Etichete

, , , ,

sebastian.jpg

Sebastian şi comunismul

În cartea sa ştiinţifico-fantastică, autoarea clujeană dă de înţeles că Mihail Sebastian “se entuziasmează de multitudinea performanţelor pe care le obţin artiştii sovietici”, iar “fenomenul sovietic este comentat naiv (sau, poate, inventat)”(50). Teza scriitoarei este că, dacă jurnalistul interbelic a criticat blînd, convenţional, nazismul şi a fost cucerit de fascism, el era în egală măsură încrezător în virtuţile comunismului. Pentru a induce această idee neadevărată, Marta Petreu se sprijină pe un singur articol de gazetă, apărut în 1932, “Şase cărţi şi şase vapoare”. Aici M. Sebastian descria vizita scriitorului Evgheni Zamiatin la Paris unde, deşi “a fost interzis de soviete tocmai pentru îndrăznelile critice”, autorul sovietic “nu are nici o reticenţă şi vorbeşte despre starea lucrurilor din ţara lui, mai liber decît ar vorbi un cetăţean al unei republici democratice”(51). Păcat că Marta Petreu omite asemenea pasaje din textul gazetarului, cu toate că o înţelegem: ele nu-i susţineau butaforia “Sebastian-fascinat-de-totalitarism”. În schimb povestitoarea se fixează repetitiv pe alte cîteva fraze, de entuziasm la adresa “scriitorului proletar” ce construieşte vapoare.

“Care sunt operele dvs? îl întreabă redactorul parizian pe Zamiatin, şi acesta răspunde concis: Şase cărţi de proză, şase piese de teatru şi şase vapoare spărgătoare de gheaţă. / Este ceva nobil şi mîndru în aceste vorbe. Este mai ales ceva profund semnificativ. Literatura în concepţia noastră, a europenilor, este ori un calvar boem, ori o profesie rentabilă şi platonică. Şi într-un caz şi într-altul, literatura rămîne pentru noi un fel de turn ridicat la marginea vieţii: nici o legătură între ea şi viaţa practică, tumultuoasă, producătoare de valori certe. / Scriitorul este un dezarmat, ceea ce nu însemnează totdeauna un învins, dar de cele mai multe ori un sedentar şi un pasiv. / Declaraţiile lui Zamiatin ne ajută să întrevedem o societate, în care artiştii încetează a fi nişte visători trăind pe socoteala mizeriei lor acceptate liber, sau pe socoteala bugetelor culturale şi devin lucrători în rînd cu toţii, lucrători pe şantier şi în fabrici, unde imaginaţia, inteligenţa, spiritul lor aduce posibilităţi noi realizînd şi realizîndu-se. Nu spun că de aici urmează necesitatea unui fel de «raţionalizare» a muncii intelectuale. Ar fi oribil. Dar nu se poate să nu recunoşti orgoliul legitim al unui om care ca Zamiatin poate urmări drumul cărţilor lui printre oameni şi drumul vapoarelor lui printre continente.”(52)

Este evident că Mihail Sebastian se pronunţă entuziast, în articolul din care tocmai am citat, nu în favoarea comunismului ori a şantierelor proletare. El îşi exprimă admiraţia pentru îmbinarea teoriei cu practica, a scrisului cu activitatea concretă. În opinia lui, scriitorul are datoria să menţină contactul cu societatea despre care scrie, să o cunoască inclusiv prin muncă fizică, să îşi transpună în practică ideile abstracte. Camuflarea în turnul de fildeş echivalează cu o laşitate. Că autorul român interbelic nu avea nici cea mai mică iluzie, pe de altă parte, în ce priveşte caracterul criminal al comunismului, rezultă dintr-un articol răsunător al său, pe care monografa de peste decenii omite să ni-l detalieze.

