Etichete
Benedetto Croce
tradus și prezentat de Laszlo Alexandru
Benedetto Croce (1866-1952) a fost printre intelectualii italieni celebri ai secolului XX. Filosof, istoric, om politic, estetician, critic literar și scriitor, și-a influențat epoca prin pozițiile energice și adeseori nonconformiste. Despre cel mai important poet italian a publicat volumul La poesia di Dante (1921), în care s-a remarcat prin elogierea entuziastă a Infernului, dar și prin criticile aduse celorlalte două cantice. O idee semnificativă a sa respingea poeticitatea de ansamblu a Divinei Comedii, care ar fi importantă pentru anumite “insule” de lirism, pe cînd ansamblul ar avea doar un rol structural și explicativ, lipsit de valoare propriu-zisă. După o perioadă de uimire, dantologia profesionistă a respins la unison aceste analize. În pasajul selectat în continuare, Croce punctează cu finețe transfigurarea aspectelor științifice și de strategie pedagogică din Paradisul dantesc în tot atîtea dovezi de performanță artistică.
__________________________________________________________
Elementul doctrinar, care intra întîmplător în primele două, în a treia cantică se extinde s-o umple aproape complet. Printr-o inferență logică, Dante probabil s-a gîndit că Paradisul e nu doar locul bucuriei infinite, ci și al adevărului și al celor mai înalte meditații și doctrine, unde orice dificultate care frămîntă intelectul se domolește, orice obscuritate se luminează; și astfel a dat frîu liber la ceea ce i-a ocupat o așa de mare parte a intelectului și pentru care a frecventat școli de călugări și profesori, a citit texte și interpretări, a propus probleme și soluții și le-a disputat cu ardoare. Un mare număr de explicații doctrinare, ținînd de teologie, filosofie, știința fizică și știința morală și politica vremii sale se întinde de la un capăt la altul al canticei: despre modul în care urci spre Dumnezeu și cum asta e o mișcare spontană și rapidă, atunci cînd sufletul nu e tras în jos de greutatea imperfecțiunii; despre motivul, nu fizic, ci teologic, al petelor din planete; despre repartizarea sufletelor în anumite locuri din cer și despre bucuria deplină, pe care toate o resimt în beatitudinea divină; despre plasarea simbolică a sufletelor pe planete; despre supunerea în fața violenței și despre mărunta răspundere și vinovăție, care există mereu în acea supunere; despre felul în care jurămintele pot fi schimbate în mod legitim; despre caracterul just al morții lui Isus și despre caracterul just al răzbunării împotriva celor care au înfăptuit așa ceva; despre diversele înclinații naturale ale oamenilor, dispuse de providența divină, și despre greșeala de a le deturna în alte scopuri; despre semnificația afirmatei superiorități a lui Solomon în știință, față de Adam și Isus; despre învierea trupurilor și sporirea delectării pe care aceasta o va aduce, în viziunea și bucuria întru Domnul; despre taina de nepătruns a celor buni, condamnați fiindcă nu au fost botezați, și despre predestinare; despre definițiile originare ale Credinței, ale Speranței și ale Iubirii creștine; despre prima limbă vorbită de ființa umană; despre Primul Cerc Mobil, care e în afara timpului și a spațiului, dar produce spațiu și timp; despre crearea îngerilor și a celorlalte substanțe; despre ierarhia sufletelor fericite și despre locul care li se cuvine copiilor morți; și alte probleme și doctrine incluse sau evocate de toate acestea.
