de simpatie sau empatie.
Să mergem înainte. Tot în Limb, după personalitățile din sfera politică, apar cele din zona filosofică.
142. Euclide geomètra e Tolomeo,
Ipocràte, Avicenna e Galieno,
Averoìs, che ‘l gran comento feo.
145. Io non posso ritrar di tutti a pieno,
però che sì mi caccia il lungo tema,
che molte volte al fatto il dir vien meno.
“Euclide geometrul şi Ptolomeu, Hipocrat, Avicena şi Galien, Averroes, ce marele comentariu l-a făcut. Eu nu pot să-i înfăţişez pe toţi deplin, fiindcă aşa mult mă îndeamnă lunga poveste, încît de multe ori cuvintele rămîn mai prejos decît întîmplările.” Iată doi filosofi arabi, Avicena și Averroes, care sînt plasați tot acolo, în Limb. Ce înseamnă asta? Dante a aderat cumva la filosofia musulmană? S-a lepădat de creștinism? Nu. Ci, după cum spun comentatorii, urmărind pe îndelete opera dantescă, autorul s-a lăsat influențat, a adaptat din gîndirea orientală aspectele care îi conveneau. Practic filosofia dantescă este o sinteză între ce-a preluat de la Sfîntul Toma din Aquino și fideism, pe de o parte, și anumite concepte științifice concrete, sau ținînd de astronomie, din gîndirea arabă. S-a arătat deja de cîteva decenii că greșesc aceia care îl consideră pe Dante un rezultat exclusiv al filosofiei creștine profesate de Sfîntul Toma. Au subliniat-o deja Miguel Asín Palacios, apoi Bruno Nardi și pe urmele lui, foarte percutant, Erich Auerbach. Sigur că ar fi greșit, în optica mea, să-l vedem pe Dante foarte aproape de musulmani, cum exagerează Asín Palacios. Dar aceste scînteieri de empatie – te înțeleg! preiau de la tine ceea ce îmi slujește sau ceea îmi convine și te respect, chiar dacă tu rămîi tu, și eu rămîn eu! – sînt evidente. Vedem urmele sale, iată, în Limbul dantesc.
Pentru a nu mai vorbi de momentul următor, printre cele mai spectaculoase din toată literatura italiană, ba chiar universală: episodul cu Francesca da Rimini. Ce avem în cîntul V din Infern? Dante se întîlnește cu un cuplu, care zboară zănatec, izbit de stînci și nu va avea un moment de zăbavă niciodată, pentru că ei au fost trădători în iubire. Francesca a fost măritată cu Gianciotto Malatesta – știm cu toții că în Evul Mediu femeia avea o condiție extrem de ingrată și nu avea posibilități de opțiune, nu se punea problema “m-am îndrăgostit de Cutare și mă mărit cu el”. Femeia era instrumentul familiei, aceasta hotăra, în funcție de interesele comerciale, politice, căsniciile dintre progenituri. Astfel Francesca a ajuns să fie dată ca soție lui Gianciotto Malatesta, un bătrîn mai grosolan, se pare că era și fără un ochi, era chior, violent. Însă la curtea acestuia se întîlnește cu cumnatul ei, cu fratele soțului, Paolo, care era un tînăr militar frumos, sensibil. Izbucnește pasiunea, cei doi comit adulterul, sînt surprinși, uciși. Cunoaștem povestea, nu vreau să insist asupra ei. Figura Francescăi a fost extrem de puternic vehiculată și a fost instrumentul principal prin care Dante a reintrat în cultura italiană, în Romantism. Romanticii au fost entuziasmați că Dante a putut găsi o femeie care ce-a făcut? A înfrînt rațiunea și și-a urmat pasiunea. Adică exact ce vrem noi, romanticii, să arătăm că trebuie să facem în cultură și în artă și în felul nostru de a trăi. Iat-o pe Francesca! Figura lui Dante Alighieri a avut o perioadă de eclipsă, timp de cîteva secole, după moartea sa, pînă cînd romanticii l-au readus și l-au revalorificat, prin diversele aspecte punctuale ale Divinei Comedii. Așadar Francesca da Rimini a fost un instrument de vîrf în recuperarea lui Dante în cultura italiană, iar apoi în cea universală.
