Muzica în “Divina Comedie” (3)

Etichete

conferinta, Divina Comedie, muzica, Tîrgu Mureș

Invidioşii zac sprijiniți de stîncă, purtînd mantii greoaie de culoarea pietrei și îndeamnă, în exclamațiile lor, la iubire (virtute contrară față de păcatul în care au excelat). Ei recită litanii, unde la început o invocă pe Sfînta Fecioară, apoi pe îngeri şi pe apostoli, iar în final rugăciunea se extinde la toţi sfinţii. “Şi cînd am mai înaintat puţin, am auzit strigîndu-se: «Maria, roagă-te pentru noi!»; strigîndu-se «Mihail» şi «Petru» şi «Toţi sfinţii»”.

“E poi che fummo un poco più avanti,
udìa gridar: «Maria, ora per noi»:
gridar «Michele» e «Pietro» e «Tutti santi»” (Purg. XIII, 49-51)

Mînioșii sînt învăluiți într-o pîclă adîncă, de fum înțepător, la fel ca patima nebună care le-a întunecat mințile. Rugăciunea pe care sufletele o recită sau o cîntă este Agnus Dei. Ea de obicei este repetată, în timpul liturghiei, de trei ori, pentru a-i cere lui Isus, care s-a jertfit pentru omenire (Ioan 1, 29), milostivenia şi împăcarea sufletească: “Agnus Dei, qui tollis peccata mundi, dona nobis pacem” (“Oh, Mielul Domnului, care ai puterea de-a ridica păcatele oamenilor, dăruieşte-ne pacea ta”). “Toate cu «Agnus Dei» începeau; o vorbă era în toate şi un mod, încît părea între ele o mare armonie.”

“Pur «Agnus Dei» eran le loro essordia;
una parola in tutte era e un modo,
sì che parea tra esse ogne concordia.” (Purg. XVI, 19-21)

Pe a cincea cornișă, Dante constată efectele nefaste ale zgîrceniei. Păcătoşii care în timpul vieții nu şi-au înălțat privirile spre bunurile divine, ci au rămas cu ele tot pironite în jos, spre averile lumeşti, zac plîngînd aici cu fața în pămînt, iar orice dorință de ridicare spre ceruri este zadarnică. Ei intonează un pasaj din Psalmul 119, 25,  care li se potrivește. “Îndată ce-am ieşit în al cincilea cerc, am văzut lume ce plînge, zăcînd pe jos cu faţa-n ţărînă. «Adhaesit pavimento anima mea» îi auzeam spunînd cu-aşa mari suspine, că vorba abia se pricepea.”

“Com’ io nel quinto giro fui dischiuso,
vidi gente per esso che piangea,
giacendo a terra tutta volta in giuso.

«Adhaesit pavimento anima mea»
sentìa dir lor con sì alti sospiri,
che la parola a pena s’intendea.” (Purg. XIX, 70-75)

Călătoria lui Dante continuă și, pe neașteptate, cei doi se pomenesc în centrul unui cutremur uriaș, iar Virgiliu se grăbește să-l reconforteze, deși ei încă nu înțeleg ce se petrece. Puțin mai tîrziu însă lucrurile se clarifică și cei doi primesc explicații: atunci cînd un duh, care și-a încheiat penitența, se înalță spre Paradis, toate spiritele din jur înalță o odă de mulțumire lui Dumnezeu, iar muntele întreg se clatină sub șocul emoției. “Apoi s-a pornit din toate părţile asemenea vuiet, că maestrul s-a lipit de mine spunînd: «Să nu şovăi, cîtă vreme te conduc». «Gloria in excelsis» toţi «Deo» ziceau, din cîte am priceput de-aproape, unde strigătul se distingea.”

“Poi cominciò da tutte parti un grido
tal, che ‘l maestro inverso me si feo,
dicendo: «Non dubbiar, mentr’ io ti guido».

«Gloria in excelsis» tutti «Deo»
dicean, per quel ch’io da’ vicin compresi,
onde intender lo grido si poteo.” (Purg. XX, 133-138)

Pe a șasea cornișă, lacomii umblă descărnați și lihniți de foame, cîntînd Psalmul 50, 17 (“Doamne, deschide-mi buzele, și gura mea va vesti lauda Ta”), unde este pomenit chiar organul cu care au comis păcatul și prin care acum îi înalță un imn de slavă lui Dumnezeu, fiindcă le-a permis să scape de damnarea infernală. “Şi iată se auzeau voci plîngînd şi cîntînd «Labia mea, Domine» încît plăcere şi durere stîrneau.”

“Ed ecco piangere e cantar s’udìe
«Labia mea, Domine» per modo
tal, che diletto e doglia parturìe.” (Purg. XXIII, 10-12)

Desfrînații – care au păcătuit din exces de patimă – sînt arși în flăcări înspăimîntătoare, pe a șaptea cornișă a Purgatoriului. Ei cîntă un imn prin care solicită să fie pedepsiți pentru faptele lor. “«Summae Deus clementiae» în sînul marii văpăi am auzit cîntînd, ce m-a îmbiat să mă-ntorc; şi-am văzut duhuri umblînd prin flacără; aşa că le priveam pe ele şi-mi priveam paşii, împărţindu-mă încoace şi-ncolo.”

“«Summae Deus clementiae» nel seno
al grande ardore allora udi’ cantando,
che di volger mi fe’ caler non meno;

e vidi spirti per la fiamma andando;
per ch’io guardava a loro e a’ miei passi,
compartendo la vista a quando a quando.” (Purg. XXV, 121-126)

La capătul ascensiunii pe cele șapte cornișe sînt așteptați de un nou înger gardian, care îi laudă pentru dăruirea spirituală arătată de-a lungul drumului și-i îndeamnă să continue, cîntîndu-le un pasaj despre a șasea fericire din Evanghelia după Matei (5, 8): “Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!”. “Dincolo de flacără stătea pe mal şi cînta «Beati mundo corde!», cu voce mai tare decît a noastră, vie.”

“Fuor della fiamma stava in su la riva,
e cantava «Beati mundo corde!»
in voce assai più che la nostra viva.” (Purg. XXVII, 7-9)

Îngerul fericirii îi îndeamnă să treacă printr-o îngrozitoare perdea de foc, unde Dante, cu mare greutate și după numeroase încurajări și explicații primite de la Virgiliu, se încumetă. Dincolo îi întîmpină îngerul iertării, pentru a le răsplăti îndrăzneala cu un cîntec din cuvintele Evangheliei după Matei (25, 34): “Veniţi binecuvîntaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii”. Este formula cu care Isus îi va aștepta pe cei aleși, la Judecata de Apoi. “«Venite, benedicti Patris mei», a răsunat dintr-o atare lumină, din partea locului, încît m-a învins şi n-am putut-o privi.”

“«Venite, benedicti Patris mei»,
sonò dentro a un lume che lì era,
tal che mi vinse e guardar nol potei.” (Purg. XXVII, 58-60)

La intrarea în Paradisul Pămîntesc, în fața protagonistului se ivește o fetișcană încîntătoare, despre care vom afla că se cheamă Matelda, un “funcționar” angelic misterios, ce-i întîmpină cîntînd, plină de veselie. Exuberanța ei se explică prin cuvintele Psalmului 92, 4: “Căci Tu mă înveseleşti cu lucrările Tale, Doamne, şi eu cînt de veselie, cînd văd lucrarea mînilor Tale”. “«Voi sînteţi nou-veniţi, şi poate faptul că rîd», a început ea, «în acest loc ales drept cuib al seminţiei omeneşti, vă uimeşte şi vă îngrijorează; dar lumină dă psalmul Delectasti, ce vă scoate mintea din ceaţă».”

“«Voi siete nuovi, e forse perch’ io rido»,
cominciò ella, «in questo luogo eletto
all’umana natura per suo nido,

maravigliando tienvi alcun sospetto;
ma luce rende il salmo Delectasti,
che puote disnebbiar vostro intelletto».” (Purg. XXVIII, 76-81)

Într-o prefigurare a reprezentației alegorice care va urma, Matelda se plimbă agale prin Eden și cîntă un psalm de indulgență, “Ferice de cel cu fărădelegea iertată și de cel cu păcatul acoperit” (32, 1). Eroul o urmărește curios din priviri. “Cîntînd ca femeia-ndrăgostită, a continuat de la capătul vorbelor ei: «Beati quorum tecta sunt peccata!».”

“Cantando come donna innamorata,
continuò col fin di sue parole:
«Beati quorum tecta sunt peccata!».” (Purg. XXIX, 1-3)

Apariția mult așteptată a Beatricei este precedată de un fastuos ceremonial simbolic, întins pe un cînt întreg. În lumina care devine strălucitoare și în muzica armonioasă, se ivesc în fața ochilor călătorului șapte copaci de aur, care apoi se dovedesc a fi șapte sfeșnice (simbolizînd darurile Sfîntului Duh sau, după alții, cele șapte taine bisericești). Procesiunea continuă cu figurile impunătoare, încoronate de crini albi, a douăzeci și patru de bătrîni (simbol al celor douăzeci și patru de cărți ale Vechiului Testament), care cîntă un imn de slavă la adresa Sfintei Fecioare, adaptînd formula auzită de Maria de la îngerul Bunei Vestiri (Luca 1, 28) şi de la Elisaveta (Luca 1, 42). “Toţi cîntau: «Binecuvîntată fii tu, între fiicele lui Adam, şi binecuvîntate fie în etern ale tale frumuseţi!».”

“Tutti cantavan: «Benedicta tue
nelle figlie d’Adamo, e benedette
sieno in etterno le bellezze tue!».” (Purg. XXIX, 85-87)

În urma lor vin patru animale fabuloase, fiecare cu șase aripi și cu penele acoperite de ochi (simboluri ale celor patru Evanghelii). Între animalele înaripate, se apropie un car triumfal pe două roţi (simbolul Bisericii), tras de un grifon (Isus). În dreapta carului dansează trei doamne, îmbrăcate în trei culori diferite: roșu, verde și alb (Iubirea, Speranța și Credința). În partea stîngă a carului înaintează dansînd patru femei, îmbrăcate în roşu, iar una dintre ele, care le poruncește, are trei ochi (Prudenţa, Justiţia, Tăria și Cumpătarea). În urma lor umblă cu demnitate doi bătrîni, îmbrăcați diferit, dintre care unul pare medic, iar celălalt războinic (Faptele Apostolilor de Sfîntul Luca şi Epistolele de Sfîntul Pavel). Se arată apoi patru oameni cu ținută umilă (autorii Epistolelor Catolice: Sfîntul Iacob, Sfîntul Petru, Sfîntul Ioan, Sfîntul Iuda Tadeul). La sfîrșit vine un bătrîn singur, ce pare adormit (Apocalipsa Sfîntului Ioan). Toată procesiunea fabuloasă se oprește, iar un participant (reprezentînd Cîntarea Cîntărilor) invocă, prin intermediul unui pasaj biblic, apariția Beatricei: “şi unul din ei, ca trimis de ceruri, «Veni, sponsa, de Libano» cîntînd a strigat de trei ori, şi toţi ceilalţi după el”.

“E un di loro, quasi da ciel messo,
«Veni, sponsa, de Libano» cantando
gridò tre volte, e tutti li altri appresso.” (Purg. XXX, 10-12)

Virgiliu dispare pentru totdeauna de lîngă Dante, se întoarce la locul său din Infern, iar călătorul, îndurerat pînă la lacrimi de această pierdere, este preluat de Beatrice. Femeia, intens iubită odinioară și divinizată acum, îl ceartă îngrozitor pe Dante pentru păcatele sale pămîntești și pentru numeroasele șovăieli pe calea virtuții. Pentru a-i îmblînzi supărarea și a interveni pe lîngă ea în favoarea păcătosului care se căiește, îngerii din carul triumfal intonează repede un psalm impresionant: “Doamne, în Tine mă încred: să nu fiu dat de ruşine niciodată. Izbăveşte-mă, în dreptatea Ta! Pleacă-ţi urechea spre mine, grăbeşte de-mi ajută! Fii pentru mine o stîncă ocrotitoare, o cetăţuie unde să-mi găsesc scăparea! Căci Tu eşti Stînca mea, Cetăţuia mea, şi pentru Numele Tău mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Scoate-mă din laţul pe care mi l-au întins vrăjmaşii. Căci Tu eşti Ocrotitorul meu! În mîinile Tale îmi încredinţez duhul: Tu mă vei izbăvi, Doamne, Dumnezeule adevărate! Eu urăsc pe cei ce se lipesc de idoli deşerţi şi mă încred în Domnul. Fă-mă să mă veselesc şi să mă bucur de îndurarea Ta, căci vezi ticăloşia mea, ştii neliniştea sufletului meu şi nu mă vei da în mîinile vrăjmaşului, ci îmi vei pune picioarele la loc larg” (31, 1-8). “Ea a tăcut; şi îngerii au cîntat îndată «In te, Domine, speravi»; dar dincolo de «pedes meos» n-au trecut.”

“Ella si tacque; e li angeli cantaro
di subito «In te, Domine, speravi»;
ma oltre «pedes meos» non passaro.” (Purg. XXX, 82-84)

Se împlinește întregul ceremonial de purificare: acuzatoarea Beatrice formulează cele mai tăioase reproșuri; Dante este copleșit de regrete și durere; îngerii intervin cîntînd, pentru a atenua tortura sufletească; păcătosul doborît de frămîntări extreme leșină. Își revine doar atunci cînd e scufundat de grațioasa Matelda în undele rîului Lete, care șterge păcatele și amintirea lor. În jurul său aude cîntîndu-se fragmente dintr-un psalm de penitență. “Asperges me hyssopo, et mundabor; lavabis me, et super nivem dealbabor” – “Curăţeşte-mă cu isop şi voi fi curat; spală-mă şi voi fi mai alb decît zăpada” (51, 7) se cîntă de obicei atunci cînd se stropește cu apă sfințită în biserică. “Ajuns lîngă ţărmul fericit, «Asperges me» aşa de suav am auzit, că n-o ştiu gîndi, nu doar scrie.”

“Quando fui presso a la beata riva,
«Asperges me» sì dolcemente udissi,
che nol so rimembrar, non ch’io lo scriva.” (Purg. XXXI, 97-99)

Se reia spectacolul alegoric prin care, în Paradisul Pămîntesc, sînt reprezentate degradarea moravurilor din viața lumească și prăbușirea Bisericii în păcat, de-a lungul istoriei, sub asaltul animalelor diabolice: acvila (Imperiul Roman care a persecutat creștinismul), vulpea (ereziile) şi balaurul (Satana care a încurajat schismele). Dar corul celor șapte femei, simbol al virtuților alegorice (trei Virtuți Teologale și patru Virtuți Cardinale), intonează începutul psalmului 79, pentru a o consola pe Beatrice. Textul biblic deplînge, într-o proiecție paralelă, decăderea moravurilor în rîndul poporului ales, care se pedepsește cu asprime de către supremul creator: “Dumnezeule, au năvălit neamurile în moştenirea Ta, au pîngărit Templul Tău cel sfînt şi au prefăcut Ierusalimul într-un morman de pietre”. “«Deus, venerunt gentes», alternînd cînd trei, cînd patru cu dulce psalmodie, femeile au început lăcrimînd; şi Beatrice, suspinînd pioasă, pe ele le asculta cu aşa aspect, încît puţin mai mult sub cruce s-a schimbat Maria.”