Poezie didactică, s-a spus deja, dar poezie, întrucît, spre deosebire de proză, motivul care domină aici nu se referă la cercetarea și învățătura pe care mintea le realizează, ci la reprezentarea actului de cercetare și învățare, la virtutea acestui act, care se complace și se bucură și recurge la lucrurile însușite ca materie, pentru a se afirma pe sine însuși. De aceea Dante, de la proza din Monarchia, De Vulgari Eloquentia și Convivio, urcă la versul Comediei: forma, adică poezia, acum e importantă pentru el, ca un poet ce este, mai mult decît materia, pe cît îi era aceasta de importantă, ca filosof, teolog, om politic: și aici, doctrinele sînt libretul pe care își compune muzica. Învățătura e pusă în scenă și dramatizată: ceea ce se poate vedea mai bine în această a treia cantică, unde pe rînd Beatrice, Sfîntul Toma, Solomon, Sfîntul Petru Damian, Sfîntul Bernard sau alții joacă rolul profesorului. Se simte, în acele discursuri sau lecții, mișcarea spirituală a profesorului, care introduce și dezvoltă conceptele în mintea discipolului și care, de la o treaptă la alta, îl înalță pe discipol spre sine și-l ajută să gîndească împreună cu el. De pildă, în discursul Beatricei despre motivul petelor din Lună: – două cazuri sînt posibile; acesta nu este și, dacă nu este nici celălalt, “falsificato fia lo tuo parere” (“se va dovedi falsă părerea ta”) – acum că te-am eliberat de orice greșeală și mi-am îndeplinit partea negativă a datoriei,
voglio informar di luce sì vivace
che ti tremolerà nel tuo aspetto;
(“mintea ta vreau s-o modelez cu facla vie, ce-ţi va sclipi-n aspectul ei”), atenție la acest pasaj:
Riguarda bene omai sì com’io vado
per questo loco al vero che desiri…
(“Te uită bine cum mă-ndrept aici spre adevărul ce-l rîvneşti.”) Și se simte satisfacția ordinii mentale, care se ivește și pune stăpînire, pînă la urmă, peste dezordine; și bucuria adevărului posedat, care iradiază și strălucește, devine frumos, formează un tablou. Motivul petelor lunare e găsit: este Inteligența mobilă, care constituie diverse legături cu planetele: acea virtute, care derivă dintr-o natură fericită, sclipește prin planete, “come letizia per pupilla viva” (“ca bucuria prin pupila vie”).
Alt exemplu. Sfîntul Toma a citit în sufletul lui Dante dificultatea în care s-a împotmolit și îndoiala cu care se frămîntă, căutînd să dea un sens de adevăr la două afirmații ale sale; și, după ce i-a limpezit-o pe prima, trece la a doua. Trece la ea, ca unul care s-a eliberat de o primă osteneală și bucuros se apucă de a doua:
…quando l’una paglia è tritta,
quando la sua semenza è già riposta,
a batter l’altra dolce amor m’invita.
(“După ce primul pai e treierat şi bobul e pus deja-n hambar, dulce dor mă-ndeamnă să-l bat pe-al doilea.”)Și, înainte de toate, rezumă și întărește ceea ce discipolul consideră adevărat și este adevărat, iar apoi, amintindu-i afirmația sa, scoate în evidență contrastul aparent ce rezultă de acolo:
E però ammiri ciò che io dissi suso…
(“Și de-aceea te miri de ce-am zis mai sus…”) Vine un îndemn să fie atent și să-și ascută mintea, pentru a pricepe miezul dificultății, unde contradicția aparentă se rezolvă într-un acord real.
Ora apri gli occhi a quel ch’io ti rispondo,
e vedrai il tuo creder e ‘l mio dire,
nel vero farsi come centro in tondo.