Dar ce se întîmplă acolo, cînd Dante se întîlnește cu cei doi? Francesca vorbește, Paolo asistă la discuție tăcut, ascultă și plînge. Călătorul îi întreabă detalii legate de aventura lor și, după ce află de iubirea lor năprasnică, cea care i-a dus la aceeași moarte împreună:
139. Mentre che l’uno spirto questo disse,
l’altro piangea, sì che di pietade
io venni men così com’ io morisse.
142. E caddi come corpo morto cade.
Pe cînd unul dintre spirite (Francesca) asta a spus-o, celălalt plîngea (adică Paolo), astfel încît de milă mi-am pierdut simțurile (am leșinat) de parcă aș fi murit. Și am căzut cum cade corpul mort. E și o superbă aliterație acolo. Este unul din versurile cele mai faimoase din Divina Comedie. Ce avem acolo? Io di pietade. Di pietà. Milă. Ce vrea să spună acolo Dante? Unii au notat: sigur că a suferit și a leșinat, pentru că și el a iubit-o pe Beatrice, care de asemeni era măritată cu altul și atunci el a putut să înțeleagă iubirea Francescăi, deși măritată, pentru Paolo, fiindcă pînă la un punct situația semăna. Există aceste ipoteze critice. Mi se pare totuși o interpretare foarte reducționistă. Adică dacă Dante nu ar fi iubit-o pe Beatrice, nu ar fi înțeles povestea Francescăi? Nu putem resimți față de alții decît sentimentele pe care le-am trăit noi personal, în prealabil?! Cuvîntul cheie acolo este pietade. Înțeleg situația ta, Francesca. Tu ai fost obligată să legi acea căsnicie nedorită. A fost o luptă între pasiunea ta pentru Paolo și rațiunea ta, fiindcă ești totuși femeie măritată (dacă e să ne exprimăm puțin frivol). Și nu e deloc un lucru de cinste să-ți înșeli soțul cu cumnatul. Ar fi greșit s-o idealizăm pe Francesca, așa cum au făcut romanticii. Gestul ei n-a fost deloc frumos. Francesca este pedepsită. Ea se află în Infern. Dar Dante leșină. Se creează un conflict între rațiunea lui Dante și sufletul lui, iar acest conflict se concentrează în milă. Se exteriorizează prin empatie. Iar Dante este o ființă completă, nu e doar omul rațiunii, sau doar omul pasiunii. Este o sinteză. Nu putem trăi numai cu rațiunea. La fel cum nu putem trăi numai cu pasiunea. Dar nu mă puneți nici să aleg între ele, cum mă pui tu, Francesca. Eu nu pot să aleg să spun că Dumnezeu a greșit, fiindcă te-a azvîrlit în Infern. Sau că eu, Dante, ca autor, care am construit acest univers, te-am aruncat aici. Nu, nu e nici o greșeală. Dar, înțelegînd situația ta, poate să-mi fie atît de milă încît să leșin de durere. Iată o situație, printre cele mai frapante și impresionante, de empatie din literatura universală. Dacă o vedem ca pe o dovadă de empatie, atunci înțelegem corect acest episod celebru.
Mergem înainte. La începutul Purgatoriului, după ce călătorul a depășit peșterile infernale și se regăsește pe țărmul apei, la picioarele muntelui pe care urmează să urce, le iese în întîmpinare Cato din Utica. Acela este un fel de paznic al Purgatoriului, îi ia imediat la întrebări: cine sînteți? ce vreți? cum de ați ajuns aici? Virgiliu îi dă explicațiile cuvenite și, pentru a-i cîștiga bunăvoința, i-l prezintă pe călătorul Dante, în celebrele versuri citate de doamna Ana Blandiana:
70. Or ti piaccia gradir la sua venuta:
libertà va cercando, ch’è sì cara,
come sa chi per lei vita rifiuta.
73. Tu ‘l sai, ché non ti fu per lei amara
in Utica la morte, ove lasciasti
la vesta ch’al gran dì sarà sì chiara.