“«Deus, venerunt gentes», alternando
or tre or quattro dolce salmodia,
le donne incominciaro, e lagrimando;

e Beatrice, sospirosa e pia,
quelle ascoltava sì fatta, che poco
più alla croce si cambiò Maria.” (Purg. XXXIII, 1-6)

După dezbaterea altor delicate probleme istorice și filosofice, pe care prezentarea noastră nu le cuprinde, călătorul este însoțit de Matelda la apele celui de-al doilea rîu purificator: Lete dăruiește uitarea păcatelor comise, iar Eunoe împrospătarea binelui săvîrșit. Astfel întărit în virtute, Dante este pregătit să urce la stele.

(va urma)

Reclame

Muzica în “Divina Comedie” (2)

Etichete

conferinta, Divina Comedie, muzica, Tîrgu Mureș

Dacă ideea de muzică poate fi acceptată doar cu anumite limite în Infern, situația se schimbă în Purgatoriu. Ea dobîndește aici o mare importanță. În primul rînd, are o finalitate educativă, trebuie să le atragă atenția, celor care au greșit, asupra erorilor comise. Apoi are o valoare de cult, de venerare a înțelepciunii și de preaslăvire a bunătății lui Dumnezeu, care le-a permis să evite Infernul.

Dante, în poemul său, face trimiteri precise la trei antifoane de slăvire a Sfintei Fecioare (Salve Regina, în Purg., VII, 82, Ave Maria, în Pd., III, 121-122 și XXXII, 95, Regina Coeli, în Pd., XXIII, 128), la cîteva imnuri liturgice (Te lucis ante terminum, în Purg., VIII, 13, Summae Deus clementiae, în Purg., XXV, 121, Te Deum laudamus, în Purg., IX, 140 și Pd., XXIV, 113), la cîntece de mesă (Gloria în excelsis Deo, în Purg., XX, 136), la numeroși psalmi biblici, intonați de duhurile păcătoase, în așteptarea mîntuirii, sau cîntați de duhurile fericite, sau interpretați de îngeri. Dar cum sunau toate acestea efectiv? La sfîrșitul secolului al XIX-lea, în nord-vestul Franței, la mănăstirea din Solesnes, călugării benedictini s-au specializat în studiul muzicii medievale, au aprofundat compozițiile, le-au scuturat de alterările survenite, le-au reconstituit. Munca lor a fost apoi, în zilele noastre, reluată de grupul vocal Zephyrus din Charlottesville, Virginia, SUA, care a realizat înregistrări a cappella ale celor mai multe cîntece din Divina Comedie. Așa că noi putem face azi o călătorie paralelă, citind textul literar și ascultînd textul muzical.

După ieșirea din Infern, Dante ajunge pe partea opusă a globului pămîntesc, pe țărmul insulei unde începe Purgatoriul. Duhurile care și-au regretat păcatele sînt aduse după moarte acolo, pe apă, de un înger luntraș. În timpul călătoriei, ele cîntă un psalm biblic, care în mod simbolic sărbătorește eliberarea poporului ales din captivitatea egipteană. Rugăciunea reflectă condiția sufletelor, care se eliberează de viața păcătoasă și pornesc spre purificare. “La pupă stătea luntraşul ceresc, ce părea întipărit de preafericire; şi sute de duhuri înăuntru şedeau. «In exitu Israel de Aegypto» cîntau toţi într-un glas şi celelalte scrise-apoi în psalm.”

“Da poppa stava il celestial nocchiero,
tal che parea beato per iscripto;
e più di cento spirti entro sediero.

«In exitu Israel de Aegypto»
cantavan tutti insieme ad una voce
con quanto di quel salmo è poscia scripto.” (Purg. II, 43-48)

Acesta a fost așadar cîntecul auzit de Dante. Protagonistul își începe ascensiunea pe plajă, la îndemnul unui personaj sobru, cu rol de gardian, fostul politician latin Cato, care s-a sacrificat pentru cauza libertății. În scurtă vreme eroul principal își întîlnește un bun prieten, pe cîntărețul Casella, pe care-l roagă să-i mai alunge oboseala și necazurile călătoriei și să-i interpreteze o melodie de odihnă și reconfortare. Casella îi intonează debutul unei canțone scrise chiar de Dante. “«Iubirea care-n mintea mea vorbeşte», a-nceput el atunci aşa de gingaş, încît gingăşia încă-mi sună dinăuntru. Maestrul meu cu mine şi cu acea lume care era cu el păream aşa de fericiţi, parcă ne vrăjise mintea.”

“«Amor che ne la mente mi ragiona»
cominciò elli allor sì dolcemente,
che la dolcezza ancor dentro mi suona.

Lo mio maestro e io e quella gente
ch’eran con lui parevan sì contenti,
come a nessun toccasse altro la mente.” (Purg. II, 112-117)

Fascinaţia spiritelor penitente şi a celor doi poeţi, în faţa melodiei intonate de Casella, este sfîşiată de intervenţia aspră a lui Cato. Paznicul Purgatoriului îi ceartă pe toţi, pentru lenea care le-a întrerupt traseul pocăinţei. Atunci cînd muzica exprimă doar un moment de gratuită bucurie estetică, este condamnată cu asprime. Arta de dragul artei n-are ce căuta prin locurile sfinte. “Stăteam toţi înlemniţi şi-atenţi la notele sale; dar iată-l pe vrednicul bătrîn strigînd: «Ce-nseamnă asta, suflete leneşe? ce neglijenţă, ce trîndăvie-i asta? Daţi fuga la munte să vă lepădaţi de scoarţa ce nu vă lasă spre Dumnezeu învederat».”

“Noi eravam tutti fissi e attenti
alle sue note; ed ecco il veglio onesto
gridando: «Che è ciò, spiriti lenti?

qual negligenza, quale stare è questo?
Correte al monte a spogliarvi lo scoglio
ch’esser non lascia a voi Dio manifesto»” (Purg. II, 118-123)

În cîntul V al Purgatoriului, spre Dante înaintează sufletele oamenilor pieriţi de moarte violentă şi care, pocăindu-se doar în ultima clipă, trebuie să rămînă în Antipurgatoriu probabil atîta vreme cît au trăit. Ele cîntă psalmul 50, compus odinioară de regele David pentru a implora îndurarea lui Dumnezeu:“Miserere mei Deus, secundum magnam misericordiam tuam”. “Şi între timp pe coasta din faţă venea lume, ceva mai sus, cîntînd «Miserere» un vers după altul.”

“E ‘ntanto per la costa di traverso
venivan genti innanzi a noi un poco,
cantando «Miserere» a verso a verso.” (Purg. V, 22-24)

Dante își continuă călătoria și ajunge la o vîlcea, un luminiș, în care se află principii care și-au neglijat datoria, și-au tratat supușii cu cruzime. Ei așteaptă acolo rugăciuni din partea rudelor, care încă trăiesc, pentru a le mai înlesni suferința. Totodată sînt izolați de ceilalți, se bucură de un anumit privilegiu, al rangului nobiliar. Coborînd protagonistul printre ei, îi aude intonînd – printr-o subtilă aplicare a legii echivalenței – un cunoscut cîntec de slavă la adresa Sfintei Fecioare, unde e subliniată deșertăciunea vieții muritoare și gloria vieții eterne: “spre tine suspinăm, gemem şi plîngem în valea lacrimilor… arată-ne, după acest exil, pe Isus, fructul binecuvîntat al pîntecelui tău”. “«Salve, Regina», pe pajişte şi flori aici şezînd şi cîntînd am văzut duhuri, care din vale nu se vedeau afară.”

“«Salve, Regina» in sul verde e ‘n su’ fiori
quindi seder cantando anime vidi,
che per la valle non parean di fuori.” (Purg. VII, 82-84)

Ascensiunea prin Paradis se poate desfășura doar în timpul zilei, procesul de purificare spirituală e rezultatul unui efort conștient, susținut. Noaptea este vrăjmașa luminii, perioada cînd asaltul demonului pune sufletul la grea încercare. În vîlceaua principilor, un suflet nobil înalță un cîntec smerit, prin care îi cere ajutorul lui Dumnezeu, în fața ispitei diabolice care se apropie. “Înainte de a se termina lumina” este un imn atribuit Sfîntului Ambrozie şi era cîntat la Compieta, ultima oră canonică înainte de lăsarea nopții. “«Te lucis ante» aşa pios i-a ieşit din gură şi cu note aşa duioase, încît m-a făcut să-mi ies din minţi.”

“«Te lucis ante» sì devotamente
le uscìo di bocca e con sì dolci note,
che fece me a me uscir di mente.” (Purg. VIII, 13-15)

Cînd se deschide în sfîrșit poarta Purgatoriului, pentru ca Dante să poată intra, se aude un impresionant cor de preamărire a lui Dumnezeu, intonat de toate duhurile, în semn de recunoștință: “Eu m-am întors atent la primul tunet şi «Te Deum laudamus» mi se părea că aud pe voci amestecate cu dulcele sunet”.

“Io mi rivolsi attento al primo tuono,
e «Te Deum laudamus» mi parea
udire in voce mista al dolce suono.” (Purg. IX, 140-142)

 

(va urma)

 

Muzica în “Divina Comedie” (1)

Etichete

conferinta, Divina Comedie, muzica, Tîrgu Mureș

Mă bucur să fiu la Universitatea de Arte din Tîrgu Mureș și îi mulțumesc domnului rector, prof. univ. dr. habil. Sorin Crișan, pentru generoasa invitație de-a susține această prelegere. Îmi pare bine să-mi amintesc că ne cunoaștem de cîteva decenii și să constat că ne revedem într-un context academic. Îi mulțumesc de asemeni domnului prorector, prof. univ. dr. Balási András, un ghid foarte amabil și disponibil pentru mine, care sînt la începutul drumului aici. Am mai ținut diverse conferințe în zonă, la Bistrița, la Beclean, dar la Tîrgu Mureș sînt pentru prima oară și mă bucur să vin cu o temă “de nișă”, specializată. În cadrul Divinei Comedii a lui Dante Alighieri, aș vrea să abordez problema muzicii.

Poemul dantesc constituie capodopera literară a Evului Mediu și oferă o sinteză a cunoștințelor, a credințelor, a filosofiei, a teologiei din acele vremuri, precum și o însumare a filosofiei din Antichitate. Divina Comedie este un ansamblu impresionant, din punct de vedere intelectual, rațional, artistic, teologic. Despre ce ne vorbește? Despre drumul sufletului după moarte. Și aici nu mai e vorba de un suflet inclus în timp, ci este omul în general, ca ființă, și diversele căi ce i se deschid pe lumea cealaltă. Dacă este un păcătos, el va ajunge în Infern, în niște chinuri îngrozitoare, pe care puțini și le-au imaginat în mod așa diversificat și colorat, cum le-a gîndit Dante. De asta se spune cîteodată că e o “situație dantescă”. Lumea se referă în primul rînd la Infern, unde torturile și zbuciumul păcătoșilor întrec ce s-a scris ulterior, în literatura universală, ca bogăție a imaginarului. Însă dacă omul a apucat să-și regrete sincer, înainte de moarte, păcatele, merge în Purgatoriu, un alt loc de tortură și penitență, provizoriu, înainte de obținerea mîntuirii. Iar oamenii virtuoși, care și-au dedicat viața credinței, ajung în Paradis, spațiul recompensei eterne.

Îmi permiteți să insist pe această introducere, fiindcă aș vrea să am o bază, pe care să-mi construiesc subiectul specific de azi. Eroul principal al aventurilor este Dante însuși, o noutate absolută pentru literatura acelor vremuri, unde nu existau poeme la persoana I, cu autorul care să devină protagonist și să-și asume un parcurs de epopee. Inclusiv ca abordare naratologică avem de-a face, prin urmare, cu un aspect neobișnuit. Dante se imaginează pe lumea cealaltă, însă ne spune mereu că drumul lui e cît se poate de real: “N-a văzut mai bine ca mine cel ce-a văzut adevărul” (“Non vide me’ di me chi vide il vero”, Purg., XII, 68). Precizia detaliilor ne transmite permanent ideea că el a fost acolo, e vorba de o călătorie adevărată, desfășurată efectiv. Sînt descrieri foarte fidele ale peisajului pe care-l străbate, pașii sînt numărați, într-o limită de timp, pe care el o parcurge. Totul are o concretețe formidabilă. Dar poate fi și o călătorie visată, sau una imaginată: “Eu nu ştiu spune bine cum am intrat acolo, aşa copleşit eram de somn în acel moment cînd am părăsit calea cea dreaptă” (“Io non so ben ridir com’ i’ v’entrai, / tant’ era pien di sonno a quel punto / che la verace via abbandonai”, Inf., I, 10-12). Sensurile din Divina Comedie sînt suprapuse, supraetajate și merg în paralel, ele nu se contrazic și putem citi întregul poem ca pe o expediție reală, ca pe un drum imaginar, ca pe o aventură visată etc.

Eroul coboară așadar în Infern, care devine din ce în ce mai strîmt. Trebuie să ne închipuim locul sub forma unei pîlnii, cu cercuri, în profunzime. Cu cît se coboară, cu atît păcatele sînt mai grave, pedepsele sînt mai groaznice, torturile sînt mai înfiorătoare. Poetul face o sinteză a păcatelor din vremea lui și oferă o oglindă fidelă a mentalității și a comportamentului medieval. Dar el construiește și o ierarhie etică, în același timp. Latura juridic-literară e dublată de meditația filosofică.

Dante este însoțit de Virgiliu, poetul său preferat, care îl conduce în Infern și în Purgatoriu și-l ajută în fața obstacolelor frecvente cu care se confruntă. Apoi este preluat de Beatrice, femeia iubită în tinerețe, care între timp a murit și vine spre el din Paradis. A fost mult comentată simbolistica de atribuit celor două călăuze din Divina Comedie: rațiunea umană și grația divină. Cu ajutorul rațiunii putem încerca, în viață, să evităm nemerniciile, dar pentru a ne mîntui avem nevoie de sprijinul credinței. Așadar cei doi poeți ajung la capătul Infernului, unde stă Lucifer, în centrul Pămîntului, imobilizat, azvîrlit acolo după revolta sa din Paradis, împotriva lui Dumnezeu. Cei doi călători depășesc centrul Pămîntului și pe Lucifer, urcă pe partea cealaltă a globului și ajung la țărmul unei insule, pe care se află muntele Purgatoriului. Cum s-a creat acesta? Totul este logic, inclusiv fizic și geografic vorbind, în cadrul poemului. Dante a preluat legenda biblică a alungării lui Lucifer din Paradis și o prelungește: atunci cînd diavolul a căzut pe scoarța terestră, a săpat o groapă, sub formă de pîlnie – care a devenit Infernul – și a rămas înfipt în centru. Dar pămîntul dislocat trebuia să se regăsească undeva: a fost împins pe partea cealaltă și a constituit un munte, care are șapte cornișe (alei), pe care se urcă roată, iar acolo sînt pedepsite cele șapte păcate fundamentale. Dante începe să urce în Purgatoriu, condus de Virgiliu, și cunoaște numeroase situații de penitență și personaje istorice faimoase. Ajuns în vîrful muntelui, intră în Eden, adică în Paradisul biblic, locul unde au fost creați primii oameni, Adam și Eva, unde s-a produs căderea în păcatul originar, de unde strămoșii noștri au fost izgoniți etc. Aici călătoria alături de Virgiliu se încheie. Pe măsură ce Dante urcă în Purgatoriu, devine mai ușor. Există un ansamblu de reguli, și în Infern, și în Purgatoriu, și în Paradis, nu voi insista asupra lor, fiindcă ar dura prea mult această introducere. Noi, cînd urcăm pe un munte, la plecare ne mișcăm mai ușor. Pe măsură ce avansăm, ascensiunea devine tot mai dificilă, iar pe culmi răzbesc doar marii alpiniști. În poemul lui Dante e chiar invers: este foarte greu să pornești. Simbolic vorbind, e dificil să-ți accepți păcatele, să le regreți, să te dezici de cel care ai fost, pentru a fi iertat. Primii pași sînt extrem de grei. Dar, dacă îți asumi linia penitenței, constați că sufletul îți devine tot mai ușor, mai luminos, mai fericit. Orice greutate materială dispare și, ajuns în vîrf, Dante începe să plutească. Paradisul este structurat în nouă ceruri, în jurul Pămîntului, pe care Dante le traversează în zbor, înainte de-a ajunge la Roza Albă, unde poate vedea efectiv amfiteatrul divin. Este deja imponderabil, s-a lepădat de păcate, a fost iertat pentru ele și își continuă drumul, pentru a se întîlni, în ultimul cînt din poem, cu Dumnezeu, pentru a-l vedea, pentru a-i percepe taina.

