Maestro

Etichete

Constantin Ivaneș, Editura Școala Ardeleană, Ennio Morricone, film, Giuseppe Tornatore, muzică

Trăim realități hibride, în care multe lucruri pe care le știam se schimbă peste noapte, iar noile forme de exprimare își caută dreptul la existență. Chiar și arta experimentează alte înfățișări, la confluența dintre cuvînt și gest, dintre sunet și imagine. Conexiunea și interdisciplinaritatea sînt de-acum unități de măsură ale esteticii. Așa se face că întîlnirea dintre muzică și film a dat naștere unui original cîmp de manifestare, a cărui consistență nu s-ar fi putut bănui cu vreun secol în urmă. Iar cel mai reputat artist, care s-a remarcat aici prin tenacitatea și sensibilitatea sa, a fost Ennio Morricone. Cartea sa de dialoguri cu colaboratorul preferat, admirabilul regizor Giuseppe Tornatore, tocmai a fost tradusă de Constantin Ivaneș și publicată de Editura Școala Ardeleană.

Este o carte despre muzică, firește, dar e și despre drumul în viață și opțiunile succesive pe care artistul le-a avut de făcut, experiențele plăcute sau aspre, surprizele de toate felurile, care i-au ieșit în cale. Învățăm o mulțime de amănunte din culisele compoziției muzicale (dacă ne înarmăm cu răbdare), dar și legate de marii regizori italieni sau americani, pe care i-a cunoscut personal, de-a lungul a șapte decenii, oameni cu care maestrul a colaborat, care l-au încîntat ori l-au dezamăgit. Un nou sector de activitate culturală își dezvăluie culisele sub ochii noștri, împreună cu un evantai bogat de performanțe și bizarerii, care au marcat viața artistică admirată de noi pînă acum poate numai de la distanță.

Să nu credem că succesul vine de-a gata, pe o tavă de argint. El este edificat, de cele mai multe ori, dintr-o lungă serie de eșecuri. Deși studiază la Conservatorul Santa Cecilia și admiră doi idoli, Bach și Stravinski, tînărul Ennio Morricone își cîștigă pîinea cotidiană, mai ales pe vremea războiului, ca trompetist prin baruri, la spectacolele de cabaret. Este atras treptat spre compoziție, dar în zonele frivole ale clipurilor publicitare, în teatrul radiofonic, “slugărind” în umbra altora, închegînd melodii pentru filme de televiziune și seriale. Își amintește cu amuzament cum l-a ajutat în studenție pe un coleg să copieze la examenul de componistică: mergînd pe rînd la aceeași toaletă și pitindu-i în cabina intimă partitura rezolvată. Nici ca profesor de muzică nu are experiențe mai entuziaste: prin severitatea excesivă, izbutește să-i descurajeze pe aproape toți cei ce se străduiau să se apropie de el. Își găsește un loc de refugiu ca organist la biserică, dar în momentele cele mai nepotrivite ale liturghiei se lansează în refrene din muzica de film, spre furia teribilă a preotului, care însă nu îndrăznește să-l certe, fiindcă oricum nu-l plătise. În alte situații numeroase, de la începuturi, compozițiile sale eșuează și e pur și simplu înlocuit din echipa unor filme.

Lecția fundamentală pe care o învață atunci, din succesivele încercări cu rezultate diverse, este că trebuie să pună suflet în ceea ce compune. La fel cum o casă e construită din cărămizi, însă are nevoie de privirea artistă a arhitectului, care-i conferă unicitate, muzica se realizează din sunete, care însă se individualizează prin sensibilitatea compozitorului. Și un alt principiu, plasat la temelia activității sale glorioase: identificarea plină de empatie cu publicul prezumtiv. “Cel care ascultă gîndește așa: îmi aduce aminte de tata, îmi aduce aminte de iubirea de altădată, mi-amintește de război. În piesa aceea găsește sentimentele lui, propriile lui trăiri.” Atunci cînd se instituie canalul afectiv de comunicare, între compozitor și fiecare spectator în parte, succesul nu întîrzie să apară.

