Perle din limba fotbalului

Etichete

Brașov, colocviu, festival, fotbal, limba romana, scriitori, Uniunea Scriitorilor

Mă simt onorat pentru invitația la festivalul despre “Limba română”, organizat la Brașov de Uniunea Scriitorilor din România. Aș vrea să intervin pe o altă direcție decît autorii care au vorbit înaintea mea, fiindcă pînă la urmă, puse cap la cap, aceste luări de cuvînt vor da o sinteză despre ceea ce există acum, criticabil sau elogiabil, în folosirea limbii române. Mulți au amintit rolul școlii, deficiențele pe care școala nu și le asumă și care conduc apoi la carențe extinse. Este adevărat. Dar probleme apar și în comunicarea publică de mare impact. Știm că la două lucruri se pricepe tot omul: la politică și la fotbal. Eu n-o să vorbesc despre politică, fiindcă o fac alții mai insistent. Dar mă voi referi la fotbal, cu permisiunea dumneavoastră, printr-un bogat eșantion de exemple. Mi-am zis să nu iau neapărat situații recente, să nu fie interpretabile. Am găsit pe internet, la dispoziția tuturor, o colecție de perle din comentariile la Campionatul Mondial de Fotbal din Brazilia, 2014. Limba română folosită de prezentatorii sportivi are un mare impact asupra unei ample categorii de populație și cred că merită examinată cu atenție, ca un posibil focar de infecție.

Firește că un comentator de fotbal nu e obligat să aibă cunoștințe filologice aprofundate. Prezența de spirit și fluența îi pot fi de-ajuns. Dar poate că o mai bună familiarizare cu instrumentul său principal de activitate profesională – limba română – ar fi de dorit. Găsim probleme în identificarea valorii gramaticale a cuvintelor, confuzii între adjectiv și adverb: “Atacurile încep să devină mai tare” (Narcis Şelaru, în meciul Olanda – Australia). În realitate atacurile încep ori: 1) să vină mai tare; ori 2) să devină mai tari. O greșeală de derivare a adjectivului din substantivul propriu apare la Florin Mihoc: “Suporterii Iraniei” (meciul Argentina – Iran). Auzim truisme îmbrăcate în haine prețioase: “Filosofia australienilor e ca după ce pierd mingea, tot ei să o recupereze” (Narcis Şelaru, Olanda – Australia). Combate adînc! Altă situație, din aceeași tipologie: “Scopul lui Pletikosa, portarul Croaţiei, e să nu ia gol” (Sorin Hobana, Croaţia – Camerun). Încă un truism: “E penalty pentru Franţa. Arbitrul nu va da cu spray, fiindcă nu e nevoie de zid” (Sorin Hobana, Franţa – Honduras).

Apoi problemele încep să devină mai serioase. Constatăm o eroare în folosirea conectorilor, locuțiunea adversativă e folosită pentru a introduce un raport copulativ: “A doua lovitură de colţ, de data aceasta de pe aceeaşi parte” (Bogdan Tomulică, Argentina – Iran). Găsim situația de contradictio in adjecto (de n-ar suna pretențios instrumentarul lingvistic latinesc, aplicat la un comentariu fotbalistic), atunci cînd părți diferite ale enunțului se contrazic: “În prima partidă din grupă, Argentina a învins Bosnia cu 2-1, iar Iran a terminat de asemenea la egalitate cu Nigeria exact cu acelaşi scor” (Bogdan Tomulică, Argentina – Iran). Avem hiperbola caraghioasă: “Ce înseamnă să ai curaj. Dacă pînă acum, la fazele fixe, erau 3 oameni în careu, acum, iată, sînt nu mai puţin de 4” (neobositul Bogdan Tomulică, tot la Argentina – Iran). Întîlnim expresii în contexte neadecvate: “Centrare în careu şi vine un luft ca la manual al lui Bony” (Florin Mihoc, Columbia – Coasta de Fildeş). Firește că expresia “ca la manual” se referă la ceva ideal, perfect; or luft-ul, o eroare de execuție, de bună seamă nu poate fi… ideal. Un alt exemplu simpatic de inadecvare: “Marcelo, autorul moral al autogolului” (Dragoş Bocanaciu şi Cătălin Cîrnu, Brazilia – Croaţia).

Avem pe urmă grandilocvențe fără acoperire în realitate: “Cine a avut inspiraţia să parieze un euro că Chile se califică din grupă a făcut avere” (Emil Hossu-Longin, Spania – Chile 0-2). Cunoscătorii au remarcat totuși că exista o cotă 1,67 înaintea turneului pentru pariul “Chile se califică de pe locul 2 în grupă”. Cine ar fi mizat 1 euro, ar fi obţinut un profit de vreo 3 lei. Iată diverse probleme lexicale: utilizarea unui termen pretențios, fără legătură cu situația exprimată de comentator: “Aceasta e una din puţinele schisme din apărarea Algeriei” (Florin Mihoc, Belgia – Algeria). Un cuvînt nepotrivit pentru contextul sportiv de referință: “Cabaye a ieşit din teren şi şi-a tras o flanea” (Sorin Hobana, Franţa – Honduras). În pană de idei, platitudinile sînt asumate explicit: “Producătorii mă ajută cu nişte date tehnice pentru a avea subiecte de discuţie” (Sorin Hobana, Franţa – Honduras). Sau în altă situație: “Încă un corner care va intra în caseta tehnică a partidei” (Sorin Hobana, Franţa – Honduras). Cînd nimeni nu se aștepta, apare jocul de cuvinte caraghios: “Oscar merită un Oscar” (Dragoş Bocanaciu şi Cătălin Cîrnu, Brazilia – Croaţia).

Termenii consacrați sînt folosiți în contexte eronate: “În Brazilia este iarnă, 18:00, întuneric bocnă” (Florin Mihoc, Columbia – Grecia). Același comentator ne spune că: “În careu este o adevărată perdea de picioare”. O surprinzătoare gafă geografică este expusă triumfal: “Hogdson a antrenat 16 echipe de pe opt continente!” (Narcis Şelaru, Anglia – Italia).

Apar turnurile ridicole de exprimare, datorită precipitării nesăbuite: “Sîntem aproape de minutul 39, 38 al întîlnirii, chiar 40” (Florin Mihoc, Argentina – Iran). “Zabaleta, pardon, a fost Palacio, îmi cer scuze, calviţia comună e de vină” (Florin Mihoc, Argentina – Iran). La sfîrșitul meciului, comentatorul își ia rămas bun de la noi: “Sînt Florin Mihoc şi Bogdan Tomulică şi vă mulţumesc pentru atenţie” (Florin Mihoc, Argentina – Iran). “Au fost deja două goluri, văzute doar de mine, dar care n-au fost goluri şi alte două văzute de toată lumea, care într-adevăr au fost goluri” (Florin Mihoc, Brazilia – Camerun). “Şi acum… NO GOAL! Nu este gol! Asta înseamnă că… E gol, e gol, e gol!” (Sorin Hobana, Franţa – Honduras). “După această partidă, urmează Argentina – Bosnia, de la ora 22:00… Mă scuzaţi, de la ora 01:00. Am comentat partida Japoniei de azi-noapte şi am pierdut noţiunea timpului” (Sorin Hobana, Franţa – Honduras).

V-am prezentat cîteva delicatese ale comentariului fotbalistic, mai ales ca să ne facem o idee asupra numeroaselor probleme care apar în domeniu. Sigur că specialiștii filologi le savurează și se amuză. Dar cei mai mulți telespectatori nu sînt în măsură să discearnă critic erorile, ba chiar te pomenești că le preiau, sub autoritatea lucrului enunțat pe micul ecran.

Aș încheia, pour la bonne bouche, venind de la Campionatul Mondial de Fotbal spre divizia noastră națională, care posedă și ea resurse lingvistice redutabile. Săptămîna trecută a avut loc un meci în care CFR Cluj a învins FC Botoșani cu scorul de 4-1. La sfîrșitul partidei, antrenorul oficial al celor din Botoșani, pe nume Mihai Ciobanu (cineva a notat despre el că, în timpul liber, poate e și actor în filme pentru adulți), a declarat următoarele: “Am avut două-trei acțiuni terminate cu finalizare”. Pleonasmul se agită caraghios, prin ambiguitatea contextualizării.