“Primeşte-i dar venirea cu plăcere:” (îl roagă Virgiliu pe Cato) “libertate umblă să caute, care-i atît de scumpă, cum ştie cel ce pentru ea viaţa şi-o dă. Tu ştii, căci nu ţi-a fost pentru ea amară în Utica moartea, unde ţi-ai lăsat straiul, ce-n ziua măreaţă va fi strălucitor”. Adică îl roagă de fapt să facă un exercițiu de empatie. Cine este acest Cato din Utica? Este un politician cunoscut din lumea romană, un adversar al lui Cezar. S-a luptat îndelung cu Cezar și armatele sale și, atunci cînd era pe punctul de a fi capturat, s-a sinucis. Nu a acceptat să-și piardă libertatea. Pentru el libertatea era mai importantă decît viața. Dacă nu poți trăi în libertate, mai bine să mori. Și s-a sinucis. Notează Erich Auerbach, într-un pasaj extrem de elocvent: “Dumnezeu l-a desemnat așadar pe Cato din Utica în funcția de custode, la picioarele Purgatoriului; un păgîn, un dușman al lui Cezar, un sinucigaș. Asta e foarte surprinzător și deja primii comentatori, ca Benvenuto da Imola, se mirau. Dante citează foarte puțini păgîni, pe care Isus i-a eliberat din Infern; și printre ei se află un dușman al lui Cezar, ai cărui aliați, ucigașii lui Cezar, se află împreună cu Iuda între fălcile lui Lucifer; unul care, fiind sinucigaș, n-ar trebui să fie mai puțin vinovat decît cei care au fost violenți cu ei înșiși și care, pentru aceeași vină, suferă groaznic în al șaptelea cerc din Infern”. Așadar pe Cato din Utica ori îl luăm ca sinucigaș și-l punem împreună cu Pier delle Vigne, în Infern, ori îl luăm ca adversar al lui Cezar, și atunci îl plasăm în ultimul cînt, în gura lui Lucifer, să fie zdrobit de fălcile monstrului, alături de Brutus și Casius. Dar iată că nu se întîmplă nici una dintre acestea. Ci Cato din Utica este înnobilat cu funcția de paznic al Purgatoriului. Cum așa? El nu este văzut nici ca sinucigaș (deși s-a sinucis), nici ca adversar al lui Cezar (deși a fost dușmanul lui), ci este un simbol, o figura (în terminologia lui Auerbach), prin care Dante își așază amprenta fundamentală asupra unuia sau altuia dintre personaje. Poetul nu poate ține seama de toate detaliile colaterale, din cadrul unei personalități, și atunci o tratează printr-un aspect fundamental. Iar pe Cato l-a imortalizat ca partizan al libertății. Astfel i-a șters toate celelalte păcate, care nu i-ar fi permis, în mod normal, să iasă din Infern. Iar el e chiar custodele Purgatoriului! Așa cum Virgiliu îi cere lui Cato un exercițiu de empatie, la adresa personajului Dante (înțelege-l, fiindcă el caută libertatea, la fel cum și tu ai căutat-o și te-ai sinucis pentru ea!), iată că demersul poate funcționa biunivoc. Autorul Dante, printr-un exercițiu foarte puternic de empatie, îl plasează pe Cato în Purgatoriu și-l mîntuiește de Infern. Deși ar fi avut motive întemeiate să-l damneze. Însă a fost un împătimit al ideii de libertate, iar asta i-a șters cu buretele celelalte păcate. Asistăm la un exercițiu foarte interesant de empatie, de la autorul Dante spre Cato și de la Cato spre personajul Dante.
O altă situație memorabilă se leagă, în Purgatoriu, iar apoi în Paradis, de o figură foarte complexă, a împăratului Traian. El n-a fost botezat și n-a fost creștin. Și totuși, în legendele medievale, inclusiv în Novellino, se relatează această întîmplare. Atunci cînd împăratul Traian pornea în războiul cu dacii, venea încoace, pe punctul de a pleca, încălecat și înarmat, a fost oprit de o “văduvioară” (cum îi spune chiar Dante), care i s-a agățat de botul calului. L-a implorat să-i facă dreptate. Știm că împăratul era cel care împărțea dreptatea în mod absolut, era șeful incontestabil al justiției dintr-un imperiu. Traian îi răspunde că el pleacă la bătălie, n-are timp de asemenea fleacuri. Sînt lucruri mult mai importante pe care le are de făcut. Dar femeia insistă: dacă tu nu-mi faci dreptate, cine mi-o va face? Și împăratul o asigură că îi va asculta necazul la întoarcere; sau dacă nu va mai reveni el, va fi următorul, în locul său. Însă femeia îl înfruntă: dreptatea pe care mi-o va face altul nu va șterge păcatul tău, care nu m-ai ajutat. Împăratul rămîne uimit, în fața acestui argument, stă puțin pe gînduri, își dă seama că, într-adevăr, stă în puterea lui s-o ajute pe această văduvă sărmană. (Ca o paranteză, statutul social de văduvă, în antichitate, era cel mai nefericit, la marginea colectivității. Persoanele din această categorie nu aveau nici un fel de putere.) Și iată că împăratul, din culmea gloriei, are un moment de empatie: oprește armatele și-i ascultă păsul. Și îi face dreptate. Iar apoi merge mai departe la luptă.