După ce recurge la sprijinul altor dirijori, pentru interpretarea propriilor sale compoziții, dintr-un exces de timiditate a începuturilor, preia apoi complet frîiele muzicale și trece la pupitrul orchestrelor pentru care compune. Deși consideră orchestra ca fiind cea mai potrivită modalitate de exprimare, Ennio Morricone are un foarte amplu evantai artistic, de la corul clasic și vocile impresionante ale soliștilor (Edda dell’Orso, Joan Baez), la partiturile exclusive pentru anumite instrumente (pianul, trompeta, clarinetul) și mergînd pînă la zgomotele din natură, țipătul coyotului sau celebra fluierătură de cowboy. Trilogia western regizată de Sergio Leone și însoțită de aranjamentele muzicale ale maestrului îi deschide drumul spre celebritate și spre colaborările cu nume răsunătoare. Printre regizorii italieni faimoși cu care a lucrat se află Bellocchio, Bertolucci, Pasolini, frații Taviani, Giuseppe Tornatore, iar peste ocean colaborează cu Bruce Springsteen, Clint Eastwood, Quentin Tarantino, Quincy Jones etc. Totuși nu uită să protesteze împotriva unui eventual reproș de frivolitate: “Am făcut cinci sute de filme și numai treizeci au fost westernuri”.

Cartea de dialoguri – însoțită și de un film documentar lansat cu mult succes, acum cîteva luni, în regia “fiului său spiritual” Giuseppe Tornatore – ne oferă un periplu interesant prin lumea cinematografiei italiene și americane, cu numeroase detalii despre marii artiști ai ecranului și stilul lor de muncă, în detaliile ascunse ale profesiei. Ennio Morricone a știut să profite de un statut oarecum privilegiat, fiindcă muzica poate fi modelată numai indirect de regizor, spre deosebire de toate celelalte aspecte ale filmului: decorurile, costumele, jocul actorilor etc. Astfel că tonalitățile corurilor clasice și rescrierile din Bach au făcut casă bună cu sunetul drîmbei și împușcătura de pistol, urmărind toate același efect convergent, al stîrnirii emoției.

Dar cum compune maestrul? De cele mai multe ori direct în minte, fără ajutorul vreunei baze sonore efective! Muzica plutește mereu în jurul său, cum mărturisește cu ingenuitate, el doar o înhață și o adaptează la situația dorită. Și nu ține să interpreteze la vreun instrument viitoarea temă ce-l frămîntă, în fața regizorului care așteaptă cu răsuflarea tăiată: preferă eventual să i-o murmure sau să i-o schițeze din voce. Melodia ține de realitatea abstractă, metafizică, independentă de o materializare cu ajutorul instrumentului.

Acest lucru nu-l împinge însă spre o trufie nesăbuită, ci Ennio Morricone înțelege să-și admită franc rolul subaltern, în ciuda importanței copleșitoare a acestuia: “Muzica de film este făcută în beneficiul unei alte opere, nu a mea, ci a unui regizor. Creația îi aparține, iar muzica îi oferă o colaborare de-a dreptul fundamentală. În cinema, regizorul are mereu responsabilitatea, în fond, chiar și asupra muzicii”. Astfel că Premiul Oscar pentru carieră (în 2007) și Premiul Oscar pentru muzica la The Hateful Eight de Quentin Tarantino (în 2016) nu i-au desprins picioarele de pămînt. “Din asentimentele primite se pare că profesia a avut un drum bun. Întotdeauna însă am fost atent să nu mă-ncred c-a mers excepțional de bine. Elogii am avut foarte multe, dar am un cusur, datorat tatălui meu, să cred că acele elogii sunt… să nu spun false, ci judecăți date așa, cu ușurință. De multe ori cuvinte bombastice au fost exprimate de niște persoane care n-aveau nici un instrument în a înțelege pînă la capăt ceea ce credeau că judecă. Așa că în elogii am crezut puțin, cu toate c-au fost extraordinar de multe.”