Cred că sînt foarte multe de făcut, nu numai în școală – sigur, și acolo, profesorii de română au o răspundere covîrșitoare -, dar un rol important îl pot avea scriitorii (cu asta ne întoarcem în mediul unde sîntem) să persifleze, să critice pe diverse tonuri. Eu am încercat să procedez ironic, predispunîndu-vă la zîmbet. Să facem asta în România literară și în revistele etalon ale comunicării publice contemporane, astfel încît, pe zona noastră de competență, fiecare să contribuim la ameliorarea situației.

(Intervenție la Colocviul “Cultura limbii”, în cadrul Festivalului “Limba română”,
organizat de Uniunea Scriitorilor din România
la Academia Forțelor Aeriene “Henri Coandă” din Brașov,
sîmbătă, 31 august 2019)

 

Publicitate

Zacuscă (3)

Etichete

convorbiri, cultura, Daniel Cristea-Enache, diversitate, internet, literatura, Nicolae Manolescu, scriitori

Temele abordate sînt dintre cele mai diferite, de la o conversație la alta, în virtutea strategiei de-a lua cititorul pe nepregătite. Șeful breslei scriitorilor analizează importanța cuvîntului scris și evoluția sa, de la tăbliță la tabletă; caracteristici ale cenzurii comuniste; compromisuri ale scriitorilor în comunism; metoda critică manolesciană; bătrînețea sa debordantă în dinamism social și profesional; șirul de evenimente istorice la care Manolescu a avut privilegiul biografic de-a asista; sărbătorile din vremea comunismului; amintiri din tinerețe ale profesorului (cursuri, inspecții) și ale autorului (relația de la începuturi cu Uniunea Scriitorilor); impresii la lectura propriului dosar de urmărire, întocmit de Securitate; activitatea de cronicar literar; avantajele democrației; însemnări despre mentorul G. Ivașcu; opinii despre derivele ideologice periculoase ale unor scriitori din tînăra generație (Marius Ianuș îl elogiază cu spume pe Corneliu Zelea Codreanu – Paul Cernat laudă “strategic” cartea lui Marius Ianuș); amintiri autobiografice despre arestarea părinților și aventurile dosarului personal, în perioada studiilor; detalii privind ascendența familială; adeziuni politice interbelice ale părinților; amănunte despre cei doi copii ai săi; nevoia de revizuiri în literatură; imperativul de-a spune mereu ceea ce crezi; întîlniri cu G. Călinescu; gustul călătoriei și destinațiile turistice internaționale; avîntul de publicare în toată presa; configurarea canonului literar; culise ale activității de ambasador la UNESCO; meditații despre clasa politică autohtonă; canonul școlar și ofensiva douămiistă; viața literară în comunism; prietenia cu Alexandru Ivasiuc; tipologii narative din volumul Arca lui Noe; sarcasme memorialistice despre Marin Preda; metoda scrierii istoriei literare etc.

Poate fi surprinzător – față de sprinteneala cronicarului aflat mereu în mișcare, în căutarea unghiului potrivit de analiză a unei noi opere literare – reflexul de inerție al intelectualului, confruntat cu schimbarea vremurilor. Năvala internetului, care modifică strategiile de comunicare, este percepută ca un bîzîit iritant, de fundal: “greutatea cuvîntului nu se poate face simțită decît pe hîrtie”. Noile raporturi dintre oameni, îmbogățite, prin intermediul comunicării electronice, cu un dinamism sporit și un elan de democratizare, sînt persiflate cu scepticism: “Cei mai mulți internauți își închipuie că, dacă au la dispoziție acest mijloc uriaș de comunicare, nu e nevoie să se verifice prin alții și nu contează dacă au cu adevărat ceva de spus sau dacă posedă măcar limbajul potrivit. Așa că preferă nume de împrumut, ca niște măști, adică anonimatul. O dau anonimă, ca eroii lui Caragiale. Se bagă în vorbă, cum spune o expresie populară. Și se află în vorbă”. Probabil că băgatul în vorbă al anonimilor habarnamiști este o trăsătură generalizată a realităților de azi. Însă e totuși de preferat, în locul tăcerii respectuoase a publicului smerit, ce aspira lumina cunoașterii prin unicul filtru autorizat, pe vremea comunismului. Alternativa la debandada valorică și la inflația opiniilor de-acum o constituie doar seceta publicistică și dirijismul cu panaș de odinioară, pe care puțină lume stă să le mai regrete.

O seară la radio (2)

Etichete

amintiri, biografie, carti, dialog, literatura, radio, scriitori

Daniel Moşoiu: Continuăm, la “Serile Radio Cluj”, dialogul cu invitatul nostru special de astăzi, profesorul, scriitorul, traducătorul, polemistul Laszlo Alexandru. Domnule profesor, aţi absolvit Literele clujene în 1989, dacă nu mă înşel…

– Aşa este…

– Ce a simţit tînărul Laszlo Alexandru cînd şi-a citit repartiţia?

– Păi, nu. Repartiţia ţi-o alegeai, nu ţi-o citeai. Îţi dădeau nimic şi îţi ziceau: alege!

– Şi de ce aţi ales Moldova?

– Pentru că era primul post din afara Ardealului. Eu am terminat cam al şaselea, cu media 9,59 (am amintiri interesante). Cu media aia nu mai erau posturi în Ardeal. Am ales o catedră lîngă Vatra Dornei, la Cîrlibaba, un sat cu rezonanţe rebreniene. Dar simpatic, satul! Am fost profesor de română acolo. M-am simţit bine, mai puţin atunci cînd căram cu două găleţi apa de la fîntînă, ca să mă spăl în lighean. Ca un clujean get-beget, obişnuit cu vana şi cu apa caldă, asta a fost cam dezagreabil. Dar în rest a fost foarte plăcut, oamenii m-au respectat şi am amintiri foarte luminoase de acolo.

– V-aţi simţit bine la Cîrlibaba.

– Da. Şi copiii s-au lipit imediat sufleteşte de mine şi mi-au confirmat că este vocaţia şi bucuria mea să fac meseria asta.

– Unde stăteaţi? În gazdă?

– Da, stăteam în chirie. Era o familie de bătrîni germani. Compoziţia satului era foarte interesantă. Erau cîţiva germani, pe cale de-a emigra în Occident. Pe urmă erau unii etnici ucraineni. Cei mai mulţi erau români, fireşte. Am găsit şi un bătrîn evreu, care locuia chiar în centru. Cu ăla am avut lungi discuţii. Eu traduceam o carte, a lui Romain Gary, şi aveam nişte chestiuni de terminologie specifică, nu ştiam ce-i aia Barmitzwah şi alte lucruri asemănătoare. L-am rugat pe bătrînul croitor să-mi explice, fiindcă n-aveam din altă parte cum să aflu. Aşa că nu stăteam degeaba la Cîrlibaba, eu scriam, mi-am cărat cu mine maşina de scris. Pe vremea aia nu erau computere şi alte minunăţii, ca azi. Acolo am tradus prima carte din franceză, care apoi s-a publicat în trei ediţii şi s-a adaptat, la Bucureşti, la Nottara, ca piesă de teatru: Romain Gary. Scriam, citeam, predam. Copiii mă iubeau. Eu îi iubeam. A fost o etapă frumoasă.

– Dar ce v-a venit să-l traduceţi neapărat pe Romain Gary?

– A fost pasiunea mea, una din ele. L-am descoperit întîmplător şi am mers pe fir. Am rămas legat de el sufleteşte. Romanul Ai toată viaţa înainte: peste un milion de exemplare vîndute în Franţa. Premiul Goncourt. Filmul a primit Premiul Oscar etc. Dar pe lîngă premii şi tiraje, este o capodoperă. Sînt multe filme sau cărţi premiate, care sînt varză. Dar ăsta e un roman absolut extraordinar.

– Ai toată viaţa înainte, prima ediţie românească a apărut în 1993.

– Tradus la Cîrlibaba, în vîrful muntelui. Cine doreşte, poate să facă şi acolo cultură.

– Am impresia că special v-aţi ales Cîrlibaba, ştiaţi că şi acolo se vorbesc mai multe limbi. Sau aţi nimerit bine.

– Asta deja a fost o nimereală. Calculul a fost să vedem cît de aproape opreşte trenul. În afara Ardealului, următoarea destinaţie, unde trenul oprea aproape, era Cîrlibaba. Adică la 38 de kilometri. Fiindcă în alte părţi trenul oprea mult mai departe de atît.

– N-aţi stat cei trei ani obligatorii, pentru că a venit Revoluţia.

