Despre statul naţional poliglot (3)

Etichete

Chisinau, conferinta, dialog, poliglot, stat national, Uniunea Europeana

Complexitatea prezentării la care am asistat a încurajat dezbaterile pe o gamă la fel de extinsă, prin intervenţii din partea publicului. Colegii de la Academia Română din Bucureşti s-au întrebat cum se mai poate forma, în ziua de azi, o elită propriu-zisă, cînd asistăm la invazia subproducţiilor televizate, la hegemonia de false personalităţi în spaţiul public, la degringolada valorilor. Academicianul Metzeltin a punctat: pentru a face parte dintr-o elită, e nevoie de cultură, de specializare universitară, de o percepţie mai curînd generalizată asupra fenomenelor cu esenţă transnaţională; e necesar accesul la putere (inclusiv la puterea politică), pentru a fi impuse opţiunile. Crearea de elite este rezultatul unei activităţi îndelungate de lobby. Trebuie să fim conştienţi de faptul că vrem să devenim elite.

Colega de la Universitatea Humboldt din Berlin s-a întrebat în ce măsură modelul statului naţional poate fi aplicat în cazul Germaniei, care beneficiază de o structură amplu descentralizată, cu puteri sporite de autonomie acordate Land-urilor. Academicianul Metzeltin a subliniat că nu există o contradicţie între “federal” şi “naţional”. Conceptul de “federal” se referă la tipul de organizare a administraţiei, nu la ideologia intrinsecă a unui stat. Federalizarea poate da o bună oportunitate de dezvoltare, prin descentralizarea administrativă şi lingvistică, fără a se contraveni proiectului unitar al statului naţional. În confirmarea ideilor sale, vorbitorul a reamintit că în Constituţia Germaniei nu este prevăzut conceptul de limbă oficială, care să fie impusă dominator peste celelalte limbi folosite pe teritoriul ţării. Colegii de la Chişinău au replicat sotto voce că federalizarea e o strategie politică amplu folosită acum de Rusia expansionistă, tocmai în scopul destabilizării statelor naţionale din această zonă geografică.

M-am înscris la cuvînt pentru a elogia finele disocieri propuse de distinsul conferenţiar. Mi-am împărtăşit pe scurt propria situaţie biografică, la care am reflectat în scris de-a lungul ultimilor ani: sînt un etnic maghiar, educat în limba română, pasionat de limbile străine, dintre care pe una o predau zilnic. Astfel am ajuns să resimt concret că ceea ce s-ar chema “limba maternă” poate aluneca pe locul trei sau patru în ordinea abilităţilor de comunicare, iar limbile “străine” să fie stăpînite cu o dezinvoltură sporită, pînă la a face parte din propria conştiinţă reflexă. Într-un dialog ştiinţific pe care l-am purtat odinioară cu profesorul Katerin Katerinov (un lingvist de naţionalitate bulgară, stabilit în Italia şi devenit cel mai prestigios autor de manuale pentru predarea limbii italiene la Perugia), mi-a fost întărită, cu explicaţii detaliate, o mai veche intuiţie. Limba pe care o folosim este doar un instrument care, la fel ca atîtea altele, se dezvoltă atunci cînd e intens utilizat, se atrofiază atunci cînd e neglijat. Pot confirma aşadar, din experienţa mea directă, că nu există o legătură necesară între naţionalitate şi limbă. Michael Metzeltin m-a asigurat zîmbind că sînt un adevărat spirit european şi a completat că, la rîndul său, este născut în Elveţia, dar nu şi-ar putea preciza o limbă maternă, întrucît provine dintr-o familie cu cele mai diferite încrengături lingvistice. În ce priveşte experienţele sale biografice, şi-a construit cariera în mediul academic de limbă germană, dar călătoreşte şi comunică profesional adesea în estul european sau în afara graniţelor continentului. Dacă l-ar obliga cineva să revină la limitele administrative din Lugano, s-ar simţi îngrădit ca personalitate şi nedreptăţit ca intelectual.