Toată călătoria, care este la temelia sa o expediție de autopurificare, e totodată și o căutare a lui Dumnezeu, o curiozitate sfîșietoare a descoperirii chipului lui Dumnezeu, a felului în care El operează. Foarte pe scurt cam acestea se pot spune despre proiectul lui Dante, care este extrem de bine calculat, în toate detaliile lui, și tratează, implicit sau explicit, numeroase probleme de filosofie și teologie, preluate în principal de la Sfîntul Toma din Aquino, dar și de la Aristotel, marele model din Antichitate, precum și din alte cîteva surse de inspirație secundară. Un rol foarte important, în această aventură fascinantă, îl are muzica. Și astfel ajung la ceea ce mă interesează pe mine, cu această ocazie, să detaliez.

Ce-are a face muzica în poemul literar, istoric, filosofic, teologic, acea sumă a cunoașterii medievale? Ei bine, Dante își însoțește mesajul cu trimiteri foarte concrete la muzică. Dar și acolo avem de-a face cu o relație mobilă: pe măsură ce se avansează, lucrurile devin tot mai complexe. În prima parte, în Infern, muzica este aproape inexistentă. Unii cercetători chiar îi contestă existența. Eu cred totuși că depinde cum înțelegem ideea de muzică. În ziua de azi ea înseamnă și dizarmonie, și gălăgie, pentru urechile publicului profan, iar atunci, dacă îi conferim o asemenea accepțiune mai largă, putem observa că în Infern, unde e întuneric și ne pomenim cu o agresare a vederii, prin alternanța de imagini extrem de violente, unde ne sugrumă spaima, găsim și o agresare a auzului, prin diverse zgomote.

Structura arhitecturală a decorului este foarte asemănătoare cu realitatea medievală, fiindcă poetul însuși este o sinteză intelectuală a epocii. De pildă, în cîntul III, Dante trece de poarta Infernului. Ulterior, pe meterezele cetății Dite, apar niște diavoli care-l înfruntă, călătorul trebuie să treacă de numeroase obstacole, să traverseze cîteva punți, să străbată trei ape curgătoare, cu rol defensiv. Cînd intră așadar în Infern, protagonistul se confruntă cu o beznă profundă și aude zgomote înfricoșătoare: “Aici suspine, plînsete şi ţipete ascuţite răsunau prin aerul fără stele, pentru care eu la început am lăcrimat. Diverse limbi, oribile graiuri, cuvinte de durere, accente de mînie, voci ţipate şi şoptite, răsunete de palme izbite făceau un vîrtej, care se roteşte mereu în acel aer mînjit, fără timp, ca nisipul cînd vîntul îl aspiră.”

“Quivi sospiri, pianti e alti guai
risonavan per l’aere sanza stelle,
per ch’io al cominciar ne lagrimai.

Diverse lingue, orribili favelle,
parole di dolore, accenti d’ira,
voci alte e fioche, e suon di man con elle

facevano un tumulto, il qual s’aggira
sempre in quell’aura sanza tempo tinta,
come la rena quando turbo spira.” (Inf. III, 22-30)

Auzim, prin urmare, împreună cu Dante, țipetele disperate, gălăgia, palmele deznădăjduite, pe care și le trag păcătoșii peste cap. Toate acestea sînt oare muzică? Nu știu, mă limitez să consemnez situația.

În cîntul V din Infern, călătorul îi întîlnește pe păcătoșii carnali, pe desfrînați. Care este greșeala lor? Și-au înșelat soțul/soția, logodnicul, partenerul. Cum sînt ei pedepsiți? Există, în Infern și Purgatoriu, o regulă care a fost denumită, chiar într-un pasaj din poem, “il contrappasso”, legea echivalenței. Felul în care păcătuim în timpul vieții se reflectă în felul cum vom fi pedepsiți după moarte. Acești nenorociți nu și-au găsit odihna, s-au agitat mereu să-și caute următoarea iubire, următoarea aventură amoroasă. Pe lumea cealaltă, ei zboară, sub formă de păsări, și sînt izbiți în eternitate, unii de ceilalți și cu toții de niște stînci. Cea mai mare dorință a lor e să aibă o clipă de odihnă, un strop de răgaz. Dar acest moment de liniște nu le este oferit, e imposibil. Iată felul în care legea echivalenței, de care vă spuneam, este pusă în practică. Acești damnați apar în fața lui Dante: “Şi cum zboară cocorii cîntîndu-şi plînsul, făcînd prin aer un lung şir, la fel am văzut venind, cu strigăte de durere, umbre purtate de vîrtejul numit.”

“E come i gru van cantando lor lai,
faccendo in aere di sé lunga riga,
così vid’ io venir, traendo guai,

ombre portate dalla detta briga.” (Inf. V, 46-49)

Păcătoșii strigă de durere, ca niște cocori. Este aceasta oare muzică? Nu știu. Dar niște sunete constituie cu siguranță, de nu cumva e o muzică a disperării.

Dante nu reprezintă doar statuia aceea impunătoare, cu care poate că unii s-au obișnuit, poetul sublim, frămîntat de lucruri divine. El știe să examineze toate laturile existenței umane, de la cele mai înalte la cele mai josnice. În cîntul XXI, într-un pasaj pe care-l voi cita totuși, fiindcă este celebru, chiar dacă este cam deșucheat, protagonistul se întîlnește cu un grup de drăcușori glumeți, care fac diverse pozne, cum se obișnuiește în armată. Camarazii mai rîd, se îmbrîncesc, își dau șuturi în dos. Cam așa se comportă și acei diavoli. După care, pentru a persifla pînă la capăt o expediție militară, se încolonează, sub comanda unui diavol “plutonier”. Ei ar vrea să pornească, dar e nevoie de o comandă, fiindcă în armată nu se acționează spontan. Așa că își scot limba spre șeful improvizat, pentru a-i arăta că sînt gata; iar el le dă semnalul de pornire, într-un mod inconfundabil. “Pe partea stîngă s-au înturnat; dar mai întîi fiecare şi-a strîns limba cu dinţii, ca semn către şeful lor; şi el şi-a făcut din cur trompetă.”

“Per l’argine sinistro volta dienno;
ma prima avea ciascun la lingua stretta
coi denti, verso lor duca, per cenno;

ed elli avea del cul fatto trombetta.” (Inf. XXI, 136-139)

Așa spune poetul. Iată că muzica din Divina Comedie, înainte de-a fi sublimă, știe să contribuie la exprimarea grotescului. Dacă vrem să examinăm toate aspectele problemei, trebuie să le recunoaștem și pe acestea. De altminteri în textul poemului este pomenită o foarte amplă varietate de instrumente muzicale, iar analiza atentă a situațiilor în care apar și a rolului lor ar ocupa tot spațiul unei alte conferințe: chitara (cetra, Pd., XX, 22), cimpoiul (cennamella, Inf., XXII, 10; sampogna, Pd., XX, 24), clopotele (campane, Inf., XXII, 7), cobza (leuto, Inf., XXX, 49), cornul (corno, Inf., XXXI, 12, ibid., 71), giga (giga, Pd., XIV, 118), goarna (tuba, Pd., VI, 72; Pd., XXX, 35), harpa (arpa, Pd. XIV, 118), lira (lira, Pd., XV, 4; Pd., XXIII, 100), toba (tamburo, Inf., XXX, 103), tobele (tamburi, Inf. XXII, 8), trîmbițele (trombe, Inf., XXII, 7; tube, Purg., XVII, 15; Pd., XII, 8), trompeta (trombetta, Inf., XXI, 139).

În ultima bolgie din cercul al VIII-lea, călătorul îi găsește pe falsificatori. Meșterul Adam, un celebru calpuzan medieval, care a contrafăcut florinul de aur și a fost condamnat la moarte pentru asta, stă înțepenit, cu trupul său imens, umflat de apă și cu buzele uscate, ce aspiră măcar după un strop de rouă. Fiind și mare bîrfitor, îl insultă pe tovarășul său de “detenție”, grecul Sinon, cu care pînă la urmă se ia chiar la bătaie. “Şi unul dintre ei, care poate s-a supărat că a fost numit aşa hidos, cu pumnul i-a izbit burdihanul. Ăsta a sunat ca toba mare; iar meşterul Adam i-a pleznit mutra cu braţul, care a părut la fel de pietros.”

“E l’un di lor, che si recò a noia
forse d’esser nomato sì oscuro,
col pugno li percosse l’epa croia.

Quella sonò come fosse un tamburo;
e mastro Adamo li percosse il volto
col braccio suo, che non parve men duro.” (Inf. XXX, 100-105)

Zgomotele produse de o încăierare – atunci cînd sînt comparate cu sunetele instrumentului muzical – pot să țină oare de tematica noastră? Iată o problemă la care m-aș feri să dau un răspuns tranșant.

(va urma)

 

Muzica în „Divina Comedie”

Etichete

conferinta, Dante, keynote speaker, muzica, Tîrgu Mureș, Universitatea de Arte

Sînt onorat să susțin poimîine, în calitate de keynote speaker, prelegerea Muzica în “Divina Comedie”, în cadrul Conferinței Internaționale organizate de Universitatea de Arte din Tîrgu Mureș. Sînt emoționat să aflu că prezentarea mea va beneficia de traducere engleză simultană, în cască, pentru profesorii universitari care vor participa din străinătate. Îi mulțumesc domnului rector, prof. univ. dr. habil. Sorin Crișan, pentru această călduroasă invitație.

Muzica este o componentă fundamentală a capodoperei lui Dante Alighieri. Acest fapt este explicabil, mai întîi, prin contextul cronologic în care ne situăm. Evul Mediu a marcat expresia sincretică a artelor, iar trubadurul scria versurile, compunea melodia, interpreta la instrumente și din voce, în timp ce dansa în fața publicului. Dar muzica a fost și o materie de bază în Quadrivium, care alături de Trivium marca parcursul esențial al studiilor medievale. Dovada că Dante a fost unul dintre cei mai erudiți intelectuali ai vremii sale poate fi regăsită în Divina Comedie.

Poemul dantesc este bogat în trimiteri la diferite instrumente, dansuri și cîntece. Prezența muzicii în cadrul poemului cunoaște o evoluție gradată. În Infern întîlnim sunete dizgrațioase, înfricoșătoare și foarte diversificate, cu rolul de-a mări spaima și tortura celor damnați, sau ilustrîndu-le suferința. În Purgatoriu, muzica are o finalitate etică, avînd scopul de-a contribui la purificarea sufletelor, prin învățătură și rugăciune. (Îndată ce exprimă doar un moment de bucurie estetică gratuită, este condamnată cu asprime.) Melodiile reflectă aici, conform “legii echivalenței”, pedeapsa ori penitența executată pe fiecare cornișă a muntelui. Muzica se desfășoară în deplina ei bogăție tonală în Paradis, de la muzica sferelor (din Cîntul I), care va însoți ultima parte a expediției, la cîntările sfinților și ale îngerilor, executate cu ajutorul vocii sau prin comparația cu diverse instrumente diafane din viața pămîntească, pînă la corul polifonic, care marchează eterna mișcare circulară.

În paralel cu o sintetizare sumară a diferitelor situații de exprimare muzicală în Divina Comedie, conferința pune alături pasaje de poezie, în italiană și în echivalență română, cu interpretări a cappella ale unor melodii invocate în poem. Grupul vocal Zephyrus, din Charlottesville (Virginia, SUA), specializat în muzică medievală, renascentistă și în barocul polifonic, a inclus pe internet adaptări ale cîntecelor din opera dantescă, realizate de călugării benedictini din Solesmes (nord-vestul Franței), care își propuneau să redea, la sfîrșitul sec. al XIX-lea, muzica în tiparul său medieval, fără distorsiunile apărute ulterior, de-a lungul timpului.

Cu Dante în Paradis (4)

Etichete

conferinta, Evul Mediu, explicatii, Paradisul, poezie, structura

Cum continuă călătoria? Am ajuns împreună cu protagonistul în anticamera misterului divinității. Văzul lui Dante se acutizează:

55. “Da quinci innanzi il mio veder fu maggio
che ‘l parlar mostra, ch’a tal vista cede,
e cede la memoria a tanto oltraggio.

58. Qual è colui che sognando vede,
che dopo ‘l sogno la passione impressa
rimane, e l’altro a la mente non riede”. 

Așa rămîne el după ce i-a perceput, în toată magnificența lor, pe sfinții din Empireu: “De aici încolo vederea mi-a fost mai mare decît vorba, care la asemenea viziune cedează și cedează memoria la atîta exces. Cum e acela care visînd vede și după vis rămîne cu toată patima imprimată, iar altceva în minte nu-i revine” (Cîntul XXXIII).

Memoria nu rezistă, solicitată cu asemenea intensitate. Ființa reține doar sentimentul omului trezit din vis, care mai simte zbuciumul emoției. Știe că se apropie momentul de cumpănă, țelul întregii sale expediții, vederea lui Dumnezeu, înțelegerea tainei finale a universului. Sigur că el nu poate urca trupește pînă acolo. Între timp Sfîntul Bernard i-a luat locul Beatricei, pe neobservate, în postura de călăuză, iar aceasta și-a ocupat jilțul triumfal din Empireu. Iar noul îndrumător îl îndeamnă să-și ridice privirile spre Sfînta Fecioară, să o implore pentru harul de-a vedea taina ultimă. Ceea ce Dante face. Și, din acest moment, expediția lui devine o aventură a privirii. O situație extraordinară! De acolo, de la picioarele amfiteatrului, despre care afirmă că avea circumferința mai mare decît diametrul Soarelui – și atunci închipuiți-vă cît era tot Empireul, în desfășurarea sa! – de acolo, de jos, Dante urcă din priviri spre Fecioara Maria.

