Parliamo italiano!

Etichete

doctorat, festivitate, impostura, Italia, italofon, limba italiana, masterat, plagiat, Victor Ponta

În fruntea listei cu personalități recent premiate de Ambasada Italiei din București cu legitimația de italofon, care atestă “profunda cunoștință a limbii și culturii italiene”, îl găsim pe Victor Viorel Ponta – Primo Ministro di Romania.

Situația este în măsură să ne surprindă. Omul era deja acuzat, din toate direcțiile, că și-a plagiat teza de doctorat. De parcă asta n-ar fi fost de-ajuns, acum doi ani izbucnise un scandal și cu masteratul. V.V.P. își trecuse în autobiografie titlul de master, obținut la Universitatea din Catania. Pe valul anchetelor de presă, președintele respectivei instituții italiene a declarat-o limpede: “pot să vă confirm că Victor Ponta nu a fost niciodată masterand la Universitatea noastră”.

Delicata situație a fost disecată de mama primului-ministru, în februarie 2013, într-o emisiune de la Antena 3. Ea a ținut să ne comunice că masteratul din Catania există bine mersi și-a fost obținut de talentata progenitură printr-un miracol lingvistic: “lucrarea şi-a susţinut-o în italiană deşi nu ştia limba, dar s-a străduit să înveţe toată lucrarea în italiană”. O asemenea metodă de exprimare într-o limbă străină pe care, deși n-o cunoști, o înveți pe de rost, eu n-am mai pomenit.

Nu știu în ce idiom a mulțumit politicianul pentru legitimația de italofon, la festivitatea de la ambasadă. Sper doar că nu s-au produs gafe diplomatice și n-a fost invitat la microfon cu formula: prego, dottor Ponta.

Reclame

O lege pentru liniştea mea

Etichete

lege, neghiobie, plagiat, Victor Ponta

Nu cu multă vreme în urmă, Karl-Theodor zu Guttenberg, pe atunci Ministru al Apărării în Germania, a fost dovedit că şi-a plagiat doctoratul şi, în mod operativ, a demisionat din funcţie. Lîngă noi, Schmitt Pál, pe atunci Preşedintele Ungariei, s-a confruntat cu aceeaşi acuzaţie de plagiat în lucrarea sa de doctorat şi, mai de voie, de nevoie, şi-a înaintat demisia “de onoare”. Primul-ministru al României, Victor Ponta, a fost acuzat de presa internaţională că şi-a plagiat teza de doctorat. În urma unei expertize ştiinţifice, situaţia a fost confirmată în 2012 de Universitatea din Bucureşti şi de forul de specialitate în domeniu: Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU). În loc să demisioneze, cum au făcut colegii săi din politica europeană, al nostru, ca bradu’, a-nceput răfuiala cu comitetele de specialişti din subordine, pe care ba le-a dizolvat, ba le-a diluat, pînă cînd i-au dat lui o decizie pe plac.

Politicianul român şi-a continuat vijelios marşul prin străchini. După eşecul de la prezidenţiale (alţi plagiatori au coborît, al nostru măcar n-a urcat), V. Ponta i-a adresat o scrisoare rectorului Universităţii Bucureşti, prin care îi notifica (!) renunţarea la titlul de doctor. Rectorul a trimis mai departe misiva către Ministerul Educaţiei, solicitînd în mod firesc revocarea diplomei. Întrucît măsura echivala cu o sancţiune şi cu recunoaşterea oficială a infracţiunii, ministrul a inventat soluţia de-a se modifica legea educaţiei. Astfel s-a ajuns azi la o ordonanţă de urgenţă măcar bizară, de nu cumva hilară: cei ce-au căpătat titlul ştiinţific de doctor pot să renunţe la el.

Aştept cu interes ordonanţa de urgenţă prin care toţi cei care au fost prim-miniştri ai României şi şi-au numărat ouăle în localitatea Cornu au dreptul să restituie bibelourile chinezeşti pe care le-au primit ca mită. Sau ordonanţa de urgenţă prin care toţi cei care au fost preşedinţi ai României şi-au chemat minerii la Bucureşti pentru a ciomăgi populaţia civilă au dreptul să le mulţumească oficial mardeiaşilor.