Am continuat remarcînd ceea ce consideram a fi o uşoară incongruenţă în ansamblul ideatic ce ne-a fost prezentat. Pe de o parte ni se recomandă să desprindem limba de naţionalitate (şi tocmai am confirmat cît de îndreptăţită este această observaţie). Pe de altă parte sîntem asiguraţi de viitorul pregnant al statelor naţionale, în cadrul construcţiei europene. În ce priveşte acest al doilea aspect, nu putem avea garanţii conceptuale, întrucît alte mari construcţii economice – de pildă cea de pe continentul nord-american – şi-au demonstrat valabilitatea, deşi fac abstracţie de componenta naţională. De ce-ar trebui să prevaleze statele naţionale în viitoarea Uniune Europeană, din moment ce ele sînt inexistente în Statele Unite ale Americii? Acel model funcţionează eficient, cu timpul va putea fi implementat şi dincoace. Profesorul Metzeltin mi-a reamintit tradiţia istorică de cîteva secole a continentului nostru, peste care nu se va putea trece. Am notat că, în teoria sa, la nivel individual, limba e independentă de naţionalitate (şi avem o elaborare de tip raţional), pe cînd la nivel social construcţia europeană e bazată pe state naţionale, în virtutea trecutului istoric (şi avem o elaborare de tip paseist, sentimental). Colocutorul mi-a confirmat că este vorba despre diferenţa dintre statutul nostru ca indivizi şi acţiunea noastră socială, în cadrul căreia trebuie să ne adaptăm la realităţile cu care ne confruntăm.

Lucrările conferinţei “În oglinzile democraţiei: literatura europeană şi etica societară”, organizate de Universitatea de Stat din Moldova, au continuat sub aceleaşi auspicii ale prieteniei şi ale incitantului schimb de idei. Pentru mine a fost o încîntare să-l aud pe academicianul Michael Metzeltin vorbind o limbă română impecabilă, fin nuanţată şi uşor ironică pe-alocuri; să conversez cu el, în pauzele de cafea, în italiană; să-l ascult povestind în germană. Timp de două zile, la Chişinău, m-am simţit în Europa Centrală.

Despre statul naţional poliglot (2)

Etichete

Chisinau, conferinta, istorie, poliglot, stat national

Cel mai adesea avem de-a face cu un grup intelectual care construieşte identitatea naţională. Din această perspectivă pînă şi textele aparent literare pot dobîndi valenţe subsidiare. De pildă les Chansons de geste sînt oare literatură sau politică? Ele contribuie la crearea peste secole a identităţii franceze, chiar dacă în Evul Mediu încă nu se putea vorbi de aşa ceva. Reprezentările cartografice, care delimitează şi vizualizează un anumit teritoriu, sînt foarte importante pentru definirea naţională. Sînt impuse anumite locuri emblematice, purtătoare de conotaţii naţionale (ca mănăstirea Putna la noi). Perceperea unui grup vine, de obicei, din exterior. Nu ne va surprinde că numele de Romania este invenţia unui străin. Abia în 1861, Alexandru Ioan Cuza este primul care vorbeşte despre români în discursul public. Ion Heliade Rădulescu stabileşte prima gramatică normativă a limbii române. Petru Maior este primul istoric care abordează problema naţională.

Academicianul Metzeltin a subliniat cu insistenţă că un stat naţional modern poate avea mai multe limbi naţionale. El, lingvistul, se pronunţă net împotriva distrugerii limbilor, în scopul unificării statale. Mai mult chiar: un stat cu o singură limbă naţională poate fi considerat totalitar!

O limbă nu există în absenţa textelor scrise. Literatura şi politica lucrează împreună, în selectarea textelor relevante şi impunerea acestora în conştiinţa publică. Un rol conjugat îl au estetica (aparenţa externă) şi finalitatea politică (tendinţa conţinutului). Odată cu secolul al XIX-lea a apărut nevoia de istorie literară, în vederea canonizării operelor reprezentative dintr-o cultură naţională. Atunci şi-au desfăşurat activitatea prestigioasă Francesco De Sanctis, Gustave Lanson etc.

Existenţa naţiunii încă nu oferă garanţia existenţei statale. Abia conştiinţa naţională conduce la crearea statului. Ea se consolidează prin anumite elemente identitare: drapel, imn, monedă, clădiri oficiale etc. În România au jucat un rol important Regulamentele Organice, în ciuda conţinutului lor nesatisfăcător. Alexandru Ioan Cuza a fost însă o figură emblematică, a impus imaginea statului român şi a realizat unificarea principatelor, cînd s-a stabilit şi capitala la Bucureşti. Regele Carol I a dat o constituţie foarte bine făcută (inspirată din cea belgiană şi cea franceză). Medializarea statului se realizează prin serviciul militar, prin activitatea presei. În România presa apare în secolul al XIX-lea cu Mihail Kogălniceanu, cu George Bariţ. Globalizarea naţiunii-stat se face prin universităţi (sub Cuza se înfiinţează cele din Iaşi şi Bucureşti), prin redactarea de enciclopedii (la Sibiu), de mari traduceri. Se afirmă prin colaborarea internaţională: în 1867 România participă la expoziţia universală de la Paris.