Este un pasaj narativ extrem de vioi – se știe că poemul nostru include dialoguri și nu puține -, prin replici scurte și de impact, percutante și dinamice, pe care le propune Dante în cîntul X din Purgatoriu:
76. i’ dico di Traiano imperadore;
e una vedovella li era al freno,
di lagrime atteggiata e di dolore.
79. Intorno a lui parea calcato e pieno
di cavalieri, e l’aguglie nell’oro
sovr’ essi in vista al vento si movieno.
“Eu zic de Traian, împărat; şi o văduvioară îi stătea la frîie, cu lacrimi zugrăvită şi cu durere. În preajmă-i apărea mulţime de cavaleri, iar vulturii pe fundal de aur în bătaia vîntului fluturau peste ei.”
82. La miserella intra tutti costoro
pareva dir: «Segnor, fammi vendetta
di mio figliuol ch’è morto, ond’ io m’accoro».
85. Ed elli a lei rispondere: «Or aspetta
tanto ch’i’ torni». E quella: «Segnor mio»,
come persona in cui dolor s’affretta,
“Sărmana între toţi aceia părea a zice: «Stăpîne, răzbună-mi copilul mort, pentru care sînt sfîşiată». Iar el răspunzîndu-i: «Mai aşteaptă să mă-ntorc». Iar ea: «Stăpîne», ca o persoană în care durerea dă ghes»”
88. «se tu non torni?». Ed ei: «Chi fia dov’ io,
la ti farà». Ed ella: «L’altrui bene
a te che fia, se ‘l tuo metti in oblio?».
91. Ond’ elli: «Or ti conforta; ch’ei convene
ch’i’ solva il mio dovere anzi ch’i’ mova:
giustizia vuole e pietà mi ritene».
“«şi dacă nu te-ntorci?». Iar el: «Cine va fi în locul meu, dreptate-ţi va face». Iar ea: «Binele făcut de altul la ce te-ajută, dacă-l uiţi pe al tău?». La care el: «Fii pe pace; trebuie să-mi fac datoria înainte de-a pleca: justiţia o cere şi mila mă reţine»”.
Mila. Pietà. Apare același concept ca în cazul Francescăi. Iar împăratul Traian îi face dreptate acestei văduvioare, care nu mai spera de la nimeni să aibă o reparație pentru nenorocirea ei. Și ce se întîmplă cu Traian? Îl regăsim în Paradis, în cadrul figurii impresionante a acvilei, formată din luminițe de duhuri fericite, care au fost mîntuite din diverse motive de virtute în timpul existenței lor. Atunci cînd călătorul Dante ajunge să stea de vorbă cu acvila – pentru că ea se comportă ca un personaj unitar, colectiv, în pofida numeroaselor sclipiri ce o compun -, ea îi prezintă sufletele care o constituie. Iar în ochiul său, într-unul din locurile cele mai privilegiate, stă împăratul Traian. Dante rămîne uluit. Deși gîndurile sale sînt citite automat de duhurile fericite (el nu trebuie să se mai exprime, fiindcă luminițele ce-i ies în întîmpinare îi receptează curiozitățile, temerile, întrebările, nedumeririle și-i răspund – asta este o ingeniozitate admirabilă în Paradis, este prototipul de comunicare perfectă, în care nu numai că nu intrăm în vreo polemică, dar nici măcar nu apuc să vă întreb ceva, fiindcă deja îmi răspundeți automat), cînd Dante aude că Traian este în ochiul acvilei, se miră zgomotos: Che cose son queste?, “Cum adică?”. Traian n-a fost creștin, a murit nebotezat, trebuia să meargă în Infern. Cu un cînt mai înainte, acvila tocmai i-a spus că aici nu intră cei ce nu se bucură de harul divin. Există cumva o suspendare a legilor teologice și filosofice de constituire și existență a celor trei tărîmuri? Acvila îi dă o serie de detalii, autorul Dante construiește o explicație mai curînd factuală, în care Traian a murit, s-a dus în Infern, dar apoi Sfîntul Papă Grigore cel Mare a fost atît de impresionat de viața cuvioasă și milostivă a lui Traian încît s-a rugat pentru el la Dumnezeu, cu lacrimi și cu o fervoare extraordinară. Dumnezeu i-a acceptat rugăciunile. Traian a fost scos așadar din Infern (este o legendă medievală, pe care Dante o prelucrează aici), a fost readus pentru scurt timp la viață, a fost ajutat să-și regrete păcatele, pentru a fi răsplătit apoi cu mîntuirea în