– Eu am ajuns în septembrie 1989 la Cîrlibaba. În decembrie am auzit la Radio “Europa liberă” că a început revolta la Timişoara: împuşcături, urlete de durere. Am decis să mă întorc la Cluj. Oricum se apropia vacanţa. Am venit acasă şi am participat, pot spune chiar am condus, alături de alţii, una din facţiunile revoltei clujene, aceea din Mănăştur către centru. Aceea care s-a desfăşurat în după-masa şi seara de 21 decembrie 1989.

– Deci în 21. Eraţi în Mănăştur, aţi reuşit să adunaţi 1.000 de oameni şi să coborîţi spre centru. Dar aţi fost întîmpinaţi cu gloanţe. Ce s-a întîmplat?

– S-a întîmplat că au murit unii oameni acolo. Şi chiar lîngă mine: o fată de vîrsta mea. Sigur că eu, în secunda aceea, nu ştiam ce urma să se întîmple. Cumpăneşti gravitatea lucrurilor post factum. Dar era multă indignare pentru situaţia în care eram, pentru sărăcie, pentru lipsa de speranţe, pentru lipsa de libertate. Lumea a ieşit absolut spontan. Aşa că eu am mari dubii cînd aud teoriile cu lovitura de stat sau cu alte bazaconii.

– O fi fost pe urmă…

– Pe urmă, sau între timp, sau în alte facţiuni. Pentru că n-a fost totul global şi uniformizat. Dar ce-am trăit eu şi ce-am constatat acolo a fost o revoltă foarte autentică şi care a fost plătită cu viaţa, de unii care erau la cîţiva metri de mine şi aveau vîrsta mea.

– Ştiaţi că vă aşteaptă armata la Fabrica de Bere?

– Da, ştiam asta, fiindcă venea deja lume dinspre oraş şi ne-a avertizat că sînt închise căile de acces spre centru. Tocmai ca să ne protejăm, am pus în faţa mulţimii de oameni care protesta patru camioane, pentru a ne feri de gloanţe. Nu ştiam de acei oameni că sînt soldaţi, că sînt miliţieni, că sînt securişti. Doar atît bănuiam, că nu vom putea trece cu mîinile în buzunar şi fluierînd. Ca să ne protejăm, dar şi ca să avem un element de forţă vizuală, pentru a-i impresiona pe eventualii noştri adversari, am dispus patru camioane în faţa oamenilor, pe carosabil. Astfel am coborît pe lîngă Fabrica de Bere şi, imediat după ce-am făcut la stînga, un pic mai jos, unde e Strada Piezişă, era desfăşurat plutonul de trăgători care ne-a întîmpinat cu foc.

– Ne-ar trebui o altă emisiune pentru acest subiect…

– Da, ăla e un alt subiect. Aici e viaţa… iar dincolo sînt cărţile…

– Ce-a făcut Laszlo Alexandru după Revoluţie? V-aţi întors la Cîrlibaba?

– Bună întrebare. Majoritatea colegilor şi a profesorilor pe care-i cunoşteam a rămas la Cluj, să-şi găsească imediat locuri de muncă. S-au deschis multe oportunităţi. S-a spulberat acel blocaj al posturilor şi tinerii au putut să ocupe catedre în Cluj sau în preajma oraşului. Eu pe vremea aceea eram însurat. Am avut o discuţie cu soţia mea, care de asemeni era profesoară. Discuţia noastră a fost în termeni de responsabilitate – v-o spun cu maximă sinceritate – faţă de copiii pe care i-am găsit acolo, la Cîrlibaba. Ei veneau, în timpul liber, după-masa, băteau la geamul locuinţei noastre, eu le deschideam şi fetiţe cu mîini subţiri îi întindeau soţiei mele un buchet cu flori de cîmp. “Dar, de ce?”, întrebam nedumerit. “Aşa, din simpatie”, îmi răspundeau zîmbind.

– Ce frumos…

– Da, erau fără nici un fel de gînduri ascunse. Dar îi vedeam că erau, din păcate, în ce priveşte învăţătura, cam neglijaţi. Avuseseră parte de profesori nu foarte pregătiţi, unii doar absolvenţi de liceu. Am zis că e de datoria noastră să continuăm ce-am început. Şi ne-am întors absolut de bună voie la catedră acolo, la sfîrşitul lui ianuarie, sau prin februarie. Şcolile au fost închise ceva vreme atunci, cu revoluţia. Ne-am dus efectiv în vîrful muntelui şi am terminat acel an şcolar. I-am ajutat pe mulţi dintre elevii mei să intre la mari licee din Suceava şi Vatra Dornei, unde altfel n-ar fi avut nici o şansă. Pe două dintre fetiţele premiante le-am încurajat ulterior să vină după mine la Cluj. Le-am intermediat transferul la Colegiul “Bariţiu”, le-am găsit cu greu locuri de cazare, la internatul Liceului “Şincai”. Una dintre ele a absolvit clasa a XII-a ca şefă de promoţie în “Bariţiu”. A ales să facă facultatea la Bucureşti şi a devenit medic specialist. Am înţeles că trăieşte în capitală, i-am pierdut urmele de vreo 15 ani.

– Aţi venit la Cluj. Aţi avut o tentativă la Facultatea de Litere?

– Am avut mai multe tentative la Facultatea de Litere, da.

– Nereuşite…

– Nereuşite, da.

– Intrăm în detalii?

– Cum doriţi. Dar pentru asta chiar vă mai trebuie încă o emisiune.

– Cert este că n-aţi reuşit…

– De două ori…

– …deşi vă recomandau anumite calităţi.

– Cred că atunci cînd concuram cu o persoană care publicase o carte, iar eu scrisesem 12, în mod normal, dacă aş fi făcut parte din comisia de evaluare, aş fi ştiut încotro să îndrept balanţa. Se pare că, în unanimitate, comisia a hotărît altceva. Însă acolo nu eram în comisie, aveam rolul de candidat.

– Şi aţi ajuns la liceul unde sînteţi acum, la Colegiul “George Bariţiu”. Ascultătorii noştri ştiu că, prin SMS, ne pot trimite mesaje. Iată, ne-a scris deja un fidel ascultător şi, din cîte constat, un coleg de-al dumneavoastră, domnul Cornel Costea…

– Da, îl salut pe Cornel, e bunul meu fost coleg de geografie.

– “Bună seara stimatului meu coleg Laszlo Alexandru. Ce dialog interesant! Chiar dacă ne cunoaştem de mai bine de 12 ani, aflu acum lucruri în premieră despre Alex”…

– Înseamnă că nu l-am plictisit. Mă bucur să-l salut.

– Haideţi să ajungem şi la cărţi. Aţi debutat cu volumul Între Icar şi Anteu, polemici, la Editura Dacia, 1996. S-a scurs ceva vreme pînă să puteţi debuta editorial.

– Nu neapărat. Eu n-am publicat înainte de 1989, nici n-am vrut. Fiind cenzură, nu doream să-mi asum chingile respective şi să spun numai cît e voie. Ori vorbesc liber, ori ţin pentru mine. Aşadar nu m-am înghesuit să public şi chiar n-am tipărit înainte de ‘89 nimic. Dar după aceea, în 1991, am debutat în presă şi anume exact în România literară. Se pare că uneori prinde bine să nu te istoveşti înainte de vreme: dacă îţi strîngi energiile, ţîşneşti mai convingător. Am mers înainte, cu o colaborare de cîţiva ani buni, la revista respectivă, cu polemici, eseuri şi opinii critice. România literară era pe vremea aceea publicaţia culturală cea mai urmărită, revista etalon a Uniunii Scriitorilor. Asta mi-a dat un oarecare ascendent, aşa că mergînd la Editura Dacia, ei mă ştiau din textele apărute destul de frecvent în presă. Numele meu începuse deja să circule. Şi am debutat la Editura Dacia în 1996.

– Am uitat să le spun ascultătorilor, cu siguranţă vă mai aduceţi aminte că imediat după revenirea în Cluj aţi predat iniţial stenodactilografie şi corespondenţă comercială.

– Sigur că da. Doi ani. Am şi cîţiva foşti elevi, legaţi cu mine pe Facebook, care poate mă ascultă acum şi cărora le-am predat stenodactilografie.

– Unde aţi învăţat? Sau tot singur?