Odată cu stabilirea sărbătorilor naţionale şi a simbolurilor, se consolidează statul naţional, care conferă sentimentul de apartenenţă colectivă şi de siguranţă. Populaţia e transformată în cetăţeni responsabili, cu o nouă identitate colectivă. Avem de-a face, şi în această situaţie, cu un proces implementat de intelectuali. O atestă cuvintele lui Massimo D’Azeglio: Abbiamo fatto l’Italia, adesso dobbiamo fare gli italiani. Odată cu realizarea statului naţional trebuie însă demarată dezbaterea onestă în legătură cu istoria oficială, care se cuvine pusă mereu în discuţie, pentru evitarea mitologizării.

Despre statul naţional poliglot (1)

Etichete

Chisinau, conferinta, Europa, istorie, nationalism, poliglot, stat, Uniunea Europeana

Profesorul Michael Metzeltin, de la Academia Austriacă de Ştiinţe din Viena, este un om subţire, atît fizic, prin aspectul distins şi rafinat, cît şi spiritual, prin aerul ştiinţific dezinvolt şi echilibrat. Membru de onoare al Academiei Române şi Doctor Honoris Causa al cîtorva universităţi din România, el a venit la Chişinău să ne prezinte o prelegere despre “Discursul naţional-statal european”. Încă de la început vorbitorul a subliniat specializarea sa în domeniul filologiei romanice, prin care stăpîneşte şi studiază mai toate limbile continentului european; a amintit originea sa elveţiană, motiv pentru care ţine la mare cinste diversitatea şi poliglotismul.

Conferinţa academicianului Metzeltin a fost deliberat construită pe cîteva axiome explozive, ce au atras imediat atenţia publicului. Trebuie stabilită o distincţie limpede între limbă şi naţionalitate, o confuzie răspîndită abia cu începere din secolul al XIX-lea. Să vorbeşti o anumită limbă nu presupune să aparţii unei anumite naţionalităţi. Lingvistica se studiază comparativ; naţionalitatea are o sumă de trăsături specifice, care o fac să fie diversificată. Uniunea Europeană, aşa cum s-a format pînă azi, este un conglomerat de state naţionale. Astfel se explică numeroasele conflicte care se manifestă între centralismul impus de la Bruxelles şi reacţiile locale de separaţie (vezi Catalonia). Dar viitorul – ne asigură Michael Metzeltin – va fi al statelor naţionale; prin urmare sîntem datori să studiem istoria formării lor.

Statul naţional este o invenţie europeană, în contextul în care – potrivit definiţiei lui Aristotel – statul reprezintă legătura comunitară care deserveşte binele comunităţii. Există state ce s-au format pe intervale lungi, cum este Elveţia, a cărei constituire a durat 700 de ani, şi altele, ca Italia sau România, care s-au înfiinţat rapid, printr-un efort conştient şi deliberat. În linii generale, statele naţionale sînt constructe mentale ale liberalismului din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Ele s-au alcătuit pentru a asigura administrarea în mod centralist, dar democratic.

Elita statului este datoare să-i formeze pe cetăţeni, să-i educe, pentru a-i ridica la nivelul unei misiuni istorice. Pe baza studierii experienţelor fenomenale, poate fi stabilit un model inductiv în formarea statelor naţionale. Procesul include următoarele componente: 1) conştientizarea; 2) teritorializarea; 3) istoricizarea; 4) standardizarea unei limbi naţionale; 5) canonizarea unor texte; 6) instituţionalizarea; 7) medializarea; 8) globalizarea. Academicianul Metzeltin a luat apoi fiecare element pe rînd, descriindu-l succint şi exemplificîndu-l prin fapte din istoria românească a secolului al XIX-lea.

