O plimbare pe strada Mircea Zaciu

Etichete

ceausism, Cluj, comunism, critica literara, literatura, Mircea Zaciu, portret

Îi mulțumesc Asociației “Vechiul Cluj”, cu care colaborez deja de cîțiva ani, că m-a invitat să ne amintim din nou unele momente ale trecutului local. Data precedentă am evocat figura unui profesor la care țineam mult, Teodor Boșca, un poliglot uimitor al Clujului, care stăpînea peste zece limbi străine și traducea din vreo șapte-opt. A fost și numai prin asta un fenomen, fiindcă de obicei traducătorii literari se specializează pe una sau două limbi străine. Profesorul Boșca a reușit lucruri deosebite în domeniul poliglotismului și al filologiei. Iar eu ca filolog vin la aceste dezbateri. Sînt impresionat de istoricii care deapănă detalii despre centura care se închidea pe stînga sau pe dreapta, în secolul al XIV-lea, la brîul boierului din satul de la colțul județului. Eu nu am aceste minuțiozități istorice. În schimb am o mare curiozitate de filolog și un interes pentru etapele precedente, clujene și nu numai, ale literaturii române, în care m-am specializat, pe lîngă cea italiană, despre care predau și scriu și traduc.

O figură chiar mai reprezentativă pentru Cluj – fiindcă Boșca era un personaj retras, un solitar, lucra în culisele propriului laborator de traduceri –, un autor mai notoriu este Mircea Zaciu. El ne este cunoscut, poate, celor prezenți aici, care avem deja o vîrstă, dar nu și celor tineri… Spun asta fiindcă am avut o experiență interesantă la catedră. Aveam o elevă, acum vreo doi-trei ani, foarte recalcitrantă, care niciodată nu ajungea la timp dimineața. La un moment dat, m-am hotărît s-o pun la punct, să nu mai întîrzie (mai mult de un sfert de oră). Ea, cum era rebelă, în timp ce-i făceam observații de la catedră, s-a întors peste umăr și mi-a spus: “sigur, vă este ușor să vorbiți, dar eu viu tocmai de pe Zaciiiiu”. “De unde vii?” “De pe Zaciiiiu.” “Dar ce-i asta?” “E strada pe care locuiesc.” Am stat puțin pe gînduri, nedumerit, și-apoi am întrebat-o: “Nu cumva e strada Mircea Zaciu?”. “Ba da! Dar de unde știți că se pronunță așa?”. “Întîmplător, l-am cunoscut foarte bine, fiindcă mi-a fost profesor. Și așa se pronunță numele!”.

Asta mă face să mă gîndesc că lucruri sau nume care nouă ni se par familiare, pentru alții, care vin după noi, nu mai sînt astfel. Sînt chiar necunoscute. În așa măsură încît nu știu nici măcar să le pronunțe. Dați-mi voie așadar, chiar dacă unii aveți o părere despre subiectul nostru, să vorbesc de parcă m-aș adresa celor care n-au auzit de el niciodată. Mircea Zaciu s-a născut la Oradea, în 1928. A avut o perioadă de școlarizare la Arad, iar ca student a venit la Facultatea de Filologie din Cluj, pe care a absolvit-o și unde a fost reținut la catedră ca asistent. Prea puțin se vorbește, la modul critic și analitic, despre tînărul Zaciu. Dacă răsfoiți ce s-a publicat, aprecierile sînt elogioase, dar fără a se intra în detalii. Poate că amănuntele sînt incomode. Eu îmi asum această postură. De data asta n-o să fac un excurs encomiastic, în care să apăs doar pe pedala elogiului. Voi încerca să spun cum văd lucrurile și ce cunosc eu că s-a întîmplat. Dacă am informații incomplete, m-aș bucura să intrăm apoi în discuție și să vedem ce poate fi adăugat.

Se pare, din cîte mi-au spus unii și alții, că în etapa primei tinereți Mircea Zaciu n-a fost tocmai intelectualul acela exemplar, de care ne place să ne amintim. A avut un mic rol în etapa stalinistă a Clujului. Nu era neapărat de partea scriitorilor care încercau să păstreze o torță a demnității. Mă gîndesc la simbolul Blaga, care era foarte viu, și la discipolii lui, care îl înconjurau. Zaciu se pare că nu a fost în acea tabără, ci a pus umărul într-o altă direcție. Dar ne lipsesc atestările documentare și de aceea nu vreau să mă hazardez, să spun mai multe decît știu din informații indirecte. Fapt este că, la puțin timp după intrarea la catedra universitară, la începutul carierei, încă în tinerețe, a devenit decan al Facultății de Filologie. Sîntem în 1962, spre destrămarea stalinismului. A avut un mandat de vreo patru ani ca decan. Repet: nu neapărat pentru anticomunismul lui, sau pentru fronda politică pe care ar fi putut s-o ilustreze, pentru că așa ceva, din cîte am auzit, nu a existat.

Apoi a fost răsplătit cu un sejur, o perioadă la un lectorat de limba română în Germania, vreo  cîțiva ani. O atestă și o carte a lui, reeditată între timp: Teritorii. A revenit în țară. Și-a continuat cariera de cadru universitar la Facultatea de Filologie. Specialitatea lui erau literatura română interbelică și cea contemporană, în care și-a dobîndit o mare reputație. Studenții l-au înconjurat cu interes. Avea o figură destul de impunătoare, era mic de statură, deja cu părul alb, cu mult înainte de-a fi în vîrstă. Fragil, subțire, dar de o mare demnitate și prestanță, domina prin privire și atitudine. Avea o vestimentație impecabilă. În fiecare zi venea cu alt costum, asortat subtil cu cravata și jiletca. Avea un discurs desăvîrșit, ca pronunție. Asta spune multe despre un om, modul  cum vorbește, cum pronunță cuvintele. Eu, ca filolog, sînt sensibil la felul cum frazează cineva, cum leagă logic și sintactic enunțurile. Ei bine, profesorul vorbea liber și o făcea excelent. Carura lui impresiona, prin tonele de cărți care se bănuiau că stau în spatele unei apariții așa ciudate, elegantissime, într-o perioadă de întuneric și mizerie din comunism.

Treptat, Mircea Zaciu s-a conturat într-o personalitate locală, prin publicistica lui și colaborarea foarte intensă la cele două reviste culturale de prestigiu, Steaua și Tribuna, care existau pe vremea aceea. El a promovat, a fost ales, s-a impus în cadrul breslei, mai ales pe plan național, a fost cîteva decenii în structurile de conducere, de la București, ale Uniunii Scriitorilor. Asta i-a dat o anvergură indiscutabilă, sigur că da, i-a permis să ocupe un piedestal în concertul local clujean.