– Am învăţat asta la Liceul “Ady-Şincai”. În comunism, în toate şcolile, se făcea practică. La secţia de mecanică, dădeai cu bomfaierul şi pileai cu pila. În treapta a doua, am studiat din fericire la secţia de filologie-istorie. Partea noastră de practică era aceasta, de stenodactilografie. Am avut un profesor dedicat şi unul dintre modelele mele, Grigore Ilea Dumitru, îndrăgit, iubit de toată lumea. Era profesor de limba germană, dar preda steno. Am fost pasionat de această disciplină. Ca elev am participat la nişte concursuri, ne-a dus domnul profesor Ilea pe la Tîrgu Mureş. Cînd să mă întorc la Cluj din Moldova, italiana încă nu era suficient de dezvoltată, ca predare, iar pe română locurile se umpluseră, în timp ce eram la Cîrlibaba. Dacă n-am venit să dau din coate… Aşa că iarăşi am nimerit în no man’s land, ca profesor de română şi italiană. Nu aveam ce să fac la Cluj. Şi atunci a apărut oportunitatea cu stenodactilografia, unde chiar nu existau specialişti. Fostul meu profesor a înfiinţat o şcoală postliceală, în cadrul liceului “Gheorghe Şincai” şi mi-a cerut sprijinul, ştia că mă pasionează acest domeniu şi m-am bucurat să colaborez cu el. Am stat în cancelarie şi la aceleaşi consilii, cu ceilalţi foşti profesori ai mei, din liceul “Şincai”, vreo trei ani de zile, iar pentru mine la început a fost foarte emoţionant.

– Să revenim la cărţi. Primele volume, Între Icar şi Anteu, Orient Expres, Grîul şi neghina sînt prin excelenţă volume de polemici, dar şi de eseuri. Puteţi trece în revistă polemicile care au avut ecourile cele mai incitante?

– Sînt multe…

– Toate au făcut vîlvă la timpul lor în presă…

– Mai mult sau mai puţin. Aveam avantajul, în prima etapă, că ele au apărut în România literară, o publicaţie foarte citită. Nu atît împotriva cui se îndreptau polemicile mă interesa pe mine, pentru că n-am avut nici menajamente, nici partizanate: să nu-l atac pe cutare sau să-l atac neapărat pe cutare. Ce m-a interesat – şi mă interesează în continuare – este mesajul ideatic pe care îl am de exprimat. Ca să fiu mai precis, cred – şi cu atît mai mult credeam cînd eram tînăr, iar de atunci nu m-am răzgîndit – că există o bază etică în sfera estetică. Scriitorii au o răspundere socială, care vine în plus, pe lîngă talentul pe care fiecare l-a primit sau nu l-a primit. Plecînd de la această premisă, am început să exprim diverse mirări sau uluiri, văzînd că una e teoria, iar în practică asistăm la foarte multe cedări, compromisuri. Mai ales că eu veneam după decembrie 89, cînd mi-am riscat pielea şi am văzut oameni murind. Pe mine nu mă impresionau vorbele acelea în doi peri şi zîmbetele de “lasă-mă să te las” sau “eu te ajut acum şi tu mă ajuţi după aia”. Horia-Roman Patapievici are un text foarte interesant, el, care şi-a riscat la rîndul său viaţa, la Bucureşti, în revoluţie. El spune: un om care s-a întors din moarte nu mai are nimic de pierdut. Cumva cu sentimentul ăsta am început eu să scriu. Cu un ton tranşant, prin care îi chestionam, îi scuturam, îi zgîlţîiam pe scriitori, de ce nu se ridică la o dimensiune etică, pe care o aşteptam de la ei. Eram, dacă vreţi, partizanul eticii în literatura română. Pe vremea aia lumea încă era destul de confuză. Nu prea ştiau ce cu ce se mănîncă. Mă citeau, unii poate erau speriaţi de mine. N-am avut replici, în orice caz, şi nimic argumentat. Dar – revin şi subliniez – nu am avut partizanate. Am constatat ulterior că etica poate fi un bun ciomag: eu sînt în echipa A şi lupt împotriva echipei B. Îi atac pe toţi din echipa B, pe considerente etice, dar uit de aceste criterii, în ce-i priveşte pe toţi cei din echipa A, care îmi sînt colegi de competiţie. Eu n-am făcut asta niciodată.

– Am înţeles. În general polemicile dumneavoastră au fost foarte bine argumentate. Sau n-au recurs la atacuri la persoană.

– Asta cu siguranţă.

– Cum s-a reacţionat la ele?

– Prin tăcere…

– V-aţi pierdut mulţi prieteni?

– Eu nu-i aveam. Cînd n-ai, n-ai ce să pierzi.

– De aici Exerciţii de singurătate. Dar să continuăm cu volumele. A urmat un studiu academic, Criticul literar Nicolae Manolescu…

– E teza mea de doctorat.

– Volumul de dialoguri cu Gheorghe Grigurcu şi Ovidiu Pecican: Vorbind. Alte polemici: Toate pînzele sus!. Apoi: Viceversa. Polemici pro şi contra lui Paul Goma. Aici este un caz interesant. Dumneavoastră l-aţi impus, l-aţi reimpus pe…

– Nu, nu. E mult spus. Paul Goma este o personalitate uriaşă. Eu am fost fascinat de figura lui publică. L-am ajutat, cred că ăsta ar fi termenul mai potrivit.

– După care relaţia cu Paul Goma s-a rupt.

– După care el a hotărît să pornească pe altă cale, adică să schimbe cu 180 de grade azimutul, iar eu nu l-am urmat într-o direcţie antidemocrată, antisemită, antioccidentală. Acolo nu l-am însoţit, pentru că n-am nimic de-a face cu aşa ceva. Admiraţia mea personală, pentru el, era conectată cu admiraţia pentru valorile pe care le slujea. Un scriitor nu este un rege. Este un slujitor al unor idei, al unor valori. Dacă îşi întoarce faţa de la acele valori, îmi rezerv dreptul de-a renunţa la admiraţia mea.

– Şi n-aţi ezitat s-o afirmaţi tranşant. Adică n-aţi tăcut.

– Am scris acea carte, Viceversa, care cuprinde în prima jumătate polemicile în favoarea lui Paul Goma, pe vremea cînd era o voce autoritară în cîmpul democratic. A doua jumătate, de polemici împotriva lui Paul Goma, atunci cînd a devenit antisemit. M-a costat şi un proces la tribunal, pe care Goma l-a pierdut, iar noi toţi, ceilalţi, l-am cîştigat. Dar nu, n-am tăcut, şi cu aceeaşi tărie cu care l-am sprijinit, apoi l-am contestat.

– După care v-aţi retras pe blog… Nu mai avem timp să vorbim pe larg… Au urmat o serie de volume, Viaţa de zi cu zi, Exerciţii de singurătate, Tutti frutti, Uriaşe lucruri mici… Toate sînt însemnări pe blog. Vă pot căuta ascultătorii noştri acolo.

– Sigur că da.

– Inclusiv articolele, studiile despre Dante.

– Despre Dante, despre gramatica limbii italiene, despre alte subiecte de italienistică.

– Despre traduceri iarăşi nu mai avem timp să vorbim.

– Vreo 12 cărţi…

– În schimb vreau să vă întreb dacă mai este căutat Memoratorul de limba italiană.

– Păi tocmai am primit un premiu, acum vreo două săptămîni, pentru ediţia a doua. Îi mulţumesc Bibliotecii Judeţene “Octavian Goga” din Cluj şi juriului care m-a premiat. Este poate una dintre cele mai vîndute cărţi ale mele. Are un caracter didactic, este cursul meu de limba italiană, pe care îl fac de peste 20 de ani.

– Domnule profesor Laszlo Alexandru, cum se întîmplă de fiecare dată, numai timpul nu-şi pierde timpul. Vă mulţumesc pentru prezenţa dumneavoastră la “Serile Radio Cluj”. Vă doresc multă sănătate şi un an plin de realizări.

– Şi eu vă mulţumesc şi vă doresc mult succes în continuare.

– A fost, doamnelor şi domnilor, scriitorul, traducătorul, profesorul Laszlo Alexandru, în direct la “Serile Radio Cluj”. Două minute pînă la buletinul de ştiri. Sînt Dan Moşoiu. Vă mulţumesc pentru atenţie, vă doresc o noapte liniştită.