Clujul memorabil (5)

Etichete

amintiri, Cluj, intelectual, poliglot, profesor, Teodor Bosca, traduceri

Profesorul acesta al meu a murit pe neaşteptate, în toamna lui 1987, şi a lăsat în urma sa un manuscris, pe care l-am regăsit cu greu, după vreo cincisprezece ani, l-am cercetat, l-am transcris, l-am editat şi l-am publicat. Este cartea la care el a lucrat pînă la sfîrşit, apucînd s-o termine: Poezia preromantică în Anglia, Franţa, Germania, Italia şi Spania. Sînt incluşi aici poeţi ca Young, Gray, Blake, Burns, Parny, Chénier, Bürger, Goethe, Schiller, Foscolo, Cienfuegos etc. Avem din nou versurile originale, în cinci limbi străine şi, alături, traducerea fidelă pe româneşte. M-a impresionat să descopăr că ceea ce l-a frămîntat pe Teodor Boşca, în ultimii săi ani, a fost tocmai ideea dispariţiei. Şi-a transformat angoasa în efigie şi a pornit să adune laolaltă poezia despre morţi, morminte, respect pentru vremurile apuse şi legătura afectivă cu cei trecuţi într-o altă lume, de unde ne privesc şi continuă să ne călăuzească paşii. Soarta a vrut ca, după încă o perioadă de aşteptare, în toamna cînd se împlineau 20 de ani de la dispariţia lui Boşca, această amplă antologie poliglotă să fie tipărită. Am marcat astfel, pe neştiute, o emoţionantă aniversare.

Un savant, Erich Auerbach, spunea într-un studiu celebru că Dante, prin tenacitatea şi geniul său, l-a îmbiat şi pe Boccaccio să aibă curaj estetic. Se ştie că cei doi nu s-au întîlnit fizic, în lumea reală. Dar, trăind în Evul Mediu la o distanţă de cîţiva ani, primul l-a influenţat hotărîtor pe cel de-al doilea. Este extrem de important să ai un asemenea magistru, care te îndeamnă să îndrăzneşti, îţi oferă gîndurile sale ca model pentru propriile tale aspiraţii. El nu trebuie să-ţi dea o reţetă, să-ţi spună cum să procedezi. De multe ori e suficient să-l priveşti, să-l studiezi, ca să dobîndeşti ambiţia şi curajul de-a merge pe urmele lui. A fost acesta un exemplu, al lui Teodor Boşca, despre felul în care se poate face performanţă la Cluj. Nu ştiu dacă azi, cînd avem internet, poliglotism la îndemînă şi atîtea instrumente de deschidere europeană, sincer nu ştiu dacă putem găsi un astfel de traducător. De obicei aceştia se specializează pe o limbă străină, sau cel mult două, pe care le cunosc foarte bine. Dar eu n-am mai pomenit pe cineva care să traducă extraordinar, din cinci, şase, şapte limbi diferite, poezie medievală sau preromantică. Sînt performanţe la care, iată, Clujul a ajuns, printr-o personalitate a sa, pe care într-un asemenea context m-am gîndit s-o evoc. Ar mai fi şi altele de spus. N-aş vrea să fiu nici prea serios în această atmosferă familiară, nici prea lung. Îmi place să cred că oraşul nostru a fost şi continuă să fie un bun ferment pentru formarea unor personaje de elită, nu numai cu semnificaţie locală, ci şi într-un concert amplu, internaţional.

Clujul memorabil (4)

Etichete

amintiri, Cluj, conferinta, intelectual, La Fontaine, poliglot, profesor, Teodor Bosca, traducere, Tudor Arghezi

Fireşte că prestigiul lui Teodor Boşca era considerabil în ochii tuturor. Într-o bună zi a fost invitat să ne împărtăşească din experienţele lui, într-o şedinţă a cercului de traductologie, coordonat de asistentul Tudor Ionescu. Noi, tinerii ucenici în ale şlefuirii textelor literare, îl aşteptam plini de curiozitate. Vorbitorul a început molcom, cu o serie de recomandări generale. Un translator trebuie să cunoască bine atît limba din care, cît şi cea în care transpune. El trebuie să cîntărească prealabil intenţiile artistice ale autorului, pentru a le păstra nealterate în noua versiune. Şi aşa mai departe – un şir de precepte la care poate că ne-ar fi dus mintea şi pe cont propriu.