Care este creația lui scriitoricească? Se vorbește mereu despre “criticul și istoricul literar” Mircea Zaciu. El are firește o sumă de cărți. Nu aș putea să vă spun care este capodopera. Nu avem, ca la G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. Sau la Nicolae Manolescu: Istoria critică a literaturii române. Sau, la I. Negoițescu, lectura revoluționară a lui Eminescu: inventarea unui nou poet național. Sau, dacă vorbesc despre Balotă, mă gîndesc la monografia despre Arghezi. Așadar cartea fundamentală, o capodoperă, pe lîngă care gravitează micile apariții editoriale circumstanțiale. Nu avem așa ceva la Zaciu, sau cel puțin eu n-am reușit s-o identific. Zaciu este un autor de eseuri, un descoperitor de autori mici. Este omul care le dă a doua șansă scriitorilor ardeleni. Avea o pasiune pentru Ardeal. A promovat la Editura Dacia o colecție interesantă, “Restituiri”, care scotea din culise, din arhive, manuscrise uitate ale unor autori de mîna a patra. Zaciu nu era omul de avanscenă al scrisului analitic. Era mai degrabă arhivarul, cel care punea un punct pe “i”, în timp ce altul scria restul literei. Așadar nu aspectul lui de critic literar se va prelungi în timp, dacă va rămîne ceva.

Marea lui aventură a început undeva după anii ‘70, în timp ce ceaușismul se înstăpînea tot mai agresiv și obsedant, cînd deja foamea se făcea simțită și luminile se stingeau. În cultură fenomenul mergea în aceeași direcție: lipseau acut instrumentele de documentare. Acum avem, chiar pe telefon, Facebook. În trei secunde, apăsăm două butoane și obținem orice informație dorim. Sigur că nici pomeneală de așa ceva, în etapa anilor 70-80, de care vă vorbesc. Marea miză a lui Mircea Zaciu a fost să pună ordine în cultura română. Și în literatura română, mai ales. Dar cum se poate realiza asta? Făcînd, de pildă, un dicționar. Nu exista Wikipedia – fiindcă nu exista internet, să ne înțelegem. Și cine poate să facă acest dicționar al scriitorilor români? Marii specialiști, marii critici literari. Iar atunci profesorul clujean a constituit o prestigioasă echipă în jurul său. A adunat un triumvirat, cum a fost numit: Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu. Fiecare dintre ei era o individualitate conturată. Dar ei nu erau o instituție. Fiecare avea un job și, în timpul liber, s-au gîndit să facă Dicționarul Scriitorilor Români, de o anvergură nemaipomenită, în jur de 3.000 de pagini, cîte au rezultat pînă la urmă. Dintre colaboratorii lor v-aș pomeni pe cîțiva, poate vă sună în urechi. Oamenii au intrat în hora asta nebunească, a clarificării situației din literatura română de atunci și au redactat efectiv paginile respective: Mircea Anghelescu, Alexandru Călinescu, Alexandru Cistelecan, Paul Cornea, Gheorghe Grigurcu, Mircea Iorgulescu, Florin Manolescu, Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Dan C. Mihăilescu, Ioan Moldovan, Cornel Moraru, Mircea Muthu, Liviu Papadima, Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Petru Poantă, Ion Pop, Mircea Popa, Eugen Simion, Ion Simuț, Radu G. Țeposu și așa mai departe. Am citat două duzini de nume, din cele  vreo patruzeci care există. Sînt specialiști de referință, care s-au implicat în această inițiativă și au fost coordonați de cei trei critici clujeni.

Ca orice mare întreprindere spontană, și ea a eșuat ca Titanicul: pe cît a fost de mare, pe atît de repede s-a scufundat. Povestea Dicționarului Scriitorilor Români a fost rezumată de coordonatorii săi și publicată în presă. Pe scurt, lucrarea a fost interzisă. Acum o să vă mirați: cum a putut deranja un dicționar în vremea ceaușismului?! Ce avea comunismul cu scriitorii? Unii dintre cei prezentați acolo erau nemulțumiți de ceea ce se spunea despre ei. Știți că, în lumea artiștilor, orgoliul acționează devastator. Dacă afirmă cineva că ești bun, preferi să fii considerat genial. Obstacolele serioase au venit în ciuda faptului că nu era o carte explicit polemică. Dar oamenii aspirau la elogii mai încinse și la o suprafață de prezentare mai extinsă, de care nu aveau parte. Bătălii de influențare s-au dus în legătură cu numărul de coloane și pagini dedicate fiecăruia. Acesta era un indiciu al “valorii” pe care o ilustrau. Iar unii condeieri aveau acces la Cabinetul 2, la “Tovarășa”, ca să nu mai vorbim de birourile cenzurii, și s-au străduit cu succes să blocheze apariția Dicționarului, în care ei figurau, dar unde eventual nu stăteau în avanscenă, cum considerau că li se cuvine. Vă amintiți povestea din Miorița, cu ciobanii care îi dau în cap colegului cioban.

Pe de altă parte, exista o proiecție asupra culturii române, din partea oficialităților comuniste. Aici vin spre partea mai importantă a prezentării mele din seara asta. Mircea Zaciu a fost un agent de seamă al criticii literare, în anii 70-80, mai ales prin impunerea unei ierarhii, a unui sistem de valori, a unei pleiade de scriitori, care insistau pe demnitatea actului artistic, care nu se prostituau în fața comunismului (dacă îmi sînt permise cuvintele răspicate). Autoritatea politică răsplătea scriitorii de duzină, care așterneau fără scrupule poezii și elogii închinate regimului, conducătorului epocal și nevestei savante, canalului Dunăre-Marea Neagră, pe prima pagină din toate ziarele și revistele de cultură. Își ofereau semnătura, își luau leafa, dar erau disprețuiți de viața literară, care îi ținea pe margine, în manuale, în istorii literare, în tot ce însemna reflectare profesionistă a literaturii române. Și asta îi ustura. Aici ei presau, insistau să-și facă loc, să fie acceptați.

Așadar obstacole au existat din mai multe părți. Dicționarul a eșuat, n-a fost publicat pînă la căderea comunismului. La începutul anilor ‘90, s-au depus iarăși eforturi consistente. S-a prelungit tipărirea lui, între timp, în patru volume, pînă spre anii 2000. Va să zică Mircea Zaciu a sprijinit strădaniile depuse de scriitorii care se apărau de ideologia totalitară. De aceea figura lui este văzută pozitiv, el este elogiat, a fost declarat cetățean de onoare al Clujului, o stradă îi poartă numele și merită să fie evocat în asemenea contexte, care se referă la personaje de prim rang ale cetății noastre.