Aceeași directețe cam brutală se menține pînă la ultimele sale cuvinte, din necrologul pe care singur și-l redactează și unde își ia rămas bun, la vîrsta de 91 de ani, de la numeroșii săi prieteni, de la rude și de la iubita lui soție, cu vorbe tranșante: “Io, Ennio Morricone, sono morto”. Plutirea metafizică a multor pasaje muzicale celebre, compuse de el, e sugrumată de violența vieții care se încheie.

(Steaua, nr. 1/2022, p. 60-61)

Le lacrime

Etichete

Agrigento, film, Le lacrime, Luigi Pirandello

Mă bucur să anunț realizarea filmului „Le lacrime”, o adaptare a nuvelei „Nenia” („Cîntec de leagăn”), după Luigi Pirandello, împreună cu elevii mei din clasa a XI-a C de la Colegiul Național „G. Barițiu” din Cluj.

Vom participa cu el la a V-a ediție a Concursului Internațional „Uno, nessuno e centomila” de la Agrigento, în Sicilia, unde elevi și profesori de la numeroase școli din Italia și din alte țări prezintă adaptări teatrale după celebrul scriitor premiat cu Nobel.

Filmul poate fi văzut aici.

Destine istorice (2)

Etichete

destin, film, Grace de Monaco, Nicole Kidman, printesa, sacrificiu, Tim Roth

“Grace de Monaco” este un film controversat, chiar în rîndul echipei de realizare, cu dispute între regizor, scenarist şi distribuitorul american, cu dezavuări publice din partea familiei regale monegasce. Pe scurt ar fi vorba despre metamorfoza unei actriţe americane de succes, Grace Kelly, în prinţesa Grace (interpretată de Nicole Kidman), soţia prinţului Rainier al III-lea (jucat de Tim Roth). Kelly a fost venerată şi adulată de public în America, a cîştigat şi Premiul Oscar. Intrînd apoi în familia regală şi venind să trăiască la Monaco, trebuie să renunţe la actorie şi la cariera profesională, care îi lipsesc mult. Da, locuieşte la palat, dar e pe-un colţ de stîncă. Da, e prima doamnă, dar suita ei este ipocrită, nu pierde nici un prilej de a-i vîrî beţe-n roate, de-a o spiona şi a o trăda. A dat libertatea unui continent pe o colivie de aur, destul de şubredă.

Soţul o neglijează, pentru că e foarte ocupat cu ameninţările politice cărora trebuie să le facă faţă. Monaco e un regat mic, aproape complet dependent de Franţa. Stătuleţul nu are industrie sau agricultură, se menţine doar din turism şi jocurile de noroc. Dar prinţul trebuie să găsească o soluţie la ultimatumul şi blocada militară ale lui De Gaulle, ce pretinde subordonarea financiară. Are, prin urmare, alte griji pe cap decît nevasta blondă, care suferă de spleen şi dezadaptare. Ideea divorţului se profilează tot mai insistent în mintea frumoasei prinţese. Duhovnicul american o sfătuieşte să-şi accepte noua condiţie, să renunţe la Statele Unite – dar apoi el însuşi nu mai rezistă departe de casă, se retrage din post, cere să fie transferat înapoi. Ce spune oare mama ei? O sună pentru a i se plînge că şi-a ratat viaţa – pe cînd aceea i-o taie aspru că vorbeşte prostii, nici o fată din Pennsylvania nu a mai devenit vreodată prinţesă, toată lumea o admiră şi-o invidiază, tatăl ei s-ar răsuci în mormînt să audă de-un divorţ.