(“Acum deschide ochii la ce-ţi răspund şi vei vedea crezul tău şi zisa mea adeverindu-se ca roata faţă de centrul ei.”) Este prezentată doctrina care trebuie așezată la temelie:
Ciò che non more e ciò che può morire,
non è se non splendor di quella idea,
che partorisce amando il nostro Sire…
(“Ce nu moare şi ce poate muri nu-s decît sclipirea acelei idei născute, iubind, de Domnul nostru…”), despre a cărei primă deducție nu încape vreo dispută. Dar, dacă ne-am opri aici, am putea pe bună dreptate să ridicăm o obiecție, care se află deja în mintea discipolului; și, înainte de-a se întîmpla una ca asta, prima afirmație trebuie completată cu o distincție, mulțumită căreia totul devine limpede și incontestabil: “Con questa distinzion prendi il mio detto…” (“Cu diferenţa asta ia-mi cuvintele…”). Magistrul continuă cu un avertisment pedagogic adresat discipolului, să fie prudent în afirmații și negații și să priceapă nevoia de-a distinge corect și să nu se grăbească la concluzii și să se ferească de orgoliu, de amorul propriu, care ne împinge să ne încăpățînăm în greșeala în care am căzut mai întîi din grabă. Avertismentul trece într-o divagație, de parcă ar răspunde la gîndurile ascunse și amintirile și experiențele celui ce vorbește: se extinde, prin exemplificare, în domeniile istoriei; se concentrează, mai apoi, într-un caz special, judecata îndrăzneață pe care obișnuim s-o formulăm despre firea păcătoasă a vreunui individ, despre mîntuirea sau damnarea lui. Iar aici dobîndește două tonalități; mai întîi se înalță, admirînd puterea aproape miraculoasă a binelui și totodată recunoscînd victoria incredibilă și tragică, pe care uneori o obține puterea răului,
ch’io ho veduto tutto il verno prima
il prun mostrarsi rigido e feroce,
poscia portar la rosa in sulla cima;
e legno vidi già dritto e veloce
correr lo mar per tutto suo cammino,
perire al fine all’entrar della foce;
(“căci am văzut în toată iarna dinainte măceşul ţeapăn şi ghimpos, apoi scoţîndu-şi floarea-n vîrf; şi navă am văzut dreaptă şi iute fugind pe mări în drumul ei, pierind pe cînd să intre-n radă”) și apoi dintr-odată coboară în satiric și familiar și disprețuitor:
Non creda monna Berta e ser Martino,
per vedere un furare, uno offerere,
vederli dentro al giudizio divino…
(“Să nu creadă coana Berta şi nea Martin, cînd văd pe unul furînd, pe altul dăruind, că pătrund în judecata divină…”) Dante cunoaște îndemnul îndoielii și nevoia de adevăr și bucuria de a-l fi descoperit; și exprimă acest ritm spiritual pe tonuri înalte:
…giammai non si sazia
nostro intelletto, se ‘l ver non lo illustra…
(“în veci nu ni se potoleşte mintea, de n-o luminează adevărul…”)
Posasi in esso come fiera in lustra,
tosto che giunto l’ha…
(“Se aşază-n el ca fiara-n bîrlog, îndată ce l-a ajuns”)
Nasce per quello a guisa di rampollo,
a piè del vero, il dubbio; ed è natura
ch’al sommo pinge noi di collo in collo.
(“Prin el se naşte, ca un vlăstar, la picioarele adevărului, îndoiala; şi natura ne împinge în vîrf, din culme-n culme”) Minunate comparații modelează și aici gesturile personajelor care îl călăuzesc, îl instruiesc, îl examinează și, totodată, le extind pe ele spre mișcările eterne ale lucrurilor: cum e cea a păsării care, de la cuibul dragilor săi puișori, “previene il tempo in su l’aperta frasca” (“o ia-naintea vremii pe ramul deschis”), privind țintă, cu iubire aprinsă, către așteptatul răsărit al soarelui; și cel cu
…fronda che flette la cima
nel transito del vento, e poi si leva
per la propria virtù che la sublima.
(“frunza ce-și apleacă vîrful, la trecerea vîntului și-apoi se ridică din propria virtute ce-o înalță”).
Într-un grup de explicații doctrinare, spre finalul canticei, avem o scenă ca la școală, mai neobișnuită; elevul nu mai stă să asculte sau să ceară lămuriri, ci el e cel care, ascultat, începe să expună și să explice tezele doctrinare. Beatrice, care pînă aici l-a instruit personal sau prin intermediul altora, i-l prezintă pe învățăcelul ei deja bine pregătit unui mare profesor, celui căruia Bunul Dumnezeu i-a lăsat cheile împărăției cerurilor, Sfîntului Petru; și-l roagă să-l examineze în legătură cu conceptul de Credință. Dante, care aude solicitarea și îl vede pe sfînt că e de acord, deja se pregătește, își adună gîndurile, se înarmează cu argumente, de parcă ar fi într-o sală universitară:
Sì come il baccellier s’arma e non parla,
fin che il maestro la quistion propone,
per approvarla, non per terminarla.