Îmi pregăteam deja prima rafală de căscături plictisite, cînd conferenţiarul a cîrmit-o într-o direcţie care ne-a lăsat mască. Ne-a declarat tăios că prima obligaţie a oricărui traducător este aceea de onestitate şi bună-credinţă. În acest sens, voia să ne dea un exemplu concret, din care să pricepem ce vrea să spună. Ne amintim fireşte Greierele şi furnica, celebra fabulă a lui La Fontaine, care se studiază încă din clasele mici. Greierele-artist, care a stat să cînte vara toată, merge la vecina furnică, odată cu venirea frigului, pentru a se împrumuta cu de-ale gurii. Aceasta însă îl trimite la plimbare supărată: “La Fourmi n’est pas prêteuse: / C’est là son moindre défaut. / Que faisiez-vous au temps chaud? / Dit-elle à cette emprunteuse. / – Nuit et jour à tout venant / Je chantais, ne vous déplaise. / – Vous chantiez ? j’en suis fort aise. / Eh bien! dansez maintenant”. După cum se vede, avem o poezie scurtă şi moralizatoare, cu un final sec.

Ce se întîmplă în versiunea română a lui Arghezi? Înainte de refuzul nemilos, formulat de furnică, este inclusă o bogată descriere a gospodăriei acesteia:

“Muşuroiul sta clădit,
Plin cu tot ce-ai fi rîvnit.
Magazia cu făină
Era sub o rădăcină;
Şi, la rînd, în multe caturi,
Erau saci cu mei pe paturi.
Adunaţi într-o firidă,
Sîmburi roşii de stafidă.
În dulap şi-ntr-un sertar,
Mălai galben şi zahar.
Ouăle cu coaja mică
Erau ouă de furnică,
Căci cumetrele îşi fac
Prăjituri şi cozonac.
Într-un beci închis cu scoabe,
Boloboace: struguri boabe.
Vasăzică un belşug
Rînduit cu meşteşug.”

Pasajul ilustrează un admirabil har literar. Tudor Arghezi este cu siguranţă unul dintre cei mai mari poeţi de limbă română. Problema este că toată prezentarea ironică a “bogăţiei” furnicii nu exista în textul lui La Fontaine! Traducătorul a inventat-o cu de la sine putere şi a inclus-o abuziv în versiunea dată spre publicare. El s-a luat la întrecere cu autorul francez şi s-a străduit să-l pună în umbră, pentru a se evidenţia pe sine însuşi. Iar o fabulă de vreo 20 de versuri, cu o factură etică-alegorică, a devenit un poem despre gingăşia microuniversului domestic. Ceea ce a făcut Arghezi în cazul poeziei lui La Fontaine este un lucru inacceptabil. Dacă ne considerăm mai talentaţi decît autorul pe care-l traducem, n-avem decît să punem textul său deoparte şi să-l compunem pe al nostru. Dar constituie o neplăcută infracţiune deontologică să ne construim prestigiul public pe spinarea altuia, deturnînd creaţia sa originală şi augmentînd finalităţile estetice pe care le urmărea.

N-am uitat acele învăţături nici azi, după aproape 30 de ani.

Clujul memorabil (3)

Etichete

amintiri, Cluj, Evul Mediu, intelectual, poliglot, profesor, Teodor Bosca, trubaduri

Poliglotul a realizat nişte cărţi unice, nu numai pe plan autohton, dar şi în perspectivă internaţională. Să mă explic. Mă gîndesc la antologia Poezia trubadurilor provensali, italieni, portughezi, a truverilor şi a minnesängerilor, în versiune originală şi în traducerea lui Teodor Boşca (Cluj, Ed. Dacia, 1980). O limbă medievală, provensala, era readusă la viaţă prin creaţii poetice de vîrf şi transpusă într-o română fluentă, cu rimă şi ritm, prin respectarea tuturor elementelor metrice. În plus, bogăţia de-acum cîteva secole a cîtorva limbi europene era redescoperită. Aşadar nu italiana modernă, nu germana de azi, nu portugheza pe care o cunoaştem. Vă puteţi face o idee despre dificultăţile uriaşe pe care traducătorul le-a avut de învins. Lucrarea include versiunea poetică a lui Boşca şi, alături, versurile originale, în toată ciudăţenia lor sintactică şi lexicală. Asta a fost o carte uluitoare, complet nefirească pentru vremurile strîmtorate şi indigeste în care a apărut. În Occident o astfel de operă ar fi construită într-un colectiv de cercetare, cu o echipă de specialişti arondaţi, fiecare, la cîte o singură fîşie de competenţe. În schimb profesorul clujean a dus la bun sfîrşit, cu propriile puteri, un proiect de-o incredibilă complexitate.

