O seară la radio (2)

Etichete

amintiri, biografie, carti, dialog, literatura, radio, scriitori

Daniel Moşoiu: Continuăm, la “Serile Radio Cluj”, dialogul cu invitatul nostru special de astăzi, profesorul, scriitorul, traducătorul, polemistul Laszlo Alexandru. Domnule profesor, aţi absolvit Literele clujene în 1989, dacă nu mă înşel…

– Aşa este…

– Ce a simţit tînărul Laszlo Alexandru cînd şi-a citit repartiţia?

– Păi, nu. Repartiţia ţi-o alegeai, nu ţi-o citeai. Îţi dădeau nimic şi îţi ziceau: alege!

– Şi de ce aţi ales Moldova?

– Pentru că era primul post din afara Ardealului. Eu am terminat cam al şaselea, cu media 9,59 (am amintiri interesante). Cu media aia nu mai erau posturi în Ardeal. Am ales o catedră lîngă Vatra Dornei, la Cîrlibaba, un sat cu rezonanţe rebreniene. Dar simpatic, satul! Am fost profesor de română acolo. M-am simţit bine, mai puţin atunci cînd căram cu două găleţi apa de la fîntînă, ca să mă spăl în lighean. Ca un clujean get-beget, obişnuit cu vana şi cu apa caldă, asta a fost cam dezagreabil. Dar în rest a fost foarte plăcut, oamenii m-au respectat şi am amintiri foarte luminoase de acolo.

– V-aţi simţit bine la Cîrlibaba.

– Da. Şi copiii s-au lipit imediat sufleteşte de mine şi mi-au confirmat că este vocaţia şi bucuria mea să fac meseria asta.

– Unde stăteaţi? În gazdă?

– Da, stăteam în chirie. Era o familie de bătrîni germani. Compoziţia satului era foarte interesantă. Erau cîţiva germani, pe cale de-a emigra în Occident. Pe urmă erau unii etnici ucraineni. Cei mai mulţi erau români, fireşte. Am găsit şi un bătrîn evreu, care locuia chiar în centru. Cu ăla am avut lungi discuţii. Eu traduceam o carte, a lui Romain Gary, şi aveam nişte chestiuni de terminologie specifică, nu ştiam ce-i aia Barmitzwah şi alte lucruri asemănătoare. L-am rugat pe bătrînul croitor să-mi explice, fiindcă n-aveam din altă parte cum să aflu. Aşa că nu stăteam degeaba la Cîrlibaba, eu scriam, mi-am cărat cu mine maşina de scris. Pe vremea aia nu erau computere şi alte minunăţii, ca azi. Acolo am tradus prima carte din franceză, care apoi s-a publicat în trei ediţii şi s-a adaptat, la Bucureşti, la Nottara, ca piesă de teatru: Romain Gary. Scriam, citeam, predam. Copiii mă iubeau. Eu îi iubeam. A fost o etapă frumoasă.

– Dar ce v-a venit să-l traduceţi neapărat pe Romain Gary?

– A fost pasiunea mea, una din ele. L-am descoperit întîmplător şi am mers pe fir. Am rămas legat de el sufleteşte. Romanul Ai toată viaţa înainte: peste un milion de exemplare vîndute în Franţa. Premiul Goncourt. Filmul a primit Premiul Oscar etc. Dar pe lîngă premii şi tiraje, este o capodoperă. Sînt multe filme sau cărţi premiate, care sînt varză. Dar ăsta e un roman absolut extraordinar.

– Ai toată viaţa înainte, prima ediţie românească a apărut în 1993.

– Tradus la Cîrlibaba, în vîrful muntelui. Cine doreşte, poate să facă şi acolo cultură.

– Am impresia că special v-aţi ales Cîrlibaba, ştiaţi că şi acolo se vorbesc mai multe limbi. Sau aţi nimerit bine.

– Asta deja a fost o nimereală. Calculul a fost să vedem cît de aproape opreşte trenul. În afara Ardealului, următoarea destinaţie, unde trenul oprea aproape, era Cîrlibaba. Adică la 38 de kilometri. Fiindcă în alte părţi trenul oprea mult mai departe de atît.

– N-aţi stat cei trei ani obligatorii, pentru că a venit Revoluţia.

– Eu am ajuns în septembrie 1989 la Cîrlibaba. În decembrie am auzit la Radio “Europa liberă” că a început revolta la Timişoara: împuşcături, urlete de durere. Am decis să mă întorc la Cluj. Oricum se apropia vacanţa. Am venit acasă şi am participat, pot spune chiar am condus, alături de alţii, una din facţiunile revoltei clujene, aceea din Mănăştur către centru. Aceea care s-a desfăşurat în după-masa şi seara de 21 decembrie 1989.

– Deci în 21. Eraţi în Mănăştur, aţi reuşit să adunaţi 1.000 de oameni şi să coborîţi spre centru. Dar aţi fost întîmpinaţi cu gloanţe. Ce s-a întîmplat?

– S-a întîmplat că au murit unii oameni acolo. Şi chiar lîngă mine: o fată de vîrsta mea. Sigur că eu, în secunda aceea, nu ştiam ce urma să se întîmple. Cumpăneşti gravitatea lucrurilor post factum. Dar era multă indignare pentru situaţia în care eram, pentru sărăcie, pentru lipsa de speranţe, pentru lipsa de libertate. Lumea a ieşit absolut spontan. Aşa că eu am mari dubii cînd aud teoriile cu lovitura de stat sau cu alte bazaconii.

– O fi fost pe urmă…

– Pe urmă, sau între timp, sau în alte facţiuni. Pentru că n-a fost totul global şi uniformizat. Dar ce-am trăit eu şi ce-am constatat acolo a fost o revoltă foarte autentică şi care a fost plătită cu viaţa, de unii care erau la cîţiva metri de mine şi aveau vîrsta mea.

– Ştiaţi că vă aşteaptă armata la Fabrica de Bere?

– Da, ştiam asta, fiindcă venea deja lume dinspre oraş şi ne-a avertizat că sînt închise căile de acces spre centru. Tocmai ca să ne protejăm, am pus în faţa mulţimii de oameni care protesta patru camioane, pentru a ne feri de gloanţe. Nu ştiam de acei oameni că sînt soldaţi, că sînt miliţieni, că sînt securişti. Doar atît bănuiam, că nu vom putea trece cu mîinile în buzunar şi fluierînd. Ca să ne protejăm, dar şi ca să avem un element de forţă vizuală, pentru a-i impresiona pe eventualii noştri adversari, am dispus patru camioane în faţa oamenilor, pe carosabil. Astfel am coborît pe lîngă Fabrica de Bere şi, imediat după ce-am făcut la stînga, un pic mai jos, unde e Strada Piezişă, era desfăşurat plutonul de trăgători care ne-a întîmpinat cu foc.

– Ne-ar trebui o altă emisiune pentru acest subiect…

– Da, ăla e un alt subiect. Aici e viaţa… iar dincolo sînt cărţile…

– Ce-a făcut Laszlo Alexandru după Revoluţie? V-aţi întors la Cîrlibaba?

– Bună întrebare. Majoritatea colegilor şi a profesorilor pe care-i cunoşteam a rămas la Cluj, să-şi găsească imediat locuri de muncă. S-au deschis multe oportunităţi. S-a spulberat acel blocaj al posturilor şi tinerii au putut să ocupe catedre în Cluj sau în preajma oraşului. Eu pe vremea aceea eram însurat. Am avut o discuţie cu soţia mea, care de asemeni era profesoară. Discuţia noastră a fost în termeni de responsabilitate – v-o spun cu maximă sinceritate – faţă de copiii pe care i-am găsit acolo, la Cîrlibaba. Ei veneau, în timpul liber, după-masa, băteau la geamul locuinţei noastre, eu le deschideam şi fetiţe cu mîini subţiri îi întindeau soţiei mele un buchet cu flori de cîmp. “Dar, de ce?”, întrebam nedumerit. “Aşa, din simpatie”, îmi răspundeau zîmbind.

– Ce frumos…

– Da, erau fără nici un fel de gînduri ascunse. Dar îi vedeam că erau, din păcate, în ce priveşte învăţătura, cam neglijaţi. Avuseseră parte de profesori nu foarte pregătiţi, unii doar absolvenţi de liceu. Am zis că e de datoria noastră să continuăm ce-am început. Şi ne-am întors absolut de bună voie la catedră acolo, la sfîrşitul lui ianuarie, sau prin februarie. Şcolile au fost închise ceva vreme atunci, cu revoluţia. Ne-am dus efectiv în vîrful muntelui şi am terminat acel an şcolar. I-am ajutat pe mulţi dintre elevii mei să intre la mari licee din Suceava şi Vatra Dornei, unde altfel n-ar fi avut nici o şansă. Pe două dintre fetiţele premiante le-am încurajat ulterior să vină după mine la Cluj. Le-am intermediat transferul la Colegiul “Bariţiu”, le-am găsit cu greu locuri de cazare, la internatul Liceului “Şincai”. Una dintre ele a absolvit clasa a XII-a ca şefă de promoţie în “Bariţiu”. A ales să facă facultatea la Bucureşti şi a devenit medic specialist. Am înţeles că trăieşte în capitală, i-am pierdut urmele de vreo 15 ani.

– Aţi venit la Cluj. Aţi avut o tentativă la Facultatea de Litere?

– Am avut mai multe tentative la Facultatea de Litere, da.