O seară la radio (1)

Etichete

amintiri, biografie, carti, dialog, literatura, radio, scriitori

Daniel Moşoiu: Doamnelor şi domnilor, vă spun bună seara, bine v-am regăsit. La “Serile Radio Cluj”, ediţia de luni, 16 ianuarie, la început de săptămînă, invitatul nostru special este, aşa cum vă spuneam, scriitorul, traducătorul, polemistul, profesorul Laszlo Alexandru. Domnule Laszlo Alexandru, bună seara, bine aţi revenit la Radio Cluj…

Laszlo Alexandru: Bună seara! Bine v-am regăsit! De cînd n-am mai fost la Radio Cluj…

– N-aţi mai fost… A trecut mult de atunci?

– Nu ştiu, eu am îmbătrînit, dar nu cred că a trecut mult…

– N-a trecut mult şi vă asigur că n-aţi îmbătrînit.

– Mulţumesc. Asta aşteptam să aud…

– Cel puţin aşa scriu elevii dumneavoastră pe Facebook. Domnule Laszlo Alexandru, vă mărturisesc dumneavoastră şi ascultătorilor noştri că nu-mi fac – în afară de documentarea necesară – niciodată un plan al emisiunii, al dialogului…

– Sînteţi spontan…

– Am o schemă în cap, dar nu aştern nimic pe hîrtie. Cu dumneavoastră este foarte greu. Cu ce să începem?

– Păi nu ştiu, şi eu sînt spontan. Ce fac doi oameni spontani, cînd se întîlnesc la radio? Încep să vorbească!

– Amestecăm lucrurile? Sărim de la una la alta? Păstrăm o anumită coerenţă?

– Pînă la urmă, coerenţa sper că va ieşi din tot ce vorbim aici.

– Pentru că sînteţi un polemist redutabil, am să vă rog să ne prezentaţi pe scurt o părere, o opinie, faţă de ceea ce se întîmplă, în momentul de faţă, la Uniunea Scriitorilor din România. E greu? Să le rezum ascultătorilor situaţia actuală. Au fost o serie de excluderi din rîndul Uniunii, un grup de scriitori tineri şi-a înaintat demisiile, au fost şi alţii înainte, ce se întîmplă acolo?

– Am urmărit periferic situaţia. Plec de la ideea că sînt membru al Uniunii Scriitorilor, de vreo doi ani. Am fost primit acolo, după ce am solicitat-o. Fără a face parte din structuri de conducere, fiindcă sînt boboc, din punctul acela de vedere, nu am urmărit îndeaproape deciziile conducerii – cu atît mai puţin să fiu părtaş la luarea lor –, aşadar nu am lucrurile foarte limpezi. Pe de altă parte, îi ştiu din citite şi din auzite, pe foarte puţini în mod personal, pe cei care au rămas nemulţumiţi de acele decizii. Înţeleg că sînt două grupări. Fireşte că în scris, în literatură, cantitatea contează mai puţin, e importantă calitatea. Atunci cînd e vorba de vot, însă, şi de organizaţiile sindicale, cum e Uniunea Scriitorilor, contează şi cantitatea. Din ce-am priceput eu de pe internet, din presă etc. – dar sigur că e un subiect pe care poate n-ar fi bine să insistăm, fiindcă se derulează – au fost 18, sau 20, sau 25 de scriitori, nu ştiu precis cîţi, care au contestat configuraţia şi alegerile dintr-o uniune naţională de scriitori, din care fac parte peste 1.800, sau 2.000, sau 2.500 de persoane. Dar iarăşi s-ar putea să greşesc, fiindcă nu sînt un om al cifrelor, sînt filolog. Oricum, procentul este limpede, sau balanţa, dacă o luăm strict cantitativ, se cam poate bănui încotro înclină. Repet, este vorba de un conflict ţinînd de o asociaţie scriitoricească. Şi acolo, deşi toţi sînt talentaţi şi valoroşi şi nimeni nu poate fi înlocuit, atunci cînd se aleg nişte preşedinţi, nişte organisme de conducere, se numără voturile. Eu aşa am perceput-o. Alţii au continuat să fie nemulţumiţi, unii şi-au dat demisia. În ce mă priveşte, am avut o altă formă de protest, vă spun sincer. Vreo 10 ani nu am dorit să mă înscriu în Uniunea Scriitorilor…

– Chiar voiam să vă întreb… fiindcă aveaţi cărţi multe pînă în 2014…

– Da, chiar mi s-a propus şi nu am dorit să fac parte din Uniunea Scriitorilor. Dintr-un motiv asupra căruia acum nu mai are rost să insist. Însă cu doi ani în urmă, după ce cauza respectivă a dispărut, m-am înscris. La 18 cărţi de autor, cred că nu a fost o uzurpare a drepturilor, aceasta, adeziunea mea la Uniunea Scriitorilor. Aşa că sînt acolo, aştept ca spectatorul în fotoliu desfăşurarea lucrurilor. Îi privesc şi îi citesc pe toţi cu egal interes şi cu egală atenţie.

– Deja e desfăşurarea ostilităţilor. Am încercat să-i contactez, să-i aducem la microfon pe tinerii scriitori clujeni care şi-au înaintat demisia. Au refuzat categoric subiectul…

– Păcat.

– Noi vom continua să urmărim ce se întîmplă acolo.

– În opinia mea, este un conflict de natură sindicală. Nimeni n-a zis “tu eşti talentat! tu nu eşti talentat, pleacă!”. E o problemă care ţine de organizare şi de reprezentare. Or dacă ducem discuţia pe latura aceasta sindicală, contează numărul de voturi. Nu talentul, nu vîrsta, nu reputaţia naţională sau internaţională. Numărăm oameni, numărăm voturi şi totul devine limpede.

– Bine, am epuizat acest subiect. Domnule profesor, sînteţi născut în 4 mai 1966, la Cluj. Sînteţi clujean get-beget. Aici v-aţi născut, aici aţi trăit, n-aţi plecat decît sporadic. Proveniţi – aşa spune în biografia dumneavoastră – dintr-o familie maghiară de muncitori şi ţărani. Cine a dorit să vă dea la o şcoală în limba română? Mama, tata? A fost opţiunea dumneavoastră?

– Nu, eu eram prea mic, nu pricepeam despre ce-i vorba. A fost alegerea ambilor părinţi. A fost o opţiune liberă şi consimţită, care avea la bază un raţionament de natură social-economică. Adică ei s-au gîndit că, dacă voi învăţa limba română, ceea ce se pare că s-a întîmplat, voi avea mai bune variante de afirmare personală. Întrucît provin dintr-o familie maghiară (vorbeam şi vorbim ungureşte acasă), posibilităţile socio-profesionale, inclusiv cele de care nu s-au bucurat părinţii mei – ca simpli muncitori, cum spuneam –, nu mi-ar fi fost favorabile, dacă nu stăpîneam nuanţat, limpede, corect limba română. Va să zică a fost o opţiune strict strategică a părinţilor mei.

– Da. Şi aţi învăţat atît de bine limba română încît îi puteţi da oricînd lecţii oricui.

– Mulţumesc. Cu un doctorat în specialitate, se pare că mă descurc pe româneşte.

– Aţi terminat liceul “Ady-Şincai”, în 1984. Era şi este un liceu renumit. Acum se numeşte altfel. Care ar fi diferenţele dintre “Ady-Şincai” şi “Gheorghe Şincai”?

– Cea mai importantă diferenţă este că, pe vremea cînd se numea “Ady-Şincai”, jucam fotbal în curte cu un coleg de clasă pe care-l chema Boc Emil. Acum Emil Boc nu mai studiază acolo, ci merge să deschidă anul şcolar la “Gheorghe Şincai”, în calitate de primar al Clujului. Sigur că era doar o glumă. Care sînt diferenţele? Nu am chiar ultimele evoluţii de la “Gheorghe Şincai”. Am participat alături de cei mai mulţi colegi ai mei, recent, la aniversarea celor 30 de ani de la absolvirea liceului. Clădirea era bine întreţinută, aşa, la prima vedere. Cum o fi organizată în interior, nu pot şi nu am cum să mă pronunţ. Dar e o şcoală îngrijită, din centru, prestigioasă, din cîte se aude, şi mă bucur că am studiat acolo.