“La Paris s-a deschis un birou de voiaj sovietic, pentru propaganda şi înlesnirea turismului în Rusia. Ca pentru orice ţară burgheză, acest birou lansează afişe şi prospecte pentru localităţile de agrement şi vilegiatură, afişe din acelea nostalgice – albastre pentru mare, verzi pentru munte – imagini şi culori ce îmbolnăvesc de melancolie ochii omului sărac, condamnat să trăiască viaţa întreagă între zidurile oraşului, în mansarde, în subsoluri, în fabrici, în ateliere. / Nu vi se pare că e o faptă cu desăvîrşire antiproletară această propagandă făcută de un stat comunist? Căci cui se adresează invitaţia afişelor sovietice, chemînd călători spre mările şi munţii bolşevici? Oamenilor bogaţi, desigur. Pungilor care au cu ce plăti asemenea aventuri estivale. Infamilor burghezi, care din plusvaluta muncitorilor strîng suficiente averi pentru a-şi permite acest capriciu turistic. / Evident lucrul acesta este o afacere comercială şi nimic mai mult. Afacere pe care toate statele din lume o practică, în aşa măsură încît pereţii birourilor internaţionale de voiaj au ajuns să reprezinte întreg globul terestru în afişe ispititoare. Dar are dreptul Rusia sovietică să uzeze, pentru un nedemn argument comercial, de o afacere care confirmă inegalitatea oamenilor, o recunoaşte şi, în plus, o stimulează? / E, la urma urmelor, puţin ciudat ca după ce ai exterminat tot ce a fost burghez la tine în ţară să lansezi invitaţii burghezilor străini, pentru a le oferi lor un tratament de favoare, foarte bine plătit poate, dar nu mai puţin odios pentru o pură conştiinţă de revoluţionar. Fără să-şi dea seama, Sovietele acceptă astfel o foarte gravă capitulare, capabilă să zdruncine din temelii liniştea cetăţenilor lor. / Prezenţa burghezilor eleganţi, somptuoşi şi frivoli pe plajele ruseşti va arăta băştinaşilor simpli de acolo că în fond noţiunea de «burghez» nu este absolută. Că există burghezi pe care îi omori şi alţii pe care îi ospătezi; averi care sunt imorale şi averi care sunt respectabile; jobene subversive şi jobene de treabă. / Astfel, cu abateri mici, se compromit sentinţele mari. / Capitalismul oricum nu are nimic de pierdut din vilegiatura sa în U.R.S.S.”(53)

Este admirabilă acuitatea analitică a jurnalistului care, plecînd de la detaliul unui afiş turistic, ajunge să demonteze chiar temeliile sistemului totalitar, ce şi-a făcut din propaganda proletară un şubred paravan. Aceasta e performanţa cea mai răspîndită a articolelor sale “politice” de la Cuvîntul, care au stîrnit încîntarea analiştilor oneşti. Pornind de la faptul-divers, de la detaliul banal, de la întîmplarea neînsemnată, Mihail Sebastian ridică accesoriul la rang de meditaţie generală, identifică regula distorsionată, ironizează anomalia răspîndită.