– Nereuşite…

– Nereuşite, da.

– Intrăm în detalii?

– Cum doriţi. Dar pentru asta chiar vă mai trebuie încă o emisiune.

– Cert este că n-aţi reuşit…

– De două ori…

– …deşi vă recomandau anumite calităţi.

– Cred că atunci cînd concuram cu o persoană care publicase o carte, iar eu scrisesem 12, în mod normal, dacă aş fi făcut parte din comisia de evaluare, aş fi ştiut încotro să îndrept balanţa. Se pare că, în unanimitate, comisia a hotărît altceva. Însă acolo nu eram în comisie, aveam rolul de candidat.

– Şi aţi ajuns la liceul unde sînteţi acum, la Colegiul “George Bariţiu”. Ascultătorii noştri ştiu că, prin SMS, ne pot trimite mesaje. Iată, ne-a scris deja un fidel ascultător şi, din cîte constat, un coleg de-al dumneavoastră, domnul Cornel Costea…

– Da, îl salut pe Cornel, e bunul meu fost coleg de geografie.

– “Bună seara stimatului meu coleg Laszlo Alexandru. Ce dialog interesant! Chiar dacă ne cunoaştem de mai bine de 12 ani, aflu acum lucruri în premieră despre Alex”…

– Înseamnă că nu l-am plictisit. Mă bucur să-l salut.

– Haideţi să ajungem şi la cărţi. Aţi debutat cu volumul Între Icar şi Anteu, polemici, la Editura Dacia, 1996. S-a scurs ceva vreme pînă să puteţi debuta editorial.

– Nu neapărat. Eu n-am publicat înainte de 1989, nici n-am vrut. Fiind cenzură, nu doream să-mi asum chingile respective şi să spun numai cît e voie. Ori vorbesc liber, ori ţin pentru mine. Aşadar nu m-am înghesuit să public şi chiar n-am tipărit înainte de ‘89 nimic. Dar după aceea, în 1991, am debutat în presă şi anume exact în România literară. Se pare că uneori prinde bine să nu te istoveşti înainte de vreme: dacă îţi strîngi energiile, ţîşneşti mai convingător. Am mers înainte, cu o colaborare de cîţiva ani buni, la revista respectivă, cu polemici, eseuri şi opinii critice. România literară era pe vremea aceea publicaţia culturală cea mai urmărită, revista etalon a Uniunii Scriitorilor. Asta mi-a dat un oarecare ascendent, aşa că mergînd la Editura Dacia, ei mă ştiau din textele apărute destul de frecvent în presă. Numele meu începuse deja să circule. Şi am debutat la Editura Dacia în 1996.

– Am uitat să le spun ascultătorilor, cu siguranţă vă mai aduceţi aminte că imediat după revenirea în Cluj aţi predat iniţial stenodactilografie şi corespondenţă comercială.

– Sigur că da. Doi ani. Am şi cîţiva foşti elevi, legaţi cu mine pe Facebook, care poate mă ascultă acum şi cărora le-am predat stenodactilografie.

– Unde aţi învăţat? Sau tot singur?

– Am învăţat asta la Liceul “Ady-Şincai”. În comunism, în toate şcolile, se făcea practică. La secţia de mecanică, dădeai cu bomfaierul şi pileai cu pila. În treapta a doua, am studiat din fericire la secţia de filologie-istorie. Partea noastră de practică era aceasta, de stenodactilografie. Am avut un profesor dedicat şi unul dintre modelele mele, Grigore Ilea Dumitru, îndrăgit, iubit de toată lumea. Era profesor de limba germană, dar preda steno. Am fost pasionat de această disciplină. Ca elev am participat la nişte concursuri, ne-a dus domnul profesor Ilea pe la Tîrgu Mureş. Cînd să mă întorc la Cluj din Moldova, italiana încă nu era suficient de dezvoltată, ca predare, iar pe română locurile se umpluseră, în timp ce eram la Cîrlibaba. Dacă n-am venit să dau din coate… Aşa că iarăşi am nimerit în no man’s land, ca profesor de română şi italiană. Nu aveam ce să fac la Cluj. Şi atunci a apărut oportunitatea cu stenodactilografia, unde chiar nu existau specialişti. Fostul meu profesor a înfiinţat o şcoală postliceală, în cadrul liceului “Gheorghe Şincai” şi mi-a cerut sprijinul, ştia că mă pasionează acest domeniu şi m-am bucurat să colaborez cu el. Am stat în cancelarie şi la aceleaşi consilii, cu ceilalţi foşti profesori ai mei, din liceul “Şincai”, vreo trei ani de zile, iar pentru mine la început a fost foarte emoţionant.

– Să revenim la cărţi. Primele volume, Între Icar şi Anteu, Orient Expres, Grîul şi neghina sînt prin excelenţă volume de polemici, dar şi de eseuri. Puteţi trece în revistă polemicile care au avut ecourile cele mai incitante?

– Sînt multe…

– Toate au făcut vîlvă la timpul lor în presă…

– Mai mult sau mai puţin. Aveam avantajul, în prima etapă, că ele au apărut în România literară, o publicaţie foarte citită. Nu atît împotriva cui se îndreptau polemicile mă interesa pe mine, pentru că n-am avut nici menajamente, nici partizanate: să nu-l atac pe cutare sau să-l atac neapărat pe cutare. Ce m-a interesat – şi mă interesează în continuare – este mesajul ideatic pe care îl am de exprimat. Ca să fiu mai precis, cred – şi cu atît mai mult credeam cînd eram tînăr, iar de atunci nu m-am răzgîndit – că există o bază etică în sfera estetică. Scriitorii au o răspundere socială, care vine în plus, pe lîngă talentul pe care fiecare l-a primit sau nu l-a primit. Plecînd de la această premisă, am început să exprim diverse mirări sau uluiri, văzînd că una e teoria, iar în practică asistăm la foarte multe cedări, compromisuri. Mai ales că eu veneam după decembrie 89, cînd mi-am riscat pielea şi am văzut oameni murind. Pe mine nu mă impresionau vorbele acelea în doi peri şi zîmbetele de “lasă-mă să te las” sau “eu te ajut acum şi tu mă ajuţi după aia”. Horia-Roman Patapievici are un text foarte interesant, el, care şi-a riscat la rîndul său viaţa, la Bucureşti, în revoluţie. El spune: un om care s-a întors din moarte nu mai are nimic de pierdut. Cumva cu sentimentul ăsta am început eu să scriu. Cu un ton tranşant, prin care îi chestionam, îi scuturam, îi zgîlţîiam pe scriitori, de ce nu se ridică la o dimensiune etică, pe care o aşteptam de la ei. Eram, dacă vreţi, partizanul eticii în literatura română. Pe vremea aia lumea încă era destul de confuză. Nu prea ştiau ce cu ce se mănîncă. Mă citeau, unii poate erau speriaţi de mine. N-am avut replici, în orice caz, şi nimic argumentat. Dar – revin şi subliniez – nu am avut partizanate. Am constatat ulterior că etica poate fi un bun ciomag: eu sînt în echipa A şi lupt împotriva echipei B. Îi atac pe toţi din echipa B, pe considerente etice, dar uit de aceste criterii, în ce-i priveşte pe toţi cei din echipa A, care îmi sînt colegi de competiţie. Eu n-am făcut asta niciodată.

– Am înţeles. În general polemicile dumneavoastră au fost foarte bine argumentate. Sau n-au recurs la atacuri la persoană.

– Asta cu siguranţă.

– Cum s-a reacţionat la ele?

– Prin tăcere…

– V-aţi pierdut mulţi prieteni?

– Eu nu-i aveam. Cînd n-ai, n-ai ce să pierzi.

– De aici Exerciţii de singurătate. Dar să continuăm cu volumele. A urmat un studiu academic, Criticul literar Nicolae Manolescu…

– E teza mea de doctorat.

– Volumul de dialoguri cu Gheorghe Grigurcu şi Ovidiu Pecican: Vorbind. Alte polemici: Toate pînzele sus!. Apoi: Viceversa. Polemici pro şi contra lui Paul Goma. Aici este un caz interesant. Dumneavoastră l-aţi impus, l-aţi reimpus pe…

– Nu, nu. E mult spus. Paul Goma este o personalitate uriaşă. Eu am fost fascinat de figura lui publică. L-am ajutat, cred că ăsta ar fi termenul mai potrivit.

– După care relaţia cu Paul Goma s-a rupt.

– După care el a hotărît să pornească pe altă cale, adică să schimbe cu 180 de grade azimutul, iar eu nu l-am urmat într-o direcţie antidemocrată, antisemită, antioccidentală. Acolo nu l-am însoţit, pentru că n-am nimic de-a face cu aşa ceva. Admiraţia mea personală, pentru el, era conectată cu admiraţia pentru valorile pe care le slujea. Un scriitor nu este un rege. Este un slujitor al unor idei, al unor valori. Dacă îşi întoarce faţa de la acele valori, îmi rezerv dreptul de-a renunţa la admiraţia mea.

– Şi n-aţi ezitat s-o afirmaţi tranşant. Adică n-aţi tăcut.

– Am scris acea carte, Viceversa, care cuprinde în prima jumătate polemicile în favoarea lui Paul Goma, pe vremea cînd era o voce autoritară în cîmpul democratic. A doua jumătate, de polemici împotriva lui Paul Goma, atunci cînd a devenit antisemit. M-a costat şi un proces la tribunal, pe care Goma l-a pierdut, iar noi toţi, ceilalţi, l-am cîştigat. Dar nu, n-am tăcut, şi cu aceeaşi tărie cu care l-am sprijinit, apoi l-am contestat.