Singura soluţie rămîne adaptarea. Grace îşi propune să devină “de Monaco”. Ia lecţii de limbă franceză, de mişcare scenică şi de ipocrizie socială. Tocmai la timp pentru a dejuca o conspiraţie pusă la cale de cumnată, care vrea să le preia tronul. Balul de caritate al Crucii Roşii, organizat în prezenţa unor somităţi diplomatice şi artistice mondiale, cu Maria Callas interpretînd sublim o arie, îi dă prilejul fermecătoarei aristocrate să ia cuvîntul. Într-un monolog cam despletit, dar cu o rochie de seară impecabilă şi o distincţie rafinată, alteţa sa face un apel vibrant la iubire şi generozitate, ca remedii universale pentru toate conflictele. Lumea o aplaudă, regatul e salvat, prinţul îi declară fascinat la ureche că o iubeşte. Spectatorii rămîn cu un dubiu, cînd se aprind luminile în sală: au asistat la povestea unui eşec asumat, sau a unui triumf amar? Pesemne că amîndouă.

Văzute la puţin timp unul după celălalt, filmul despre Lech Walesa şi cel despre Grace de Monaco vorbesc despre doi oameni care s-au ridicat deasupra celorlalţi, prin meritele şi sacrificiile personale. Unul a făcut-o folosindu-se pînă la capăt de autenticitatea sa noduroasă, iar cealaltă renunţînd la aspiraţiile ei visătoare şi naive. E dreptul fiecăruia să-şi aleagă drumul.

Destine istorice (1)

Etichete

Andrzej Wajda, comunism, disident, film, Lech Walesa, Polonia

La cîteva zile distanţă, întîmplarea face că am văzut două filme antagonice. “Walesa, omul speranţei”, în regia lui Andrzej Wajda, prezintă ascensiunea pas cu pas a unui umil electrician de la şantierele navale din Gdansk spre glorie. El nu e ceea ce s-ar chema un revoluţionar. Dimpotrivă, e om necăjit, care trăieşte într-un apartament strîmt, cu patru, cinci, şase copii, care i se nasc pe bandă rulantă şi i se încolăcesc mereu pe la picioare. Nevasta aprigă îl ajută, apoi îl ceartă cînd se simte neglijată. Problema e că, ieşit să cumpere la speculă un cărucior pentru primul născut, se confruntă cu mişcările de protest ale colegilor săi, reprimaţi cu brutalitate. Străzile sînt mizerabile, sărăcia bălteşte, foametea face cu ochiul de pe rafturile goale. Lech nu-i un politician, însă e neconformistul cu sînge în instalaţie. Cînd intelectualii fac greva foamei, pentru a protesta împotriva dictaturii, se duce peste ei şi le spune că oricum îi omoară comunismul prin înfometare, e inutil ca ei să se sinucidă, la concurenţă. Taurul trebuie înhăţat de coarne, e necesară o contraofensivă activă, nu un protest pasiv. Şi le lasă pe-un bileţel numele său adevărat şi adresa – dacă au nevoie de el, să-l caute!

Walesa n-are strategii şerpuitoare, el le spune celorlalţi părerea în obraz. Intervievat de Oriana Fallaci, e niţel fanfaron, niţel grobian. De ce acceptă pe lîngă el intelectuali ca Geremek sau Mazowiecki, nu se teme de concurenţa lor? Cîtă vreme îi sînt aliaţi, n-are rost să şi-i îndepărteze, îi controlează mai uşor de-aproape. Şi-apoi ăştia se ceartă întruna, pînă obosesc, iar la sfîrşit ajung toţi la concluzia lui, pe care a stabilit-o din capul locului.