Înainte de asta Teodor Boşca a tipărit o minunată versiune a Sonetelor lui Shakespeare (la Ed. Dacia, în 1974). După o corespondenţă asiduă cu British Museum, a obţinut facsimilele ediţiei princeps, apărute la Londra, în 1609. A pus la punct o traducere fluentă şi fidelă, pe care a publicat-o în condiţii superbe, cu manuscrisul original în stînga şi textul românesc pe dreapta. Cu cartea asta a cîştigat şi Premiul Uniunii Scriitorilor, tocmai în anul internaţional Shakespeare, cînd se aniversau 410 ani de la naşterea Marelui Will.

Clujul memorabil (2)

Etichete

amintiri, Cluj, intelectual, poliglot, profesor, Teodor Bosca, tinerete

Lucrurile au mers înainte. Cred că mi-am descoperit adevărata vocaţie atunci cînd am devenit student la Facultatea de Filologie (aşa se numea atunci). Am fost admis prin examen la secţia română-franceză, ulterior m-am transferat la italiană. Acum sînt profesor de italiană, de peste 20 de ani. O figură fascinantă, pe care am întîlnit-o acolo şi pe care aş vrea s-o evoc, este cea a lui Teodor Boşca. A fost o personalitate proeminentă a Clujului cultural. Nu ştiu cîţi dintre cei prezenţi aţi auzit de el. Era un domn, în cel mai adevărat înţeles al cuvîntului: înalt, ţeapăn, la costum şi cravată, cu o ţinută sobră, cu vorba rară şi chipul îngîndurat. Mi-a marcat evoluţia profesională prin carisma şi competenţa sa. De prea puţine ori am stat să povestesc direct cu el, atunci, la jumătatea anilor ‘80. Nu-l frecventam aproape deloc în studenţie. De fapt el prefera frecventările feminine, ca să fiu uşor maliţios. Era un mare cuceritor, se zvonea că e bine văzut de doamne şi domnişoare. Dar dincolo de asta, era un mare intelectual poliglot. L-am auzit pe acest profesor român vorbind maghiara impecabil. Pentru mine maghiara e limba maternă, dar el vorbea ungureşte mult mai dezinvolt decît mine. M-am interesat şi am aflat că a copilărit într-un mediu lingvistic amestecat, a crescut jucîndu-se pe stradă alături de copiii maghiari. Aşa se explică anumite lucruri, fiindcă dacă n-o “aspiri” biografic, e foarte greu de învăţat această limbă. De altminteri Teodor Boşca provenea dintr-o familie strîmtorată. Din cîte mi s-a spus, tatăl lui a fost mecanic de locomotivă, era mereu departe de casă. Mama lui a fost o femeie simplă, care spăla noaptea vagoanele în gară. Tînărul şi-a făcut şcoala cu ajutorul unor burse private. De pildă a fost printre puţinii – dacă nu chiar singurul din Cluj – care a cîştigat bursa regală, destinată să sprijine copii nevoiaşi, dar foarte sîrguincioşi.

Acest om a fost un admirabil profesor de engleză. I-a predat-o în particular unui coleg de-al meu, care a intrat astfel la facultate. A cunoscut excelent franceza, pe care i-a predat-o în lecţii private unei colege ale mele, devenită apoi studentă. Cu noi a făcut cursuri şi seminarii de literatură italiană (Ugo Foscolo şi perioada Romantismului). Ne-a învăţat de asemeni, timp de trei semestre, limba latină. Cunoştea bine germana. Schimba impresii în spaniolă. Citea fluent şi traducea din portugheză. A fost pasionat de provensală, o limbă de mare prestigiu în Evul Mediu, azi complet dispărută din circulaţia publică.

Biografie poliglotă (17)

Etichete

Ahasverus, biografie, competente, cultura, Eminescu, Ioana Em. Petrescu, jidovul ratacitor, poliglot, profesor

Profesoara m-a ascultat cu aceeaşi bunăvoinţă generoasă pe care le-o rezerva tuturor studenţilor. Apoi mi-a replicat surîzător că povestea lui Ahasverus este o întîmplare notorie, care a inspirat de-a lungul secolelor numeroase opere derivate, în literatură şi în alte arte. Nu se pune problema să nu existe în Biblie. Poate că nu e prezentă în toate evangheliile, dar trebuie căutată cu răbdare. I-am spus că ştiam într-adevăr de cartea lui Jean d’Ormesson pe această temă, mai erau şi altele. Iar evangheliile le-am recitit, pe toate patru, înainte de-a veni să stau de vorbă cu dînsa. Zîmbetul cald, uşor matern, n-a părăsit-o cînd mi-a recomandat să mai verific odată pe text. Mi-a promis că va face şi ea la fel.