Paradis. Este un vehicul tortuos, legendar, de recuperare și recompensare a imaginii venerate a împăratului Traian. Iată că Dante se folosește de această figură și, așa cum Traian a dovedit empatie față de văduvioară și i-a făcut dreptate, deși ea l-a oprit din drum, deși el avea alte lucruri mai importante de făcut și deși nu voia asta, dar i-a înțeles necazul și a fost cuprins de milă, el însuși beneficiază de iertarea lui Dumnezeu și este recompensat, în Divina Comedie, printre spiritele privilegiate din Paradis. Fără îndoială că acest lucru reflectă empatia vie, sinceră, a autorului Dante la adresa împăratului Traian.
V-am oferit cîteva exemple din Infern, Purgatoriu și Paradis, cu gesturi de empatie, izvorîte din milă și răsplătite chiar prin abolirea legilor din lumea de apoi: arabii Saladin, Avicena și Averroes sînt scoși onorant în evidență, în Limb; Francesca da Rimini se bucură de privilegiul de-a nu fi despărțită după moarte de Paolo Malatesta; Cato primește cinstea de-a fi gardianul Purgatoriului, cu toate că, sinucigaș fiind, trebuia să fie sfîșiat ca un vreasc în Infern; împăratul Traian, pentru generozitatea milostivă față de o văduvioară îndurerată, este scutit de torturi și e promovat într-o glorioasă poziție paradisiacă.
Mai putem aminti figura filosofului Siger de Brabant / Sigieri di Brabante. El era un admirator al lui Averroes, al gîndirii arabe, și e răsplătit cu plasarea în Paradis. A fost excomunicat, a murit în afara Bisericii, și totuși Dante îl situează printre cei fericiți, alături de Sfîntul Toma de Aquino și de alte mari spirite ale gîndirii teologice: Albert cel Mare, Sfîntul Isidor din Sevilia, Dionisie Areopagitul, Pietro Lombardo, Beda, Boetius, Sfîntul Augustin și Siger de Brabant. Cum se poate explica una ca asta? Dante îl admiră pe dușmanul lui Toma din Aquino? Nu. Marele punct de reper filosofic și modelul de gîndire al poetului italian rămîne Sfîntul Toma. Dar el are puterea intelectuală de a se transpune și în adversarul aceluia. Realizează o împăcare între cei doi, pe lumea cealaltă. O sinteză, în care adversarii ipotezelor teologice, Siger de Brabant și Sfîntul Toma, se regăsesc unul lîngă celălalt. Pentru că asta oferă empatia. Ne dă posibilitatea să stăm împreună. Nu trebuie să ne iubim. Să ne simpatizăm e ceva reflex și nu cred că ne putem controla. Dacă simpatizăm pe cineva, acest sentiment izbucnește fără ca noi să ne-o impunem. Antipatia, eventual, putem să ne-o mai controlăm pînă la un punct. Dar empatia este un demers intelectual, dublat de cel spiritual, de cunoaștere în profunzime a celuilalt, de înțelegere a raționamentelor sale, de transpunere pînă la un punct și de elogiere a celuilalt. Te înțeleg și te admir sau te compătimesc, deși nu sînt de acord cu tine. Vă puteți imagina o asemenea raportare la semenul nostru? Un astfel de gînd contradictoriu? Eu cred că noi, ca ființe omenești, nu sîntem unilaterali. Nu sîntem univalenți: pe ăla îl urăsc, pe ăsta îl iubesc! Și gata! Pot să mă uit la cineva și să-mi spun în sinea mea: “mă enervează, nu pot să-l sufăr, dar ce interesant a explicat problema respectivă! ce bine a văzut situația cealaltă, pe care eu nici n-o bănuiam!”. Sau pot să admir o persoană, să-mi spun “e drăgălașă, e simpatică, e minunată, dar cum a putut să spună una ca asta? eu nu pot să fiu de acord cu acea afirmație!”. Sîntem oameni complecși, complicați și cu cît mai des vom încerca astfel de exerciții de empatie – fie că ele au o nuanță creștină, de iertare întru Domnul, sau eu zic mai mult, ele pot fi și absolut în afara simțului religios (Kafka nu era creștin neapărat și s-a transpus într-o goangă) – dacă vom reuși cît mai des, fiecare în sinea noastră, să facem exerciții de empatie, vom fi mai bogați.