– După care v-aţi retras pe blog… Nu mai avem timp să vorbim pe larg… Au urmat o serie de volume, Viaţa de zi cu zi, Exerciţii de singurătate, Tutti frutti, Uriaşe lucruri mici… Toate sînt însemnări pe blog. Vă pot căuta ascultătorii noştri acolo.

– Sigur că da.

– Inclusiv articolele, studiile despre Dante.

– Despre Dante, despre gramatica limbii italiene, despre alte subiecte de italienistică.

– Despre traduceri iarăşi nu mai avem timp să vorbim.

– Vreo 12 cărţi…

– În schimb vreau să vă întreb dacă mai este căutat Memoratorul de limba italiană.

– Păi tocmai am primit un premiu, acum vreo două săptămîni, pentru ediţia a doua. Îi mulţumesc Bibliotecii Judeţene “Octavian Goga” din Cluj şi juriului care m-a premiat. Este poate una dintre cele mai vîndute cărţi ale mele. Are un caracter didactic, este cursul meu de limba italiană, pe care îl fac de peste 20 de ani.

– Domnule profesor Laszlo Alexandru, cum se întîmplă de fiecare dată, numai timpul nu-şi pierde timpul. Vă mulţumesc pentru prezenţa dumneavoastră la “Serile Radio Cluj”. Vă doresc multă sănătate şi un an plin de realizări.

– Şi eu vă mulţumesc şi vă doresc mult succes în continuare.

– A fost, doamnelor şi domnilor, scriitorul, traducătorul, profesorul Laszlo Alexandru, în direct la “Serile Radio Cluj”. Două minute pînă la buletinul de ştiri. Sînt Dan Moşoiu. Vă mulţumesc pentru atenţie, vă doresc o noapte liniştită.

O seară la radio (1)

Etichete

amintiri, biografie, carti, dialog, literatura, radio, scriitori

Daniel Moşoiu: Doamnelor şi domnilor, vă spun bună seara, bine v-am regăsit. La “Serile Radio Cluj”, ediţia de luni, 16 ianuarie, la început de săptămînă, invitatul nostru special este, aşa cum vă spuneam, scriitorul, traducătorul, polemistul, profesorul Laszlo Alexandru. Domnule Laszlo Alexandru, bună seara, bine aţi revenit la Radio Cluj…

Laszlo Alexandru: Bună seara! Bine v-am regăsit! De cînd n-am mai fost la Radio Cluj…

– N-aţi mai fost… A trecut mult de atunci?

– Nu ştiu, eu am îmbătrînit, dar nu cred că a trecut mult…

– N-a trecut mult şi vă asigur că n-aţi îmbătrînit.

– Mulţumesc. Asta aşteptam să aud…

– Cel puţin aşa scriu elevii dumneavoastră pe Facebook. Domnule Laszlo Alexandru, vă mărturisesc dumneavoastră şi ascultătorilor noştri că nu-mi fac – în afară de documentarea necesară – niciodată un plan al emisiunii, al dialogului…

– Sînteţi spontan…

– Am o schemă în cap, dar nu aştern nimic pe hîrtie. Cu dumneavoastră este foarte greu. Cu ce să începem?

– Păi nu ştiu, şi eu sînt spontan. Ce fac doi oameni spontani, cînd se întîlnesc la radio? Încep să vorbească!

– Amestecăm lucrurile? Sărim de la una la alta? Păstrăm o anumită coerenţă?

– Pînă la urmă, coerenţa sper că va ieşi din tot ce vorbim aici.

– Pentru că sînteţi un polemist redutabil, am să vă rog să ne prezentaţi pe scurt o părere, o opinie, faţă de ceea ce se întîmplă, în momentul de faţă, la Uniunea Scriitorilor din România. E greu? Să le rezum ascultătorilor situaţia actuală. Au fost o serie de excluderi din rîndul Uniunii, un grup de scriitori tineri şi-a înaintat demisiile, au fost şi alţii înainte, ce se întîmplă acolo?

– Am urmărit periferic situaţia. Plec de la ideea că sînt membru al Uniunii Scriitorilor, de vreo doi ani. Am fost primit acolo, după ce am solicitat-o. Fără a face parte din structuri de conducere, fiindcă sînt boboc, din punctul acela de vedere, nu am urmărit îndeaproape deciziile conducerii – cu atît mai puţin să fiu părtaş la luarea lor –, aşadar nu am lucrurile foarte limpezi. Pe de altă parte, îi ştiu din citite şi din auzite, pe foarte puţini în mod personal, pe cei care au rămas nemulţumiţi de acele decizii. Înţeleg că sînt două grupări. Fireşte că în scris, în literatură, cantitatea contează mai puţin, e importantă calitatea. Atunci cînd e vorba de vot, însă, şi de organizaţiile sindicale, cum e Uniunea Scriitorilor, contează şi cantitatea. Din ce-am priceput eu de pe internet, din presă etc. – dar sigur că e un subiect pe care poate n-ar fi bine să insistăm, fiindcă se derulează – au fost 18, sau 20, sau 25 de scriitori, nu ştiu precis cîţi, care au contestat configuraţia şi alegerile dintr-o uniune naţională de scriitori, din care fac parte peste 1.800, sau 2.000, sau 2.500 de persoane. Dar iarăşi s-ar putea să greşesc, fiindcă nu sînt un om al cifrelor, sînt filolog. Oricum, procentul este limpede, sau balanţa, dacă o luăm strict cantitativ, se cam poate bănui încotro înclină. Repet, este vorba de un conflict ţinînd de o asociaţie scriitoricească. Şi acolo, deşi toţi sînt talentaţi şi valoroşi şi nimeni nu poate fi înlocuit, atunci cînd se aleg nişte preşedinţi, nişte organisme de conducere, se numără voturile. Eu aşa am perceput-o. Alţii au continuat să fie nemulţumiţi, unii şi-au dat demisia. În ce mă priveşte, am avut o altă formă de protest, vă spun sincer. Vreo 10 ani nu am dorit să mă înscriu în Uniunea Scriitorilor…

– Chiar voiam să vă întreb… fiindcă aveaţi cărţi multe pînă în 2014…

– Da, chiar mi s-a propus şi nu am dorit să fac parte din Uniunea Scriitorilor. Dintr-un motiv asupra căruia acum nu mai are rost să insist. Însă cu doi ani în urmă, după ce cauza respectivă a dispărut, m-am înscris. La 18 cărţi de autor, cred că nu a fost o uzurpare a drepturilor, aceasta, adeziunea mea la Uniunea Scriitorilor. Aşa că sînt acolo, aştept ca spectatorul în fotoliu desfăşurarea lucrurilor. Îi privesc şi îi citesc pe toţi cu egal interes şi cu egală atenţie.

– Deja e desfăşurarea ostilităţilor. Am încercat să-i contactez, să-i aducem la microfon pe tinerii scriitori clujeni care şi-au înaintat demisia. Au refuzat categoric subiectul…

– Păcat.

– Noi vom continua să urmărim ce se întîmplă acolo.

– În opinia mea, este un conflict de natură sindicală. Nimeni n-a zis “tu eşti talentat! tu nu eşti talentat, pleacă!”. E o problemă care ţine de organizare şi de reprezentare. Or dacă ducem discuţia pe latura aceasta sindicală, contează numărul de voturi. Nu talentul, nu vîrsta, nu reputaţia naţională sau internaţională. Numărăm oameni, numărăm voturi şi totul devine limpede.

– Bine, am epuizat acest subiect. Domnule profesor, sînteţi născut în 4 mai 1966, la Cluj. Sînteţi clujean get-beget. Aici v-aţi născut, aici aţi trăit, n-aţi plecat decît sporadic. Proveniţi – aşa spune în biografia dumneavoastră – dintr-o familie maghiară de muncitori şi ţărani. Cine a dorit să vă dea la o şcoală în limba română? Mama, tata? A fost opţiunea dumneavoastră?

– Nu, eu eram prea mic, nu pricepeam despre ce-i vorba. A fost alegerea ambilor părinţi. A fost o opţiune liberă şi consimţită, care avea la bază un raţionament de natură social-economică. Adică ei s-au gîndit că, dacă voi învăţa limba română, ceea ce se pare că s-a întîmplat, voi avea mai bune variante de afirmare personală. Întrucît provin dintr-o familie maghiară (vorbeam şi vorbim ungureşte acasă), posibilităţile socio-profesionale, inclusiv cele de care nu s-au bucurat părinţii mei – ca simpli muncitori, cum spuneam –, nu mi-ar fi fost favorabile, dacă nu stăpîneam nuanţat, limpede, corect limba română. Va să zică a fost o opţiune strict strategică a părinţilor mei.

– Da. Şi aţi învăţat atît de bine limba română încît îi puteţi da oricînd lecţii oricui.

– Mulţumesc. Cu un doctorat în specialitate, se pare că mă descurc pe româneşte.

– Aţi terminat liceul “Ady-Şincai”, în 1984. Era şi este un liceu renumit. Acum se numeşte altfel. Care ar fi diferenţele dintre “Ady-Şincai” şi “Gheorghe Şincai”?