A trecut o săptămînă, a venit iarăşi cursul despre Eminescu. N-am putut sta de vorbă la intrarea în clasă şi nici în timpul pauzei. De fapt nici nu mai era important. Ştiam limpede că lucrurile stau aşa cum i le-am zis. Dacă a controlat, şi-a dat seama la rîndul ei, va putea să evite imprecizia în următoarele lecţii. Fusese o discuţie confidenţială – pentru mine cazul era clasat. Spre uimirea mea, în a doua jumătate a cursului, Ioana Em. Petrescu s-a întrerupt pe neaşteptate din prelegere, amintindu-şi parcă în acel moment un detaliu important, a rostit în faţa tuturor numele meu şi mi-a mulţumit pentru aspectul semnalat: povestea jidovului rătăcitor este o legendă apocrifă (n-a zis şi “antisemită”), lansată în Evul Mediu şi pusă pe seama Noului Testament, unde în fapt nu se regăseşte. Auditoriul este rugat să facă necesara corectură.

Din cele două întîmplări, survenite la doi profesori şi la două materii care n-aveau nimic în comun, am învăţat un lucru foarte important. Orice neatenţie comisă trebuie îndreptată cu prima ocazie. Nici un magisteriu nu e mai presus de adevărul ştiinţific transmis de la catedră. Exigenţa prezervării reputaţiei în ochii publicului – ori pur şi simplu vanitatea – nu reprezintă o scuză în calea autocriticii. Mi s-a întîmplat apoi şi mie, în primii ani de profesorat, să scap mici neatenţii, să dau explicaţii incomplete. Am fost corectat de elevii mei şi, cînd au avut dreptate, i-am felicitat. Cu un prilej mi-a fost contrapusă o intuiţie mai ascuţită decît a mea, în explicarea unui fenomen, şi am răsplătit-o cu nota maximă. Toate acestea pentru a spune că învăţarea este un work in progress, mereu ameliorabil şi în nici un caz unilateral. În timpul lecţiei, magistrul învaţă alături de discipolii săi şi, de aceea, nu trebuie să uite umilinţa începuturilor.

Biografie poliglotă (16)

Etichete

Ahasverus, biografie, competente, cultura, Eminescu, Ioana Em. Petrescu, jidovul ratacitor, poliglot

Incidentul respectiv m-a făcut să mă gîndesc că uneori e important modul în care îţi proclami adevărul. Că, dacă te interesează cu adevărat limpezirea unei situaţii, este inutilă ofensarea preopinentului. Am învăţat să fac disocierea între subiectele care se dezbat şi cei care le exprimă. Am perseverat în demontarea ideilor, a informaţiilor pe care le consideram neavenite. Totodată m-am străduit să elimin din luările mele de poziţie atacurile personale. Sînt conştient, fireşte, că adesea oamenii consideră disocierile faţă de ideile lor ca pe-o jignire insuportabilă a persoanei lor. Dar această susceptibilitate am hotărît s-o ignor.

În anul următor era prevăzut în program cursul monografic despre Eminescu, susţinut de Ioana Em. Petrescu. Întreaga expunere se desfăşura la un înalt nivel academic, prin revizitarea operei eminesciene din perspectiva unor consistente abordări filosofice. Persoana însăşi a vorbitorului era în măsură să însufleţească publicul. Cu o distincţie naturală şi o frazare ilustră, punctată de mici ironii livreşti, profesoara făcea ample asocieri de idei şi înainta fără şovăire pe terenul de studiu. O urmăream cu toţii plini de încîntare. Totuşi, pe la jumătatea semestrului, m-a pus pe gînduri ceea ce-am auzit despre legenda jidovului rătăcitor, plasată în relaţie cu poezia eminesciană. Ioana Em. Petrescu ne-a relatat pe scurt că în Biblie apare povestea lui Ahasverus, care l-a scuipat pe Isus în timp ce urca pe Golgota, iar Mîntuitorul l-a blestemat să rătăcească în eternitate, să nu-şi găsească niciodată patria.