Lech Walesa nu luptă cu “spatele asigurat”, el îşi expune fiinţa în vitrină. E dat afară din serviciu, riscînd să facă foamea alături de numeroasa lui familie – îşi găseşte alt loc de muncă, mai îndepărtat şi incomod. Este arestat de cîteva ori, luat pe sus în toiul nopţii – are răgazul să scoată ceasul de pe mînă şi verigheta de pe deget, ca să fie vîndute de soţia lui, în caz că nu se mai întoarce. Ştie limpede că viitorul nu-i al celor ca el: cînd vremurile se vor linişti, va fi dat la o parte, fiindcă e lipsit de maniere şi de talentul de-a negocia. El e locomotiva care se izbeşte, cu capul înainte, de zidul care încearcă să-l blocheze. Cu atît mai impresionantă e tandreţea lui în familie, cînd soţia însărcinată nu se mai poate apleca, iar el, cu duioşie şi voluptate, îi spală picioarele în lighean – o scenă absolut memorabilă.

Află că a cîştigat Premiul Nobel pe cînd umbla prin pădure după ciuperci. Însă la Oslo merge Danuta să-l reprezinte la festivităţi, el temîndu-se că nu va mai fi lăsat de comunişti să revină în patrie. Tot antologică e şi secvenţa întoarcerii soţiei sale în Polonia. Întrebată de vameşi ce anume are în bagaje, dacă are ceva de declarat, ea le răspunde senin: în afară de Premiul Nobel, nimic altceva. Urmează o percheziţie minuţioasă, barbară, inclusiv cu mănuşa ginecologică.

La sfîrşitul anului 1989, ca simplu cetăţean, Lech Walesa este primit în şedinţă solemnă de Congresul SUA. Cînd li se adresează direct, de la înălţimea tribunei, cu “My, Narod” (Noi, Poporul), este aclamat de congresmeni în picioare. Este încununarea unui traseu sinuos, a unei evoluţii miraculoase, mereu la limita eşecului. Filmul lui Andrzej Wajda e cu atît mai neobişnuit, cu cît apelează la imaginile de arhivă, multe în alb-negru, îşi presară parcursul cu secvenţe din demonstraţiile violente de stradă, pe alocuri rivalizînd cu reportajele de tipul “Piaţa Universităţii” de la noi. Destinul de excepţie al protagonistului este mereu lipit peste realităţile crude.

La grande schifezza

Etichete

Craii de Curtea-Veche, decadenta, Federico Fellini, film, La grande bellezza, Mateiu Caragiale, Oscar, Paolo Sorrentino, Roma

Ultima realizare a lui Paolo Sorrentino, La grande bellezza, a dat lovitura pe piaţa internaţională a premiilor cinematografice: Oscarul pentru cel mai bun film străin, Golden Globe, BAFTA, patru European Film Awards, cinci Nastri d’Argento şi zeci de alte nominalizări. Pelicula reflectă mîna sigură a maestrului, în decupajul imaginilor crepusculare, onirice, halucinante, sau în coloana sonoră mereu rafinată, a fragmentelor de cor ecleziastic, corcite cu refrene rock deşucheate. Facem cunoştinţă cu o Romă a vieţii nocturne, scufundată în plictiseală şi mondenitate blazată. Cele mai ciudate creaturi se perindă pe sub ochii protagonistului Jep Gambardella, un fante de 65 de ani, care poartă la activ o singură carte de succes, publicată undeva demult, în tinereţe. Restul vieţii lui s-a înfăşurat în regretul după ceva ce-ar fi putut să fie dar n-a mai fost (“ma perché hai scritto solo un libro? / sono uscito troppo spesso la sera!” – dar de ce-ai scris o singură carte? / am ieşit prea des seara).