Bibliografie minimală:
1. Miguel Asín Palacios, Dante e l’Islam, trad. Roberto Rossi Testa e Younis Tawfik, Milano, Nuova Pratiche Editrice, 1997;
2. Erich Auerbach, Studi su Dante, prefazione Dante Della Terza, traduzione Maria Luisa De Pieri Bonino e Dante Della Terza, Milano, Feltrinelli, 2005;
3. Laszlo Alexandru, Lectura lui Dante, vol. 1-3, Chișinău, Ed. Cartier, 2020;
4. Vincenzo Placella, voce Filosofia, in Enciclopedia Dantesca, Istituto dell’Enciclopedia Italiana Treccani, 1970.
(Conferință susținută la Academia Română, în cadrul Colocviului internațional
“Dante Alighieri 700”, organizat de Muzeul Național al Literaturii Române,
Institutul Cultural Român, Teatrul Nottara etc., București, 9 sept. 2021)
În contextul inițiativelor de aducere în atenția publicului larg a valorilor culturale eterne, trebuie consemnate spectacolele realizate de un prestigios artist contemporan. Sînt două mari concepte – sau realități – de clarificat: Dante Alighieri și Roberto Benigni. Dante este cel mai important poet italian, a scris capodopera de răsunet din perioada medievală, Divina Comedie, o lucrare complexă, pînă la un punct dificil de înțeles, un poem de amplă respirație epică, o operă de artă care pînă în zilele noastre a determinat apariția cîtorva sute de cărți cu comentarii și analize. În fiecare săptămînă se publică, la nivel mondial, cel puțin o carte despre Dante Alighieri, pentru a-l explicita. Textul Divinei Comedii este foarte întortocheat, pornind de la nivelul literal, în care ni se comunică numeroase întîmplări, un fir epic arborescent, pînă la nivelul simbolic, alegoric, de istorie și politică medievală, de filosofie inspirată din Sfîntul Toma de Aquino și Aristotel. Ni se vorbește despre Infern, Purgatoriu și Paradis, cele trei ținuturi de după moarte, și despre mîntuirea sufletului. Avem așadar un poem istoric, filosofic, teologic, de pedagogie socială, considerat pe bună dreptate realizarea supremă a literaturii italiene. Dante este pus alături de Shakespeare, Homer și alte vreo două nume din repertoriul mondial al tuturor timpurilor.