– Cea mai importantă diferenţă este că, pe vremea cînd se numea “Ady-Şincai”, jucam fotbal în curte cu un coleg de clasă pe care-l chema Boc Emil. Acum Emil Boc nu mai studiază acolo, ci merge să deschidă anul şcolar la “Gheorghe Şincai”, în calitate de primar al Clujului. Sigur că era doar o glumă. Care sînt diferenţele? Nu am chiar ultimele evoluţii de la “Gheorghe Şincai”. Am participat alături de cei mai mulţi colegi ai mei, recent, la aniversarea celor 30 de ani de la absolvirea liceului. Clădirea era bine întreţinută, aşa, la prima vedere. Cum o fi organizată în interior, nu pot şi nu am cum să mă pronunţ. Dar e o şcoală îngrijită, din centru, prestigioasă, din cîte se aude, şi mă bucur că am studiat acolo.

– Aţi învăţat limba română, stăpîniţi limba maghiară, dar încă din prima tinereţe, din adolescenţă, din anii de şcoală, v-aţi îndreptat şi spre alte limbi străine. Franceză, germană, am înţeles, italiană, în mod special…

– Treptat, treptat. Am avut un serial despre ce înseamnă să fii poliglot. Sigur, pornind de la propria mea experienţă, dar şi cu o reflecţie generală asupra altor poligloţi, mari scriitori şi relaţiile lor uneori tensionate, alteori neobişnuite cu ceea ce este conceptul de limbă maternă. Am scris asta pe blog, am publicat-o şi în cărţile mele. E o problemă interesantă şi, cred, de maximă actualitate, acum, cu Uniunea Europeană din ultimii ani, cînd a cunoaşte mai multe limbi străine îţi deschide mai multe porţi. Har Domnului, mai ales noi, în Transilvania, sîntem într-un spaţiu poliglot prin excelenţă, la întîlnirea dintre imperii, ca să zic aşa: marele imperiu occidental, european, care se întinde pînă la noi, marele imperiu răsăritean, care de la noi încolo se desface, şi marele imperiu – fărîmiţat, pînă la un punct – meridional: Turcia, Grecia etc. Va să zică sîntem, geografic vorbind, la o răscruce şi asta ne stimulează să învăţăm (ba chiar ne obligă) diverse limbi străine, ca să înţelegem ce ni se întîmplă. Venind concret la ce m-aţi întrebat, am pornit cu limba germană. Eu am învăţat zece ani germana la şcoală şi, în paralel, franceza am început-o din clasa a V-a. Noi, la liceul “Ady-Şincai”, aveam două propensiuni. Unii eram atraşi de filologie, de literatură, alţii erau înclinaţi spre istorie şi erau clar destinaţi acelui traseu. Eu unul mi-am dat seama că am această pasiune pentru cunoaşterea limbilor străine, din uşurinţa cu care le învăţam, cu care le stăpîneam în diverse contexte. Am perseverat, deşi meseria de profesor era şi – pînă la un punct – este şi azi destul de ingrată, în posibilităţile de-a te angaja pe undeva, cu salarii mici. Dar pasiunea a predominat, în cazul opţiunii mele, şi am mers la Facultatea de Litere, unde am intrat la Română-Franceză. După un an, am dat franceza pe italiană, dar am perseverat pe cont propriu să citesc în franceză, să traduc din franceză, astfel încît nu am făcut schimbul de la una la alta, ci am adăugat una la cealaltă, le-am completat. Tot în facultate fiind, am studiat trei semestre limba latină, cu un excelent profesor, Teodor Boşca, unul dintre cei mai mari poligloţi ai Clujului, despre care am scris apoi în repetate rînduri. Deci am făcut italiana şi ştiam franceza, iar dinainte cît de cît germana, şi engleza intră în noi ca oxigenul în timp ce respirăm, cu tehnica din dotare şi filmele subtitrate, pe care le auzeam direct în original, şi asta a fost de un ajutor enorm pentru a învăţa limba engleză, în ce mă priveşte… M-am dus la nişte cursuri facultative, în timpul şcolarizării universitare. Am făcut patru semestre de spaniolă… patru semestre de portugheză… şi cam atît… Se-adună, pînă la urmă. Şi asta am scris-o în reflecţiile mele: a fi sau a nu fi poliglot. Dacă eşti aşa ceva, nu ştii toate limbile la perfecţie. Ci cunoşti mai multe limbi, sigur că da… (Ce înseamnă mai multe? Să spunem: de la cinci în sus… zic aşa, la prima strigare. Poate mă înşel.) Dar, să fie clar, le cunoşti pe trepte diferite. Poţi să ştii două-trei excelent, vreo trei sau patru la nivel mediu şi încă vreo trei-patru-cinci în care te descurci. Există diverse competenţe: pricepi o limbă, cînd ţi se vorbeşte, sau cînd citeşti un text – şi astea sînt nişte competenţe mai facile, de receptare, înţelegi sau măcar îţi dai seama în ce zonă se învîrte mesajul. Nişte competenţe mai dificile sînt cele de-a te exprima, fie oral, fie în scris. Poţi să fii bun în receptarea mesajului, dar mai puţin bun în producerea lui. În fine, sînt diferite nuanţe; de aici încep apoi dezbaterile. În orice caz, a fi poliglot înseamnă să ai o deschidere în stil evantai, spre mai multe limbi, mai multe familii lingvistice, dar nu la aceeaşi calitate, nu la aceeaşi intensitate, nu la acelaşi nivel de performanţă. Minte cel care zice că ştie zece limbi la perfecţie. Nu, probabil va şti două-trei-patru foarte bine, vreo două binişor, două mediu şi vreo trei slăbuţ. Cam aşa văd eu lucrurile…

– Prin urmare sînteţi asemeni lui Mihai Beniuc, ştiţi şase limbi…

– …şi ruseşte… Nu, întîmplător ruseşte n-am învăţat. Mă născusem şi m-am şcolarizat în etapa de după slăvita Uniune Sovietică. N-a mai fost nevoie să ştiu ruseşte. Dar regret sincer. Pot să fac şi confesiunea asta: am un elev de clasa a IX-a, căruia îi sînt acum diriginte şi care e rrom. E un băiat foarte isteţ şi ambiţios. Merge în timpul liber la ore de limba rromani. Şi i-am zis că mi-ar părea bine să mă înveţe şi pe mine măcar nişte elemente. Să fie clar, eu am curiozităţi, n-am prejudecăţi, în privinţa limbilor străine. M-aş bucura să ştiu cît de multe. Nu mă mir de pensionarii din Occident care, la 80 de ani, se apucă să înveţe sanscrita. Bătrînelele acelea au, aşa, nişte înclinaţii foarte simpatice. Poate că, dacă voi ajunge pînă acolo, la 80 de ani mă voi apuca şi eu de sanscrită.

– Am o curiozitate. În şcoala generală deja vă plăceau ştiinţele umaniste? Româna? Limbile străine? Istoria?

– Da, pot să spun asta. Însă, din amintiri şi, apoi, din experienţa directă la catedră, o afirm destul de apăsat. Opţiunea elevilor este, la început, orientată mai ales de afectivitate. Dacă îţi place profesorul respectiv, înveţi materia de dragul lui. Dacă tu ai propensiuni pentru o anumită disciplină, dar profesorul este scîrbos sau – s-o spun mai delicat – este inabil în calităţile lui profesionale, atunci te va îndepărta; deşi tu eşti chemat către materia respectivă. Prezenţa umană, harul, talentul pedagogic şi efectiv priceperea individului care stă la catedră sînt esenţiale, mai ales la nivel de gimnaziu, dar sînt preponderente şi la nivel de liceu. Asta este fără nici un fel de îndoială.

– Înţeleg că la română aţi avut profesori buni…

– Nu, la română, în gimnaziu, am avut vreo doi profesori chiar foarte slabi. Dar îmi trebuia o limbă care să-mi fie la îndemînă, cu care să mă duc la Filologie, şi aşa s-a nimerit.

– Dar de ce voiaţi neapărat Filologie?

– Pentru că mă consideram talentat la limbi străine. Şi mi-o spuneau alţii. Eu nu puteam să lupt împotriva lor, fiindcă îi credeam. Repet: în ciuda faptului că a fi profesor presupunea riscul de-a face naveta, de-a fi prost plătit, de-a fi undeva la periferia stimei generale (ceea ce e discutabil: uneori profesorii se fac respectaţi, dacă ştiu cum să procedeze şi dacă au pe dinăuntru harul acela care, emanînd, semnalează că este vorba de altcineva decît un individ prost plătit).

– Să adăugăm faptul că, din 1992, sînteţi profesor de limba italiană la Colegiul Naţional “George Bariţiu” din Cluj-Napoca. Revenind: în familia dumneavoastră, acasă, existau cărţi? Le cumpăraţi dumneavoastră? Vă îndemnau părinţii să citiţi?