– Aţi învăţat limba română, stăpîniţi limba maghiară, dar încă din prima tinereţe, din adolescenţă, din anii de şcoală, v-aţi îndreptat şi spre alte limbi străine. Franceză, germană, am înţeles, italiană, în mod special…

– Treptat, treptat. Am avut un serial despre ce înseamnă să fii poliglot. Sigur, pornind de la propria mea experienţă, dar şi cu o reflecţie generală asupra altor poligloţi, mari scriitori şi relaţiile lor uneori tensionate, alteori neobişnuite cu ceea ce este conceptul de limbă maternă. Am scris asta pe blog, am publicat-o şi în cărţile mele. E o problemă interesantă şi, cred, de maximă actualitate, acum, cu Uniunea Europeană din ultimii ani, cînd a cunoaşte mai multe limbi străine îţi deschide mai multe porţi. Har Domnului, mai ales noi, în Transilvania, sîntem într-un spaţiu poliglot prin excelenţă, la întîlnirea dintre imperii, ca să zic aşa: marele imperiu occidental, european, care se întinde pînă la noi, marele imperiu răsăritean, care de la noi încolo se desface, şi marele imperiu – fărîmiţat, pînă la un punct – meridional: Turcia, Grecia etc. Va să zică sîntem, geografic vorbind, la o răscruce şi asta ne stimulează să învăţăm (ba chiar ne obligă) diverse limbi străine, ca să înţelegem ce ni se întîmplă. Venind concret la ce m-aţi întrebat, am pornit cu limba germană. Eu am învăţat zece ani germana la şcoală şi, în paralel, franceza am început-o din clasa a V-a. Noi, la liceul “Ady-Şincai”, aveam două propensiuni. Unii eram atraşi de filologie, de literatură, alţii erau înclinaţi spre istorie şi erau clar destinaţi acelui traseu. Eu unul mi-am dat seama că am această pasiune pentru cunoaşterea limbilor străine, din uşurinţa cu care le învăţam, cu care le stăpîneam în diverse contexte. Am perseverat, deşi meseria de profesor era şi – pînă la un punct – este şi azi destul de ingrată, în posibilităţile de-a te angaja pe undeva, cu salarii mici. Dar pasiunea a predominat, în cazul opţiunii mele, şi am mers la Facultatea de Litere, unde am intrat la Română-Franceză. După un an, am dat franceza pe italiană, dar am perseverat pe cont propriu să citesc în franceză, să traduc din franceză, astfel încît nu am făcut schimbul de la una la alta, ci am adăugat una la cealaltă, le-am completat. Tot în facultate fiind, am studiat trei semestre limba latină, cu un excelent profesor, Teodor Boşca, unul dintre cei mai mari poligloţi ai Clujului, despre care am scris apoi în repetate rînduri. Deci am făcut italiana şi ştiam franceza, iar dinainte cît de cît germana, şi engleza intră în noi ca oxigenul în timp ce respirăm, cu tehnica din dotare şi filmele subtitrate, pe care le auzeam direct în original, şi asta a fost de un ajutor enorm pentru a învăţa limba engleză, în ce mă priveşte… M-am dus la nişte cursuri facultative, în timpul şcolarizării universitare. Am făcut patru semestre de spaniolă… patru semestre de portugheză… şi cam atît… Se-adună, pînă la urmă. Şi asta am scris-o în reflecţiile mele: a fi sau a nu fi poliglot. Dacă eşti aşa ceva, nu ştii toate limbile la perfecţie. Ci cunoşti mai multe limbi, sigur că da… (Ce înseamnă mai multe? Să spunem: de la cinci în sus… zic aşa, la prima strigare. Poate mă înşel.) Dar, să fie clar, le cunoşti pe trepte diferite. Poţi să ştii două-trei excelent, vreo trei sau patru la nivel mediu şi încă vreo trei-patru-cinci în care te descurci. Există diverse competenţe: pricepi o limbă, cînd ţi se vorbeşte, sau cînd citeşti un text – şi astea sînt nişte competenţe mai facile, de receptare, înţelegi sau măcar îţi dai seama în ce zonă se învîrte mesajul. Nişte competenţe mai dificile sînt cele de-a te exprima, fie oral, fie în scris. Poţi să fii bun în receptarea mesajului, dar mai puţin bun în producerea lui. În fine, sînt diferite nuanţe; de aici încep apoi dezbaterile. În orice caz, a fi poliglot înseamnă să ai o deschidere în stil evantai, spre mai multe limbi, mai multe familii lingvistice, dar nu la aceeaşi calitate, nu la aceeaşi intensitate, nu la acelaşi nivel de performanţă. Minte cel care zice că ştie zece limbi la perfecţie. Nu, probabil va şti două-trei-patru foarte bine, vreo două binişor, două mediu şi vreo trei slăbuţ. Cam aşa văd eu lucrurile…

– Prin urmare sînteţi asemeni lui Mihai Beniuc, ştiţi şase limbi…

– …şi ruseşte… Nu, întîmplător ruseşte n-am învăţat. Mă născusem şi m-am şcolarizat în etapa de după slăvita Uniune Sovietică. N-a mai fost nevoie să ştiu ruseşte. Dar regret sincer. Pot să fac şi confesiunea asta: am un elev de clasa a IX-a, căruia îi sînt acum diriginte şi care e rrom. E un băiat foarte isteţ şi ambiţios. Merge în timpul liber la ore de limba rromani. Şi i-am zis că mi-ar părea bine să mă înveţe şi pe mine măcar nişte elemente. Să fie clar, eu am curiozităţi, n-am prejudecăţi, în privinţa limbilor străine. M-aş bucura să ştiu cît de multe. Nu mă mir de pensionarii din Occident care, la 80 de ani, se apucă să înveţe sanscrita. Bătrînelele acelea au, aşa, nişte înclinaţii foarte simpatice. Poate că, dacă voi ajunge pînă acolo, la 80 de ani mă voi apuca şi eu de sanscrită.

– Am o curiozitate. În şcoala generală deja vă plăceau ştiinţele umaniste? Româna? Limbile străine? Istoria?

– Da, pot să spun asta. Însă, din amintiri şi, apoi, din experienţa directă la catedră, o afirm destul de apăsat. Opţiunea elevilor este, la început, orientată mai ales de afectivitate. Dacă îţi place profesorul respectiv, înveţi materia de dragul lui. Dacă tu ai propensiuni pentru o anumită disciplină, dar profesorul este scîrbos sau – s-o spun mai delicat – este inabil în calităţile lui profesionale, atunci te va îndepărta; deşi tu eşti chemat către materia respectivă. Prezenţa umană, harul, talentul pedagogic şi efectiv priceperea individului care stă la catedră sînt esenţiale, mai ales la nivel de gimnaziu, dar sînt preponderente şi la nivel de liceu. Asta este fără nici un fel de îndoială.

– Înţeleg că la română aţi avut profesori buni…

– Nu, la română, în gimnaziu, am avut vreo doi profesori chiar foarte slabi. Dar îmi trebuia o limbă care să-mi fie la îndemînă, cu care să mă duc la Filologie, şi aşa s-a nimerit.

– Dar de ce voiaţi neapărat Filologie?

– Pentru că mă consideram talentat la limbi străine. Şi mi-o spuneau alţii. Eu nu puteam să lupt împotriva lor, fiindcă îi credeam. Repet: în ciuda faptului că a fi profesor presupunea riscul de-a face naveta, de-a fi prost plătit, de-a fi undeva la periferia stimei generale (ceea ce e discutabil: uneori profesorii se fac respectaţi, dacă ştiu cum să procedeze şi dacă au pe dinăuntru harul acela care, emanînd, semnalează că este vorba de altcineva decît un individ prost plătit).

– Să adăugăm faptul că, din 1992, sînteţi profesor de limba italiană la Colegiul Naţional “George Bariţiu” din Cluj-Napoca. Revenind: în familia dumneavoastră, acasă, existau cărţi? Le cumpăraţi dumneavoastră? Vă îndemnau părinţii să citiţi?