Vorba lui Romain Gary: “Legea e făcută pentru a-i apăra pe oamenii care au ceva de apărat împotriva celorlalţi”.

Pinocchio în acţiune (2)

Etichete

candidatura, minciuni, plagiat, politica, scandal, sofisme, Victor Ponta

Minciuna directă, flagrantă, e destinată să-l ia de piept pe ascultător şi să-l lase perplex. E cazul afirmaţiei că Ponta a plătit politic (şi moral!) pentru plagiatul său. Să ne amintim cîteva situaţii asemănătoare. Ministrul Apărării din Germania, Karl-Theodor zu Guttenberg, a fost acuzat că şi-a plagiat teza doctorală, iar la scurt timp politicianul cu perspective a fost nevoit să demisioneze, să dispară de pe scena publică. Preşedintele în exerciţiu al Ungariei, Schmitt Pál, a fost dovedit că şi-a plagiat doctoratul şi, după o serie de eschive, s-a retras din funcţiile statale. În plan autohton, miniştrii Mang şi Dumitrescu au plecat de la Educaţie, după acuzaţiile de plagiat. Singur Victor Ponta a rămas neclintit la şefia partidului şi a guvernului, pregătindu-şi chiar ascensiunea, printr-o nouă candidatură. Care a fost, prin urmare, “plata politică” (şi morală!) pentru greşeala făptuită “în urmă cu 16 ani”?

În realitate Ponta n-a formulat niciodată scuze publice pentru grava fraudă ştiinţifică şi etică pe care a comis-o. El n-a renunţat în mod limpede şi neechivoc la titlul academic obţinut prin înşelăciune. Nu şi-a retras cărţile plagiate de pe piaţă, să le dea la topit. După o tăcere de doi ani pe acest subiect – combinată cu manevre de culise pentru “rezolvarea” situaţiei –, iese acum la suprafaţă cu un şir de viclenii. “O parte a opiniei publice mă consideră vinovat” reprezintă o strategie de focusare a adevărului. În fapt eroarea sa stigmatizantă, amplu mediatizată de cele mai prestigioase mijloace de informare, l-a aruncat pe primul-ministru român în penumbra internaţională. Din stirpea unui Adrian Severin (politician european care a fost filmat în timp ce primea avantaje necuvenite, dar care a refuzat cu obstinaţie să demisioneze pînă cînd i-a expirat mandatul), performanţa externă a lui Victor Ponta frizează penibilul, din cauza lipsei de credibilitate etică.

Probabil consilierii de imagine i-au recomandat acum să recurgă la sofismul ad misericordiam, să caute adeziunea electoratului prin stîrnirea milei pentru situaţia sa tristă (“M-a afectat foarte tare, aş minţi să spun că nu m-a afectat tot acest scandal şi acuzaţia aceasta repetată”). Omul e mîhnit, ar fi bine să-l votăm. După o escrocherie, altă viclenie. După o şmecherie, altă pungăşie. Aşa se construieşte o carieră de politician, urcîndu-se treptele duplicităţii şi ale contrafacerii. Pînă cînd?

Pinocchio în acţiune (1)

Etichete

candidatura, minciuni, plagiat, politica, scandal, sofisme, Victor Ponta

S-au împlinit doi ani de cînd premierul Victor Ponta a fost acuzat de prestigioasele publicaţii Nature şi Frankfurter Allgemeine Zeitung că şi-a plagiat teza de doctorat. Informaţia a fost reluată pe tot globul de Agenţia Reuters, Agenţia France Presse, Agenţia Associated Press, El Mundo, Washington Post, The Guardian, Global Post, Le Figaro, Chicago Tribune, Radio Kossuth Budapesta, ba chiar şi de portalul nigerian PM News. În acest răstimp s-a succedat o serie de frămîntări politico-ştiinţifice, pe faţă sau prin culise. Chestionat la Bruxelles asupra situaţiei sale, Ponta le-a declarat în iunie 2012 ziariştilor spanioli că va demisiona dacă se dovedeşte că a plagiat. În paralel subordonatul lui, antologicul Liviu Pop, desfiinţa Consiliul Naţional de Etică, doar cu cîteva ore înainte ca acesta să se pronunţe; schimba componenţa Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor Universitare, care tocmai voia să constate plagiatul. Decanul Facultăţii de Drept îşi prezenta subit demisia, ceea ce n-a împiedicat Universitatea din Bucureşti să declare public stabilirea şi reprobarea plagiatului.