– Părinţii mei, nefiind intelectuali, nu m-au îndemnat să citesc. Asta pe undeva e rău, fiindcă totdeauna e preferabil să fii într-o familie intelectuală şi să primeşti îndemnuri de prudenţă şi studiu, sau chiar sfaturi de lectură. N-am avut această şansă. La mine în primul rînd a fost handicapul lingvistic, iar în al doilea rînd a fost cel social. Ca atare, nu am primit indicaţii de lectură şi n-am fost supravegheat dacă învăţ sau nu. Şi nici nu învăţam. Am fost cam chiulangiu la şcoală. Stăteam în ultima bancă şi luptam să-mi iasă nota 5. Asta era ambiţia mea. Dar, pe măsură ce am început să citesc lucruri pe care mi le selectam din auzite – în copilărie Winnetou şi Comoara din lacul de argint şi Old Surehand, toată seria Karl May şi mai ştiu eu ce bazaconii, dar care erau interesante, fiindcă dădeau o fluenţă stilistică, deşi nu dădeau profunzime estetică – mi-am descoperit singur drumurile. Şi asta poate mi-a caracterizat şi ulterioarele parcursuri profesionale. Adică se ştie sau, dacă nu, o spun eu foarte limpede, în ce priveşte inclusiv lumea scriitoricească: e vorba de grupuri, de prietenii, de apartenenţe geografice. Noi sîntem scriitori din Cluj, voi sînteţi scriitori din Bucureşti, ceilalţi sînt scriitori din Timişoara. Există criterii de vîrstă, generaţioniste: unii sînt optzecişti (eu nu eram optzecist), alţii sînt douămiişti (eu n-am mai apucat să fiu douămiist, că am debutat înainte). Am nimerit mereu în no man’s land. Nu m-a sfătuit nimeni ce să citesc, nu m-a sfătuit nimeni ce limbi străine să învăţ, nu m-a sfătuit nimeni la ce grupuri să ader. Am scris o carte – şi mă bucur că i-am găsit un titlu care cred că mă reprezintă – Exerciţii de singurătate. Poate părea arogant, dar nu e decît o realitate care este acum exprimată.

– Deci aţi făcut totul prin forţe proprii, singur v-aţi organizat lecturile, singur v-aţi ales drumul în viaţă.

– Singur mi-am cumpărat toate cărţile! Fiecare carte pe care o am în bibliotecă – şi cuprinde deja cîteva mii de exemplare, pe trei rînduri în adîncime, dispuse de la parchet şi pînă la tavanul încăperii – ştiu fiecare de unde am cumpărat-o, cînd am cumpărat-o, cu ce scop am cumpărat-o şi de multe ori nu chiar cu cîţi lei, dar dacă a fost scumpă, dacă a meritat banii. Oricum, le-am folosit pe toate. O carte, de la o anumită specializare încolo, se poate folosi. Tot aşa, dacă mă duc la un lăcătuş şi-i zic: vai, aveţi şapteşpe şurubelniţe, pe toate le-aţi folosit?! Dom’le, le am aici, dacă o să am nevoie de ele, întind mîna şi gata. Cărţile, pentru un filolog, sau pentru un scriitor, sînt instrumente. Toate acele instrumente le-am utilizat. Şi ştiu foarte bine despre fiecare carte unde am găsit-o, dacă mi-a fost greu s-o procur, ce raţionamente m-au împins s-o cumpăr şi dacă m-a decepţionat sau nu, după ce-am răsfoit-o. E o aventură interesantă asta: să-ţi construieşti o bibliotecă!

– Am o întrebare delicată: v-aţi simţit cumva dezavantajat de faptul că eraţi şi sînteţi etnic maghiar? În anii aceia de formare…

– Păi, vă spun foarte sincer, nu cred că etnia pentru mine a fost un handicap. Mulţumită faptului că, tocmai, stăpînesc foarte bine limba română, aveam toată energia şi nonconformismul de-a le spune altora în obraz, cînd nu-mi convenea ceva. Însă m-am confruntat cu diverse obstacole – sau n-am reuşit să depăşesc (să fie clar!) numeroase obstacole – nu din motive etnice, ci din motive ţinînd de această solitudine, pe care nu cred că mi-am impus-o, ci care mi s-a dat. Adică dacă vrei să avansezi în societate, în carieră, în privilegii, e bine să aderi la nişte grupuri de influenţă, la nişte instituţii, care te propulsează şi pe care tu le aperi, după aceea, indiferent ce se întîmplă acolo. Devii nu zic sclavul lor, dar apartenentul lor şi această fidelitate este apoi recompensată. Eu n-am făcut asemenea pariuri, nici măcar cu propria mea instituţie, unde lucrez de peste 20 de ani. Cînd erau lucruri care nu-mi conveneau, în cadrul Colegiului Naţional “George Bariţiu” unde sînt profesor, în anii precedenţi şi în mandatele anterioare de direcţiune, nu m-am sfiit să le spun cu voce tare şi chiar în afara şcolii. Ceea ce nu este cazul în aceşti ultimi ani, o subliniez cu toată sinceritatea, cînd lucrurile merg foarte bine, din multe puncte de vedere, incomparabil cu ce-a fost înainte. Aşadar, dacă am avut probleme de înfruntat şi dificultăţi de depăşit, acestea nu s-au datorat apartenenţei mele etnice, ci firii mele incomode şi au fost rezultatul unor represalii care mi s-au administrat, sau al unor rivalităţi profesionale care au fost tranşate fără mănuşi, cu un grobianism care nu odată m-a stupefiat.

– Domnule profesor Laszlo Alexandru, vă propun să luăm o pauză muzicală, după care vom relua dialogul nostru.

Banalitatea răului

Etichete

amintiri, antisemitism, Basarab Nicolescu, Constantin Noica, hitlerism, Vintilă Horia

Recentele discuţii din spaţiul public, vizînd reabilitarea gazetarului hitlerist Vintilă Horia, îmi amintesc – prin mobilul care-i îndeamnă pe unii vorbitori – de o situaţie neplăcută, la care am fost obligat să asist cu cîţiva ani în urmă. Am participat în 2008 la sesiunea internaţională de comunicări ştiinţifice a Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, cu o lucrare despre tinereţea lui Constantin Noica. Porneam de la recent apăruta pe-atunci carte a lui Sorin Lavric, pe care o supuneam unei analize critice şi o confruntam cu cercetarea efectivă, din arhive, asupra activităţii publicistice extremiste a lui Noica. Veneam cu o amplă argumentaţie, pe text, cu citate şi bibliografie. De pildă cu aşa ceva: “Legiunea n-a visat să facă o ţară mai bună, a năzuit să fie o ţară mai bună. De veţi avea fapte şi nu veţi crede şi fi – ce se va alege de strădania voastră? Legiunea a înţeles să facă o altă ţară prin desăvîrşirea tipului de om dinlăuntrul ei. Cine este bun face binele în chip firesc. Iar Legiunea a voit această minune românească, să ridice o generaţie care să facă binele în chip firesc” etc. Sau aşa ceva: “Astăzi sîntem sub un anumit har. Horia Sima nu pune impozite pe lefuri: pune în mişcare sufletele” etc. Sau aşa ceva: “Nu e de ajuns să spui «Jos jidanii şi înstrăinaţii», ci trebuie să devii tu însuţi un ins în stare să înfrunţi pe străini şi înstrăinaţi” etc.

Mă aflam în cadrul unui institut care desfăşoară studii de specialitate, eram înconjurat de scriitori, profesori, cercetători, arhivişti, supravieţuitori din Holocaust. Surprizele penibile păreau excluse. Şi totuşi, în etapa de intervenţii pe marginea prezentărilor, am fost ţinta unei contestări încinse. Un domn în vîrstă, evreu respectabil şi martor a numeroase persecuţii antisemite, el însuşi un studios în domeniu, m-a interogat aspru de ce mi-am ales o asemenea temă ştiinţifică. Apoi ne-a povestit, pe un ton din ce în ce mai înfierbîntat, că l-a cunoscut personal pe Constantin Noica, în anii ‘70-‘80. El ne poate garanta că era vorba despre un om foarte cumsecade, cu o înfăţişare modestă, cu o ţinută cuviincioasă. Avea chiar şi prieteni evrei. Stătea de vorbă cu toată lumea, purta un loden ros, de pe care îi căzuse un nasture. La un moment dat au mers împreună la ştrand, i-a prins ploaia pe drum. Aşadar lucrarea mea nu se referă la omul pe care el l-a cunoscut foarte bine şi despre buna-cuviinţă a căruia el poate depune oricînd mărturie.

Am încercat să-i explic politicos că nu-i contest mărturia autobiografică. Dar eu mă refer, în lucrarea mea, la anii ‘40, pe cînd el ne vorbeşte despre anii ‘70. Poate că este vorba despre două realităţi (şi două personalităţi) foarte diferite, chiar dacă au purtat acelaşi nume. Omul mă întrerupea cu mînie. Am trecut să-i detaliez că n-am inventat eu citatele extremiste, ele există în presa vremii, i le pot fotocopia şi trimite cu poşta ca să se convingă. Omul mă contesta cu furie. Am conturat ideea că nu eu sînt vinovat, prin faptul că stau să conspectez realitatea, ci poate chiar personajul care a provocat, prin articolele exaltate din anii ‘40, acea realitate incontestabilă. Omul protesta furibund. Pînă la urmă au intervenit moderatorul şi ceilalţi participanţi la dezbatere, pentru a-l reduce la tăcere. Nu mai ţin minte dacă n-a fost cumva trimis afară pentru a se calma.