– Părinţii mei, nefiind intelectuali, nu m-au îndemnat să citesc. Asta pe undeva e rău, fiindcă totdeauna e preferabil să fii într-o familie intelectuală şi să primeşti îndemnuri de prudenţă şi studiu, sau chiar sfaturi de lectură. N-am avut această şansă. La mine în primul rînd a fost handicapul lingvistic, iar în al doilea rînd a fost cel social. Ca atare, nu am primit indicaţii de lectură şi n-am fost supravegheat dacă învăţ sau nu. Şi nici nu învăţam. Am fost cam chiulangiu la şcoală. Stăteam în ultima bancă şi luptam să-mi iasă nota 5. Asta era ambiţia mea. Dar, pe măsură ce am început să citesc lucruri pe care mi le selectam din auzite – în copilărie Winnetou şi Comoara din lacul de argint şi Old Surehand, toată seria Karl May şi mai ştiu eu ce bazaconii, dar care erau interesante, fiindcă dădeau o fluenţă stilistică, deşi nu dădeau profunzime estetică – mi-am descoperit singur drumurile. Şi asta poate mi-a caracterizat şi ulterioarele parcursuri profesionale. Adică se ştie sau, dacă nu, o spun eu foarte limpede, în ce priveşte inclusiv lumea scriitoricească: e vorba de grupuri, de prietenii, de apartenenţe geografice. Noi sîntem scriitori din Cluj, voi sînteţi scriitori din Bucureşti, ceilalţi sînt scriitori din Timişoara. Există criterii de vîrstă, generaţioniste: unii sînt optzecişti (eu nu eram optzecist), alţii sînt douămiişti (eu n-am mai apucat să fiu douămiist, că am debutat înainte). Am nimerit mereu în no man’s land. Nu m-a sfătuit nimeni ce să citesc, nu m-a sfătuit nimeni ce limbi străine să învăţ, nu m-a sfătuit nimeni la ce grupuri să ader. Am scris o carte – şi mă bucur că i-am găsit un titlu care cred că mă reprezintă – Exerciţii de singurătate. Poate părea arogant, dar nu e decît o realitate care este acum exprimată.

– Deci aţi făcut totul prin forţe proprii, singur v-aţi organizat lecturile, singur v-aţi ales drumul în viaţă.

– Singur mi-am cumpărat toate cărţile! Fiecare carte pe care o am în bibliotecă – şi cuprinde deja cîteva mii de exemplare, pe trei rînduri în adîncime, dispuse de la parchet şi pînă la tavanul încăperii – ştiu fiecare de unde am cumpărat-o, cînd am cumpărat-o, cu ce scop am cumpărat-o şi de multe ori nu chiar cu cîţi lei, dar dacă a fost scumpă, dacă a meritat banii. Oricum, le-am folosit pe toate. O carte, de la o anumită specializare încolo, se poate folosi. Tot aşa, dacă mă duc la un lăcătuş şi-i zic: vai, aveţi şapteşpe şurubelniţe, pe toate le-aţi folosit?! Dom’le, le am aici, dacă o să am nevoie de ele, întind mîna şi gata. Cărţile, pentru un filolog, sau pentru un scriitor, sînt instrumente. Toate acele instrumente le-am utilizat. Şi ştiu foarte bine despre fiecare carte unde am găsit-o, dacă mi-a fost greu s-o procur, ce raţionamente m-au împins s-o cumpăr şi dacă m-a decepţionat sau nu, după ce-am răsfoit-o. E o aventură interesantă asta: să-ţi construieşti o bibliotecă!

– Am o întrebare delicată: v-aţi simţit cumva dezavantajat de faptul că eraţi şi sînteţi etnic maghiar? În anii aceia de formare…

– Păi, vă spun foarte sincer, nu cred că etnia pentru mine a fost un handicap. Mulţumită faptului că, tocmai, stăpînesc foarte bine limba română, aveam toată energia şi nonconformismul de-a le spune altora în obraz, cînd nu-mi convenea ceva. Însă m-am confruntat cu diverse obstacole – sau n-am reuşit să depăşesc (să fie clar!) numeroase obstacole – nu din motive etnice, ci din motive ţinînd de această solitudine, pe care nu cred că mi-am impus-o, ci care mi s-a dat. Adică dacă vrei să avansezi în societate, în carieră, în privilegii, e bine să aderi la nişte grupuri de influenţă, la nişte instituţii, care te propulsează şi pe care tu le aperi, după aceea, indiferent ce se întîmplă acolo. Devii nu zic sclavul lor, dar apartenentul lor şi această fidelitate este apoi recompensată. Eu n-am făcut asemenea pariuri, nici măcar cu propria mea instituţie, unde lucrez de peste 20 de ani. Cînd erau lucruri care nu-mi conveneau, în cadrul Colegiului Naţional “George Bariţiu” unde sînt profesor, în anii precedenţi şi în mandatele anterioare de direcţiune, nu m-am sfiit să le spun cu voce tare şi chiar în afara şcolii. Ceea ce nu este cazul în aceşti ultimi ani, o subliniez cu toată sinceritatea, cînd lucrurile merg foarte bine, din multe puncte de vedere, incomparabil cu ce-a fost înainte. Aşadar, dacă am avut probleme de înfruntat şi dificultăţi de depăşit, acestea nu s-au datorat apartenenţei mele etnice, ci firii mele incomode şi au fost rezultatul unor represalii care mi s-au administrat, sau al unor rivalităţi profesionale care au fost tranşate fără mănuşi, cu un grobianism care nu odată m-a stupefiat.

– Domnule profesor Laszlo Alexandru, vă propun să luăm o pauză muzicală, după care vom relua dialogul nostru.

El l-a văzut pe Blaga plîngînd

Etichete

amintire, comunism, I.D. Sirbu, istorie, lacrimi, Lucian Blaga, scriitori, sinceritate, victima

“Eu l-am văzut pe Blaga plîngînd. Fără lacrimi, fără cuvinte, rezemat de contrafortul bisericii reformate. ‘Toţi mă vor uita, opera mea va pieri, voi muri, singur, ca un cîine!’ – îmi spunea în ziua de 28 aprilie 1956, ultima oară cînd l-am văzut. Îl visez, nu, nu pierd nici o ocazie de a-l evoca, este Zeul protector al singurătăţii mele. Nu este uşor să mi-l închipui, singur, cu toţi studenţii săi plecaţi foarte departe, cu doctorul Iubu, dispărut fără urmă, cu Dorli, căsătorită în Bucureşti, cu şeful catedrei de materialism dialectic… Şi, în librării, cu romanul acesta [Pe muche de cuţit], care îi murdărea satul şi memoria casei sale părinteşti. Fiindcă nu era vorba de un atac la adresa persoanei sale, ci la Fiinţa sa. La spaţiul fiinţei sale spirituale…”

Această scenă emoţionantă are valoare testamentară, căci evocarea lui Ion D. Sîrbu a fost făcută cu puţin înainte ca el însuşi să dispară. E mesajul său cu limbă de moarte. În obiceiul istoriei literare stă să amintească imagini ale marilor creatori în ipostaze glorioase, de luptă împotriva lumii troglodite. Idealizarea artistului umple de vigoare opera. Dar e o falsificare. Privirea onestă, ce reliefează momentele de şovăială, ni-l apropie mai mult de suflet. Omul din adîncul poetului e mai important decît eroul de la suprafaţă. Lacrimile sînt mai sincere decît zîmbetul.

Un sofism “ignoratio elenchi”

Etichete

compromis, comunism, George Neagoe, ignoratio elenchi, moralitate, Paul Cernat, scriitori, sofism, Stefan Aug. Doinas

Îndată ce vine vorba despre etica publică a scriitorilor, e inevitabil să descindă Paul Cernat în zonă cu explicaţiile serpentinate. Ce i-o fi apăsînd aşa tare conştiinţa încît să nu piardă nici un prilej de-a răsuci invers degetele mănuşii? În cazul de faţă avem o recenzie proaspătă la volumul de debut al lui George Neagoe, despre colaborarea lui Ştefan Aug. Doinaş cu Securitatea comunistă: Asul de pică (Ed. Cartea Românească, 2013).

După ce laudă minuţia tînărului cercetător în răscolirea arhivelor, Paul Cernat presară umbra dubiului la temelia demersului: “Doinaş s-a protejat mereu pe sine, dar poate fi oare condamnat pentru ‘colaboraţionismul’ său? Da – putem deduce, dacă ne gîndim că a fost informator plătit şi că unii prieteni sau colegi (Ion Negoiţescu, Haralambie Grămescu) au ajuns la închisoare şi în urma delaţiunilor lui. Nu – dacă ne gîndim la contribuţia culturală majoră. Traseul descris de George Neagoe e elocvent. Folosit ca agent de influenţă externă pe lîngă Monica Lovinescu, prietenă cu el dinainte de 1945 şi care nu l-a bănuit niciodată, redactorul, apoi directorul revistei Secolul 20 şi-a satisfăcut dorinţa de ascensiune politică în breasla ‘onorabilă’ şi nevoia de confort personal (vacanţe şi călătorii în Occident)”.