Pregătindu-şi terenul pentru alegerile prezidenţiale, alaltăieri pricinaşul şi-a recunoscut strategic isprăvile ştiinţifice. E o premieră care merită consemnată. Ce-a avut de zis? “Eu am o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care mă absolvă de această acuzaţie. Mai mult decît atît nu pot decît să mă duc, nu ştiu, la Tribunalul de la Haga. Deci, strict instituţional acesta este răspunsul meu.” De fapt ICCJ a decis în luna martie că Victor Ponta nu va fi urmărit penal pentru fapta sa, nicidecum că ea nu s-ar fi produs, ori că făptaşul ar fi inocent. Argumentaţia politicianului a continuat: “Al doilea răspuns, care e cu caracter personal: sunt acuzat de ceva ce am făcut rău, am greşit în urmă cu 16 ani. Dacă omoram pe cineva, după 16 ani cred că eram pus în libertate. Cred că am plătit preţul politic, moral. M-a afectat foarte tare, aş minţi să spun că nu m-a afectat tot acest scandal şi acuzaţia aceasta repetată. Am o întrebare: cam cîte zeci de ani trebuie să plătesc pentru ceva ce, sigur, justiţia a zis că sunt nevinovat, dar o parte a opiniei publice mă consideră vinovat?”

O frecventă viclenie de argumentaţie aruncă în desuetudine faptele incomode care sînt dezbătute, pentru a le goli de semnificaţie. “Am greşit în urmă cu 16 ani” este o afirmaţie nerelevantă, atîta vreme cît, după doctoratul contestat, au apărut şi alte cărţi cu semnătura autorului Victor Ponta, acuzate că includ ample pasaje plagiate. Printre acestea se află Răspunderea în dreptul internaţional umanitar, tipărită în 2010 şi aflată pînă azi în vînzare. Lucrarea li “se adresează, în egală măsură, atît studenţilor, teoreticienilor, cît şi tuturor celor interesaţi de problematica dreptului internaţional umanitar şi a celui internaţional deopotrivă”. Departe de-a fi vorba despre o eroare uitată, a unui autor pocăit, asistăm la o falsificare ştiinţifică flagrantă, care îşi continuă efectele în prezent.

Dublă măsură

Etichete

cenzura, ipocrizie, Nicolae Manolescu, plagiat, politica, Rodica Zafiu, Romania literara

Într-un articol publicat pe blogul Adevărul, Nicolae Manolescu analizează Neo-analfabetismul. Ce subliniază prestigiosul critic literar şi conducător de revistă culturală? Că, spre deosebire de etapa comunistă, cînd partidul încerca să mai dreagă busuiocul şi îndruma oamenii necăjiţi spre cursurile elementare, pentru a-i scoate din bezna ignoranţei, azi, tocmai dimpotrivă, chiulangiii şi aroganţii ocolesc sistematic şcoala. Asistăm la o masivă paradă a imposturii, dată de uzurparea titlurilor şi a diplomelor şcolare. “Ce observăm ceas de ceas, zi de zi şi în proporţie de masă, vorba neuitatului Lenin? Observăm că nivelul mediu al şcolii a scăzut şi că tot mai multe cadre, cum li se spune, sau ‘gulere albe’, îşi trec în CV diplome şi titluri fictive, şcoli neidentificabile, opere ştiinţifice netipărite şi altele. E limpede ce vor ei să demonstreze: faptul că au studiile pretinse legal sau moral de funcţie. (…) Neo-analfabetismul e o formă agresivă de pseudocultură. Neo-analfabeţii trecuţi prin şcoală ca gâsca prin apă sunt prezenţi peste tot, au opinii, dau lecţii. Au o aroganţă necunoscută inculţilor de odinioară.”