De ce mi-am amintit această întîmplare? Pentru a sublinia că nu mă convinge fizicianul Basarab Nicolescu, atunci cînd vine să declare cu seninătate în Adevărul: “L-am cunoscut foarte bine pe Horia, eram buni prieteni. Nicio nuanţă de antisemitism sau de legionarism. Era anticomunist”. L-aş întreba pe domnul academician cum comentează – semantic, stilistic, simbolic, politic – următorul citat din bunul său prieten Horia: “Germania lui Adolf Hitler [este] o valoare asemănătoare, ca forţă şi întindere, religiei în Evul Mediu sau artei în timpul Renaşterii”. “Acest «homo europaeus», cel dintîi dintre cei mai mari, acel ce s-a încumetat să distrugă o prejudecată şi să dovedească, cu strălucite argumente, forţa nepieritoare a Europei, este Adolf Hitler. Discursul său este acela al veacurilor care vorbesc încă de pe turlele catedralelor şi al basilicelor, din fundurile bibliotecilor şi al muzeelor şi de pe culmea aceea de umanitate care se numeşte europenism” (“Homo europaeus”, în “Sfarmă-piatră”, 17 decembrie 1941).

Mă întristează să văd că fizicianul Basarab Nicolescu răspîndeşte, în anul 2016, în ziarul Adevărul, propaganda mareşalului Ion Antonescu, potrivit căruia populaţia civilă evreiască a fost ucisă în Holocaust pentru că a agresat armata română: “Vintilă Horia vorbeşte despre evreii care au asasinat ofiţeri români, la intrarea în Basarabia. Dar acest lucru este un fapt”. L-aş întreba pe domnul academician cum comentează – semantic, stilistic, simbolic, politic – următorul citat, prin care bunul său prieten Horia justifica uciderea evreilor, la cîteva zile după Pogromul de la Iaşi: “lumea va redeveni liberă, pentru că Izrael va înceta să existe” (“Declinul iudaismului”, în “Sfarmă-piatră”, 2 iulie 1941).

Poate că pasajul “ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală” este un citat prin intermediar, din alt autor, cum insistă pedant fizicianul Basarab Nicolescu. Dar cum comentează domnul academician – semantic, stilistic, simbolic, politic – următoarea opinie a bunului său prieten Horia: “E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent şi nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrşită realizare artistică. (…) Să nu se uite că acel ce conduce destinele Romei a fost, cîndva, un filosof, un romancier şi un poet… Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei… Spuneam la început că fascismul e o operă de artă, o nouă renaştere italiană. Şi nu se poate să nu fie aşa, de vreme ce acel ce a creat-o e artistul cel mai genial, născut din fruntea de azur a Romei eterne” (în “Gîndirea”, nr. 8/1937).

Nu aştept de la Basarab Nicolescu poveşti despre lodenul ros, fără un nasture şi drumurile la ştrand pe care le-a făcut şi el – eventual – cu Vintilă Horia. Singurul lucru pe care-l mai aştept din partea lui e un strop de decenţă.

Clujul memorabil (5)

Etichete

amintiri, Cluj, intelectual, poliglot, profesor, Teodor Bosca, traduceri

Profesorul acesta al meu a murit pe neaşteptate, în toamna lui 1987, şi a lăsat în urma sa un manuscris, pe care l-am regăsit cu greu, după vreo cincisprezece ani, l-am cercetat, l-am transcris, l-am editat şi l-am publicat. Este cartea la care el a lucrat pînă la sfîrşit, apucînd s-o termine: Poezia preromantică în Anglia, Franţa, Germania, Italia şi Spania. Sînt incluşi aici poeţi ca Young, Gray, Blake, Burns, Parny, Chénier, Bürger, Goethe, Schiller, Foscolo, Cienfuegos etc. Avem din nou versurile originale, în cinci limbi străine şi, alături, traducerea fidelă pe româneşte. M-a impresionat să descopăr că ceea ce l-a frămîntat pe Teodor Boşca, în ultimii săi ani, a fost tocmai ideea dispariţiei. Şi-a transformat angoasa în efigie şi a pornit să adune laolaltă poezia despre morţi, morminte, respect pentru vremurile apuse şi legătura afectivă cu cei trecuţi într-o altă lume, de unde ne privesc şi continuă să ne călăuzească paşii. Soarta a vrut ca, după încă o perioadă de aşteptare, în toamna cînd se împlineau 20 de ani de la dispariţia lui Boşca, această amplă antologie poliglotă să fie tipărită. Am marcat astfel, pe neştiute, o emoţionantă aniversare.

Un savant, Erich Auerbach, spunea într-un studiu celebru că Dante, prin tenacitatea şi geniul său, l-a îmbiat şi pe Boccaccio să aibă curaj estetic. Se ştie că cei doi nu s-au întîlnit fizic, în lumea reală. Dar, trăind în Evul Mediu la o distanţă de cîţiva ani, primul l-a influenţat hotărîtor pe cel de-al doilea. Este extrem de important să ai un asemenea magistru, care te îndeamnă să îndrăzneşti, îţi oferă gîndurile sale ca model pentru propriile tale aspiraţii. El nu trebuie să-ţi dea o reţetă, să-ţi spună cum să procedezi. De multe ori e suficient să-l priveşti, să-l studiezi, ca să dobîndeşti ambiţia şi curajul de-a merge pe urmele lui. A fost acesta un exemplu, al lui Teodor Boşca, despre felul în care se poate face performanţă la Cluj. Nu ştiu dacă azi, cînd avem internet, poliglotism la îndemînă şi atîtea instrumente de deschidere europeană, sincer nu ştiu dacă putem găsi un astfel de traducător. De obicei aceştia se specializează pe o limbă străină, sau cel mult două, pe care le cunosc foarte bine. Dar eu n-am mai pomenit pe cineva care să traducă extraordinar, din cinci, şase, şapte limbi diferite, poezie medievală sau preromantică. Sînt performanţe la care, iată, Clujul a ajuns, printr-o personalitate a sa, pe care într-un asemenea context m-am gîndit s-o evoc. Ar mai fi şi altele de spus. N-aş vrea să fiu nici prea serios în această atmosferă familiară, nici prea lung. Îmi place să cred că oraşul nostru a fost şi continuă să fie un bun ferment pentru formarea unor personaje de elită, nu numai cu semnificaţie locală, ci şi într-un concert amplu, internaţional.

Clujul memorabil (4)

Etichete

amintiri, Cluj, conferinta, intelectual, La Fontaine, poliglot, profesor, Teodor Bosca, traducere, Tudor Arghezi

Fireşte că prestigiul lui Teodor Boşca era considerabil în ochii tuturor. Într-o bună zi a fost invitat să ne împărtăşească din experienţele lui, într-o şedinţă a cercului de traductologie, coordonat de asistentul Tudor Ionescu. Noi, tinerii ucenici în ale şlefuirii textelor literare, îl aşteptam plini de curiozitate. Vorbitorul a început molcom, cu o serie de recomandări generale. Un translator trebuie să cunoască bine atît limba din care, cît şi cea în care transpune. El trebuie să cîntărească prealabil intenţiile artistice ale autorului, pentru a le păstra nealterate în noua versiune. Şi aşa mai departe – un şir de precepte la care poate că ne-ar fi dus mintea şi pe cont propriu.

Îmi pregăteam deja prima rafală de căscături plictisite, cînd conferenţiarul a cîrmit-o într-o direcţie care ne-a lăsat mască. Ne-a declarat tăios că prima obligaţie a oricărui traducător este aceea de onestitate şi bună-credinţă. În acest sens, voia să ne dea un exemplu concret, din care să pricepem ce vrea să spună. Ne amintim fireşte Greierele şi furnica, celebra fabulă a lui La Fontaine, care se studiază încă din clasele mici. Greierele-artist, care a stat să cînte vara toată, merge la vecina furnică, odată cu venirea frigului, pentru a se împrumuta cu de-ale gurii. Aceasta însă îl trimite la plimbare supărată: “La Fourmi n’est pas prêteuse: / C’est là son moindre défaut. / Que faisiez-vous au temps chaud? / Dit-elle à cette emprunteuse. / – Nuit et jour à tout venant / Je chantais, ne vous déplaise. / – Vous chantiez ? j’en suis fort aise. / Eh bien! dansez maintenant”. După cum se vede, avem o poezie scurtă şi moralizatoare, cu un final sec.

Ce se întîmplă în versiunea română a lui Arghezi? Înainte de refuzul nemilos, formulat de furnică, este inclusă o bogată descriere a gospodăriei acesteia:

“Muşuroiul sta clădit,
Plin cu tot ce-ai fi rîvnit.
Magazia cu făină
Era sub o rădăcină;
Şi, la rînd, în multe caturi,
Erau saci cu mei pe paturi.
Adunaţi într-o firidă,
Sîmburi roşii de stafidă.
În dulap şi-ntr-un sertar,
Mălai galben şi zahar.
Ouăle cu coaja mică
Erau ouă de furnică,
Căci cumetrele îşi fac
Prăjituri şi cozonac.
Într-un beci închis cu scoabe,
Boloboace: struguri boabe.
Vasăzică un belşug
Rînduit cu meşteşug.”

Pasajul ilustrează un admirabil har literar. Tudor Arghezi este cu siguranţă unul dintre cei mai mari poeţi de limbă română. Problema este că toată prezentarea ironică a “bogăţiei” furnicii nu exista în textul lui La Fontaine! Traducătorul a inventat-o cu de la sine putere şi a inclus-o abuziv în versiunea dată spre publicare. El s-a luat la întrecere cu autorul francez şi s-a străduit să-l pună în umbră, pentru a se evidenţia pe sine însuşi. Iar o fabulă de vreo 20 de versuri, cu o factură etică-alegorică, a devenit un poem despre gingăşia microuniversului domestic. Ceea ce a făcut Arghezi în cazul poeziei lui La Fontaine este un lucru inacceptabil. Dacă ne considerăm mai talentaţi decît autorul pe care-l traducem, n-avem decît să punem textul său deoparte şi să-l compunem pe al nostru. Dar constituie o neplăcută infracţiune deontologică să ne construim prestigiul public pe spinarea altuia, deturnînd creaţia sa originală şi augmentînd finalităţile estetice pe care le urmărea.