Supravieţuirea pulsează anemic, sub fraze scîrbite, vecine cu paradoxul: “Sull’orlo della disperazione, non ci resta che farci compagnia, prenderci un po’ in giro!” (La marginea disperării, nu ne rămîne decît să ne ţinem companie, să ne persiflăm oleacă); “È tutto sedimentato sotto il chiacchiericcio e il rumore, il silenzio e il sentimento, l’emozione e la paura… Gli sparuti incostanti sprazzi di bellezza. E poi lo squallore disgraziato e l’uomo miserabile” (Totul e sedimentat sub vorbărie şi gălăgie, tăcerea şi sentimentul, emoţia şi spaima… Descărnatele şi inconstantele ţîşnituri de frumuseţe. Iar apoi josnicia searbădă şi omul mizerabil); “È così triste essere bravi, si rischia di diventare abili” (E aşa de trist să fim pricepuţi, riscăm să devenim îndemînatici); “La più grande ambizione di Flaubert era scrivere un romanzo sul niente, se ti avesse conosciuta avrebbe avuto un grande spunto” (Cea mai mare ambiţie a lui Flaubert era să scrie un roman despre nimic, dacă te-ar fi cunoscut pe tine, ar fi avut o introducere inspirată).

Lumea de drogaţi, nebuni, artişti cabotini, contese scăpătate, curve cu pretenţii, copilandri frenetici, cretine cu ştaif ori babe rimelate evoluează sub un imens clopot de sticlă, care n-are nici o legătură cu viaţa reală. Nici unul nu trebuie să-şi cîştige existenţa, totul li se oferă de-a gata, pe o tavă slinoasă: “- Ma tu che lavoro fai? / – Io? Io sono ricca. / – Bellissimo lavoro.” (Dar tu ce munceşti? / Eu? Eu sînt bogată. / Minunată meserie.) Din acest univers închis, lipsit de orice Dumnezeu, evadează doar foarte puţini: Romano, amicul scriitor patetic şi falit care, după cîteva decenii de viaţă, bagă de seamă că Roma a fost pentru el o mare deziluzie şi se-ntoarce în satul natal (Carlo Verdone); Ramona, stripteuza misterioasă, iubită platonic – din cauza neputinţelor vîrstei a treia –, care se refugiază în moarte (Sabrina Ferilli).

La grande bellezza poate fi, pentru spectatorul autohton, o corcitură între Craii de Curtea-Veche al lui Mateiu Caragiale şi La dolce vita + Roma + Amarcord de Federico Fellini. Dar, pe lîngă angoasa metafizică, sau stilul alegorico-eteric ale maestrului italian, Sorrentino îi preia şi discursul fărîmiţat, discontinuu, trenant şi plictisitor. Ultimele trei minute, cu bătrîna “sfîntă” de 104 ani, care îşi asumă patetic existenţa, căţărîndu-se în patru labe pe treptele spre mîntuire, încearcă (fără a reuşi) să contrabalanseze mesajul central, de scîrbă universală. Un film pe care nu l-aş mai revedea niciodată.

Filmul ca amidon?

Etichete

arta, coproductie, film, jaf, mesaj, Picasso, Rotterdam, Tudor Giurgiu

Ştirea culturală a zilei de ieri spune că regizorul Tudor Giurgiu va realiza un film inspirat din povestea tablourilor celebre, furate la Rotterdam. După cum se ştie, un grup de infractori români, acţionînd cu o incredibilă iuţeală de mînă, a dat recent o spargere la Kunsthal. În mai puţin de trei minute a izbutit să pună mîna pe şapte opere de artă inestimabile, pictate de Picasso, Matisse, Monet, Gauguin şi Lucien Freud. Hoţii au încercat zadarnic să le vîndă, fiindcă zecile de milioane de euro cît valorau şi scandalul mondial care s-a stîrnit n-au tentat pe nimeni. Aşa că pînzele au fost vîrîte în nişte perne şi transportate în satul Carcaliu, judeţul Brăila. Din cîte se afirmă pînă acum, mama şefului de clan, Olga Dogaru, pentru a-şi proteja odrasla, a pus după o vreme pînzele pe foc, în speranţa de-a face pierdută urma delictului.

Acest fapt divers a proiectat din nou România în coloanele presei de top din Europa occidentală. De la grosolănia lebedelor mîncate la Viena, după revoluţia din decembrie ‘89, şi invazia minerească în centrul Bucureştiului, în anii ‘90, a trecut ceva vreme de cînd lumea civilizată n-a mai avut ocazia să se crucească la spiritualitatea de peşteră a unora dintre concetăţenii noştri.