Iar Sfîntul Bernard, în prima jumătate a cîntului final din Paradis, declamă o impresionantă rugăciune către Maria, una dintre cele mai celebre din întreaga poezie italiană, îi imploră ajutorul pentru ca Dante să-și poată împlini țelul călătoriei. Sfînta Fecioară privește în jos, spre cel care exclamă înflăcărat:

37. “Vinca tua guardia i movimenti umani:
vedi Beatrice con quanti beati
per li miei prieghi ti chiudon le mani!”.

“Să-nvingă paza ta pornirile omenești: vezi Beatrice și cîți fericiți cu rugile mele îți întind mîinile lipite!”. Toți cei de aici, din Empireu, o imploră cu mîinile unite și înălțate pe Maria să-l ajute pe drumeț în finalizarea ascensiunii spre cunoaștere. Putem percepe situația și în mod simbolic. S-a comentat că intercesiunea Sfintei Fecioare, spre mila și iubirea lui Cristos, este fundamentală. De aici și marea importanță a cultului marian în cadrul Bisericii.

Se profilează apoi o imagine uluitoare, în cadrul poemului: Sfînta Fecioară privește în jos, doar din ochi îl ascultă pe Sfîntul Bernard, dă de înțeles că îi acceptă rugămintea și apoi își întoarce din nou privirile spre înălțimi, către Dumnezeu. Iar Dante călătorește, pe raza privirilor Sfintei Fecioare, în sus, pentru a-l cunoaște pe Demiurg. Și ce vede el? La început observă doar un punct. Vă spuneam că Dante se află mereu în mișcare, iar acest lucru îi modifică adesea perspectiva asupra celor din Paradis. În cadrul triplei revelații, succesive (iarăși cifra trei!), mai întîi Dumnezeu este numai un punct. El este principiul de bază al punctului nodal, ce cuprinde toate substanțele, fenomenele și legăturile dintre ele, din întregul univers:

85.“Nel suo profondo vidi che s’interna,
legato con amore in un volume,
ciò che per l’universo si squaderna:

88. sustanze e accidenti e lor costume
quasi conflati insieme, per tal modo
che ciò ch’i’ dico è un semplice lume.”

“În adîncul ei am văzut că se includ, legate cu iubire într-un volum, cele ce prin univers sînt despărțite; substanțe și accidente și-nsușirile lor, aproape topite laolaltă, astfel că tot ce spun eu e doar o palidă lumină” (Cîntul XXXIII). Sinteza universului. Dar Dante își încordează privirile, pentru a-și continua drumul, ca să înțeleagă mai bine. Și atunci vede trei cercuri, în trei culori diferite și avînd aceeași dimensiune. Unul (Fiul) părea că se reflectă din celălalt (Tatăl), ca un curcubeu din altul. Al treilea cerc (Sfîntul Duh) parcă era din flăcări provenite din celelalte două. Aici găsim o exprimare poetică, desigur, alegorică, a misterului Sfintei Treimi.

115.“Nella profonda e chiara sussistenza
dell’alto lume parvermi tre giri
di tre colori e d’una contenenza;

118. e l’un dall’altro come iri da iri
parea reflesso, e ‘l terzo parea foco
che quinci e quindi igualmente si spiri.”

“În adînca și clara esență a luminii înalte mi-au apărut trei cercuri în trei culori și-o singură măsură; și unul din altul părea reflectat, cum e un curcubeu din altul, iar al treilea părea foc ce dincoace și dincolo la fel se inspiră” (Cîntul XXXIII).

Totuși Dante simte că încă n-a ajuns la capăt. El vrea să vadă mai mult, să știe mai mult. Observați un alt paradox: revelația se slujește de rațiune! De obicei revelația se baza pe sentiment. La Dante, nu. El vrea să meargă înainte în descoperirile sale. Și atunci ce vede? Îl vede pe Isus, în cercul din centru și observă un chip uman. Pentru că așa cum omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, dacă parcurgem drumul invers, înseamnă că Dumnezeu are  o imagine omenească, acolo, în străfundurile sale cele mai îndepărtate. Și Dante aproximează, în versurile sale, misterul Întrupării, care este încă una din marile taine ale credinței creștine. După cum spune:

127.“Quella circulazion che sì concetta
pareva in te come lume reflesso,
dalli occhi miei alquanto circunspetta,

130. dentro da sé, del suo colore stesso,
mi parve pinta della nostra effige;
per che ‘l mio viso in lei tutto era messo.”

“Acea rotire, ce părea concepută în tine ca lumina reflectată, de ochii mei cîtva-mprejur privită, înăuntrul ei, cu însăși culoarea sa, mi s-a părut pictată cu efigia noastră; așa că vederea mea în ea era toată adîncită” (Cîntul XXXIII).

A ajuns călătorul în miezul misterului universal, filosofic, teologic. Ce-i mai rămîne? O lumină fulgerătoare îi blochează posibilitatea de vorbire. El continuă să înțeleagă. Vin informațiile – dacă se poate spune așa –, imaginile revelației continuă să se acumuleze în el, dar nu ni le mai poate comunica. Puterea lui Dumnezeu – aceea care iubește și care din iubire a creat lumea și o învîrte – îl antrenează pe însuși privitor, iar Dante intră în rotația întregului univers, îndată ce-a dobîndit revelația, pe care nu ne-o mai poate descrie:

142.“All’alta fantasia qui mancò possa;
ma già volgeva il mio disio e ‘l velle,
sì come rota ch’igualmente è mossa,

145. l’amor che move il sole e l’altre stelle.”

“Înaltei fantezii aici i-a lipsit puterea; dar deja-mi răsucea dorința și voința, ca roata ce la fel e-nvîrtită, iubirea ce mișcă soarele și toate stelele” (Cîntul XXXIII). Este momentul final, este ultimul vers din toată Divina Comedie. Călătorul și-a atins țelul, dar nu ni-l mai poate exprima. Vederea lui Dumnezeu depășește cuvintele, pentru că vorbele noastre transmit idei, concepte, or Dumnezeu este mult dincolo de orice concretețe, așadar Dumnezeu nu poate fi închis în vorbe și nu poate fi transmis prin explicații. El poate fi eventual intuit, simțit. Ca atare poezia aici încetează și Divina Comedie se încheie.

Este un demers uluitor, prezentat într-o asemenea formă de Dante. Un aspect interesant a fost remarcat de comentatori: atunci cînd misticii, călugării pustnici, marii solitari intră în transă, cînd au o revelație și declară, mărturisesc că l-au văzut pe Dumnezeu, sau măcar o parte din Paradis, demersul lor este fideist, ține de convingerea sufletească. Dante este singurul poet, din cîți cunosc eu, care pătrunde la temelia universului cu ajutorul rațiunii și ne transmite, prin intermediul versurilor, o epifanie. Pentru mine, asta e o situație fabuloasă.

Bibliografie succintă

1) Dante Alighieri, Divina Comedie, Infernul, Purgatoriul, Paradisul, în traducerea lui George Coşbuc, ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, Iaşi, Ed. Polirom, 2000;
2) Dante Alighieri, Paradiso, La Divina Commedia annotata e commentata da Tommaso Di Salvo, con illustrazioni, Bologna, Zanichelli, 1993;
3) Dante Alighieri, La Divina Commedia, riassunti, introduzioni critiche e commento a cura di Emilio Alessandro Panaitescu, 6 vol., ediţie de lux cu ilustraţii celebre, Milano, Fratelli Fabbri Editori, 1963-1965;
4) The Dante Encyclopedia, edited by Richard Lansing, London and New York, Routledge, 2010;
5) Esperimenti danteschi. Paradiso 2010, a cura di Tommaso Montorfano, Genova-Milano, Casa Editrice Marietti, 2010;
6) Erich Auerbach, Studi su Dante, Milano, Feltrinelli, 2005;
7) Manfred Hardt, I numeri nella “Divina Commedia”, traduzione di Beniamino Lazzarin, Roma, Salerno Editrice, 2014;
8) Arielle Saiber, Aba Mbirika, The Three Giri of Paradiso 33, in Dante Studies, CXXXI, 2013, p. 237-276;
9) Diego Sbacchi, La presenza di Dionigi Areopagita nel “Paradiso” di Dante, Firenze, Leo S. Olschki Editore, 2006.

(Conferință susținută la Uniunea Scriitorilor din Cluj,
miercuri, 28 martie 2018)

Cu Dante în Paradis (3)

Etichete

conferinta, Evul Mediu, explicatii, Paradisul, poezie, structura, zbor

Sînt cîteva personaje proeminente în Paradis, dar el nu mizează pe personaje. Infernul este cel epic. Opera literară epică insistă, după cum o știm de la școală, asupra personajelor și a întîmplărilor. Iată încă o trăsătură estetică interesantă a Divinei Comedii: pornim din epica Infernului, trecem prin scolastica Purgatoriului și ajungem în lirica Paradisului. Iar aici nu personalitățile sînt importante, ci stările sufletești, construcțiile de muzicalite ale poeziei, jocurile de lumini, explozia de sclipiri.

Cîteva personaje există totuși. Beatrice, de pildă, călăuza lui Dante, este o prezență uluitor de polimorfă. Ne amintim că Beatrice apăruse mai întîi în Cîntul II din Infern. Poemul începea cu un Dante rătăcit prin pădure: Nel mezzo del cammin di nostra vita, mi ritrovai per una selva oscura, che la diritta via era smarrita. Ce să se facă? Îi vine cineva în întîmpinare. Cine anume? Virgiliu, poetul preferat, care se oferă să-l ajute să scape de cele trei bestii: la lonza, il leone, la lupa. În Cîntul II, Dante este deja cuprins de îndoieli: de ce să vin cu tine? Io non Enea, non Paolo sono. Eu nu sînt Enea, nu sînt Pavel, cei doi care au avut deja privilegiul de a ascende în lumea de apoi. De ce mă iei pe mine? Eu sînt doar un Dante din Florența. Și atunci Virgiliu îi povestește că a venit la el o doamnă, trimisă din ceruri, de unde s-a văzut că Dante s-a rătăcit. Iată că Beatrice a coborît chiar și în Infern, pentru a-i sări în ajutor. Cu ochi strălucitori și îndemnuri fierbinți, plină de grație, l-a convins pe marele poet să-l ajute. Apoi o regăsim pe Beatrice la sfîrșitul Purgatoriului: apare triumfal, maiestuos, pe un car alegoric, foarte diversificat, de o simbolistică debordantă, în cadrul unei defilări care ne impresionează, de-a lungul unui cînt întreg. Este foarte nemiloasă. Îl ceartă pe Dante, ca pe ultimul nemernic, încît el nu mai știe, sărmanul, cum să obțină iertarea. Izbucnește în plîns. Dar ea nu-l scutește nici atunci: m-ai trădat după ce-am murit! Te-ai abătut de la calea cea dreaptă! Pînă la urmă Dante n-are nimic de obiectat, își recunoaște păcatele. Este momentul de umilință, obligatoriu pentru ștergerea greșelii, constituie așadar un pasaj ceremonial: nu poți să fii iertat, dacă nu îți ceri iertare, dacă nu regreți. Iar căința trebuie să fie sinceră, nu cum s-a întîmplat cu Guido da Montefeltro, celebrul sfătuitor de înșelăciune din Infern, care a regretat în mod ipocrit și a comis mai departe aceleași viclenii.

118. “Ch’assolver non si può chi non si pente,
né pentere e volere insieme puossi
per la contradizion che nol consente”.

“Căci nu te poţi mîntui dacă nu te căieşti, dar nici nu poţi să te căieşti şi totodată să păcătuieşti, din cauza contradicţiei ce nu ţi-o permite” (Infern, cîntul XXVII). Așadar căința trebuie să fie autentică. Iar Dante regretă sincer, plînge. Beatrice îl umilește îngrozitor, ca apoi să-l ridice din disperarea în care l-a prăbușit. Îi spune: bine, acum meriți să vii cu mine. Du-te, spală-te în cele două rîuri, Lete și Eunoe, ca să putem urca împreună în Paradis.

Beatrice este cea care îi vine în ajutor. Ea a fost împărăteasa care l-a pedepsit, l-a înjosit, l-a călcat în picioare. Tot ea este călăuza care îl înalță, îl transportă în zbor, îi citește gîndurile și-i dă explicații în legătură cu Paradisul. Ea este cea care îl iubește, în timp ce el o iubește și i-o spune de nenumărate ori și îi declară că este doamna mai presus de toate a vieții sale. Așadar este un personaj extrem de complex, care spre finalul ascensiunii îl părăsește, pentru a-și ocupa locul de slavă, pe unul dintre jilțurile sfinte din Roza albă a Empireului. Și, dincolo de momentele sale de prezență efectivă, comentatorii au identificat în ea, pe bună dreptate, simbolul grației divine. După cum vă spuneam, mîntuirea este posibilă doar dacă intervine harul divin, să compenseze și să însoțească forța rațiunii, încarnate în poem de Virgiliu. Numai rațiunea nu este suficientă pentru mîntuire, avem nevoie de har, care este întruchipat de Beatrice.

Cacciaguida este unul din personajele cele mai faimoase din Divina Comedie, este un strămoș al lui Dante, bunicul tatălui său. Doar Sfîntul Toma din Aquino mai apare, asemeni lui, pe parcursul a trei cînturi, ceea ce este o raritate în Divina Comedie. Se plasează chiar la jumătatea Paradisului, în cînturile XV, XVI și XVII, iar asemenea mărunte indicii nu sînt întîmplătoare la Dante, marchează o simbolistică și o importanță subcutanată. Cacciaguida are mai multe tipuri de discurs. În primul rînd, se prezintă: tu ești “sîngele meu” (“o sanguis meus”), i-o spune direct, cu multă demnitate, în limba latină, pentru a marca momentul ceremonios al întîlnirii. Apoi face o recapitulare a trecutului Florenței, cetatea dinainte de viața lui Dante, cu trei generații, care era un tîrg mic, dar virtuos. Oamenii se cunoșteau între ei și se ajutau. Locurile de frunte erau ocupate pe merit, de cei cu adevărat virtuoși, care îmbinau valorile sufletești cu cele civice și militare. Oamenii luptau pentru credință și bună-cuviință. Toate lumea trăia armonios și liniștit. Ce se întîmplă acum, pe vremea lui Dante? Aici se dezlănțuie o filipică, o invectivă prelungită asupra Florenței contemporane, care nu întîmplător l-a trimis abuziv pe poet în exil. Este un loc de perfidie și moravuri dubioase, un bîrlog unde nemernicii s-au instalat în fruntea bucatelor, iar virtuoșii sînt exilați sau chiar uciși. În al treilea cînt al discursului susținut de Cacciaguida apare un alt episod interesant. Dante, personajul, înțelege toate lucrurile prezentate de strămoșul lui glorios și le cunoaște. Dar îi cere sfatul în legătură cu o problemă foarte delicată. Pe vremea cînd se desfășura expediția sa din lumea de apoi, care l-a îmbogățit cu o imensă cunoaștere asupra orînduielilor lumii, poetul trebuia să îndure de fapt, în viață fiind, condiția de exilat. El depindea de puternicii zilei, care oricînd puteau să-l omoare. Oare nu era mai bine să-și țină gura? Să nu dezvăluie în poemul său toate învățăturile de virtute și demnitate pe care le descoperise? Să fie prudent? Să nu-și riște pielea? Iar străbunul Cacciaguida, foarte impunător, îi răspunde. Tu ai datoria de-a spune adevărul, cu orice risc. Hrana pe care o dai poate să fie amară la început, dar va fi apoi fertilă. Dacă oamenii vor ști să înțeleagă duritatea cuvintelor tale, pentru a le extrage adevărul, vor pricepe că tu exprimi o critică justă, chiar dacă este extrem de dură, și vor învăța să regăsească drumul virtuții. Tu ai această obligație și nu poți să dezertezi de la ea. 