Revelaţiile tardive ale lui Nicolae Manolescu riscă să devină legendare. Mi-ar fi plăcut să aud aceste vorbe ale sale şi în vara anului trecut, cînd profesoara Rodica Zafiu a încercat să publice, în cadrul rubricii permanente pe care o deţinea la România literară, o minuţioasă analiză profesionistă a plagiatului comis de primul-ministru Victor Ponta. Numai că “printr-un telefon de 30 de secunde, dl. Nicolae Manolescu a transmis redacţiei că articolul nu va apărea niciodată… Şi, evident, a fost eliminat”.

Dacă vrea să ne convingă de faptul că e într-adevăr îngrijorat de neo-analfabetism, N. Manolescu are la dispoziţie o cale regală: să publice în revista pe care o teleghidează textul pe care l-a cenzurat acum cîteva luni şi care, în substanţă, dovedea aceleaşi aspecte.

Words

Etichete

film, melodrama, plagiat, Words

Filmul regizat de Lee Sternthal şi Brian Klugman e construit in stil “matrioşka”, prin poveşti incluse una în cealaltă. Rory Jansen, un scriitor diletant şi ignorat de public, dar care se bucură de iubirea unei soţii minunate, găseşte în voiajul de nuntă la Paris un magazin de antichităţi, unde se află o geantă de demult, care are un compartiment secret, în care e un manuscris fabulos. Mă rog, o chestie ca-n filmele americane. Flăcăul se pune pe citit şi rămîne fascinat. În aşa măsură încît se-apucă să şi-l copieze pe laptop. Unde, într-o zi, nevasta îl descoperă încîntată şi insistă să fie dat spre publicare. Cartea devine instantaneu un super best seller şi Rory se umple de glorie.

Romanul şterpelit deapănă povestea altui american, care în războiul mondial vizitase Parisul şi fusese fermecat de-o tînără franţuzoaică. Dragoste romantică, pirostrii, copilaş bolnav care moare de mic, criză de cuplu, lacrimi, despărţire. În compensaţie pentru iubirea şi familia pierdute în eternitate, fostul soldat american venit în misiune de luptă îşi aşterne furibund povestea pe hîrtie. Manuscrisul e uitat în tren de nevasta frivolă, dar e regăsit peste decenii de acest Rory Jansen, care-l tipăreşte sub numele său. Inevitabil, adevăratul autor reapare sub chipul Bătrînului jerpelit (Jeremy Irons), care-l afuriseşte pentru că i-a furat nu doar manuscrisul, ci întregul destin.

Rory Jansen, cuprins de remuşcări, îi mărturiseşte înşelăciunea adorabilei sale soţii care, jignită în adîncul personalităţii, îl părăseşte definitiv. Dar ambele poveşti – a lui Rory şi a Bătrînului – sînt prezentate într-o lectură de gală, de către un scriitor tomnatec, el însuşi mistuind povestea unei iubiri eşuate. Mă rog, ideea cam siropoasă e că talentul sau celebritatea se plătesc prin eşecul vieţii personale. Toţi cei trei scriitori se consolează cu diverse paliative: creşterea florilor cu ghimpi, într-o seră, adulaţia publicului monden etc.

Filmul s-ar vrea o dramă patetică, aptă să stoarcă suspine din pieptul spectatorilor slabi de înger. Pe mine doar m-a plictisit. Iar cînd graţioasa nevastă a lui Rory face o criză de moralitate, aruncîndu-i furioasă în obraz că ea nu-şi mai poate continua viaţa alături de-un plagiator, am izbucnit într-un rîs nestăpînit. Să fie ea sănătoasă! Dincolo de pereţii cinematografului, în viaţa noastră de toate zilele, a devenit obligaţie de serviciu să plagiezi pentru a ajunge la şefia ministerului învăţămîntului. Iar alt plagiator, notoriu pe plan internaţional, cîrmuieşte guvernul din poziţia de prim-ministru. Ce mai tura-vura, în America te lasă pînă şi nevasta pentru o chestie care în România te propulsează în fruntea ţării. Dramele lor răscolitoare sînt, pentru noi, realitate banală, cotidiană.