Ce aș dori să adaug – în plus față de acestea? Acum sîntem deja în democrație, de cîteva decenii. Poate că abordarea noastră s-a maturizat, s-a împlinit. Poate că vedem și altceva. Poate că stăm să ne gîndim că atunci cînd Zaciu, sau Manolescu, sau Eugen Simion făceau literatură, mai bine sau mai rău, exista un scriitor care se numea Paul Goma și care a protestat împotriva comunismului. Și a fost băgat la pușcărie, a fost bătut, a fost alungat în exil. Nici Mircea Zaciu, nici Nicolae Manolescu, nici Marian Papahagi, nici Eugen Simion sau ceilalți nu s-au sinchisit. Nu s-au solidarizat cu el. Către public trecea mesajul că Paul Goma n-are talent. El nu este dintre ai noștri. Noi, scriitorii, sîntem oameni serioși. Nu trebuie să luăm seama la așa ceva. Noi avem de făcut o cultură. Comunismul nu-i treaba noastră.

Bine, Goma a fost la București. Dar la Cluj a fost Doina Cornea. Fără a fi neapărat scriitoare, era traducătoare și intelectuală și lucra ca profesoară la Facultatea de Filologie. Catedra de franceză avea birourile la etajul 2. Mircea Zaciu avea biroul la etajul 1. Ea a fost dată afară din facultate, pentru că protesta împotriva dictaturii lui Ceaușescu. Despre Doina Cornea s-a spus (dar nu în scris) de către acești mari intelectuali că este o exaltată (mi-a spus-o mie, personal, un personaj proeminent al grupării “Echinox”). Nu merită să-i dăm atenție. S-o lăsăm în pace, fiindcă oricum nu se pricepe ea la lumea noastră culturală. Iată că Doina Cornea a fost o figură solitară, în protestul ei anticomunist. Deși era tot intelectuală. Scriitorii nu s-au solidarizat cu ea. Dacă greșesc, vă rog să mă contraziceți cu argumente și detalii.

Acum avem și cealaltă perspectivă, după cîteva decenii de democrație. Exista comunismul, dar alternativa la comunism eu consider că nu rezistența prin cultură a fost (adică ce-au făcut Zaciu și toți cei din gruparea lui onorabilă). Alternativa, dacă ne uităm azi mai bine, stătea în altă parte. Sigur că Doina Cornea nu e neapărat scriitoare. Dar Paul Goma este scriitor. I. Negoițescu, în protestul său anticomunist din 1977, a fost scriitor și critic literar. Însă colegii și prietenii lui s-au năpustit să-i explice cît de mult a greșit, cum trebuie să-și ceară iertare și să-și retracteze adeziunea la Mișcarea Goma pentru drepturile omului. Da, doamnelor și domnilor, pe vremea ceaușismului era foarte greu să protestezi fiindcă, pe lîngă ostilitatea Securității și a Partidului Comunist, aveai de înfruntat înstrăinarea colegilor și a prietenilor. Ei își vedeau periclitată neutralitatea, de vreunul care a avut curajul să ridice fruntea, a ieșit din rînd, a țîșnit afară din grup. Și atunci depuneau cele mai insistente demersuri să-l tragă înapoi. Strădaniile scriitorilor prestigioși, din anii ‘70 și ‘80, au constat în mersul echilibristic pe linia mediană. Noi nu sîntem comuniști. Noi nu girăm comunismul. Noi, dacă se poate, nu-l lăudăm pe Ceaușescu. (Mai scăpau piciorul o dată, de două ori, cînd n-aveau încotro. Însă n-o făceau cu entuziasm.) Dar în nici un caz nu trecem dincolo, nu combatem comunismul. Pentru că dincolo e no man’s land. Dincolo vin arestul, interzicerea semnăturii, singurătatea, exilul și – mai ales – pierderea luminilor rampei.

Dacă vrem să ne gîndim cu maturitate, acum, din democrație, în urmă, la ce-a fost literatura română a anilor 70-80, perioadă pe care am cercetat-o inclusiv în teza mea doctorală, cred că aceasta a fost configurația. Pleiada s-a situat pe linia de mijloc, în neutralitate. Poate de aceea noi am fost ultima țară unde a căzut comunismul. De aceea noi n-am avut un Havel. Modelul Havel nu avea cum să existe în România. Intelectualitatea de la noi mergea nu pe confruntare, ci pe supraviețuire și pe identificarea posibilităților de conlucrare cu sistemul politic. Nu-l elogiem, dar nu-l combatem. Ne vedem de micul nostru ogor, pe care trebuie să-l cultivăm.

În acest domeniu, Mircea Zaciu a avut o contribuție notabilă. El a fost un luptător, un polemist. Ar fi nedrept să nu amintim un moment exploziv din cultura română. Eugen Barbu a fost prins că a plagiat în romanul Incognito, poate vă mai amintiți. Barbu era membru în Comitetul Central al Partidului Comunist. Era omul îndrăgit al Partidului, ba chiar și al Securității. Să dai în Eugen Barbu însemna să dai în sistem. “Dai în mine, dai în tine, dai în fabrici și uzine”, cum spunea lozinca din anii ‘50. Atunci a apărut un moment tranșant, o despărțire de ape. Ce facem, fraților? Noi nu vrem să luptăm împotriva comunismului! Dar Eugen Barbu a plagiat! Nu putem accepta, cu bună știință, să ne prefacem că nu vedem și să nu penalizăm plagiatul! Iată că scriitorii, care n-aveau ostilități cu comunismul, ca să nu pățească ei, Doamne ferește, ceva, s-au pomenit totuși într-un complex de împrejurări foarte delicate. Linia urmată a fost cea a demnității profesionale. Eugen Barbu a fost reprobat nu fiindcă s-a pus în slujba Securității, nu fiindcă a scris lucruri mizerabile despre numeroși scriitori, pentru a-i infama, pentru a-i șubrezi în efigia lor publică, nu fiindcă a fost membru în Comitetul Central și braț înarmat al Partidului Comunist – ci fiindcă a plagiat. Iar aici Mircea Zaciu a avut un rol însemnat. A fost însărcinat de Uniunea Scriitorilor din România să facă o cercetare atentă a volumului, să întocmească un referat științific, profesionist. El fiind din Cluj, părea neutru, ca universitar. Să vedem ce spune o persoană obiectivă! Sigur că referatul lui Mircea Zaciu a fost devastator. Textul a fost inclus apoi și într-o carte excelentă, poate una dintre cele mai bune publicate de el, Lancea lui Ahile. L-a făcut una cu pămîntul pe Eugen Barbu. Într-o analiză migăloasă, cu citate, cu argumente bine cumpănite, stau paginile lui de mare virtuozitate scriitoricească, purtată de o indignare abia reprimată.