Un text sarcastic împotriva comuniştilor din România publică ziaristul, atunci cînd deplînge scoaterea lor inutilă în afara legii, ca pe o măsură de nejustificată violenţă socială. Era suficient să li se dea cuvîntul în mod liber – s-ar fi văzut că ei se delegitimează singuri, prin neghiobia fără leac: “Guvernul a confiscat o proaspătă revistă «proletară», Bluze albastre, care nu apucase să facă comunism, ocupîndu-se deocamdată cu literatura proastă. Dacă această confiscare a fost făcută pe motive estetice, noi, deşi nu-i recunoaştem guvernului calitatea de critic literar, aplaudăm bucuroşi. Dar este mult mai probabil că măsura a fost luată pe motive politice. Şi asta e rău. În politică lucrul cel mai primejdios este să creezi martiri. Şi lucrul cel mai abil este să laşi tuturor libertatea absolută de a se face de rîs. / Lupta ce se duce zi de zi împotriva bolşevicilor noştri este inutilă, neinteligentă şi probabil foarte costisitoare. Arestări, procese, percheziţii, comploturi, expulzări, bătăi – toate astea rămîn la suprafaţă, nu ating resorturile mişcării şi creează în plus o atmosferă factice de oprimare. Ceea ce poate fi începutul popularităţii. / Mult mai simplu ar fi, dacă ne temem cu adevărat de aceşti «vizionari», să-i înscriem în buget cu un mic salariu. Lichelismul doar nu este de esenţă strict burgheză. Am avut dovezi recente. / Sau, ca să vorbim serios, de ce nu le-am da marxiştilor noştri posibilitatea să-şi legalizeze existenţa? Au să intre în parlament? Trei, cinci, zece? Au să ţie discursuri? Au să proclame moartea capitalismului? Au să înjure «Liga Naţiunilor» şi au să-l aplaude pe d-l Litvinov? Foarte bine. Va fi amuzant şi va fi edificator. / În parlamentul francez se află constant un număr de deputaţi comunişti – 10-20 – şi şedinţele în care iau ei cuvîntul sînt adevărate spectacole de comedie. Se rîde ca la Folies Bergères. Discursurile fulminante ale lui Marcel Cachin au un succes unanim de hilaritate, pe toate băncile Camerei, de la d-l Louis Marin la d-l Léon Blum. Şi nu se gîndeşte nimeni să «refuteze» argumentele. / Ce e dreptul, deputaţii noştri nu au calmul şi spiritul franţujilor: ei nu vor şti să asculte cu atîta bună voie crîncenele peroraţii. Pe chestii naţionale, ei nu glumesc. Stau ei de vorbă despre bani, despre zahăr, despre spirt şi despre şperţ, dar cînd e vorba de patriotism… / Punem la dispoziţie d-lui Vaida acest simplu adevăr: un revoluţionar e preferabil la Cameră decît la Jilava. / În ce ne priveşte personal, noi de nimic nu ne temem mai tare decît de martiri.”(54)

Alte intervenţii sînt destinate să scoată în evidenţă ipocrizia fundamentală a comunismului, pe plan internaţional, unde nu ezită să intre în cele mai cordiale tratative cu fascismul. Cele două extremisme, de stînga şi de dreapta, aparent ireconciliabile din punct de vedere ideologic, colaborează foarte armonios în realitatea cotidiană: “Posturile sovietice de radio îşi încep şi îşi termină emisiunile serale cu parola manifestului din veacul trecut: «proletari din toată lumea, uniţi-vă». / Ar fi fost o bună glumă difuzarea acestui strigăt către proletari trimis din Moscova, în sala festivă în care duminică seara avea loc la Roma banchetul oferit de d. Mussolini, d-lui Litvinov. Convivii ar fi avut prilejul unui minut de meditaţie istorică realmente subtilă. / (…) D. Litvinov este de egală bună credinţă şi cînd strigă după unirea proletarilor şi cînd ciocneşte cu d. Mussolini. Iar d. Mussolini este la fel de sincer şi cînd le spune italienilor săi că marxismul e o crimă – şi cînd îl îmbrăţişează pe d. Litvinov.”(55)