Du bist nicht Berliner

Etichete

Berliner, Crin Antonescu, demagogie, plagiat, politician

Cu vreo două luni în urmă Crin Antonescu, venit la Timişoara într-un puseu de emfază electorală, a preluat expresia greşită odinioară de preşedintele Kennedy: “Ich bin ein Berliner”. Românaşul voia să spună, pesemne, că se dă mare spirit democratic, partizan al luptei împotriva totalitarismului şi apărător al onestităţii publice. Lasă că formula era relansată tocmai la un miting convocat pentru a consfinţi, prin vot popular, o lovitură de stat sui generis.

N-a trecut multă vreme de la declaraţie şi demagogia ei încă reverberează în noi nuanţe. Politicienii germani s-au descotorosit operativ de-un mic ministru, Karl-Theodor zu Guttenberg, prins că şi-a plagiat teza de doctorat. Berlinezul de pe Bega a făcut alianţe politice cu un prim-ministru, Victor Ponta, despre care a scris întreaga planetă că şi-a plagiat teza de doctorat. Politicienii occidentali n-au pus beţe în roatele justiţiei şi nu i-au convocat în faţa lor, plini de aroganţă, pe procurori spre a-i muştrului. Berlinezul dîmboviţean se declară solidar cu un sforar uselist, anchetat penal că a fraudat – la nivel naţional – ditamai referendumul şi ne promite să se autodenunţe la DNA, fiindcă şi el a îndemnat lumea să meargă la vot. De parcă una are de-a face cu cealaltă.

Înainte de-a se considera în public un cîrnat berlinez, şeful liberal răsfăţat cu porecla “Căcărău” ar trebui măcar să nu-mpingă politica autohtonă în zona Fanarului.

Ponta in Brassăl

Etichete

Bruxelles, Dan Alexe, diplomatie, plagiat, umilire, Victor Ponta

Reportajul lui Dan Alexe, corespondentul postului de radio Europa liberă, difuzat pe pagina sa de Facebook, e accesibil doar prietenilor şi cunoscuţilor săi. Aşa că mi-am zis să-l reiau şi pe acest blog, ca să-l pun la dispoziţia publicului larg.

“Presa română va scrie, de bună seamă, fără nici un comentariu de background (pariem?) că ‘premierul Victor Ponta a avut astăzi, joi, o întrevedere cu preşedintele Partidului Socialiştilor Europeni (PSE), fostul premier bulgar Serghei Stanişev’…

Ce nu va scrie presa română (pariem?, insist) este că Stanişev a fost amestecat, pe cînd era la putere, în multe scandaluri de corupţie în Bulgaria, că la un moment dat risca doi ani de închisoare, echivalentul perfect al lui Năstase (cu diferenţa că Stanişev a scăpat de puşcărie şi că acum e liderul interimar şi nominal al socialiştilor europeni)…

Şi, desigur, să amintim jurnaliceşte faptele obiective, reale şi întîmplate ieri şi azi:

– că marele boss al facţiunii PPE din Parlamentul European, francezul Joseph Daul, a refuzat să-l primească pe Ponta (trebuie insistat pe acest incident, pentru că e de o grosolănie protocolară nemaivăzută ca şeful unei facţiuni politice trans-naţionale din PE să refuze să primească în audienţă şeful guvernului unei ţări membre în UE);

– că Martin Schultz, preşedintele Parlamentului European (acesta fiind un socialist german) nu l-a aşteptat pe Ponta jos, la intrare, aşa cum se face şi cu şefi de stat africani, d-apoi din UE;

– că astăzi nici preşedintele Consiliului UE Herman van Rompuy, nici preşedintele Comisiei Barroso nu doresc să se afişeze alături de Ponta, motiv pentru care premierul nostru şi-a anulat la rîndul lui întîlnirea cu presa de după înfăţişarea la Barroso, ca să nu apară singur în faţa ziariştilor…

În final, nu-i aşa?, a pune în faţă că te-ai văzut la Bruxelles cu bulgarul socialist Stanişev e ca şi cum te-ai mîndri că te-ai fotografiat cu Adrian Severin lîngă Manneken Pis.”