Dar a fost o luptă în limitele profesiei. Ăsta e paradoxul. Acum, cînd ne uităm în urmă, evocînd figura lui Zaciu, vedem în el un luptător, dar între hotare culturale trasate limpede. El nu s-a aventurat dincolo. A compus, alături de alți zeci de colaboratori, acel amplu dicționar. Însă trebuie văzut cît mai este el viabil azi, cînd dispunem de numeroase mijloace de informare, cînd apăsăm pe două butoane, cum ziceam, și avem informația. În ce măsură instrumentul, realizat cu atîtea sacrificii și în atîtea decenii, mai este actual? Iată o întrebare, o sfidare adresată specialiștilor din viitor, dacă vor vrea să facă o analiză obiectivă.

Mircea Zaciu a fost și un foarte interesant diarist, un autor de jurnale. Cred că și-a consemnat practic toată viața – deși prima etapă, a tinereților, nu s-a publicat. Ar fi interesant de văzut ce era pe-acolo. A mers pînă în preajma revoluției din ‘89 cu întîmplările descrise de cele patru volume tipărite. Este un fin stilist Mircea Zaciu! Învîrte extrem de rafinat penița. Stăpînește limba română la perfecție. Este un mare ironic, un om sarcastic. Ia în derîdere mediocritatea pe care o vede în jur, prostia, personajele cu două fețe. Umblînd mereu prin țară, la inspecții, descrie prostia care se revarsă din școlile de provincie, murdăria de pe trenuri, meschinăria oamenilor subjugați de vremuri. Face un tablou mușcător al României din anii ‘80. Jurnalul lui e consistent. Dar nu dă nume! M-am întîlnit cu M. Iar a venit G. Ierbivorul și-a dat în petec. Facem Istoria ieroglifică citindu-l pe Mircea Zaciu. Între timp au apărut jurnale de mare impact, cu nume scrise negru pe alb. Autorii și-au asumat mărturiile, publicate fie antum, fie postum. Zaciu nu și le-a asumat, fiindcă pe el nu-l interesa să dezvăluie. Pentru el era important să persifleze, să biciuiască, să batjocorească. Asta o făcea foarte bine. Dar vin și vă întreb: oare e destul? Oare alții n-au făcut mai mult? El își exprimă acolo tot dezgustul pentru lumea pe care a străbătut-o în lung și-n lat, în timpul inspecțiilor la catedră. Dar nu are meditații așa zicînd anticomuniste, împotriva orînduirii sau a sistemului. Îi ia în derîdere pe activiștii și propagandiștii sfertodocți. Dar nu articulează un discurs de opoziție, de solidarizare cu adversarii comunismului.

Acesta este Mircea Zaciu, așa cum îl văd eu. Poate că sînt aspru. Poate că nu. Sînt alții, eventual, care au o perspectivă mai glorioasă. Eu vreau să subliniez performanțele autorului Zaciu, stilistice în primul rînd, reușitele sale de luptător în arena culturală, pentru prezervarea profesionalismului literar. Aureola aceasta, de care se bucură în plan strict cultural, e meritată. Dar el n-a trecut dincolo, nu și-a asumat o realitate, în sensul nu numai de-a o descrie și a o batjocori, ci a încerca să o schimbe, să o modifice, prin implicare personală. Era un spectator cinic, rece de cele mai multe ori, necruțător. Un bun condeier.

Este imaginea pe care o am eu despre Mircea Zaciu: o prezență notabilă în scrisul clujean, în critica literară din a doua jumătate a secolului XX din România. A fost elogiat și ridicat pe piedestal, în timpul vieții, cînd acelea au fost criteriile de judecată. Dar mă întreb – și viitorul urmează să ne-o arate – ce va rămîne din Mircea Zaciu, cînd criteriile vor deveni mai complexe și eventual se va pretinde mai mult de la un scriitor. Tinerii care acum habar n-au cine a fost acel Zaciiiiu, care a dat numele străzii unde ei locuiesc, vor ajunge la maturitate, în contextul unei societăți în sfîrșit normale, democrate, care nu va mai promova sarcasmul gol și neutralitatea ca virtute. Mă întreb ei ce vor vedea și cît vor  elogia.

(Prezentare la întîlnirea “Clujul memorabil: scriitorii istoriei”,

organizată de Asociația “Vechiul Cluj” la 25 mai 2017)

Reclame

Mircea Zaciu (16)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Mircea Zaciu, profesor, trecut, universitate

Nu ştiu cîteodată dacă trebuie să-i invidiez sau să-i dojenesc pe tinerii de azi pentru dezinvoltura lor lipsită de complexe. În orice caz o elevă de-a mea dintr-a XI-a, care întîrzie mereu la orele de dimineaţă, a reuşit să mă irite şi pînă la urmă i-am făcut observaţie. Am rugat-o să respecte programul. Ea mi-a replicat vehement: “Sigur, vă e uşor să vorbiţi, dar eu vin la şcoală tocmai de pe Zaciiiu”. “De unde vii?” “De pe Zaciiiu!”. (Accentua cu încăpăţînare litera i.) “Ce-i asta?” “Strada pe care locuiesc.” Am rămas pe gînduri o clipă. “Nu cumva e strada Mircea Zaciu?”. Ea, peste umăr cu indiferenţă: “Mă rog, whatever.” Şi după o clipă: “De unde ştiţi cum se pronunţă?”. “L-am cunoscut. Mi-a fost profesor.” “Zău? Ce chestie… Dar acum pot să mă aşez?”

Tot mai greu îmi vine să pricep năravurile trendy de pe Facebook. De pildă nu mai poţi pleca la un club, la un meci de fotbal, sau într-o excursie fără să-ţi dai check in. Ideea e – cum am înţeles cu eforturi – că îţi semnalezi prezenţa undeva, ca să fii mai uşor reperat de prieteni. Dar am înţepenit cînd am văzut că două eleve de-ale mele îşi dau check in “la Mircea Zaciu”. Mi-am zis că s-a ajuns cu gluma prea departe, a doua zi o să le cert. În timp ce ezitam în sinea mea, dacă e bine sau nu să mă amestec în şotiile adolescenţilor, mi-a trecut prin minte să verific ce-i cu acel “Mircea Zaciu”. Am constatat că e un “local business”, probabil o crîşmă dispusă pe strada cu acelaşi nume. Aşa devenea totul explicabil. Şi apoi mi-am amintit că am fost şi eu la Mircea Zaciu, pe vremea cînd eram elev. Dar asta a fost cîndva, foarte de mult, şi însemna pe-atunci cu totul şi cu totul altceva.