124. “Indi rispuose: «Coscienza fusca
o della propria o dell’altrui vergogna
pur sentirà la tua parola brusca.

127. Ma nondimen, rimossa ogni menzogna,
tutta tua vision fa manifesta;
e lascia pur grattar dov’ è la rogna.

130. Ché se la voce tua sarà molesta
nel primo gusto, vital nutrimento
lascerà poi, quando sarà digesta.»”

“Apoi a răspuns: «Conştiinţa pătată, fie de propria, fie de-a altui ruşine, sigur că se va supăra de vorba ta apăsată. Și totuşi, dînd la o parte orice minciună, toată viziunea ta fă-o cunoscută; şi lasă-i la scărpinat pe cei cu rîie. Căci dacă vocea ta va izbi la primul gust, hrană vitală va dărui apoi, cînd va fi mistuită»” (Cîntul XVII). Este ca un îndemn general, către artistul și omul vizionar, de-a le vorbi celor din jurul său cu toată franchețea și de-a le atrage atenția, atunci cînd ei greșesc. Arma scriitorului responsabil rămîne una singură: vorba deschisă, sinceră. Cei vinovați n-au decît să se perpelească în propriile lor remușcări. Adevărul deranjează la început; acceptarea lui ajută mai apoi.

Un alt personaj interesant este Sfîntul Toma. Trebuie să ne amintim că viața creștină nu era doar lapte și miere, nici măcar pe vremea lui Dante. În interiorul Bisericii existau neînțelegeri, facțiuni, “bisericuțe”. Conflicte destul de consistente erau, de pildă, între franciscani și dominicani. Franciscanii sînt și azi un ordin călugăresc care insistă pe umilință, pe sărăcie, devotament, deschidere față de nevoile aproapelui, empatie. De cealaltă parte stăteau dominicanii, care se revendicau de la personalitatea Sfîntului Dominic, un mare luptător. Ca vrednici urmași ai săi, aveau reputația unui ordin călugăresc feroce. Ei au dat mari inchizitori, călugări militari care, cu forța pumnului și a sabiei, impuneau cuvîntul Domnului. Circula chiar o vorbă sarcastică, s-a zis că numele lor nu vine de la Sfîntul Dominic, ci de la Domini cani, “cîinii lui Dumnezeu”. Unii dintre ei firește că erau mai moderați și au insistat pe linia studiilor, au dat mari oameni de litere, teologie și filosofie. Așadar existau mari diferențe între franciscani și dominicani. Ce face Dante? El nu poate să-i ia pe unii, să-i lase pe alții. Sînt cu toții creștini, slujitori ai lui Dumnezeu, fiecare în felul lui. Iar poetul vrea să îmbrățișeze totalitatea. Așa că Sfîntul Toma, un călugăr dominican, face elogiul Sfîntului Francisc, personalitatea de referință a “adversarilor” săi ideologici. Iar apoi Bonaventura da Bagnoreggio, un franciscan, închină o laudă fierbinte Sfîntului Dominic. Iată că, prin aceste hagiografii încrucișate, se recompune sinteza credinței în cadrul Paradisului.

Cu aceasta ieșim din cele nouă ceruri și intrăm în Paradisul propriu-zis, care se află în Empireu. Aminteam de cifra 3, care structurează întreaga expediție. În al treilea volum al poemului dantesc avem trei spații de mîntuire: cerurile, Empireul și sălașul lui Dumnezeu. Sînt trei momente succesive ale viziunii. Ca să înțelegem asta, trebuie să insistăm pe un lucru fundamental: Dante nu stă pe loc! El merge înainte. Astfel încît totul este văzut din mișcare, e impregnat de dinamism, iar unul și același lucru are aspecte diferite, în momente succesive. La fel se întîmplă și cu Empireul. Sînt trei forme ale sale (iarăși cifra trei!). Întîi călătorul zărește o lumină vie, care îl orbește. Apoi se ivește în fața ochilor săi un rîu cu flăcări de aur, din care trebuie să soarbă, ca să se purifice. Și apoi vede un amfiteatru, pe care îl contemplă minuțios.

Cum descrie așadar Beatrice ansamblul Empireului, de care cei doi se apropie?

37.“Con atto e voce di spedito duce
ricominciò: «Noi siamo usciti fore
del maggior corpo al ciel ch’è pura luce:

40. luce intellettual, piena d’amore;
amor di vero ben, pien di letizia;
letizia che trascende ogni dolzore».”

“Cu ținuta și vocea de călăuză grăbită a reînceput: «Noi am ieșit din trupul mai mare la cerul ce-i pură lumină: lumină a minții, plină de iubire; iubire de adevăratul bine, plin de bucurie; bucurie ce întrece orice duioșie»” (Cîntul XXX). Iată o minunată descriere poetică. Așadar nu mai avem deloc materie în acest spațiu divin. Observați și figura stilistică predominantă, anadiploza, prin care se leagă finalul versului de începutul celui următor (pura luce / luce intellettual; piena d’amore / amor…; pien di letizia; / letizia…), pentru a marca, inclusiv stilistic, omogenitatea și puritatea ce învelesc Empireul în trei trăsături spirituale: lumina, iubirea și bucuria.

Am zis că asistăm la trei viziuni succesive ale Empireului. Mai întîi o strălucire orbitoare:

46. “Come subito lampo che discetti
li spiriti visivi, sì che priva
dall’atto l’occhio di più forti obietti,

49. così mi circunfulse luce viva
e lasciommi fasciato di tal velo
del suo fulgor, che nulla m’appariva.”

“Ca fulger brusc ce spulberă putințele vederii, încît lipsește ochiul de obiectele mai mari, astfel mi-a scăpărat în jur lumină vie și m-a lăsat cuprins în atare văl cu scînteierea sa, că nimic nu mai zăream” (Cîntul XXX). Dante și-a pierdut brusc vederea, ca după lovitura unui fulger. La apariția viziunii divine, bietele noastre simțuri pămîntești sînt copleșite, devin neputincioase. În al doilea moment, totuși, ființele privilegiate, cărora li se îngăduie hierofania, se bucură de limpezirea contururilor.

61.“E vidi lume in forma di rivera
fulvido di fulgore, intra due rive
dipinte di mirabil primavera.

64. Di tal fiumana uscìan faville vive,
e d’ogni parte si mettìen ne’ fiori,
quasi rubin che oro circunscrive.”

Cred că acestea sînt printre cele mai melodioase versuri pe care le-am citit vreodată în limba italiană. Este un admirabil joc de aliterații în “f” și “r”, prin care forma de la suprafață transpune perfecțiunea conținutului luminos, pe care poetul o are de comunicat. “Și-am văzut lumină în formă de rîu auriu de fulgerare, între două țărmuri pictate-n minunată primăvară. Din aste valuri ieșeau flăcări vii și de fiecare parte se lăsau pe flori, ca rubinul pe care aurul îl cuprinde” (Cîntul XXX).

Așadar lumina orbitoare se preschimbă într-un rîu de flăcări și aur. Putem să ne închipuim curgînd o apă strălucitoare, fierbinte, cu limbile de foc sărind afară ca peștii zburdalnici și așezîndu-se peste florile de pe țărm, la fel cum e cuprinsă o montură de giuvaer într-un inel de aur. O viziune extraordinară. De acolo, printr-un paradox al geometriei, imaginea în lungime, a apei curgătoare, se metamorfozează, devine o figură rotundă, fiindcă Dante își continuă drumul. Unul și același concept, Empireul, este văzut în al treilea mod, ca un imens amfiteatru, la candida Rosa, Roza albă, ce se desfășoară pe înălțime și cuprinde mii de jilțuri, pe care stau duhurile fericite. Abia aici, pentru prima dată, călătorului i se dă harul de-a le vedea trupește, ca-n ziua Judecății de Apoi. Pînă acum el a zărit doar contururi și lumini, dar harul său a crescut, după ce-a sorbit din rîul de foc, puterea vederii i s-a întărit și, pe îndelete, îi poate admira pe toți cei aflați acolo. 

Deasupra miraculosului trandafir zboară numeroase grupuri de îngeri, pentru a menține legătura cu Dumnezeu, ca roiurile de albine harnice, care se scufundă febril în petalele florii și apoi se înalță din nou în văzduh, către izvorul iubirii eterne.

1. “In forma dunque di candida rosa
mi si mostrava la milizia santa
che nel suo sangue Cristo fece sposa;

4. ma l’altra, che volando vede e canta
la gloria di colui che la ‘nnamora
e la bontà che la fece cotanta,

7. sì come schiera d’ape, che s’infiora
una fiata e una si ritorna
là dove suo laboro s’insapora,

10. nel gran fior discendeva che s’adorna
di tante foglie, e quindi risaliva
là dove ‘l suo amor sempre soggiorna.”

“În formă de albă roză așadar mi se-arăta armata sfîntă, pe care cu sîngele său Cristos și-a făcut-o mireasă; dar cealaltă, care zburînd vede și cîntă slava celui ce-o îndrăgostește și bunătatea ce-a făcut-o astfel, ca roiul de albine, cînd una pogoară-n flori și alta se-ntoarce acolo unde munca și-o îndulcește, în floarea mare cobora, ce se-mpodobește cu multe foi, și-apoi urca la loc unde iubirea sa mereu sălășluiește” (Cîntul XXXI). Îngerii care pendulează între Bunul Dumnezeu și Roza albă au chipul roșu (simbolul iubirii divine), aripile de aur (simbolul perfecțiunii) și înfățișarea mai albă decît zăpada (simbolul purității). Atunci cînd coboară între petalele florii, îngerii transmit pe rînd, de la un nivel la celălalt, sentimentele de pace și smerenie, pe care le-au dobîndit în zborul spre Demiurg.

La o foarte mare distanță, în vîrf, stă Sfînta Fecioară. Sub ea sînt dispuși mii de îngeri și duhuri fericite. În realitatea fizică, Dante n-ar fi putut răzbate cu privirea pînă la ea, dar în Paradis nu există atmosferă și nu există obstacole, totul îi stă în fața ochilor, deși el pricepe înălțimea și depărtarea amețitoare la care se află cu toții: imaginea divină, fără să fie de nimic împiedicată, străbate universul și ajunge pînă la fiecare om, după cum este el demn sau nu s-o primească.

Structura amfiteatrului este împărțită în două jumătăți: credincioșii în Cristos care va veni și credincioșii în Cristos care a venit. Și printre aceștia, de-o parte se află bărbații, de altă parte stau femeile. S-a comentat că situația reia ceremonialul ebraic și pe acela de la începuturile Bisericii creștine, cînd femeile stăteau separat de bărbați, în interiorul locului de cult.

Într-o parte îi avem așadar pe Adam și Moise, respectiv pe Sfînta Fecioară cu mama ei, Sfînta Ana. Dincolo, printre credincioșii în Cristos care a venit, se află Sfînta Lucia, respectiv Sfîntul Petru, Sfîntul Ioan Evanghelistul, Sfîntul Ioan Botezătorul, Sfîntul Francisc, Sfîntul Benedict, Sfîntul Augustin. Sigur că poemul nu-și propune să epuizeze lista miilor de duhuri fericite, înregistrează doar numele cele mai reprezentative, prezențele exemplare.

Dar locurile de beatitudine, în această imensă “sală a tronului” sînt distribuite, în funcție de Cristos, nu doar la stînga și la dreapta, ci și pe înălțime: la picioarele duhurilor mîntuite, într-o altă zonă și despărțiți după aceleași criterii, stau copiii inocenți din Vechiul Testament, care au murit înainte de instituirea obligației botezului, respectiv copiii botezați din Noul Testament. Rigoarea teologiei se împletește cu structura poeziei.

Cu Dante în Paradis (2)

Etichete

conferinta, Evul Mediu, explicatii, Paradisul, poezie, structura, Uniunea Scriitorilor, zbor

Al treilea ținut, la care ne referim azi, este marcat de zborul protagonistului Dante, care e preluat și însoțit de Beatrice, femeia iubită. Există două mari călăuze în Divina Comedie și despre asta s-ar putea vorbi mult. Îl avem pe Virgiliu, simbolul rațiunii omenești, al spiritului artist și creator, care-l călăuzește pe Dante în Infern și Purgatoriu. El trebuie să se oprească, spre finalul Purgatoriului, de unde îl preia Beatrice, reprezentanta grației divine. Pe ansamblu, simbolistica celor două mari călăuze a fost interpretată prin faptul că omul, prin intermediul rațiunii, al talentului artistic, poate să limiteze păcatul sau, pînă la un punct, să-l evite. Prin puterile proprii, încercînd să fim mai buni, izbutim eventual să ne diminuăm greșelile. Dar pentru a ne mîntui, pentru a ajunge în Paradis, avem nevoie de harul divin, care ni se dăruiește (sau nu), ca răspuns la credință. Rațiunea singură nu ne ajută. Asta e o trufie a omului modern, foarte răspîndită, care poate fi cumva pricepută, legată de forța rațiunii. Însă ea, lipsită de suflet, lipsită de credință, nu oferă mîntuirea.

Cum arată așadar Paradisul? La început sînt nouă ceruri succesive, pe care le străbate Dante, în zbor, condus de Beatrice. Călătorul are de depășit nouă sfere concentrice, care nu reprezintă Paradisul propriu-zis, ci sînt doar o prefigurare a sa, au o consistență ceva mai precisă. Beatrice, la un moment dat, îi explică lui Dante: eu te-am purtat prin aceste ceruri, în zbor, ca să poți înțelege ceea ce urmează. Voi, oamenii, aveți o gîndire concretă, nu pricepeți abstracțiunile. (Aici s-a vorbit despre influența Sfîntului Toma și mai ales a filosofiei aristotelice, în abordarea lui Dante. Cunoașterea noastră merge de la concret spre abstract. Mai întîi înțelegem, vedem, pipăim un lucru și apoi îl abstractizăm conceptual.) Așadar voi, oamenii, aveți o pricepere concretă. De aceea eu, Beatrice, te duc pe tine prin aceste nouă ceruri, ca să-ți faci o părere despre ceea ce va fi. Paradisul propriu-zis este de fapt în Empireu, “la candida Rosa”, cum se cheamă, Roza albă, unde găsim două categorii de “locuitori”: pe de o parte sînt îngerii, care au fost creați de Dumnezeu la începutul vremurilor și care-l slujesc (sigur, cu mențiunea că îngerii răzvrătiți au fost izgoniți de acolo, în frunte cu Lucifer, au rămas doar cei fideli), iar pe de altă parte sînt duhurile fericite, oamenii virtuoși, sfinții, care s-au ilustrat prin iubire, prin umilință, prin devotament pentru cauza credinței și au fost mîntuiți. Deci aceste două categorii le vedem acolo, stînd efectiv în Empireu, în Roza albă. Dar unde se află ea? Dante o spune și în Divina Comedie, și în Convivio. Este un loc în mintea lui Dumnezeu, abstract, care nu poate fi perceput de simțurile noastre. Se întinde peste tot. Aici este schițat deasupra, dar el, de fapt, învelește toate cerurile, le “încinge” ca o “cingătoare”. Desenul acesta este o convenție, ca să putem pricepe realitățile absconse, care depășesc gîndirea omenească.