N-am uitat acele învăţături nici azi, după aproape 30 de ani.

Clujul memorabil (3)

Etichete

amintiri, Cluj, Evul Mediu, intelectual, poliglot, profesor, Teodor Bosca, trubaduri

Poliglotul a realizat nişte cărţi unice, nu numai pe plan autohton, dar şi în perspectivă internaţională. Să mă explic. Mă gîndesc la antologia Poezia trubadurilor provensali, italieni, portughezi, a truverilor şi a minnesängerilor, în versiune originală şi în traducerea lui Teodor Boşca (Cluj, Ed. Dacia, 1980). O limbă medievală, provensala, era readusă la viaţă prin creaţii poetice de vîrf şi transpusă într-o română fluentă, cu rimă şi ritm, prin respectarea tuturor elementelor metrice. În plus, bogăţia de-acum cîteva secole a cîtorva limbi europene era redescoperită. Aşadar nu italiana modernă, nu germana de azi, nu portugheza pe care o cunoaştem. Vă puteţi face o idee despre dificultăţile uriaşe pe care traducătorul le-a avut de învins. Lucrarea include versiunea poetică a lui Boşca şi, alături, versurile originale, în toată ciudăţenia lor sintactică şi lexicală. Asta a fost o carte uluitoare, complet nefirească pentru vremurile strîmtorate şi indigeste în care a apărut. În Occident o astfel de operă ar fi construită într-un colectiv de cercetare, cu o echipă de specialişti arondaţi, fiecare, la cîte o singură fîşie de competenţe. În schimb profesorul clujean a dus la bun sfîrşit, cu propriile puteri, un proiect de-o incredibilă complexitate.

Înainte de asta Teodor Boşca a tipărit o minunată versiune a Sonetelor lui Shakespeare (la Ed. Dacia, în 1974). După o corespondenţă asiduă cu British Museum, a obţinut facsimilele ediţiei princeps, apărute la Londra, în 1609. A pus la punct o traducere fluentă şi fidelă, pe care a publicat-o în condiţii superbe, cu manuscrisul original în stînga şi textul românesc pe dreapta. Cu cartea asta a cîştigat şi Premiul Uniunii Scriitorilor, tocmai în anul internaţional Shakespeare, cînd se aniversau 410 ani de la naşterea Marelui Will.

Clujul memorabil (2)

Etichete

amintiri, Cluj, intelectual, poliglot, profesor, Teodor Bosca, tinerete

Lucrurile au mers înainte. Cred că mi-am descoperit adevărata vocaţie atunci cînd am devenit student la Facultatea de Filologie (aşa se numea atunci). Am fost admis prin examen la secţia română-franceză, ulterior m-am transferat la italiană. Acum sînt profesor de italiană, de peste 20 de ani. O figură fascinantă, pe care am întîlnit-o acolo şi pe care aş vrea s-o evoc, este cea a lui Teodor Boşca. A fost o personalitate proeminentă a Clujului cultural. Nu ştiu cîţi dintre cei prezenţi aţi auzit de el. Era un domn, în cel mai adevărat înţeles al cuvîntului: înalt, ţeapăn, la costum şi cravată, cu o ţinută sobră, cu vorba rară şi chipul îngîndurat. Mi-a marcat evoluţia profesională prin carisma şi competenţa sa. De prea puţine ori am stat să povestesc direct cu el, atunci, la jumătatea anilor ‘80. Nu-l frecventam aproape deloc în studenţie. De fapt el prefera frecventările feminine, ca să fiu uşor maliţios. Era un mare cuceritor, se zvonea că e bine văzut de doamne şi domnişoare. Dar dincolo de asta, era un mare intelectual poliglot. L-am auzit pe acest profesor român vorbind maghiara impecabil. Pentru mine maghiara e limba maternă, dar el vorbea ungureşte mult mai dezinvolt decît mine. M-am interesat şi am aflat că a copilărit într-un mediu lingvistic amestecat, a crescut jucîndu-se pe stradă alături de copiii maghiari. Aşa se explică anumite lucruri, fiindcă dacă n-o “aspiri” biografic, e foarte greu de învăţat această limbă. De altminteri Teodor Boşca provenea dintr-o familie strîmtorată. Din cîte mi s-a spus, tatăl lui a fost mecanic de locomotivă, era mereu departe de casă. Mama lui a fost o femeie simplă, care spăla noaptea vagoanele în gară. Tînărul şi-a făcut şcoala cu ajutorul unor burse private. De pildă a fost printre puţinii – dacă nu chiar singurul din Cluj – care a cîştigat bursa regală, destinată să sprijine copii nevoiaşi, dar foarte sîrguincioşi.

Acest om a fost un admirabil profesor de engleză. I-a predat-o în particular unui coleg de-al meu, care a intrat astfel la facultate. A cunoscut excelent franceza, pe care i-a predat-o în lecţii private unei colege ale mele, devenită apoi studentă. Cu noi a făcut cursuri şi seminarii de literatură italiană (Ugo Foscolo şi perioada Romantismului). Ne-a învăţat de asemeni, timp de trei semestre, limba latină. Cunoştea bine germana. Schimba impresii în spaniolă. Citea fluent şi traducea din portugheză. A fost pasionat de provensală, o limbă de mare prestigiu în Evul Mediu, azi complet dispărută din circulaţia publică.

Clujul memorabil (1)

Etichete

adolescenta, amintiri, Cluj, comunism, formare, muzica clasica, tinerete

Vă mulţumesc în primul rînd pentru această invitaţie. Mă bucur să fiu într-un loc pentru mine complet ciudat. Nu sînt un tip care umblă prin baruri. Nu sînt habotnic, dar probabil că m-am obişnuit cu studiul, cu biblioteca. Mi-am zis să întrerup, măcar odată, această tradiţie personală. Privind afişul, care e foarte frumos, şi cunoscîndu-i pe cei mai mulţi dintre vorbitorii din seara asta, mă gîndeam că eu ţin de-o altă categorie. Ei sînt istorici faimoşi, cu o pasiune declarată pentru ştiinţa trecutului. Eu, prin studiile, prin activitatea mea, sînt literat, filolog, traducător. Mă simt mai înrudit cu domnişoara traducătoare care ne ajută acum, la capătul mesei. N-o să vă pot face, din păcate, istoricul toaletelor publice din Cluj şi nici al străzilor mai deşucheate. Dar sînt profesor, pe lîngă faptul că sînt scriitor. Şi mă gîndesc că ar fi important, din aceste perspective disparate, să mă refer la povestea unei formări, nu neapărat ca un Bildungsroman, dar ca o scurtă abordare autobiografică. Să mă refer la paşii care ajută pe cineva să crească, asta poate deveni o relatare interesantă.

Atunci cînd vorbim despre oraşul nostru, el înseamnă multe lucruri diferite. Pentru unii, care au plecat deja, au ales să lucreze în străinătate, fie şi pe alte continente, e locul nostalgiei, unde ar reveni cu drag, pînă şi pe jos, traversînd oceanele. Pentru cei care trudesc aici de dimineaţa pînă seara, pentru a supravieţui cu greu, acesta este un loc al torturii, pe care îl detestă. Ar aştepta să scape spre un destin mai bun. Eu sînt un clujean autentic, m-am născut aici, am crescut, am studiat şi acum predau: toată biografia mea e legată de Cluj. Un aspect esenţial pentru mine este acesta, felul în care m-am format. Fiind vorba despre un centru universitar, cu nume de elită, de mare prestigiu, sînt convins că mulţi dintre dumneavoastră aveţi astfel de amintiri, de autoformare.