Mircea Zaciu (15)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Marian Papahagi, Mircea Zaciu, profesor, trecut, universitate

Pe Mircea Zaciu l-am mai revăzut o singură dată după susţinerea doctoratului. L-am rugat să mă primească într-o scurtă vizită de “concluzii”, prin octombrie sau noiembrie 1998. Cu acea ocazie am scos toate cărţile pe masă. I-am relatat şirul de abuzuri la care fusesem supus din partea bunului său prieten şi colaborator Marian Papahagi: două volume traduse de mine şi blocate de el, un post universitar de la care fusesem abuziv respins, elevii mei care sînt pedepsiţi şi persecutaţi cînd devin studenţi italienişti la facultatea de litere, pentru simplul motiv că le-am fost profesor etc. I-am întins textul dactilografiat care consemna o parte din “drăgălăşeniile” – pe stilul cotului în gură – de care am avut parte fără să mă ştiu vinovat cu ceva. L-am avertizat că, aşa cum îl vede, urmează a fi publicat într-o revistă literară din Bucureşti. L-am rugat să-mi facă o singură favoare: să-l citească. Nici măcar nu era nevoie să-mi spună ce părere are.

Cu mine de faţă, şi-a azvîrlit privirea pe prima pagină şi-a tresărit. “Ia te uită: ce titlu i-ai pus?”. Cu ceva timp înainte citisem indignat Pro memoria, cronologia ce rememora lanţul de piedici aruncate de sistemul comunist în calea publicării Dicţionarului Scriitorilor Români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu. Autorii rezumaseră acolo gama amplă de minciuni, înşelăciuni şi autoritarism cu care se confruntaseră, în dorinţa lor legitimă de a-şi exercita onest meseria. Mi s-a părut că Pro memoria e titlul cel mai potrivit, care să stea în fruntea propriei mele cronologii privind minciunile, înşelăciunile şi autoritarismul pe care una dintre victimele abuzurilor comuniste dinainte de ‘89 mi le servea mie cu nonşalanţă după ‘89.

Nu mă consider îndrituit, nici măcar la 15 ani de la acea întîlnire, să fac publice cuvintele de simpatie la adresa mea şi de regret la adresa situaţiei create, pe care mi le-a adresat Mircea Zaciu. Ne-am despărţit în termeni, aş zice, cordiali. Era ca fluturarea unei batiste albe, de pe puntea vaporului care se îndepărtează de la ţărm. În martie 2000 am aflat cu tristeţe că s-a stins din viaţă.

Mircea Zaciu (13)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Liviu Petrescu, Mircea Zaciu, Nicolae Manolescu, profesor, trecut, universitate

Şedinţa publică de susţinere a devenit un fel de întrunire culturală mondenă, prin anvergura numelor implicate. Trei ziare au inclus articole sau note de prezentare a evenimentului. A început decanul Ion Pop, care a citit un mesaj dezinhibat primit de la Nicolae Manolescu, subiectul cercetării: “Dl. Laszlo Alexandru e un comentator deplin credibil. Informaţia d-sale mă copleşeşte. Ştie despre mine însumi o mulţime de lucruri pe care eu nu le ştiu; şi, dacă le voi fi ştiut pe unele (nu pe toate!), le-am uitat.” Au urmat analizele comisiei formate din profesorii Paul Cornea, Mircea Martin, Liviu Petrescu şi Mircea Zaciu, care au subliniat virtuţile şi servituţile lucrării. Li s-au asociat referenţii Gheorghe Grigurcu, Ovidiu Pecican, Luca Piţu şi Monica Spiridon, ale căror idei principale decanul le-a spicuit în faţa publicului. Cineva a observat cu jumătate de gură că sînt prezenţi acolo, cu opiniile lor, mai toţi criticii importanţi din literatura română contemporană. Altcineva a ricanat dintr-un colţ: “mda, lipseşte doar Eugen Simion”.

În condiţiile date n-am avut posibilitatea să cunosc în prealabil întîmpinările membrilor comisiei. Totul se desfăşura “live”, îmi luam notiţe pe un colţ de masă, pregătit să intru în rolul candidatului care, la final de examen, trebuie să dea răspunsuri convingătoare. Am savurat în special intervenţia lui Liviu Petrescu, pigmentată de mici înţepături cordiale (unele justificate), plasate în matca judecăţii profesionale superlative. “D-l Laszlo Alexandru este, în multe privinţe, un ‘copil teribil’ al criticii şi al cercetării literare româneşti; mereu ofensiv, cîrtitor şi arţăgos, lipsit cu desăvîrşire de inhibiţii, D. Sa a reuşit, într-un interval de timp relativ scurt, să irite multă lume, dar şi să atragă simpatii dintre cele mai sincere. În ceea ce mă priveşte, trebuie să mărturisesc faptul că, deşi nu i-am împărtăşit întotdeauna punctele de vedere, i-am admirat, de fiecare dată, spiritul independent şi retorica devastatoare. Sunt extrem de bucuros că toate aceste calităţi s-au păstrat, nealterate, şi în cadrul cercetării sale doctorale. (…) Privită în ansamblul ei, lucrarea D-lui Laszlo Alexandru mi se pare una dintre cele mai strălucite realizări – în sfera dizertaţiilor doctorale – pe care am avut bucuria de a le cunoaşte, în vremea din urmă; reţinerile sau rezervele formulate pe parcurs trebuiesc privite, probabil, şi ca o expresie a deosebirilor de vîrstă şi de generaţie între doctorand şi coordonatorul ştiinţific al lucrării. Dincolo de acestea, consider că doctorandul a făcut pe deplin proba maturităţii sale şi a unei formaţii ştiinţifice dintre cele mai serioase. D-l Laszlo Alexandru este o personalitate critică aflată într-un moment al marilor sale împliniri, iar teza consacrată activităţii de critic literar a lui Nicolae Manolescu va deveni, nu am nici cea mai mică îndoială, o carte de referinţă în cultura românească de azi.”