Ce se întîmplă cînd actorul comic de azi se întîlnește cu poetul sublim de odinioară? Pentru a înțelege mai bine textul lui Dante, încă din Evul Mediu pînă în zilele noastre, s-a încetățenit un ceremonial cultural foarte util, numit Lectura Dantis, lectura lui Dante. Un vorbitor avizat, bun cunoscător, apare în fața publicului, a elevilor, a studenților, citește versurile poemului, apoi le comentează, le explicitează. În lipsa clarificărilor, a interpretărilor, textul rămîne labirintic și aproape imposibil de înțeles. Divina Comedie nu este o carte ca toate celelalte, cu care te ascunzi într-un colț, pe care o citești singur, o înțelegi și astfel te-ai îmbogățit spiritual. Divina Comedie se citește în public, după modelul medieval – cînd unul cunoștea alfabetul, iar toți cei din jur nu, iar atunci se adunau să-l asculte – și este explicată în public. Dar asta corespunde și unei abordări preponderent didactice. Peste tot pe glob, din colțurile cele mai îndepărtate și pînă în Europa, ca să nu mai vorbim de Italia, există o tradiție îndelungată a întîlnirilor Lectura Dantis, în școlile și universitățile care au catedre de limba italiană. Acest demers cultural-educativ a fost inaugurat, la cîteva decenii după moartea lui Dante, de către Giovanni Boccaccio care, cel dintîi, la invitația Consiliului Orășenesc din Florența, a citit și a comentat în fața poporului primele cînturi din Infernul, în biserica Santo Stefano di Badia, în fiecare duminică, după terminarea liturghiei.
Care este secretul succesului mondial al lui Roberto Benigni? Ce cuprinde Lectura Dantis, pe care el ne-o propune? Spectacolul e segmentat în trei mari părți. Prima este, retoric vorbind, de captatio benevolentiae. Protagonistul trebuie să-și cucerească publicul, să-l “încălzească”. Și atunci are o primă abordare de pălăvrăgeală și bîrfă măruntă, în care îi flatează, desigur, pe cei care stau în fața lui, dar încearcă mai ales să rupă granița dintre Evul Mediu și prezent. Face aluzii usturătoare la realitățile politice incomode ale momentului și plasează, cu dezinvoltură, anumite personalități ale vieții publice – cu năravuri bine cunoscute – în diverse cercuri ale Infernului. Același rezultat al actualizării îl urmărește prin “umanizarea” portretului marelui poet. Aflăm astfel că Dante, pe cînd își scria poemul, era doar un flăcău de 35 de ani, un tinerel, nu trebuie să-l vedem ca pe un domn impunător, așa cum apare în statuia din piață. Dacă am pune zece oameni de 70 de ani, cap la cap, cînd moare unul, se naște următorul, deja ne închipuim că sîntem pe vremea aceea. Ne putem considera contemporani cu Dante. Actorul insistă pe realitățile pozitive de la fața locului, dar se lansează și în tururi ironice: îi ia peste picior pe florentinii care au declanșat o febră disproporționată, un cult al personalității marelui compatriot. În ritmul ăsta, nu vom mai găsi un colț în Florența, care să nu fie impregnat de personalitatea dantescă, azi-mîine se va pune și inscripția: “Esattamente sotto a questa striscia / ci veniva Dante a far la piscia”. (Exact sub aceste afișe, venea Dante să se pișe.) Benigni nu se dă înapoi de la bădărănii sau grosolănii, pe urmele trubadurilor medievali, a impertinenței saltimbancilor. Aici e marele paradox al omului de spectacol, care știe să contopească filosofia și teologia din opera lui Dante, cu obrăznicia clovnului, care odinioară scotea limba la rege și îl zeflemisea, fiind totodată îndrăgit și apreciat.
După încheierea primei etape, de captare a publicului, care acoperă cam douăzeci de minute din spectacolul de circa o oră (așadar o treime din ansamblu), comentatorul se apleacă, în alte vreo 20 de minute, asupra textului propriu-zis. Benigni ia, în fiecare seară, un anumit cînt din Divina Comedie, îl explorează vers cu vers, terțină cu terțină. Îl citește, se oprește, îl explică. Aduce fiecare pasaj în mentalul activ al spectatorilor, le vorbește despre lucruri pe care italienii le-au studiat obligatoriu la școală, dar poate că le-au uitat, poate că nu le-au aprofundat. Poate că pe Dante nu l-au cunoscut pînă atunci ca pe un autor de divertisment – așa cum li-l propune Roberto Benigni -, ci ca pe o obligație școlară seacă, aridă. Or iată că vine acest saltimbanc și le face spectacol, îi împinge să rîdă, și mii de oameni ajung să aplaude la unison. Al doilea moment este așadar dedicat citirii și descifrării pasajelor din poem, semnificațiilor mai puțin evidente. Benigni este un fin exeget, cu lecturi precise din critica dantescă, el pune degetul pe detalii importante, de mare acuratețe în interpretare, demonstrînd că nu e doar bufonul care binedispune, ci și specialistul impecabil în stăpînirea dedesubturilor poemului dantesc.