Mai presus de toate stă Dumnezeu, creatorul întregului univers, înconjurat de nouă sfere de îngeri, care și aceia sînt dispuși ierarhic. Cel mai aproape de El, cum o vedeți în reprezentare, stau Serafimii, ce păstoresc sau conduc Primul Mobil. Apoi vin Heruvimi, Tronuri, Domnii, Virtuți, Puteri, Principate, Arhangheli și Îngeri. Aceste ierarhii angelice stăpînesc, fiecare, un anumit cer. Cei mai îndrăgiți de Dumnezeu sînt Serafimii, aflați în sfera cea mai mică. Au în grija lor Primul Mobil, așadar cea mai mică sferă de acolo își răsfrînge harul, sau puterea pe care o primește direct de la Creator, în Primul Mobil, cerul cel mai îndepărtat de Pămînt, care se învîrte cel mai repede, conține cea mai mare doză de puritate divină. Și principiul de repartizare a influențelor angelice continuă tot așa. Heruvimii “administrează” Stelele fixe, Tronurile – cerul lui Saturn, Domnii – cerul lui Jupiter, Virtuțile – cerul lui Marte, Puterile – cerul Soarelui, Principatele – cerul lui Venus, Arhanghelii – cerul lui Mercur, Îngerii (fără un nume precizat) – cerul Lunii.

În ce constă latura concretă a viziunii? Dante a fost și un fel de matematician, cînd și-a gîndit construcția. S-au publicat cercetări interesante despre numerele din Divina Comedie. Cifra 3 este predominantă și trimite firește la simbolul Sfintei Treimi, numărul perfect. Nu se putea ca poemul să nu fie structurat în jurul său. Volumele sînt în număr de trei. Fiecare conține 33 de cînturi (capitole), plus cel dintîi, introductiv. Versurile sînt dispuse cîte trei și se cheamă terține. Rimele se împletesc tot cîte trei, după modelul numit “la terza rima”. În Infern avem un prolog (rătăcirea prin pădure, cele trei animale, întîlnirea cu Virgiliu) și trei zone distincte, pe măsură ce se coboară: prima îi pedepsește pe incontinenții care au păcătuit prin exagerare, a doua îi sancționează pe violenții care nu și-au stăpînit instinctele, iar a treia, cea mai profundă, îi torturează pe înșelătorii care și-au folosit inteligența pentru a încălca voința lui Dumnezeu. Purgatoriul include un prolog (plaja unde ajung spiritele care urmează să-și expieze păcatele), Antipurgatoriul cu Valea Principilor și zona de așteptare, apoi muntele cu cele șapte cornișe, iar în vîrf se află Edenul. La fel se întîmplă în Paradis. Dante trebuie să depășească în zbor sfera focului, ca un prolog. Vin apoi cele nouă ceruri (care sînt un multiplu al lui trei), Empireul și sălașul lui Dumnezeu. Este mereu o structură de 3 x 3, precedată de o introducere.

Despre cele nouă ceruri dantești din jurul Pămîntului s-a spus că reprezintă un model astronomic, în dispunerea lor, și totodată unul astrologic, prin influența pe care ele o transmit asupra spiritelor. În parte o credem și o acceptăm rațional, pînă în ziua de azi. Constatăm procese concrete, de flux și reflux al apelor, care sînt legate de Luna plină. Implicarea unor corpuri astrale în fenomenele pămîntești este demonstrată științific. Dar interpretarea influențelor astrale asupra oamenilor și a destinului lor ține de astrologie. În Paradis avem așadar o combinație de astronomie și astrologie. Luna îndeamnă la nestatornicie. Găsim în primul cer duhuri care și-au încălcat jurămîntul monahal, constrînse de ostilitățile istorice: Piccarda și Costanza. Mercur îndeamnă la implicare: sînt duhuri active, care au acționat pentru cauza binelui public; ne întîlnim cu Împăratul Iustinian, gloriosul legislator al Imperiului Roman, sau cu Romeo di Villanova, curteanul  medieval fidel și gestionarul priceput al bunurilor seniorului său, răsplătit cu calomnii și alungat la bătrînețe. Venus, al treilea cer, îndeamnă la iubire, sub zodia zeiței respective. Găsim aici duhuri afectuoase, iar Dante stă de vorbă cu Carlo Martello, principele îndrăgit de supușii săi, față de care s-a dovedit generos, Cunizza da Romano, aristocrata cu o zbuciumată viață intimă, pocăită la senectute, și Folco din Marsilia, poetul cîntăreț al iubirii curtenești, care s-a călugărit mai apoi, devenind episcop și feroce luptător pentru cauza creștină. Soarele îndeamnă la rațiune și vom găsi duhuri înțelepte, pe nimeni altul decît pe Sfîntul Toma din Aquino, cu elogiul adus Sfîntului Francisc, sau pe Bonaventura da Bagnoreggio care aduce un elogiu Sfîntului Dominic. În cerul lui Marte, care era zeul păgîn al războiului, al acțiunii, îndemna la voință și energie, găsim duhuri luptătoare, este un celebru personaj pentru întregul poem: Cacciaguida (poate spunem două vorbe despre el imediat). Jupiter îndeamnă la justiție: avem duhuri drepte, iar sufletele se dispun în zbor, sub forma unei acvile, simbolul Imperiului, care conține mari personalități în căutarea dreptății, din lumea antică și medievală: Traian, împăratul corect și cinstit, sau Rifeu, păgînul iubitor al justiției divine în asemenea măsură, încît s-a făcut credincios înainte de creștinism. Saturn îndeamnă la meditație; avem duhuri contemplatoare, imperturbabile, cu figura Sfîntului Petru Damian, pustnicul adîncit în gînduri pioase și, apoi, în vituperări incendiare împotriva opulenței prelaților. Stelele fixe și Primul Mobil sînt ultimele, cele mai ample ceruri. Ele practic nu au un custode, un zeu care să le păstorească și nu au anumite suflete fericite, care să fie prezente acolo. În Stelele fixe apar Cristos și Sfînta Fecioară, care vin pe rînd în întîmpinarea lui Dante. Duhurile sărbătoresc triumful lui Cristos și al Sfintei Fecioare. Aici se mai întîmplă un lucru foarte interesant: Dante trebuie să dea un șir de examene. Exact ca în turnirurile medievale, cavalerul trebuie să-și dovedească meritele, să cîștige mîna domniței. Tot astfel, acela care aspiră către Dumnezeu trebuie să demonstreze că merită acest lucru. El are de trecut prin niște probe. Îl supun unor examinări – legate de credință, de speranță și de iubire –, cele trei mari personalități ale lumii creștine, care întruchipează tocmai aceste virtuți, adică Sfîntul Petru, Sfîntul Iacob și Sfîntul Ioan. Să subliniem că iubirea creștină, la carità, este un concept mai complex decît simplul amore. Amore este ceva sentimental, instinctiv. Carità este un ansamblu de atitudini, care, da, țin și de gestul reflex, dar foarte mult vizează rațiunea, logica. Atunci cînd ești caritabil, cînd ajuți pe cineva, pe un om nevoiaș, o faci pentru că înțelegi, cu mintea ta, suferința lui, și îi ești alături, cu sufletul. Așadar la carità, iubirea creștină a călătorului Dante, este examinată de Sfîntul Ioan. Apoi Primul Mobil conține sinteza virtuții lui Dumnezeu, este cerul cel mai mare și rapid; acolo se dau numeroase explicații despre îngeri și despre ordinea universului și este prefigurat Empireul.

Ce reguli avem în Paradis? Toate duhurile fericite sînt mîntuite. Dante întreabă de ce unii sînt în cerul Lunii, iar alții, de pildă, în cerul lui Venus sau al lui Saturn. Sînt ei mai nenorociți decît ceilalți? Nu, nu sînt mai urgisiți, cu toții sînt deja mîntuiți, au depășit orice chinuri posibile, din Infern sau Purgatoriu. Ce diferă la ei? Gradul de fericire. Cei care se află mai aproape de Dumnezeu, fiindcă l-au iubit mai mult, fiindcă Dumnezeu le-a permis să-l iubească mai mult, sînt mai fericiți. Vedeți că relația, pînă la urmă, este biunivocă. Îl poți iubi pe Dumnezeu, în măsura în care el ți-o permite, îți dă harul de a-l iubi. Dacă nu ai acest har, ochiul tău se închide. De aceea am stabilit și motto-ul întîlnirii noastre de azi din Matei 6, 22: “Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină”. Sigur că se înțelege, prin intermediul lui Dante, o accepțiune alegorică a acestui pasaj. Acel ochi poate percepe lumina, care reflectă virtutea purtătorului. Cu cît ești mai virtuos, cu atît ochiul tău este mai pătrunzător și stăpînești mai deplin lumina divină, care ți se înfățișează. De fapt duhurile fericite, care îi apar lui Dante în Paradis, reflectă lumina orbitoare a lui Dumnezeu însuși. Ele sînt purtătoare ale iubirii și ale luminii, cele două sînt aproape sinonime. Cei care sînt mai iubiți și îl iubesc mai mult pe Dumnezeu sînt mai luminoși. Și Dante nu-i poate vedea la început. Nu le percepe decît conturul. În aceste ceruri, el nu vede cu cine stă de vorbă. I se prezintă și își spun povestea diverse personaje, dar ele sînt de nedeslușit. Să repetăm un detaliu important: ele nu-și au locul efectiv aici. Aceste ceruri, pe care Dante le traversează, sînt ca o pregătire pentru ceea ce urmează. Toate duhurile, pe care le-am înșirat pînă acum, stau de fapt în Empireu. Ele îi ies în întîmpinare lui Dante ca să-l salute, să-i spună povestea lor și să-l îndemne să persevereze pe calea virtuții, care îi face trupul tot mai ușor și-l propulsează spre Dumnezeu.

Așadar toate duhurile sînt mîntuite, dar se bucură în mod diferit de vederea lui Dumnezeu. În funcție de asta, sînt mai mult sau mai puțin fericite. Interesant este că noi, în viața de toate zilele, ne dorim mereu ceva, invidiem pe cineva, vrem să-i ocupăm locul, să-l gonim, să ne facem culcușul acolo. În Paradis nu există invidie, nu există dorință de ameliorare, pentru că ei au atins deja perfecțiunea. Nimeni nu-și dorește un loc mai bun, cu toții sînt mulțumiți de decizia lui Dumnezeu. Sînt acolo, pe anumite poziții, nu fiindcă au optat pentru acelea, ci fiindcă le-a trasat Dumnezeu locul respectiv. Și atunci n-au ce să-și dorească altceva. Dorința lor este voința lui Dumnezeu. Sînt mulțumiți, sînt fericiți, fiindcă voința Lui este voința lor.

70. “Frate, la nostra volontà quieta
virtù di carità, che fa volerne
sol quel ch’avemo, e d’altro non ci asseta.

73. Se disiassimo esser più superne,
foran discordi li nostri disiri
dal voler di colui che qui ne cerne.”

“Frate, voinţa noastră-i potolită de virtutea harului, care ne face să vrem doar ce-avem şi de altele nu ne însetează. De-am dori să fim mai sus, nu ni s-ar potrivi dorinţa cu voia celui ce aici ne deosebeşte” (Cîntul III). Intenţia de promovare într-o poziție mai bună ar intra în contradicţie cu judecata Creatorului, care fiecăruia i-a atribuit, cu înţelepciune, locul care i se cuvine.

85. “«E ‘n la sua volontade è nostra pace:
ell’ è quel mare al qual tutto si move
ciò ch’ella cria e che natura face».

88. Chiaro mi fu allor come ogni dove
in cielo è paradiso, etsi la grazia
del sommo ben d’un modo non vi piove.”

“«Şi-n voia lui stă pacea noastră: ea-i marea în care toate curg, cele pe care el le creează şi pe care natura le face». Limpede mi-a fost atunci că totul în cer e Paradis, etsi (deși) harul binelui suprem nu picură la fel” (Cîntul III). În voinţa lui Dumnezeu stă pacea sufletelor mîntuite, care îşi ating astfel fericirea. Acolo, în voia Domnului, se adună, ca într-o mare, toate lucrurile create de el, direct sau prin intermediul naturii. Dante a înţeles fulgerător că toate locurile din Paradis asigură fericirea, deşi harul divin acţionează diferit asupra lor. Contopirea dorințelor și înțelegerea “da, acesta e locul meu și Dumnezeu știe foarte bine ce mi se cuvine, n-am ce să-mi doresc altceva”, mai ales acest sentiment stă la baza împlinirii, a echilibrului, a armoniei și a triumfului ce răzbat din întreaga expediție prin Paradis.

Duhurile mîntuite au permanent o seninătate vioaie. În Infern, Dante trebuia să se certe cu diavolii, unii i-au trîntit poarta în nas, nu l-au lăsat să treacă, aproape că au sărit să-l bată. Aici, îndată ce ele apar, duhurile fericite se bucură să-i vină în ajutor, să-i dea toate explicațiile pe care mintea lui nesățioasă le rîvnește. De unde știe el că ele se bucură, dacă nu le vede efectiv? În clipa cînd încep să-i vorbească și să-i dea răspunsurile pe care le așteaptă, ele se luminează. Cînd devin mai fericite că pot să-i fie de folos, se fac mai sclipitoare.

Cum dialoghează Dante cu toți cei care îi ies în întîmpinare? Păi nu trebuie să le spună nimic. Duhurile fericite se uită la el, dar îl văd pe Dumnezeu. Pe chipul Lui se reflectă gîndurile și intențiile călătorului. “Cum adică?” se miră Dante stupefiat, auzind că păgînii Traian și Rifeu se află în Paradis, în pofida dogmelor, care stabilesc botezul ca primă condiție a mîntuirii. Dar nu mai trebuie să-și ducă la capăt întrebarea. Acvila îi oferă toate explicațiile necesare. Așadar asistăm la un ideal de comunicare, unde nu numai că nu există polemică sau disensiune, între călător și amfitrionii săi, dar aparentele contradicții irezolvabile se soluționează ca de la sine, fără a mai fi formulate explicit. Cel din fața lui a citit pe chipul lui Dumnezeu ce anume vrea Dante să știe și a coborît din înălțimi pentru a-i da răspunsul. Este un artificiu artistic extraordinar.

Spuneam că Dante nu vede în cele nouă ceruri cu cine stă de vorbă, el zărește doar lumini, care sînt mai intense sau mai palide. Pe măsură ce urcă, lumina devine mai plină, mai orbitoare, mai greu de suportat. Dar el însuși se schimbă. Ochiul lui devine mai răzbătător, sufletul lui se purifică. Intrînd în comunicare cu aceste duhuri fericite, auzind explicațiile primite de la Beatrice, luptînd să depășească cele trei examene, de credință, de speranță, de iubire, el crește. Devine mai puternic, mai virtuos. Această virtute se canalizează în ascensiune și-l propulsează. Puritatea îl împinge în sus și ajunge în cerul următor și-n cerul următor. E interesant că el nici nu-și prea dă seama că urcă. De unde pricepe asta? O privește pe Beatrice, iar ea se face mai frumoasă. Cu cît urcă mai mult, cu atît Beatrice devine mai frumoasă, cu atît ochii ei sînt mai sclipitori și Dante înțelege că a mai trecut într-o treaptă de puritate, o fază superioară a perfecționării morale.