Mircea Zaciu (12)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Mircea Zaciu, Nicolae Manolescu, profesor, trecut, universitate

După trei zile ne-am întîlnit nas în nas. Eu treceam strada, prin faţa hotelului Continental, în centrul Clujului, el venea dinspre casa cu coloane. Ne-am salutat şi ne-am oprit o clipă. Nu ştiam dacă se cade să-l chestionez în legătură cu teza de doctorat, după un răstimp aşa de scurt. Curiozitatea a fost mai tare ca politeţea. L-am întrebat dacă a răsfoit-o. Mi-a zis că a terminat-o. “Şi?” A privit stînjenit în jos. S-a scărpinat în cap. “Hm… cum să-ţi spun…” Amîna răspunsul, îşi dregea vocea, parcă urma să-mi transmită ceva tare neplăcut. Apoi m-a privit în ochi şi mi-a zis foarte hotărît, dintr-o suflare. “Am păţit un lucru foarte ciudat cu teza dumitale. Nu mi s-a mai întîmplat aşa ceva niciodată. N-am putut s-o las din mîini! Am citit-o pe nerăsuflate, într-o zi şi o noapte. Cînd mi se făcea foame, treceam în bucătărie şi, în timp ce mîncam, o ţineam în faţa mea pe masă şi citeam. Am văzut destule lucrări de doctorat, la viaţa mea, dar una ca asta n-am pomenit.” Nu ştiu cum reacţionează drogaţii, cînd li se administrează o supradoză. Pe mine mă apucase ameţeala, toată strada se făcuse mai luminoasă, credeam că-mi iau zborul. “Există desigur şi unele lucruri cu care nu sînt de acord în ce-ai zis acolo. Dar o lectură aşa spectaculoasă demult n-am mai avut. Am parcurs-o ca pe un roman poliţist.”

Toată aventura intelectuală, de-a lungul anilor, precum şi aprecierile lui favorabile la adresa lucrării mele aveau să fie sintetizate, cu o stilistică uşor domolită de contextul oficial, în referatul pe care Mircea Zaciu l-a întocmit. “Îmi cer scuze că încep cu o confesiune: dl. Laszlo Alexandru a fost doctorandul meu, pînă la demisia mea, în 1996, din calitatea de profesor consultant şi conducător de doctorat. I-am urmărit activitatea încă de pe băncile Universităţii, cînd mi-a fost student, apoi ca doctorand, la colocviile şi referatele prezentate în perioada de pregătire; nu mai puţin, activitatea sa publicistică, desfăşurată după 1990 în principal la cîteva reviste literare: România literară, Familia ş.a. Vreau să precizez că n-am împărtăşit întru totul propunerea d-lui Laszlo de a elabora o teză de doctorat consacrată exclusiv lui N. Manolescu, propunîndu-i, la începutul stagiului d-sale, să integreze opera criticului în contextul mişcării critice româneşti din deceniile ultime. Se ştie că în ultima perioadă a literaturii române din epoca dictaturii comuniste, critica a jucat un rol de prim ordin în emanciparea creatorilor (şi a cititorilor) de sub presiunea ideologicului şi politicului, pentru o autonomizare a esteticului şi o stabilire mai corectă (liberă de ingerinţe din afară) a ierarhiei de valori contemporane. În acest context, N. Manolescu a jucat, încă din anii ‘70, un rol major, dar însoţit şi consolidat prin acţiunea concertată a mai multor confraţi, în special a celor grupaţi în jurul României literare. Dl. Laszlo a ales în cele din urmă tot soluţia unei teze monografice, la care a trudit de unul singur şi cu o exemplară tenacitate. Ca atare, nu pot decît să salut rezultatul întru totul satisfăcător al întreprinderii d-sale, concretizat în teza supusă astăzi atenţiei noastre. (…)

Fidel intenţiilor fixate în preambul, dl. Laszlo trece în revistă compartimentele operei, de la Lecturi infidele şi Contradicţia lui Maiorescu, la Teme, Arca lui Noe, Despre poezie, Istoria critică a literaturii române ş.a. Secţiunile tezei urmează o traiectorie cronologico-tematică, investigînd activitatea eseistului, monografistului, polemistului, istoricului literar, teoreticianului şi cronicarului literar. Fiecare din aceste compartimente ale unei opere – putem lesne observa – de mare anvergură este reconstituit minuţios, pe baza unei atente investigaţii documentare, aşezată în contextul istoric-literar şi comentată (pe alocuri polemic, cu moderaţie şi pertinenţă). Meritele principale ale lucrării chiar în acestea rezidă: în fidelitatea exemplară a informaţiei, documentară, în reconstituirea atentă a planurilor, etapelor, contribuţiei fiecărui compartiment al operei; şi nu în ultimul rînd, în evitarea unei identificări supuse la un posibil ‘model’ ci, dimpotrivă, prin discutarea lui detaşată, distanţată, cu formularea necomplezentă şi neinhibată a unor rezerve. Performanţa constă în evitarea constantă a tonului encomiastic şi a menţinerii pe tot parcursul a unei exemplare corectitudini în descrierea şi explicarea operelor (capitolelor) succesive, fără a eluda un mod critic în discuţie, venind din partea unui exponent al altei generaţii critice, rostindu-se însă cu măsură şi fără a părăsi planul strict ideatic. Să mai subliniez efortul uriaş pe care autorul tezei l-a făcut în a restitui întreaga activitate de cronicar literar a d-lui N. Manolescu (neadunată în volume), discutată şi aceasta cu fineţe şi trasă în final într-o extrem de utilă (pentru studioşii viitori) Bibliografie a scriitorilor români comentaţi de critic.

Teza de doctorat a d-lui Laszlo se distinge printr-o expunere sistematică, limpede, fără alambicări inutile, ceea ce duce la o lectură antrenantă, instructivă din toate punctele de vedere şi spre o imagine de ansamblu întru totul convingătoare despre acţiunea (şi contribuţia) unuia dintre cei mai importanţi critici ai noştri. Totul este bine organizat, sistematic, expus cu grija pentru exactitate, dar şi pentru echilibrul şi măsura judecăţilor, fără exagerări partizane sau alunecări deplasat polemice. Chiar receptarea imediată a operei lui N. Manolescu (dezbaterile aprinse în jurul Lecturilor infidele, a Contradicţiei… sau a trilogiei Arca lui Noe, nu o dată primitiv înverşunate, iritate pînă la rechizitoriu etc.) sunt atent invocate, cernute, filtrate printr-o optică dezinhibat ironică (în perspectivă istorică).