Cu alt prilej, Mihail Sebastian deplînge utopia lipsită de vlagă a social-democraţiei europene care, prin naivitatea şi organizarea sa politică deficitară, îi ridică mingea la fileu lui Adolf Hitler. Rîndurile pline de amărăciune punctează deznădejdea intelectualului ce vede prăbuşindu-se pe rînd, în jurul său, toate obstacolele în calea dictaturii implacabile: “Congresul social-democrat de la Viena s-a terminat, ca toate congresele social-democrate, cu o rezoluţie de grevă generală… eventuală. S-au fixat anume patru împrejurări în care partidul va fi gata să dezlănţuie această ultimă luptă. / D. Léon Blum, care asista în calitate de invitat, trebuie să se fi gîndit cu melancolie la «grevele generale» pe care socialiştii săi le votează anual în Franţa, ca să-i sperie pe burghezi şi să-şi facă lor înşişi curaj. Istoria asta cu «greva generală» este un ultim semn de fidelitate marxismului, semn platonic şi niciodată realizat. / Rareori însă a fost el mai trist, mai inutil, mai neserios, decît în rezoluţia actualului congres de la Viena, ultim refugiu al unei social-democraţii în derută, conversînd sub protecţia poliţiei şi cu concursul aproape ironic al unui guvern jumătate fascist. Ameninţarea grevei aruncată de acolo are ceva descurajat. / Socialiştii austriaci, sau mai exact socialiştii vienezi (singurii care există în Austria) nu au fost niciodată revoluţionari. Contactul lor cu marxiştii ruşi în exil, înainte de 1914, era cea mai ciudată împerechere de revoluţionari autentici şi burghezi camuflaţi. Bieţii «socialişti» de pe malurile Dunării albastre nu pricepeau nimic din confraţii lor moscoviţi, eroi şi profeţi, luptîndu-se cu spiritul birocratic al marxismului austro-german. / Singura acţiune efectivă a socialismului vienez a fost tot de ordin gospodăresc, nu de ordin revoluţionar. Ne gîndim la opera lor, cu adevărat impresionantă, în cadrul organizaţiei municipale vieneze. Spitale, căminuri, şcoli şi grădini muncitoreşti – da. O mişcare muncitorească însă, hotărît, nu. Nici altădată şi desigur nici acum, cînd intimidatul congres ameninţă cu greva generală. / E de întrebat dacă o asemenea tentativă n-ar duce automat la o instaurare a hitlerismului, care probabil că nici nu aşteaptă altceva decît să cadă guvernul ocupat cu reprimarea unei revoluţii roşii la Viena, pentru ca să poată începe în deplină libertate o revoluţie albă în Tirol. (Albă sau neagră, nu ştiu bine, de cînd toate culorile lumii au năvălit în politică.) / Dar mai e de întrebat dacă socialiştii au posibilitatea practică de a pune în mişcare o grevă. Ultimele lor încercări parţiale au sucombat rapid. Greva muncitorilor de cale ferată de la începutul lui martie 1933 şi greva lucrătorilor tipografi de la sfîrşitul lui martie au eşuat, fără prea mari violenţe guvernamentale, din oboseală, din lipsă de rezistenţă morală şi mai ales din inoportunitate revoluţionară. Momentul nu e al stîngii – şi pace bună. Acest lucru trebuie înţeles cu satisfacţie sau cu tristeţe, dar trebuie oricum înţeles. / Există o ştiinţă a aşteptării pe care social-democraţia nu o are.”(56)

Între considerarea admirativă a extremei comuniste, pe care Marta Petreu credea că o găseşte în gazetăria lui Mihail Sebastian, şi realitatea textelor sale antitotalitare, publicate în anii 1930-1933, se deschide o prăpastie uriaşă, pe care nimic n-o poate umple. Nici măcar frapanta rea-credinţă a discursului.

Note:

(50) Marta Petreu, op. cit., p. 71.

(51) Mihail Sebastian, “Şase cărţi şi şase vapoare”, în Cuvîntul, vineri, 6 mai 1932, p. 1.

(52) Idem, ibidem.

(53) Mihail Sebastian, Vilegiatură în U.R.S.S., în Cuvîntul, luni, 24 iulie 1933, p 1.

(54) Mihail Sebastian, …Şi un cuvînt despre martiri, în Cuvîntul, sîmbătă, 25 iunie 1932, p. 1.

(55) Mihail Sebastian, Litvinov la Vatican, în Cuvîntul, joi, 7 decembrie 1933, p. 1.

(56) Mihail Sebastian, Socialiştii vienezi fac grevă, în Cuvîntul, miercuri, 18 octombrie 1933, p. 1.

Anunțuri