Această ascensiune, pe măsură ce continuă, se deplasează tot mai ușor dinspre zona concretului – la început poate că vedeam doar un om care zboară –, spre zona abstractului, a spiritualului. Ce auziți acum de la mine este aproape o barbarie, eu vă fac o descriere exactă, pe bază de desene, de picturi și miniaturi medievale, a drumului parcurs de Dante. Dar de fapt mesajul e tot mai liric, tot mai lipsit de contururi, tot mai înfășurat în lumina orbitoare. Se transformă într-o simfonie de glorie la adresa lui Dumnezeu. Iată componentele de neșters ale Paradisului: lumina și cîntecele de slavă, pe care îngerii și duhurile fericite le închină în elogierea lui Dumnezeu.

Cu Dante în Paradis (1)

Etichete

conferinta, Evul Mediu, explicatii, Paradisul, poezie, structura, Uniunea Scriitorilor, zbor

“Ochiul este lumina trupului.
Dacă ochiul tău este sănătos,
tot trupul tău va fi plin de lumină.”
(Matei, 6, 22)

Trebuie să le mulțumesc doamnei Irina Petraș și Uniunii Scriitorilor din Cluj, fiindcă au acceptat inițiativa mea de a vorbi despre Paradisul lui Dante. Am de mai mult timp acest proiect, al unui șir de conferințe despre Divina Comedie. Am pornit acum vreo zece ani cu o prezentare a Infernului, la Centrul Cultural Italian din Cluj, cu sprijinul colegei noastre Flavia Teoc. Apoi, vreo cinci ani mai tîrziu, la Beclean, cu ajutorul colegului Aurel Podaru, am susținut, în cadrul Cenaclului Saeculum, o conferință despre Purgatoriu. Venea la rînd, în ordinea în care și Dante le-a scris, Paradisul. Îmi propun azi o expunere asupra structurii lumii dantești. E vorba de lucruri complexe, poate nu ușor de înțeles pentru cititorul contemporan, mai ales cel care nu știe limba italiană, dar și cel care nu stăpînește concepte de filosofie, teologie, medievistică, informații care țin de biografia lui Dante, realitățile din Florența de-atunci. Așadar este nevoie de cineva, un mediator, care să deschidă drumurile, să inițieze publicul, să facă legătura între ceea ce există în carte și ceea ce sînt curioși cititorii să afle.

Lucrul paradoxal la Dante, pe lîngă multe altele, este această împletire dintre concret și abstract. Este o abstracțiune să descrii Infernul, Purgatoriul sau Paradisul. Nimeni n-a mers acolo, să vină înapoi și să ne spună despre ce este vorba. Sînt ținuturi ale imaginarului, ale mitologiei, ale credinței. Sînt cele trei zone unde ajung sufletele după moarte. Se creează atunci o decantare, Dumnezeu, care stă sus, ține cumpăna, ne cunoaște pe toți în profunzime, știe ce gîndim, ce facem, și ia deciziile, ne trimite acolo unde merităm. Are autoritatea de-a face asta, fiindcă El ne-a creat. Fiecare suflet a fost plăsmuit, pe rînd, unul cîte unul, de către Dumnezeu. De ce? Din iubire.

Ca o prefigurare la cele ce urmează să vă spun, constatăm azi că lumea suferă foarte mult dacă nu are parte de iubire. Sînt oameni care se sinucid pentru că au fost părăsiți și au făcut o depresie. Nu se simt iubiți, se simt trădați. Iar asta poate fi cea mai mare nefericire, mai dureroasă decît să-ți pierzi banii, sau locul de muncă. A rămîne fără persoana iubită poate fi o traumă extraordinară, de neșters. De ce? Noi o constatăm zilnic, dar poate că nu pricepem logic motivul. Explicația lui Dante este următoarea. Dumnezeu, atunci cînd a alcătuit și a modelat fiecare suflet, i-a transmis iubirea sa. Din dragoste a făcut El acest lucru. Ne-a trimis pe pămînt și noi, căutînd iubirea de toate zilele, de fapt căutăm iubirea divină. De aici dorința de a găsi o persoană, un om, un muritor, cu ajutorul căruia să refacem cumva, să redobîndim o fărîmă din acea iubire divină, care ne-a creat pe noi. Așadar universul este condus, este închegat, este plăsmuit de acest sentiment înălțător, al iubirii lui Dumnezeu pentru toate creaturile sale.

Însă la Dante avem o împletire foarte ciudată, între concepte abstracte, realități imaginare, fanteziste, filosofice, teologice și, pe de altă parte, aspecte concrete. A merge pe lumea cealaltă, pentru călătorul Dante, este un lucru precis. Și să fie limpede că acum mă refer la personajul din poem. Fiindcă una e autorul Dante, cu un traseu biografic stabilit, despre care știm că s-a născut la Florența, în 1265, s-a implicat în politica vremii, a fost exilat pe nedrept și a murit la Ravenna, în 1321. Dar mai este și eroul principal Dante, care parcurge acest traseu supranatural și ne relatează ce-a văzut. Protagonistul se confruntă cu lucruri concrete, cu obstacole, cu diavoli din Infern, care îl fugăresc, cu monștri care nu-i permit să treacă. El sau Virgiliu, călăuza sa, trebuie să se certe cu ei, să-i convingă. Apoi urcă în Purgatoriu. Acolo lucrurile se mai calmează, în conflictualitatea lor, dar tot nu-i este ușor. Trebuie să se cațere pe un munte.

Vă amintiți că în Infern se coboară într-o prăpastie. Cu cît se merge în jos, cu atît pîlnia se strîmtorează. Structura cosmologică a Divinei Comedii urmează un model ptolemeic, care punea Pămîntul în centrul universului. Ulterior savanții au constatat că lucrurile nu stau chiar așa. Dar în Evul Mediu asta se credea. Personajul Dante, condus de Virgiliu, coboară treptat, pînă ajunge în centrul globului pămîntesc, unde se află supremul diavol răzvrătit, care a fost gonit de Dumnezeu din Paradis și a căzut aici, s-a înțepenit și ține toate păcatele pe umerii săi. Infernul s-a creat prin prăbușirea lui Lucifer. Totul este foarte concret. Este un mit inventat de Dante, acesta, cu Lucifer care a săpat în cădere o groapă imensă.

Și ce se întîmplă cu pămîntul dislocat? El nu dispare, nu se evaporă. Noi, dacă săpăm o groapă în grădină, trebuie să punem undeva tot materialul extras. Dante spune că pămîntul s-a retras îngrozit, văzînd acel monstru oribil, și a ieșit pe partea cealaltă a globului, a creat un morman uriaș. Acela va fi muntele Purgatoriului, unde Dante ajunge, condus de Virgiliu, călăuza sa și poetul său model. Cei doi încep ascensiunea. În Infern el a coborît, a cunoscut succesiv toate păcatele, pe cei mai mari păcătoși ai vremii sale, ai Antichității, din literatură, din cultură, din istorie, din spațiul public. Ajunge în Purgatoriu și începe să urce. Și aici traseul este foarte concret. Iată paradoxul despre care vorbeam: sîntem într-un tărîm imaginar (cine a mai umblat prin Purgatoriu?), însă poetul ni-l descrie cu precizie. Sînt numărați pașii. Cît merge protagonistul pentru a ajunge undeva? Cît timp trece, pînă să parcurgă o cornișă a Purgatoriului? Pe marginea muntelui se urcă roată, sînt șapte cornișe. Cîte zile îi trebuie? Atunci cînd ajunge la poarta Purgatoriului, călătorul este așteptat de un înger, care îi trasează șapte litere “P” pe frunte (simbolul celor șapte păcate). Iar cînd pătrunde pe cele șapte cornișe, la fiecare intrare îl așteaptă un înger gardian, care îi recunoaște penitența îndeplinită și îi șterge un “P”. El își continuă drumul. Iată un alt detaliu ciudat. În viața reală, cînd urci pe un munte, la început îți este ușor, apoi devine tot mai greu și puțini ajung pînă în vîrf. În Purgatoriu e invers: se începe foarte greu, este anevoios să pornești pe drumul purificării, păcatul este infinit mai tentant, mai atrăgător. Trebuie să ai multă perseverență, însă dacă mergi înainte pe calea aceasta, îți asumi dificultățile, sacrificiile, ascensiunea devine apoi, succesiv, tot mai lipsită de efort, tu însuți devii mai ușor, te simți absolvit de păcate. Te ridici pe muntele Purgatoriului, care are chiar în vîrf Edenul, sau Paradisul Pămîntesc, locul unde, cum ni se spune în Geneză, Dumnezeu a creat primul om, pe Adam, și apoi pe Eva, unde ei au păcătuit și de unde au fost izgoniți.

Dante avansează spre vîrful Purgatoriului și își pierde treptat greutatea trupească. Nu trebuie să ne mire că, după ce și-a încheiat penitența, i s-au iertat păcatele și a ieșit din Purgatoriu, în urma unor procese de abluțiune (el se scaldă în două rîuri, Lete și Eunoe, care-i spală păcatele, din care chiar soarbe, pentru a-și uita greșelile) devine ușor ca o pană și începe să zboare.

Dacă vedem un om zburînd, așa, de la sine, ne poate părea ciudat. Dar explicația se leagă de ceea ce v-am spus adineaori. Noi sîntem creaturi ale lui Dumnezeu. El ne-a creat din iubire și tendința noastră principală este să regăsim acea iubire. Și atunci iubirea divină acționează asupra oamenilor puri, curați, ca un fel de magnet și îi atrage în zbor. Nu putem să ne apropiem de El, așa cum sîntem, fiindcă ne căutăm tot felul de mărunțișuri pe pămînt, ne împiedicăm în tot felul de păcate, de infracțiuni jalnice. Dar dacă avem puterea de-a ne purifica – aceasta este teoria din Divina Comedie –, trupurile noastre își vor pierde greutatea, nu vom mai tinde spre Pămînt, ci spre Paradis, către Dumnezeu.

Conferință despre Dante

Etichete

conferinta, Dante, Paradisul

Cum să faci dintr-un hitlerist cetăţean de onoare? Cazul Vintilă Horia

Etichete

Chisinau, conferinta, Holocaust, interbelic, istorie, literatura, nazism, politica, Vintilă Horia

Mă bucur că am două motive să fiu la Chişinău. Mai întîi această conferinţă, la care particip a treia oară personal şi a patra oară cu reflecţii şi intervenţii, pe care le propun estimării dumneavoastră. Un alt motiv, la fel de important pentru mine sufleteşte, este că iarăşi mi s-a publicat aici, la Chişinău, o carte şi sper să mergem înainte cu colaborările, în aceeaşi formulă plăcută şi utilă pentru toată lumea.

Mi-am propus să respect orientarea conferinţei noastre, care vorbeşte despre “Timpuri şi spaţii ale memoriei europene”. Doresc să abordez, în cele ce urmează, o problemă legată de o figură disputată a culturii române, anume Vintilă Horia, de la naşterea căruia s-au împlinit nu demult o sută de ani. Se pare că nu au fost destui pentru a limpezi lucrurile. Dezbaterile continuă pe mai multe paliere, nu doar culturale. Voi încerca, în prima parte, să punctez, la modul foarte obiectiv, cîteva date precise. Vintilă Horia, încă din prima tinereţe, după împlinirea vîrstei de douăzeci de ani, a înţeles să-şi facă un drum, o carieră, aderînd la o grupare politică pe vremea aceea clar antisemită. El şi-a marcat adeziunea la grupul A.C. Cuza-Nichifor Crainic, din perioada anilor ‘30, printr-o serie întreagă de texte în presă. A fost ideologul principal al ziarului Sfarmă Piatră, care era unul din purtătorii de cuvînt ai mesajului antieuropean, nedemocratic, pronazism, pro-Hitler, prorăzboi. Dincolo de orientarea generală, însă, Vintilă Horia a ştiut să-şi proporţioneze atent direcţiile de propagandă. În prima parte a activităţii sale a fost fascist, în favoarea lui Benito Mussolini. Nu neapărat asta frapează, fiindcă mulţi intelectuali ai vremii au înţeles să-şi croiască drumul astfel. Dar ne uimeşte dăruirea lui emoţională. Ieri se amintea, în cadrul acestei conferinţe, un pasaj din N. Steinhardt, care spunea că, dacă tot trebuie să te aserveşti, să iei din ciorbalîc, măcar fă-o cu linguriţa, nu cu polonicul. Vintilă Horia a făcut-o din păcate cu polonicul, deşi nu era obligat. Nu eram în comunism, unde compromisul devenise aproape inevitabil, dacă doreai să-ţi faci un drum în cultură, să publici, să devii cunoscut.

Iată nişte pasaje. “E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent şi nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrşită realizare artistică… Ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală. Să nu se uite că acel ce conduce destinele Romei a fost, cîndva, un filosof, un romancier şi un poet… Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei… Spuneam la început că fascismul e o operă de artă, o nouă renaştere italiană. Şi nu se poate să nu fie aşa, de vreme ce acel ce a creat-o e artistul cel mai genial, născut din fruntea de azur a Romei eterne” (1937). Un alt pasaj: “Apariţia lui Benito Mussolini este un eveniment epocal” (oct. 1937). La scurt timp după aceste elogii, alături de multe altele, Vintilă Horia a primit postul de ataşat de presă la Legaţia României de la Roma, în Italia.

Ulterior, cu răsturnările politice din ţară, vin la putere legionarii. Trebuie să subliniez foarte insistent că Vintilă Horia nu a fost legionar. “Cuziştii”, simpatizanţii lui A.C. Cuza-Nichifor Crainic, erau adversari înverşunaţi ai legionarilor. Dar asta nu-i făcea democraţi! O asemenea situaţie tulbure e totuşi simplu de explicat, dacă o abordăm raţional. Era o perioadă în care grupările fasciste, naţionaliste, de extremă dreapta, se concurau, se încălecau. Toate îşi disputau, cu mici nuanţe, aceeaşi zonă antisemită. Una era gruparea lui A.C. Cuza-Nichifor Crainic, alta era cea a legionarilor, alta a ajuns apoi cea a mareşalului Antonescu, într-o formulă instituţional-statalizată. Ei erau adversari, deşi concurau pe aceeaşi felie ideologică. Acest aspect este foarte important de subliniat.

Aşadar vin legionarii la putere şi-l destituie pe Vintilă Horia din postul diplomatic. El este o victimă a legionarilor – dacă e să punem şi puţină ironie în această prezentare. Este destituit, se întoarce în ţară şi devine un admirator al lui Hitler. Se pare că era mai rentabil. Cîteva citate despre părerea lui Vintilă Horia pe tema respectivă. “Adolf Hitler e o genială minte politică” (afirmă el la 2 februarie 1941). “Führerul a aşezat armata şi poporul german în fruntea capitolelor eroice ale lumii moderne” (scrie el la 27 februarie 1941). “Adolf Hitler şi nu Napoleon este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European” (ne comunică el la 5 iulie 1941). “Naţional-socialismul este asemănător, ca forţă şi ca întindere, religiei în Evul Mediu şi artei în timpul Renaşterii” (ne asigură el la 17 decembrie 1941).