Dl. Laszlo Alexandru este un publicist neastîmpărat, prezent în multe dezbateri şi polemici din ultimii ani, uneori cu vizibile parti-pris-uri, exageraţii sau juvenile pripiri. În acest plan al activităţii d-sale i-am reproşa o anume grabă, precipitare şi vehemenţă în îmbrăţişarea unor teze nu întotdeauna limpezi sau demne de a fi apărate cu tot preţul. Spre surprinderea noastră plăcută, autorul ne întoarce în lucrarea sa de doctorat o cu totul altă faţă: aceea a unui cercetător doct (fără ostentaţie), informat pînă-n dinţi, dar fără pedanterie obositoare, ponderat în afirmaţii (controlate totdeauna la sursă şi cu acribie), un teoretician şi un critic deplin format, căruia îi aşteptăm cu încredere scrierile viitoare în acelaşi spirit.” (Mircea Zaciu)

Mircea Zaciu (11)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Liviu Petrescu, Mircea Zaciu, profesor, trecut, universitate

La scurtă vreme am vorbit din nou la telefon. Liviu Petrescu obţinuse acceptul ca Mircea Zaciu să participe, ca referent, în comisia doctoratului meu. Cu o condiţie clară: să nu pună piciorul în Facultatea de Litere. Era însă de acord să citească teza (care-i fusese recomandată în termeni înflăcăraţi de noul coordonator) şi să întocmească un referat de apreciere, pe care să-l înainteze comisiei în timp oportun. Prin urmare trebuia să iau un alt exemplar şi să i-l duc profesorului Zaciu acasă, cît mai repede.

Un gînd a început să mă bîntuie, între momentul cînd am fixat telefonic întîlnirea cu Zaciu şi acela cînd i-am înmînat, în pragul uşii, lucrarea mea de doctorat. Ştiam că trăim în sud-estul european, unde anumite ceremonialuri gospodăreşti se menţin la mare cinste. Plăcuta obligaţie a unui doctorand e să-i invite apoi pe membrii comisiei la un prînz de gratitudine pentru efortul intelectual depus. Dar faţă de Mircea Zaciu cum trebuia oare să mă revanşez, ştiind deja că nu va participa la festivitatea programată? M-am tot frămîntat, căutînd în minte o soluţie. Şi, cînd am pornit de-acasă, am vîrît o sticlă de ţuică într-o plasă, ca ultimul precupeţ. Pe drum îmi răsfiram în minte viitorul scenariu. Să-i întind plasa, cu tot ce-i înăuntru? Să scot întîi la vedere manuscrisul şi apoi să-l întreb dacă primeşte şi ţuica? Alcoolul clipocea ironic balang-balang, în ritmul paşilor mei, şi îmi venea să intru în pămînt de ruşine, fiindcă niciodată nu mai făcusem aşa ceva.

Ajuns la faţa locului, totul a eşuat în improvizaţie. Am sunat, mi-a deschis, ne-am salutat. Am schimbat două vorbe. I-am încredinţat lucrarea. Mi-a mulţumit. L-am întrebat cînd să vin pentru a-i prelua referatul. Mi-a zis că nu-i nevoie, i-l va transmite direct profesorului Petrescu. Nu prea ştiam ce să mai spun. A văzut că mi s-au terminat replicile. A dat scurt din cap un fel de “la revedere”. Şi atunci i-am întins plasa. M-a privit bănuitor: “ce-i acolo?”. Eu, ca neghiobul: “o sticlă de ţuică”. A izbucnit într-un rîs cristalin. “Ce faci? Umbli cu plocoane?”. Eu, de colo: “aşa se obişnuieşte”. A scuturat din cap rîzînd: “nu, la mine nu se obişnuieşte”. Eu, ca nătîngul: “totuşi…”. El, redevenind serios, cu hotărîre: “nu, ia-ţi ploconul, eu nu accept nimic”. M-a salutat bine dispus şi mi-a închis uşa în nas. Pentru un om care tocmai fusese refuzat, am plecat de-acolo cu multă voioşie. Mircea Zaciu crescuse fulgerător în ochii mei.

Mircea Zaciu (10)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Liviu Petrescu, Mircea Zaciu, Nicolae Manolescu, profesor, trecut, universitate

Alţi doi ani statutul meu a fost destul de ciudat. Lucram mai departe, pe cont propriu, la cartea despre N. Manolescu, dar figuram ca doctorand, deşi fără un conducător ştiinţific, fiindcă acesta îşi dăduse demisia. Cînd am considerat că manuscrisul e încheiat, am ridicat privirile în jur pentru a-mi găsi un coordonator. Singurul specialist local, cu publicaţii în domeniul respectiv, era profesorul Liviu Petrescu. I-am solicitat o întîlnire, într-o seară, şi m-am înfiinţat cu manuscrisul gata tipărit şi legat. L-am rugat să-şi asume coordonarea formală a tezei mele, în cadrul şedinţei de susţinere publică, şi totodată i-am formulat condiţia să nu-mi impună nici o modificare la textul final. Cred că s-a uitat la mine ca la un nebun. Dar Liviu Petrescu era un om politicos şi, înainte de orice răspuns, a primit lucrarea la citit.

După cîteva zile m-a sunat el, rugîndu-mă să-l vizitez. Cînd l-am reîntîlnit era febril şi entuziast. Mi-a zis că a parcurs teza cu atenţie şi i se pare genul de cercetare care merită o comisie de zile mari. Îmi cerea să-i accept, ca referenţi principali, alături de el însuşi, pe profesorii Paul Cornea, Mircea Martin şi Mircea Zaciu, a căror colaborare se obliga s-o obţină. I-am răspuns că profesorul Zaciu tocmai ce-a demisionat din funcţie şi-a rupt legăturile cu universitatea. Iar teza mea de doctorat, dacă există, se datorează faptului că i-am neglijat solicitările exprese. Mă îndoiesc că, după ce-a abandonat poziţia de îndrumător, o va accepta pe aceea de referent. Însă profesorul Petrescu era foarte încrezător, m-a asigurat că va face toate diligenţele în vederea constituirii comisiei şi a organizării precipitate a evenimentului. Era suficient să fiu de acord cu iniţiativa sa. Fireşte că am fost.