(“Cum elevul se-narmează și tace pînă ce maestrul îi pune întrebarea, pentru a aproba, nu pentru a termina.”) Apare din nou aici strălucirea palidă a zîmbetului, pe care am observat-o de multe ori în cadrul triplei călătorii. Scena paradisiacă este cu totul omenească: un om ilustru, un mare savant, îl ascultă cu bunăvoință pe un copil despre lucruri elementare. Și, cu bunăvoință, încurajator, Sfîntul Petru începe:
“Di’, buon cristiano, fatti manifesto:
fede che è?…”
(“Zi, bun creștin, arată-te: credința ce-i?”) Iar copilul, cam timid, se întoarce spre cea care i-a fost învățătoare, și ea îl îndeamnă, făcîndu-i semn din chip:
…perch’io spandessi
l’acqua di fuor del mio interno fonte.
(“…să revărs apa-n afara fîntînii mele sufletești.”) Răspunsurile copilului harnic sînt, unul cîte unul, aprobate și lăudate de examinator, care, după fiecare răspuns, vine cu altă întrebare, din dorința ca învățăcelul să se acopere de tot mai multă onoare; în timp ce candidatul urcă treptat de la sfială spre siguranță și de la răspunsul conform lecției învățate, spre elocvența entuziastă și personală:
Quest’è il principio, quest’è la favilla
che si dilata in fiamma poi vivace,
e, come stella in cielo, in me scintilla.
(“Ea-i începutul, ea-i scînteia ce se întinde apoi în flacără vioaie și ca o stea pe cer în mine strălucește.”) La care, așa cum boierul își îmbrățișează slujitorul, îndată ce acesta i-a dat o veste bună, Sfîntul Petru, bunul examinator, îl înconjoară de trei ori pe Dante cu lumina sa, binecuvîntîndu-l cu un cîntec, iar candidatul este foarte bucuros, mulțumit de sine: “sì nel dir gli piacqui!” (“astfel i-am plăcut în cele spuse!”).
În ultimul cînt, se ajunge la contrariul acestei evoluții doctrinare și demonstrative: la intuirea sau viziunea adevărului suprem, a motivului tuturor lucrurilor, a lui Dumnezeu, în care substanțe și accidente și toate cele care se desfășoară în univers sînt legate și unite. Poetul nu poate reda în termeni logici ce-a văzut și ce e ultra-logic: n-o poate descrie așa cum a văzut-o, pentru că l-a fulgerat doar o clipă, prin harul dăruit lui, și imediat mai apoi s-a închis înapoi ca o taină. Nu-i mai rămîne decît rămășița de emoție a ceea ce a resimțit în clipa aceea, ca după un vis pe care nu și-l mai amintește, dar totuși rămîne emoționat de pe urma lui:
…quasi tutta cessa
mia visione, ed ancor mi distilla
nel cuor lo dolce che nacque da essa.
(“…aproape toată mi se stinge viziunea și încă-mi picură-n inimă dulceața din ea născută.”) Cîteva urme din ce-a văzut se află în agitația intensă a plăcerii care se prelungește:
La forma universal di questo nodo
credo ch’io vidi, perché più di largo,
dicendo questo, mi sento ch’io godo.
(“Forma universală a acestui nod cred c-am văzut-o, fiindcă mai amplu, zicînd acestea, simt că mă bucur.”) Trece din nou, ca pipăind, cu mintea peste sine însuși, cel fără de amintire, iar inima îi tresare în fața diferitelor întrebări și răspunde, cu memoria încă vibrînd de fericirea resimțită.
(Revista Avalon, nr. 6/2021, p. 30-32)
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.