La cîteva zile după Pogromul de la Iaşi, apare Vintilă Horia pe prima pagină a ziarului Sfarmă Piatră şi justifică măcelul, aruncînd vina asupra evreilor care au fost masacraţi. “Revoluţia mondială pe care o clamează cu furie purtătorii de cuvînt ai comunismului nu e de fapt decît trambulina supremă a unei universale dictaturi evreieşti. (…) Peste cîteva săptămîni Radio Moscova, deasupra căreia va flutura alt steag, va răspîndi pe căile aerului o formulă care va suna astfel: «Creştini din toate ţările, uniţi-vă!». Şi lumea va redeveni liberă, pentru că Izrael va înceta să existe” (asta e din 2 iulie 1941). Alte notaţii în aceeaşi direcţie: “Israel voia să-şi facă o bogată patrie în România” (este un articol intitulat De ce tineretul României a fost şi este antisemit, din 16 aprilie 1941). Un alt citat: “Curentele semite au aruncat Occidentul în decadenţă” (afirmă scriitorul într-un articol din 9 iunie 1941).

Vintilă Horia este un mare adversar al ideii înseşi de democraţie, după cum rezultă din cîteva pasaje elocvente. “Ne zvîrcolim în democraţie ca într-o ţeapă pe care ne-am pregătit-o singuri” (4 februarie 1937). Alt citat: “Nu vom reuşi să fim români decît rupînd legăturile cu democraţia” (crede el la aceeaşi dată). Un alt pasaj: “Ţara dispreţuieşte pe toţi reprezentanţii democraţiei, indiferent de valoarea lor” (afirmă el la 11 noiembrie 1937). Şi mai pe şleau: “Democraţia este inutilă” (o spune la 18 martie 1937).

Dar Vintilă Horia are şi spirite tutelare. Cel mai semnificativ este Ion Antonescu, pe vremea aceea conducătorul statului. “Generalul Antonescu a integrat România în ritmul Europei Noi” (zice el la 19 mai 1941). “România şi-a regăsit destinul prin fapta generalului Antonescu” (aflăm de la el în 7 mai 1941). “Prin Antonescu, România a căpătat încrederea Reich-ului” (o mare calitate, pusă în lumină la 13 martie 1941). “Salvarea nu ne poate veni decît de la Antonescu – singurul român nepătat şi bun” (13 martie 1941). Un alt pasaj: “Portretul [lui Ion Antonescu] să-l punem la icoana sufletelor noastre” (se presară şi o conotaţie religioasă peste adoraţia politică, la 28 ianuarie 1941). În urma militantismului fierbinte, Vintilă Horia a fost răsplătit cu postul de ataşat de presă la Consulatul României de la Viena.

Războiul mondial s-a încheiat. Ştim care a fost deznodămîntul său. În 1946 Vintilă Horia a fost judecat, în absenţă, pentru că “a contribuit la realizarea scopurilor politice ale hitlerismului în România”. Puteţi estima şi dumneavoastră adecvarea sentinţei, din citatele pe care tocmai le-aţi auzit şi care sînt nici a zecea parte din cîte există. (Ca o paranteză, articolele acestea îngrozitoare, din presa politică de-atunci, le-am văzut cu ochii mei. Ele cantitativ sînt cam între 50 şi 100. La un moment dat m-am gîndit să le aduc şi să le proiectez aici, pe ecran mare, ca să aveţi un contact vizual cu subiectul prezentării mele. Dar aş fi consumat un timp mai extins decît cel care îmi era alocat.)

Aşadar scriitorul este judecat, la fel ca alţi criminali de război, din Occident sau din România, şi este condamnat la detenţie pe viaţă. Se refugiază însă în Europa occidentală – nu se mai întoarce niciodată în România –, iar apoi în Argentina, care ştim că a devenit paradisul naziştilor fugiţi din vestul Europei, unde nu mai erau în siguranţă. Şi acolo începuseră procesele şi condamnările foştilor nazişti. Vă reamintesc că, pe lîngă activitatea de ziarist extremist, Vintilă Horia este şi scriitor de ficţiune. Astfel că, lovitură de scenă, romanul său Dumnezeu s-a născut în exil a primit în 1960 Premiul Goncourt la Paris. Sînt dovezi certe, care au fost publicate, că s-au implicat foarte insistent Securitatea din România şi Partidul Comunist pentru a bloca festivitatea. Au fost trimişi mesageri cu fotocopii, cu texte din presa de odinioară, cu lucruri care existau efectiv. S-a creat un scandal enorm la Paris, astfel încît Vintilă Horia a fost determinat să renunţe el însuşi la primirea premiului.

Lucrurile merg înainte. Nu vreau să fiu excesiv de amănunţit. E de ajuns să spun că după 1989 şi după moartea lui din 1992, diverse grupuri de presiune, de intelectuali, de lideri de opinie publică s-au mobilizat pentru a-l reabilita pe Vintilă Horia. Au fost diverse mesaje colective şi scrisori deschise, către Preşedinţia României, către Primul-Ministru, către Academia Română. Unul în 2006-2007, altul chiar recent. Eu am intervenit, fiindcă văzusem textele sale publicate în presa de odinioară şi ştiam că nu e vorba de un neadevăr, sau de o calomnie care i se punea pe nedrept în cîrcă. Am redactat o scrisoare către Guvernul României – încă din 2007, imediat după iniţiativa de reabilitare a imaginii sale publice, promovată de teleasta Marilena Rotaru – şi am trimis-o de asemeni la Preşedinţie, la Cotroceni. S-a blocat atunci o tentativă de recuperare oficială a lui Vintilă Horia. Povestea a reînceput acum, cînd se sărbătoreşte centenarul naşterii scriitorului. Din nou, cu trei săptămîni în urmă, i-am adresat o scrisoare deschisă Primului-Ministru Dacian Cioloş, semnalînd cu citate ample despre cine este vorba. De data asta am fost sprijinit şi de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel”, care de asemeni s-a implicat. Trebuie precizat că Vintilă Horia a primit în decembrie 2015 cetăţenia de onoare a oraşului Segarcea, unde el s-a născut. La intervenţia oficială a Institutului guvernamental “Elie Wiesel”, acest titlu onorific a fost retras, cîteva luni mai tîrziu. În ce bază? Vă reamintesc că în România există Legea 217/2015, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. Prevalîndu-se de această lege, Institutul a solicitat să i se retragă lui Vintilă Horia titlul de cetăţean de onoare – ceea ce s-a şi realizat. Totuşi, în ciuda situaţiei oficiale, cu puţine săptămîni în urmă, celălalt institut al guvernului României – trebuie spus că sînt două, primul înfiinţat este cel pentru studierea Holocaustului, iar al doilea este IICCMER, pentru studierea crimelor comunismului şi memoria exilului românesc – s-a implicat într-un ceremonial de comemorare omagială a personalităţii lui Vintilă Horia. Fapt care a dus iarăşi la reacţii de presă. Aşadar este o realitate nu doar culturală, ci de asemeni politică şi socială, care iradiază şi e de-o maximă actualitate, deşi ne referim la anii ‘30 şi ‘40. Dar este şi o problemă de etică publică, pînă la urmă, care merită examinată cu toată atenţia.

Dacă îmi permiteţi să le înşir foarte repede, am stat şi m-am gîndit ce motive ar exista, pentru nişte intelectuali de bună condiţie profesională şi de reputaţie publică să se solidarizeze cu Vintilă Horia azi. Trec peste faptul că unii poate nu ştiu despre cine este vorba şi nu au informaţii precise, pe bază de citate. Sau unii văd citatele şi nu le cred. Mergem pe ipoteza că avem de-a face cu oameni informaţi. Am reţinut, foarte rapid, cîteva eventuale motive de adeziune la cauza unui hitlerist.

Unii poate că percep greşit situaţia faptelor şi a culpabilităţilor. Actul de justiţie pare o agresiune. Vintilă Horia pare atacat şi denigrat – cînd de fapt asistăm la o repunere în ordine cronologică a lucrurilor. El a fost cel care, prin activitatea sa, a susţinut şi a contribuit la o politică statală agresivă, care a dus la moartea cîtorva sute de mii de oameni doar în România. Iar la nivel internaţional, cînd vorbim despre Holocaust, ne gîndim chiar la milioane de oameni. Aşadar nu Vintilă Horia este victima, să ne înţelegem foarte clar! Dacă, în ziua de azi, un judecător trimite un infractor după gratii, a-l compătimi pe acel infractor – pentru că a fost agresat – pare distonant. Putem să vorbim, să nuanţăm, să dezbatem: de ce a fost condamnat la doi ani, de ce nu la un an, de ce nu i s-a dat cu suspendare? Dar pedepsirea unui infractor intră în ordinea de drept a eticii publice.

Un alt motiv: ar putea să existe o lipsă de empatie faţă de victimele Holocaustului. Am luat şi acest aspect în considerare. Unii poate se gîndesc că a fost ceva demult, o nenorocire care i s-a întîmplat altei etnii. Sau poate că unii din etnia mea au participat la executarea unei asemenea monstruozităţi. Şi atunci nu îmi cade bine s-o recunosc. Românii au avut contribuţia lor la implementarea Holocaustului. Asta deja este un adevăr de natură publică, recunoscut în mod oficial de statul român şi de doi preşedinţi ai României. Ca să nu fie nici o ambiguitate, o spun la fel de apăsat, Ungaria a avut un rol foarte grav în exterminarea evreilor chiar la Cluj, oraşul în care eu locuiesc. Evreii de acolo au fost transportaţi la Auschwitz şi circa 90% dintre ei au murit în Holocaust. Un lucru absolut îngrozitor! Şi România, şi Ungaria, şi alte state europene şi-au avut contribuţia incontestabilă. Aşadar solidarizarea cu propria etnie ar putea fi un obstacol în admiterea faptului istoric.

O altă motivaţie ar sta în gîndirea de tip ideologic. Dreapta condamnă doar stînga şi invers. Dacă sînt un intelectual de stînga, mă simt deranjat de fascişti, de legionari. Dacă sînt un scriitor de dreapta, sînt stingherit doar de cei care au răspîndit comunismul. Eu cred totuşi că judecata intelectuală trebuie să evolueze pe nişte parametri de etică publică şi doar apoi pe baze ideologice. De ideologie să ne folosim pentru a ne atinge scopurile politice, dar nu pentru a impune adevărurile istorice.

În aceeaşi ordine a lucrurilor am constatat că, pentru prima oară, s-au situat pe poziţii conflictuale cele două institute de profil ale Guvernului României. Adică IICCMER a girat o comemorare a lui Vintilă Horia şi, pe de altă parte, Institutul “Elie Wiesel” a protestat împotriva reabilitării lui Vintilă Horia. Este o situaţie paradoxală, pentru că ambele institute au fost gîndite şi sînt destinate să se implice în clarificarea problemelor istorice, fiecare pe zona sa de acţiune. Cum s-a ajuns la această situaţie tensionată? Prin faptul că unul dintre ele, respectiv IICCMER, a înţeles să contribuie la recuperarea, la reabilitarea unui agent, a unei personalităţi care se afla în vizorul celuilalt institut. S-a creat o intersectare de atribuţii.

Închei înşirînd foarte rapid cîteva strategii, prin care adepţii lui Vintilă Horia au înţeles să-i sară în apărare. Unii au subliniat că a fost anticomunist şi de aceea îl elogiază. Însă a fi anticomunist nu este suficient pentru a fi inocent şi public frecventabil. Hitler a fost un foarte mare anticomunist. Dar nimeni nu i-ar face pentru asta o statuie în Germania şi nu i-ar da titlul de cetăţean de onoare, în vreun oraş german. A fi anticomunist nu e suficient pentru a fi onorabil şi onorat.

Alţii – chiar Monica Lovinescu, de pildă, un intelectual cu excelentă consistenţă publică –, încă din 1960, au sărit ca arşi că Vintilă Horia nu a fost legionar. Cei care îi critică extremismul ar comite aşadar o mare nedreptate. Aici este vorba de cunoscuta stratagemă a “luptei cu umbra”. Se inventează o temă şi se combate viguros ceva ce nu există. Da, aşa este! Vintilă Horia n-a fost legionar! Cine-i reproşează că ar fi fost legionar, se înşală. N-a fost legionar. El a fost hitlerist şi a fost un adversar politic de moment al legionarilor.

Un alt argument pentru reabilitarea lui Vintilă Horia ţine de ideea că el a fost o ţintă a Securităţii, poliţia politică a comunismului. Observaţia este, în detaliul ei, corectă. Dar asta încă nu-l face demn de reabilitare pe propagandistul nazist de odinioară. Atacurile securiste, în mare măsură, se sprijineau pe texte reale, pe care le-am văzut cu ochii mei în bibliotecă.

Alţii se apucă să aprecieze sentinţa care l-a condamnat şi care ar fi fost incorectă. Aceştia îşi întorc privirea de la inculpat la completul de judecată. Ei judecă instanţa. Tribunale antifasciste au existat în Occident, au existat în Estul Europei. Poate că n-au fost mereu impecabile, poate că n-au fost mereu ireproşabile. Dar intenţia de pedepsire a hitleriştilor a fost aceeaşi, în ambele jumătăţi ale Europei.

Unii exagerează, cu bună ştiinţă, pentru a stîrni mila publicului. Îl compătimesc pe Vintilă Horia fiindcă a fost condamnat la moarte. Nu, nu a fost condamnat la moarte! El a trăit bine mersi în Occident. S-a bucurat de onoruri acolo şi nu trebuie compătimit în mod exagerat aici.

Nu în ultimul rînd, există sofismul valorii literare, extinse globalist. Vintilă Horia este un mare scriitor, alături de alţi extremişti de dreapta. Dacă ne legăm de el, ce ne facem cu Mircea Eliade? cu Cioran? cu Ţuţea? cu Noica? Ajungem oare să desfiinţăm toată cultura română?! Se merge pe strategia aceasta a bulgărelui de zăpadă. Mai bine să nu răscolim trecutul, fiindcă se va stîrni avalanşa. Asistăm aici la o viclenie evidentă. Intelectualii numiţi – sau alţii ca ei – pot fi citiţi, pot fi comentaţi, pot fi disecaţi în creaţia lor artistică. Unii dintre ei, însă, dacă au fost condamnaţi de tribunale, nu pot fi elogiaţi în public. Vă repet că legea 217/2015 nu permite să se ridice statui, să se confere titluri de cetăţean de onoare şi nume de străzi unor criminali. Sau unor complici ai criminalilor de război.

Acestea sînt lucrurile legate de Vintilă Horia. Am încercat să le comprim într-un discurs tranzitiv, pe bază de probe şi să sintetizez o dezbatere extrem de amplă şi uneori derutantă. Eu sînt convins că atunci cînd cunoaştem nucleul, conceptul, ne descurcăm apoi cu manifestările lui fenomenale. Există un proverb: dacă stăpîneşti lucrurile, cuvintele vor urma. Dacă ştim cum arată situaţia în realitate, vom putea să cîntărim corect dezbaterile, polemicile, disputele din spaţiul public legate de figura lui Vintilă Horia. Vă mulţumesc pentru atenţie.

(Prezentare la conferinţa internaţională “Geografii mentale:
timpuri şi spaţii ale memoriei europene”,
organizată la Chişinău de Universitatea de Stat din Moldova
27-28 mai 2016)