În primul an și jumătate după nașterea mea, bolnav de o meningită fulgerătoare, am zăcut ca un butuc inconștient, în mijlocul agitației celor mari: injecții în cutia craniană, transfuzii de sînge, medicamente americane, procurate miraculos peste graniță și aduse cu aventuri pînă la Cluj. Confruntată cu scepticismul rudelor apropiate, care o consolau că oricum n-o să scap, mai bine să facă altul, mama mea a luptat cu dîrzenie și m-a îngrijit. Eu habar n-aveam. Am recompus toate peste decenii, din cioburi de amintiri ale altora.
Azi, cînd ea a împlinit 86 de ani și pare atinsă de gheara Alzheimer, mi se taie respirația să o aud că-mi spune zîmbitoare: “Te-am văzut toată dimineața că mă ajuți pe-aici, la curățenie și cu diverse lucruri, și m-am tot întrebat: «Doamne, cine-i omul ăsta, care umblă așa de familiar la mine-n casă și eu nu-l cunosc?». Dar apoi am înțeles și m-a cuprins rușinea: «Vai, dar ăsta e nepotul meu! Ce proastă am fost să nu-mi dau seama!»”. La care eu, surprins: “Sînt nepotul tău?!”. “De fapt, nu, te rog să mă ierți. Acuma mi-am amintit că ești fratele meu.” “Sînt fratele tău?!” “Of, Doamne Dumnezeule, dar tu de fapt ești copilul meu.” Și apoi, cu o revelație senină: “Ce biiine, ce bine că am un băiat, am o rudă apropiată și nu sînt singură!”.
Nimic nu va fi prea mult. Nici din partea mea. Chiar dacă vei ajunge un butuc inconștient.