Să ne oprim oleacă din şuvoiul vorbelor şi al exemplelor, pentru a reface logica de critic literar. Poate fi condamnat Doinaş pentru colaboraţionism? Da – fiindcă şi-a băgat amicii la puşcărie, a beneficiat de ascensiune politică în breaslă şi de confort personal. Nu – fiindcă a avut o contribuţie culturală majoră. Iată cum întrebarea de esenţă etică este diluată prin răspunsuri în doi peri, dintre care unul din domeniul eticii, altul din domeniul culturii. Sofismul concluziei irelevante îşi îmbracă straiele de sărbătoare, sub pana comentatorului, pentru a dilua compromisurile scriitorilor din vremea comunistă.

Mă întreb şi eu, utilizînd stilul său de gîndire: oare lui Paul Cernat îi place să-şi prostească cititorii prin intermediul sofismelor? Da – fiindcă tocmai ne-a dovedit-o. Nu – fiindcă vara preferă îngheţata de vanilie.

Dicţionar de idei rumegate

Etichete

aroganta, literatura romana, Premiul Nobel, scriitori, talent

Premiul Nobel = talent al scriitorilor români de-a se făli cu ceea ce n-au.

Precauţia şi disoluţia

Etichete

arhive, colaboratori, Dorin Tudoran, Gabriel Andreescu, imagine, scriitori, Securitate

Într-o postare pe blog, fostul disident Dorin Tudoran se pronunţă şi pe marginea noii apariţii editoriale bucureştene de la Virgin Records: “Nu am citit integral cartea lui Gabriel Andreescu. Am citit doar cîteva dintre analizele cuprinse în ea. Nu m-au convins și i-am spus de ce. Sunt cu totul în favoarea precauției, a scormonirii și verificării fiecărui detaliu, înainte de a așterne pe hîrtie o concluzie. Aceste dosare cuprind capcane extrem de dificile chiar pentru cercetători reputați. / Ce mi se pare periculos este să răspunzi unui exces de zel (real sau mai greu de dovedit) cu un alt exces de zel. Salut precauția, dar resping disoluția. Acolo unde, din dorința introducerii tuturor nuanțelor necesare, spre a nu nedreptăți un om, culorile complementare ucid culoarea fundamentală, se produce disoluția subiectului”.

Combate adînc, monşer.

Iarăşi despre Gabriel Andreescu (3)

Etichete

Adrian Marino, arhive, colaboratori, Flori Balanescu, Gabriel Andreescu, imagine, Paul Goma, scriitori, Securitate

Dacă asupra faptelor consemnate în dosarele Securităţii cei care efectiv le-au văzut nu ezită să se pună de-acord, distanţele se lăţesc spre antipozi atunci cînd se ajunge la interpretarea lor. Gabriel Andreescu le comunică fără a clipi cititorilor că a identificat “eforturile dramatice ale lui Adrian Marino de a da un sens superior existenţei”. Nici mai mult, nici mai puţin.

De cealaltă parte, Flori Bălănescu e mai nuanţată: “Ce ne spun toate acestea: că este imposibil ca Adrian Marino să fi fost antrenat în jocurile Securităţii fără voia sau ştirea sa. (…) Nu am posibilitatea să evaluez în ce măsură Adrian Marino prin calitatea sa de colaborator al Securităţii a afectat persoana lui Paul Goma, a celor cu care a venit în contact sau situaţia familiei sale, deoarece nu am citit note informative sau măcar note redactate de ofiţerul de legătură pe seama lui Goma. Dar este cert că a fost folosit de Securitate. La acest nivel ierarhic nu mai pot apărea nume de umplutură, doar pentru îndeplinirea planului de către securimea măruntă. (…) Eu nu cred, precum Gabriel Andreescu, în redefinirea graduală a categoriei informator/colaborator: cîte fapte şi cîtă greutate (şi cine, după ce măsuri cîntăreşte) a acestor fapte să fie puse în contul cuiva – care e clar că a vizitat des Securitatea? În ciuda documentării şi subtilităţilor de interpretare, cîteva lucruri sînt încă valabile: 1. Adrian Marino a fost colaborator al Securităţii şi pentru aceasta chiar nu este nevoie să citim angajamentul semnat; 2. Nu se putea face ‘turism’ cultural şi/sau profesional înainte de 1989 fără ca Securitatea să îi aibă la mînă, cum se spune, cu ceva pe cei vizaţi (cazurile care scapă acestei reguli sînt rare şi foarte speciale, iar trecerile peste frontieră au fost una, maxim două). Altfel, nu mai vorbim despre un regim politic totalitar în care cetăţenii nu deţineau paşaport, ci îl primeau în condiţii speciale de la Ministerul de Interne.”

Atunci cînd doi cercetători se revendică de la aceleaşi documente studiate, dar ajung la rezultate sensibil diferite, de nu chiar contradictorii, este limpede că avem o problemă. Constatăm că nu frecventarea ori nefrecventarea arhivelor este în chestiune, ci buna-credinţă sau lipsa ei, în transmiterea situaţiei de la faţa locului. De altfel Gabriel Andreescu şi-a punctat cu dezinvoltură metoda, în preambulul cărţii: “acumularea de detalii, asociate cu citate, distruge şi fluenţa textului, şi capacitatea de a comunica sensul celor investigate. Soluţia aleasă după multe încercări a fost să sintetizez ideile documentelor şi să le confirm cu citate plasate ca note de final” (p. 16).

Sintezele pe care Gabriel Andreescu le aplică documentelor studiate sînt atît de originale încît nimeni nu i le mai confirmă. Ca la el, la nimenea! Iar apoi vin citatele, care trebuie să-i susţină cu orice preţ metoda “Nufărul”. Şi astfel – vorbindu-ni-se despre Manipularea Arhivei Securităţii – asistăm la una dintre cele mai stupefiante manipulări din viaţa publică postdecembristă.

Iarăşi despre Gabriel Andreescu (2)

Etichete

Adrian Marino, arhive, colaboratori, Flori Balanescu, Gabriel Andreescu, imagine, Paul Goma, scriitori, Securitate

Un lucru asupra căruia ambii cad de acord este că n-au găsit un angajament formal de colaborare cu Securitatea, semnat de Adrian Marino. Un alt aspect asupra căruia cei doi concordă este că hermeneutul clujean a prestat diverse servicii poliţiei secrete, sub numele de cod “Brătescu” şi “Bratosin”. Flori Bălănescu adaugă şi detaliul important că, în amplul dosar de urmărire informativă a lui Paul Goma, pe care ea l-a consultat, n-a aflat note semnate sau rezumate de Brătescu/Bratosin. Dar atunci ce-a găsit? Ei bine, instrucţiuni limpezi ale diverselor eşaloane, care prevedeau pilotarea operativă a unor scriitori în vederea influenţării lui Paul Goma, sau a diluării poziţiilor sale protestatare din Occident.

Astfel, în “Nota de măsuri” din 14 februarie 1978, informatorii “Valeria”, “Bogdan”, “Braşoveanu” şi “Brătescu” urmau a fi dirijaţi în cercurile literare conduse de Sanda Stolojan şi Monica Lovinescu, “pentru lansarea unor date şi versiuni din care să rezulte rolul şi intenţiile lui Paul Goma de ‘a se face exponentul exilului românesc’”. La 14 nov. 1978 este consemnată într-o “Notă” de patru pagini întîlnirea de la Paris a lui Paul Goma cu Victor Frunză şi “cu criticul literar Adrian Marino de la Cluj”. Acelaşi autor apare consemnat în documentele Securităţii cu specificarea: “Adrian Marino – scriitor în atenţia UM 0920, pînă de curînd la ISJ Cluj”, cu explicaţia că acea unitate militară era Direcţia de Contrainformaţii Externe, sub comanda generalului Mihai Caraman. În planul de măsuri din 29 ian. 1979, este prevăzută “determinarea unor intelectuali români de prestigiu care, cu prilejul deplasărilor ce le fac în străinătate pentru motive de serviciu sau personale, să acorde comunităţilor româneşti sprijin direct în organizarea unor acţiuni culturale care să combată afirmaţiile calomnioase făcute de PAUL GOMA presei occidentale. În acest scop vom folosi pe următoarele persoane: AUREL MARTIN, DAN GRIGORESCU, ADRIAN MARINO, MUNTEANU ROMUL, BERCIU ŞTEFAN, DINU GIURESCU. Se va continua selecţionarea şi a altor persoane”. Inutil să precizez că dincolo, în cartea lui Gabriel Andreescu, nu se insistă pe asemenea detalii.