Mircea Zaciu (9)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Mircea Zaciu, Nicolae Manolescu, profesor, trecut, universitate

Am petrecut vreo doi-trei ani în sala de lectură, citind, fişînd şi catalogînd toate cronicile literare scrise de Nicolae Manolescu, săptămînal, între 1962 şi 1993. Erau peste 1600 de texte. Pe fiecare l-am înregistrat succesiv, iar baza de date am dispus-o în ordinea alfabetică a autorilor comentaţi de cronicar. Pe măsură ce înaintam, am priceput că e insuficient să furnizez simple date arhivistice, lipsite de o apreciere personală. Astfel s-a născut capitolul “Cronicarul literar”, care sintetizează opiniile mele, rezultate din studierea articolelor. Dar Manolescu însuşi cuprinsese un amplu compartiment de “critică a criticii”, în Istoria… sa, pentru a-şi securiza judecăţile de valoare. Trebuia să-i urmez exemplul. Mi-am coroborat aşadar observaţiile proprii cu evaluările unui evantai de analişti pe acelaşi sector. De-acum devenea evident că diviziunea materiei trebuia făcută pe domenii de activitate (“Eseistul”, “Monografistul”, “Istoricul literar”, “Teoreticianul literar”) şi nicidecum în ordinea cronologică a activităţii celui analizat. Demersul de tip structural se impunea în faţa celui istorico-literar. Care nu era, totuşi, ignorat, ci se reflecta în bogata cazuistică a epocii comuniste. Iar edificiul avea la temeliile sale un criteriu etic de judecată, prin filtrul căruia era cernută avalanşa de informaţie. Nu în ultimul rînd am urmărit cu atenţie aspectul stilistic, de la suprafaţă, străduindu-mă să redau totul sub o aparenţă dezinvoltă, cu accente de familiaritate, cu ecouri ludice sau ironice.

În toată această perioadă nu l-am văzut niciodată pe Mircea Zaciu. El era oricum mereu plecat în străinătate. Şi nu-mi făceam iluzii că l-aş fi putut îndupleca în vreun fel. Eram convins că munca mea e destinată unei viitoare cărţi, care va arăta exact aşa cum vreau eu şi care se va publica Dumnezeu ştie cînd sau unde. În ce priveşte doctoratul, după susţinerea examenelor şi a referatelor, l-am îngheţat într-o lungă letargie, fără a formaliza printr-un abandon scris. Aşa că vestea demisiei lui Zaciu din funcţia de îndrumător doctoral, după un şir de conflicte cu “rectoraşul cel viteaz” (cum îl descria sarcastic), am înregistrat-o oarecum într-o periferie a conştiinţei mele. Eram ocupat, pe atunci, cu lucruri mai serioase.

Mircea Zaciu (8)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Mircea Zaciu, Nicolae Manolescu, profesor, Romania literara, trecut, universitate

Absenţele lungi ale lui Mircea Zaciu din Cluj şi totala mea autonomie de cercetare faţă de Nicolae Manolescu mi-au conferit o nebănuită libertate de acţiune. Citeam cu nesaţ, îmi scriam articolele şi, în prima jumătate a zilei, predam la şcoală. Dar toate astea n-au durat prea mult. Profesorul coordonator m-a anunţat pe neaşteptate că e cazul să-mi găsesc un subiect serios. El nu e dispus să meargă mai departe cu aşa ceva. De pildă să fac o sinteză a criticii româneşti contemporane. Sau să mă ocup de toţi criticii grupaţi la România literară. Sau orice altceva, dar nu o teză despre Manolescu. Am crezut că glumeşte, dar vorbea serios. Apoi mi-am zis că e un exerciţiu de sadism şi va renunţa curînd. Nu s-a întîmplat aşa. Singurul lucru pe care am reuşit să-l smulg a fost acceptul de-a continua cercetarea doctorală oficială, pe linia celor stabilite deja, fără a schimba tematica examenelor şi a referatelor. Dar asta oricum nu conta, după cum mi s-a pus clar în vedere. Studiul trebuia radical restructurat. Altminteri nu va fi acceptat la susţinere.

Am trecut prin cîteva săptămîni de frămîntări şi dubii. Nici măcar zvonurile de culise, că între cei doi scriitori interveniseră o ceartă şi o ruptură, nu erau în măsură să-mi indice o soluţie. Am făcut instinctiv un pas îndărăt. Nedescifrînd o rezolvare concretă, m-am ascuns între cărţi. Şi de-acolo mi-am făcut calculele. De-o parte vedeam cîţiva ani de lecturi, cu fişe întocmite pentru un proiect limpede şi tentaţia de-a urma un drum ştiinţific important – deşi fără posibilitatea finalizării într-un doctorat. De altă parte vedeam constrîngerea de-a renunţa la tot ce agonisisem în acel proiect intelectual şi de-a porni de la zero pe un nou drum – dar cu satisfacţia încununării printr-o diplomă de doctor. Am ales prima cale.

Mircea Zaciu (7)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Mircea Zaciu, Nicolae Manolescu, Paul Goma, profesor, trecut, universitate

Tot în aceeaşi perioadă am început legătura epistolară cu Paul Goma. Se publicase un comentariu entuziast al meu, despre una dintre cărţile lui, şi prozatorul era curios să afle cine sînt. M-am prezentat ca tînăr clujean absolvent de filologie, doctorand al profesorului Mircea Zaciu cu o lucrare despre Criticul literar Nicolae Manolescu. Răspunsul zeflemitor n-a întîrziat. “Întîia oară v-am auzit numele – explic îndată – pe la sfîrşitul lui noiembrie anul trecut: Monica Lovinescu mi-a telefonat, anunţîndu-mă că în Romlit a apărut o cronică la o carte a mea, ‘semnată de un inginer ungur’. Cum eu de vreo 25 de ani tot vînd Ungurilor Ardealul, nu m-am, ca să spun aşa, mirat peste poate: dacă tot îl vînd, să-l vînd pe arginţi sunători, măi frate, nu să-l tot dăruiesc! De unde ştia Monica ‘profesia’ cronicarului? Păi de la Manolescu însuşi – tocmai era la Paris. (…) Deci, nu sînteţi inginer – aşa cum ştia foarte bine Manolescu (nu e primul lucru pe care-l ştie tot atît de foarte bine); te pomeneşti că nici ungur nu sînteţi – şi-atunci (mă întreb eu, nu doar retoric) cu cine tractez eu vînzarea Ardealului iubit?”.

M-a amuzat dosariada de la Paris. L-am asigurat pe colocutorul meu că nu sînt inginer. Dar mai cu seamă eram bucuros că nici Manolescu nu ştia cine sînt. N-aş fi vrut să cred că mă publică România literară doar în virtutea doctoratului pe care îl pregăteam. Din acest motiv nu-mi dezvăluisem pînă la capăt identitatea, cînd le trimiteam prin poştă textele mele. De altfel pe Nicolae Manolescu l-am întîlnit personal doar la 5 ani după ce mi-am susţinut doctoratul. Prima ediţie a monografiei mele despre el i-am oferit-o, cu dedicaţie, la Tîrgul Gaudeamus din Bucureşti, în toamna anului 2003.