Jocul win-win

Etichete

cenzura, Nicolae Manolescu, plagiat, Rodica Zafiu, Romania literara, Victor Ponta

Aflu de pe blogul scriitorului Daniel Vighi, din Timişoara, o poveste elocventă pentru vremurile pe care le trăim. Rodica Zafiu, prestigioasă profesoară universitară şi colaboratoare a României literare, totodată membră a CNATDCU, şi-a trimis pe mail, ca de obicei, contribuţia la venerabila revistă bucureşteană. Numai că, de data asta, era vorba despre o migăloasă demonstraţie lingvistică a plagiatului comis în teza de doctorat a lui Victor Ponta. Aşa că “printr-un telefon de 30 de secunde, dl. Nicolae Manolescu a transmis azi redacţiei că articolul nu va apărea niciodată… Şi, evident, a fost eliminat”. Constat, pe cale de consecinţă, că textul Stilistica plagiatului a fost publicat pe site-ul revistei Dilema veche, precum şi la Contributors.ro, totalizînd deja cîteva mii de vizionări. A fost amplu citat pe Facebook.

Toţi au avut de cîştigat. În loc să-şi îngroape analiza într-o publicaţie bătrînicioasă, cu difuzare precară, autoarea a fost găzduită pe site-uri dinamice, avînd posibilităţi de interacţiune directă cu cititorii. Care, în loc să vadă abia după cîteva săptămîni conţinutul prezentării, îl au la îndemînă instantaneu, la două click-uri distanţă. România literară şi-a conservat nederanjată ipocrizia cu crinolină. Ba chiar şi Nicolae Manolescu şi-a păstrat nealterate speranţele că nu va fi schimbat din funcţia de ambasador la UNESCO de către noul Crin interimar.

Plagiatul şi cenzura defilează la Bucureşti bras dessus bras dessous, ca tusea cu junghiul. Şi toată lumea se bucură!

Academician golan

Etichete

Academia Romana, Ionel Haiduc, mineriada, plagiat, scandal, Victor Ponta, Viorel Barbu

Pe vremea mineriadelor şi a protestelor din Piaţa Universităţii, pe cînd Ion Iliescu i-a numit “golani” pe demonstranţii pentru democraţie, au apărut numeroase gesturi internaţionale de simpatie cu cauza României. Printre ele a fost preluarea, cu mîndrie, a titlului infamant. Mulţi artişti reputaţi s-au declarat la rîndul lor “golani”. Eugen Ionesco, de la Academia Franceză, a participat la mitinguri de solidarizare purtînd însemnul “academician golan”.

Avem sub ochi dovada că istoria nu se schimbă din temelii, ci evoluează în spirală. Momentul ciomăgelilor minereşti, din iunie 1990, sub oblăduirea lui Ion Iliescu, e reconstruit în iulie 2012 de episodul îmbrîncelilor anticonstituţionale, puse la cale de parlamentarii uselişti. Şi pentru că plagiatul primului-ministru se află în epicentrul infracţiunilor, aici s-au dus cele mai înverşunate lupte. Corp la corp. Cercetătorul Viorel Barbu, preşedinte al filialei Iaşi a Academiei Române, membru în Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU) a constatat pe baza evidenţelor – alături de colegii săi – că, în cazul doctorului Victor Ponta, avem de-a face cu un plagiat grosolan. Spre uluirea sa, prestigiosul matematician, profesor la Universitatea “Al. I. Cuza” şi profesor invitat la importante instituţii ca Purdue University, SUA, Universitatea Paris VI, Franţa, Universitatea Trento, Italia, şi-a găsit nănaşul! A fost apostrofat că-i incompetent şi ameninţat cu puşcăria de ministrul Liviu Pop, de la Liceul “Salygny”.

Memorabile sînt mai cu seamă scenele de coridă ale ministrului năpustit printre savanţi. Zbierîndu-şi invectivele şi fluturînd foaia cu “Mazîl! Mazîl!”, gladiatorul a auzit cu o jumătate de ureche replica definitorie pentru vremurile de cacao pe care le încarnează cu nesimţire: “Domnule ministru, astăzi l-aţi demis pe Preşedintele Academiei, Ionel Haiduc!” (care era printre membrii comisiei). “Sper că nu aveţi de gînd să desfiinţaţi şi Academia Română!”