Dar Beatrice îl lămurește că ei nu se mai află pe Pămînt, ci zboară spre Bunul Dumnezeu. Nedumerirea călătorului că un om ca el, cu trupul întreg, poate să se ridice în văzduh primește o explicație teologică: toate ființele omenești tind să regăsească binele primordial, din momentul creației. Însă păcatele ne trag în jos și nu ne permit să ne desprindem. În cazul lui Dante s-a desăvîrșit iertarea, pe cornișele din Purgatoriu, și nu mai există obstacole în calea ascensiunii.
Mînioșii sînt învăluiți într-o pîclă adîncă, de fum înțepător, la fel ca patima nebună care le-a întunecat mințile. Rugăciunea pe care sufletele o recită sau o cîntă este Agnus Dei. Ea de obicei este repetată, în timpul liturghiei, de trei ori, pentru a-i cere lui Isus, care s-a jertfit pentru omenire (Ioan 1, 29), milostivenia şi împăcarea sufletească: “Agnus Dei, qui tollis peccata mundi, dona nobis pacem” (“Oh, Mielul Domnului, care ai puterea de-a ridica păcatele oamenilor, dăruieşte-ne pacea ta”). “Toate cu «Agnus Dei» începeau; o vorbă era în toate şi un mod, încît părea între ele o mare armonie.”
Dante, în poemul său, face trimiteri precise la trei antifoane de slăvire a Sfintei Fecioare (Salve Regina, în Purg. VII, 82, Ave Maria, în Pd. III, 121-122 și XXXII, 95, Regina Coeli, în Pd. XXIII, 128), la cîteva imnuri liturgice (Te lucis ante terminum, în Purg. VIII, 13, Summae Deus clementiae, în Purg. XXV, 121, Te Deum laudamus, în Purg. IX, 140 și Pd. XXIV, 113), la cîntece de mesă (Gloria în excelsis Deo, în Purg. XX, 136), la numeroși psalmi biblici, intonați de duhurile păcătoase, în așteptarea mîntuirii, sau cîntați de duhurile fericite, sau interpretați de îngeri. Dar cum sunau toate acestea efectiv? La sfîrșitul secolului al XIX-lea, în nord-vestul Franței, la mănăstirea din Solesnes, călugării benedictini s-au specializat în studiul muzicii medievale, au aprofundat compozițiile, le-au scuturat de alterările survenite, le-au reconstituit. Munca lor a fost apoi, în zilele noastre, reluată de grupul vocal Zephyrus din Charlottesville, Virginia, SUA, care a realizat înregistrări a cappella ale celor mai multe cîntece din Divina Comedie. Așa că noi putem face azi o călătorie paralelă, citind textul literar și ascultînd textul muzical.
Poemul dantesc constituie capodopera literară a Evului Mediu și oferă o sinteză a cunoștințelor, a credințelor, a filosofiei, a teologiei din acele vremuri, precum și o însumare a filosofiei din Antichitate. Divina Comedie este un ansamblu impresionant, din punct de vedere intelectual, rațional, artistic, teologic. Despre ce ne vorbește? Despre drumul sufletului după moarte. Și aici nu mai e vorba de un suflet inclus în timp, ci este omul în general, ca ființă, și diversele căi ce i se deschid pe lumea cealaltă. Dacă este un păcătos, el va ajunge în Infern, în niște chinuri îngrozitoare, pe care puțini și le-au imaginat în mod așa diversificat și colorat, cum le-a gîndit Dante. De asta se spune cîteodată că e o “situație dantescă”. Lumea se referă în primul rînd la Infern, unde torturile și zbuciumul păcătoșilor întrec ce s-a scris ulterior, în literatura universală, ca bogăție a imaginarului. Însă dacă omul a apucat să-și regrete sincer, înainte de moarte, păcatele, merge în Purgatoriu, un alt loc de tortură și penitență, provizoriu, înainte de obținerea mîntuirii. Iar oamenii virtuoși, care și-au dedicat viața credinței, ajung în Paradis, spațiul recompensei eterne.
Laszlo Alexandru 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.