La sfîrşitul cursului, catedra era mereu împresurată de studenţii înflăcăraţi de unul sau altul dintre aspectele învăţate, care cereau detalii suplimentare ori bibliografie de consultat, puneau întrebări însufleţite. Nu mi-a fost uşor să-i cer favoarea unei scurte convorbiri între patru ochi. Acolo i-am mărturisit că am rămas nedumerit de legenda lui Ahasverus, pe care tocmai ne-o prezentase în timpul orei. I-am reamintit că, recent, elaborasem o lucrare despre filosofia Eclesiastului, în cadrul cercului de poetică, estetică şi critică literară pe care ea însăşi îl coordonează. Cu acel prilej citisem toată Biblia, din doască-n doască. Însă nu-mi amintesc să fi întîlnit undeva povestea respectivă. De altfel ea este nefirească pentru însăşi spiritualitatea Noului Testament, unde Isus nu blestemă vreo seminţie pentru eternitate, ci-l învaţă pe fiecare individ să întoarcă şi celălalt obraz către cel care-l agresează.

Biografie poliglotă (15)

Etichete

biografie, competente, cultura, franceza, limbi straine, poliglot

Nu m-am schimbat nici după intrarea la facultate. Probabil că, în ochii oamenilor placizi de-acolo, treceam drept un personaj agitat şi agasant, care îşi duce gîndurile pînă-n pînzele albe. Ce tip vulgar! Ambientul stimula, dimpotrivă, conformismul comod, înjurătura strivită printre dinţi şi lucrătura pe la spate. Să fim aristocraţi, ce naiba.

La cursul practic de retroversiuni, profesorul se plimba printre bănci şi, trecînd prin dreptul meu, s-a oprit cu degetul aţintit în caiet: ce-i acolo? Ce să fie, tema de casă! Dar de ce-am scris aşa expresia “çà et là”? Păi, fiindcă voiam să-l transpun pe “ici şi colo”, din română, care aşa se zice în franceză! Nu-nu-nu! “Ça” provine din “cela”, e o formă contrasă, nu se notează cu accent! I-am răspuns că, din păcate, am mai folosit de cîteva ori expresia cu pricina în scris, sînt absolut sigur că se scrie de două ori cu accent grav. El de colo: nu există aşa ceva; cel mult ultimul cuvînt poate avea accent, dar primul nicidecum. L-am contrazis din nou, cu toată convingerea. Bătrînelul s-a cam înfuriat, mi-a trîntit-o că el e profesorul şi cu asta discuţia e închisă. Lecţia a mers mai departe. Îndată ce-a sunat de ieşire, m-am dus aţă la bibliotecă să-mi verific memoria. Fireşte că lucrurile erau aşa cum le ştiam. M-am întors cu Petit Larousse în braţe, l-am plasat pe mijlocul catedrei, deschis în dreptul literei “C”. Profesorul a revenit să-şi continue cursul, a văzut volumul şi-a întrebat ce-i cu el. Atunci m-am ridicat în picioare şi i-am spus că am adus dicţionarul, e suficient să arunce o singură privire, în dreptul paginii deschise, va constata că expresia în litigiu se scrie aşa cum ziceam eu. A albit puţin la faţă. Apoi, fără să se apropie de carte, a zis împăciuitor că oricum nu mai contează, avem alte lucruri importante de studiat, să mergem înainte cu materia. M-am aşezat la loc, fără a mai comenta. Nu victoria într-o dispută o urmăream, ci limpezirea unei probleme de ortografie a limbii franceze.

Surpriza a venit o săptămînă mai tîrziu. Uitasem deja incidentul şi aşteptam desfăşurarea orei. A intrat profesorul în sală şi, după o scurtă introducere, ne-a spus că între timp s-a documentat. Lucrurile stau aşa cum le-am prezentat eu şi nu aşa cum le-a susţinut el. I-a rugat pe toţi studenţii să-şi corecteze în caiet că există un “ça” fără accent, care provine cu adevărat dintr-un “cela” contras, dar că mai e şi-un “çà” accentuat, care se foloseşte exact în expresia care ne trebuia nouă. Ne-a scris cele două variante pe tablă, dînd şi cîteva exemple. Am rămas impresionat de gestul lui de retractare, la care nu mă aşteptam. Mi-a părut rău, în sinea mea, că i-am forţat mîna – poate cam ostentativ – cu dicţionarul.