Două aspecte aş vrea să vă relatez, gîndindu-mă în urmă la oraşul din anii ‘80. Sîntem de faţă oameni mai tineri, mai vîrstnici, unii au trecut prin etapele acelea. Îmi amintesc de-un Cluj foarte trist, întunecat, friguros. Nu existau pub-uri, sau cel puţin eu ca elev nu le cunoşteam. Nu se prea ţineau conferinţe culturale, discuţii publice, doar ceva şuşoteli pe la ureche ici-colo. Societatea era traumatizată. Erau penurie, stres (inclusiv politic) şi teamă faţă de cel de-alături. Toate acestea, din fericire, au dispărut. Dar ele s-au imprimat în personalitatea celor de o anumită vîrstă, a maturităţii de azi. Vreau să-mi aduc aminte care au fost două direcţii ale mele de formare. Poate ele s-au intersectat, pe neştiute, cu ale unora aici prezenţi. Eram elev de liceu, la “Ady-Şincai”, cum se numea pe-atunci (acum e “Gheorghe Şincai”). Orele erau majoritatea plictisitoare, multe de învăţămînt ideologic, de formare a “omului nou”. Lecţiile ni se dictau, apoi trebuia să le tocim pe de rost. Deja se strîngea şurubul, cineva voia să ne obişnuim cu ideea că nu sîntem de capul nostru. Cum puteau să se apere nişte copii, nişte adolescenţi? Unde puteau să evadeze? O să vă vorbesc despre o supapă incredibilă. Aici, în centrul Clujului, noi, nişte tineri de 16 sau 17 ani, am descoperit că, dacă o ştergeam de la ore, traversam strada Kogălniceanu, ceva mai sus pe dreapta găseam Filarmonica. Dimineaţa se făceau repetiţii de muzică simfonică. Aşa că fugeam de la şcoală ca să ascultăm Mozart, Beethoven, mari nume clasice, dar care erau interpretate într-un mod foarte straniu. Muzica aceea divină răsuna cîte 3 minute, cîte 5 minute. Apoi intervenea dirijorul, foarte supărat, întrerupea, cerea să se repete fragmentul. Reascultam aceleaşi pasaje de cîte şase ori. Noi eram ascunşi sus, la balcon, în spate. Urcam treptele pe furiş, ca să nu fim dibuiţi de cineva care să ne dea afară. Acum elevii mei se duc în “Time”, îi văd cum îşi dau pe Facebook check in la cafenea, chiar şi în timpul orelor mele. Uneori mă supăr, alteori mă fac că nu bag de seamă. Nu ştiu dacă eram noi mai serioşi. Dar marea muzică şi marii autori aşa i-am cunoscut: trăgînd chiulul de la învăţămîntul obligatoriu. Mergeam la filarmonică şi ne ascundeam la etaj. Sau ne opream lîngă zidurile bisericii reformate, unde răzbăteau pînă în stradă sunetele de orgă. Aproape săptămînal veneau diverşi interpreţi, unii chiar din străinătate, şi îşi pregăteau concertele de seară, făcîndu-şi repetiţiile tocmai cînd treceam noi prin curtea şcolii, de la o clădire la cealaltă. Aşa că nu mai ajungeam la destinaţie, dispăream pe traseu, pentru a trage cu urechea la fragmentele din Bach (am rămas cu o pasiune pentru Toccata şi fuga în Re minor).

Pasul următor, pe această filieră, a fost să descopăr, undeva, pe la mijlocul străzii Dr. Petru Groza (acum îi zice Eroilor), magazinul “Muzica”. Aveau nişte admirabile colecţii de discuri din vinil, de la Electrecord. Inspirat de primii paşi de chiulăngeală, am ajuns ca, din banii de sendvişuri, pe care-i primeam de acasă, să-mi cumpăr nu mîncare, ci discuri clasice. Nu erau interpretări senzaţionale, dar erau superbe recitaluri Chopin, integrala simfoniilor de Beethoven, memorabile concerte Paganini, o amplă gamă de concerte Vivaldi, muzica de balet a lui Ceaikovski, orga lui Bach, nume mari ale muzicii clasice, care au venit spre mine, sau pe care eu atunci le-am descoperit. Poate fi interesant ca, la vîrsta adolescenţei, să deschizi o pîrtie în centrul Clujului, chiulind de la datoriile impuse de-o societate “revoluţionară”, pentru a-ţi croi drumul în viaţă într-un mod mai sobru, dar şi mai nonconformist.

Cum NU m-am făcut turnător (7)

Etichete

amintiri, colaborator Securitate, comunism, recrutare, turnatori

De ce să nu scrii? Păi nu-mi convine. Ce anume? Mi-ai zis că sîntem prieteni, că stăm un pic de poveşti, iar acuma vrei să mă bagi la militărie, la voi. Nu-i militărie, n-auzi că aşa e procedura? O fi la voi, dar eu sînt civil, n-am proceduri; dacă ai citit dosarul meu, ştii că în armată am fost cel mai indisciplinat, mereu eram vîrît la bulău; m-am liberat ca simplu soldat, doar eu şi încă vreo doi, pe ceilalţi i-au avansat pe toţi. Dar ce legătură are? Are, că poate vii cu pretenţii după aia să-mi dai dispoziţii, fiindcă m-am înscris la voi; să mă trimiteţi prin delegaţii la mama dracului; să mă sunaţi noaptea ca să-mi comandaţi să fac nu ştiu ce; dar eu n-am de gînd să execut ordinele în viaţa civilă, dacă nu le-am executat nici pe alea cînd eram militar. Dar nu-i vorba de aşa ceva. Cum nu? Uite acolo: mă angajez să; adică mă oblig să fac şi să dreg; adică mă pun la dispoziţia voastră. Ba nu-i aşa, să ştii că… Ascultă, dacă vrei să rămînem amici, cum mi-ai propus, foarte bine; tu mă întrebi şi, cînd ştiu, îţi răspund; dacă vrei să mă înregimentez la voi, asta nu se va întîmpla. Deci nu vrei să scrii Angajamentul? Nici pomeneală!

Ne-am despărţit cu aceeaşi paradă de prietenie ipocrită. El vorbea în gura mare despre activitatea lui sportivă şi îşi presăra banalităţile cu hohote mari de rîs. Eu mă prefăceam că mă interesează. Ne-am dat mîna pe stradă, cu promisiunea că ne vom revedea. De-atunci şi pînă azi n-am mai primit “cereri de prietenie” din partea instituţiei cu pricina. La scurtă vreme, spre uimirea mea, mi s-a aprobat paşaportul pentru o fulgurantă vizită în Ungaria. Iar după încă vreo cîteva luni am pornit răscoala de pomină din facultatea de filologie. Am coalizat întregul an împotriva colegei Simona R., fiică de activistă comunistă din Marea Adunare Naţională, care îşi lua examenele cu pile şi era favorizată de unii profesori (ca Drondoe). Am făcut proteste scrise, semnate de toţi studenţii (cu două excepţii), am mers cu ele la Decanat, apoi la Rectorat, apoi la Centrul Universitar Cluj, apoi la Ministerul Învăţămîntului din Bucureşti şi apoi la C.C. al UTC. Din păcate n-am văzut şi a doua oară mutra secretarului de partid Mircea Cranta, cînd l-am certat la telefon că nu ne-a rezolvat plîngerea şi l-am avertizat că, în 48 de ore, studenţii din Cluj vor merge să protesteze cu pancarte în faţa comitetului central. Eram în 1988.

A doua zi în zori eram anchetat în faţa unei impunătoare comisii venite din Capitală. Tovarăşi de la Partid, tovarăşi de la UTC, tovarăşi de la Securitate, tovarăşi de peste tot. M-am uitat la fiecare pe rînd, cu grijă, ca să-l ţin minte. Dar nu l-am zărit pe amicul meu Costică. Situaţia luase o turnură mai amplă şi îi scăpase de sub control.

Cum NU m-am făcut turnător (6)

Etichete

amintiri, colaborator Securitate, comunism, recrutare, turnatori

Şi-atunci de fapt ce te interesează? Păi tot ce-i important pe-acolo. Ce anume vorbim pe la seminarii, sau la cercul de critică literară? Nu-nu, mie îmi spui despre cei de la secţia maghiară. Dar eu sînt la română, ţi-am zis deja, doar aici cunosc lucrurile; de la secţia mea nu vrei să afli nimic? Ha-ha, la voi ştiu foarte bine totul, e plin cu oamenii mei; tu trebuie să te orientezi către ceilalţi. Înţeleg; bine; cum aflu ceva important, care ne pune ţara în primejdie, te anunţ negreşit. Stai să vedem, că nu-i bine să-ţi dai numele cînd mă cauţi la telefon; nu trebuie să afle lumea că eşti în legătură cu mine. Şi-atunci cum procedez? Ne înţelegem acuma, îţi iei un nume de cod, unu’ pe care-l ştim doar noi doi. Hm, ce nume de cod, fii serios, habar n-am: Sandokan? Ce vrei tu. Sau poate Zorro? Cum crezi; da’ ar fi bine să se lege de activitatea ta. Păi nu ştiu; dă-mi o sugestie. Uite, ai putea să-ţi spui “Filologul”. Fii serios, la cîţi din ăştia mai ai la mine-n grupă, o să ne confunzi, că toţi sîntem filologi. Ne mai gîndim.

Dar mai este un mic detaliu. Care? Noi avem o evidenţă a oamenilor cu care lucrăm; însă nu cum îi cheamă în realitate, ci după numele de cod, ca să rămînă totul secret. Aşa? Şi-atunci trebuie să ştim că eşti de-al nostru. Nu pricep. Trebuie să treci, pe-o foaie, treaba asta. Care treabă? Că lucrezi cu noi. Cum vine asta? E o formalitate, stai liniştit, totul rămîne între noi, doar eu ştiu de hîrtia ta, n-o mai vede nimeni. Păi n-am coală ministerială, lăsăm pe data viitoare. Nici o problemă, uite-aici o foaie, ţine şi ceva de scris. Da’ chestia e că habar n-am cum să formulez. Îţi dictez eu ca să te ajut. Şi ce vrei să notez? Întîi bagă titlul: Angajament. Sună cam aiurea, mai bine las fără titlu. Bine, poţi începe direct. Şi cum să încep? Scrie acolo: subsemnatul cutare şi cutare, fiul lui cutare şi al lui cutare… dar ce faci? nu notezi? Păi aştept să-mi zici. Te-ajung din urmă, fii liniştit. Nu-nu: spune-mi tu mai înainte ce vrei să trec pe foaie. Aşa cum ţi-am dictat: subsemnatul cutare şi cutare, fiul lui cutare şi al lui cutare, cu numele de cod… hm, aici va trebui să ne hotărîm la o variantă… mă angajez să aduc la cunoştinţa organelor de Securitate… Nu, eu aşa ceva nu scriu!