Din cîte declară echipa condusă de regizorul Tudor Giurgiu şi fotograful Cristian Movilă, s-a început deja munca la conturarea scenariului. S-au primit oferte de colaborare, din partea unor producători din Statele Unite, Marea Britanie şi Olanda, atraşi de potenţialul comercial al unui asemenea film neobişnuit, care insistă pe psihologia şi motivaţiile tîlharilor, pe comunitatea izolată de lipoveni din care provin, pe frămîntările lor existenţiale. “Ceea ce mă fascinează la întregul caz e că devine un argument foarte prezent într-o discuţie care durează de secole – care e valoarea operei artistice şi cît de mult variază ea funcţie de (sic! – L.A.) publicul care o apreciază. Am văzut cu toţii tablourile, opere inestimabile, valorînd milioane de euro, dar cît valorează de fapt un Picasso în mîna unei mame care crede că îşi ajută fiul?”, se întreabă filosofic fotograful Movilă.

Asta îmi aminteşte, cu apăsată neplăcere, de perspectiva recentă a lui Cristian Mungiu. Multipremiatul regizor ne explica de După dealuri că bietul popă avea şi el dreptatea lui, cînd a crucificat-o pe nebuna de Alina, aflată în prada unor crize isterice, pînă cînd a omorît-o. Omul căuta s-o vindece. Ce să-i facem dacă, pînă la urmă, a ucis-o? Dacă-şi producea Daniel Corogeanu un film autobiografic, nu izbutea mai straşnic s-o aducă din condei.

Sper că nu vom afla de la Tudor Giurgiu & Cristian Movilă că Picasso a fost furat de foame. Că Matisse a fost băgat în sobă de frig. Că un Gauguin original nu face cît dragostea de mamă. O asemenea coproducţie, cu toate vedetele internaţionale pe care le-ar atrage în jurul şiştarului, ar echivala cu un alt foc de artificii. Fuga în metafizic – pentru a se “contextualiza” şi a se “explicita” neghiobia gregară a omului de grotă – e în măsură să mă plictisească.

Words

Etichete

film, melodrama, plagiat, Words

Filmul regizat de Lee Sternthal şi Brian Klugman e construit in stil “matrioşka”, prin poveşti incluse una în cealaltă. Rory Jansen, un scriitor diletant şi ignorat de public, dar care se bucură de iubirea unei soţii minunate, găseşte în voiajul de nuntă la Paris un magazin de antichităţi, unde se află o geantă de demult, care are un compartiment secret, în care e un manuscris fabulos. Mă rog, o chestie ca-n filmele americane. Flăcăul se pune pe citit şi rămîne fascinat. În aşa măsură încît se-apucă să şi-l copieze pe laptop. Unde, într-o zi, nevasta îl descoperă încîntată şi insistă să fie dat spre publicare. Cartea devine instantaneu un super best seller şi Rory se umple de glorie.

Romanul şterpelit deapănă povestea altui american, care în războiul mondial vizitase Parisul şi fusese fermecat de-o tînără franţuzoaică. Dragoste romantică, pirostrii, copilaş bolnav care moare de mic, criză de cuplu, lacrimi, despărţire. În compensaţie pentru iubirea şi familia pierdute în eternitate, fostul soldat american venit în misiune de luptă îşi aşterne furibund povestea pe hîrtie. Manuscrisul e uitat în tren de nevasta frivolă, dar e regăsit peste decenii de acest Rory Jansen, care-l tipăreşte sub numele său. Inevitabil, adevăratul autor reapare sub chipul Bătrînului jerpelit (Jeremy Irons), care-l afuriseşte pentru că i-a furat nu doar manuscrisul, ci întregul destin.

Rory Jansen, cuprins de remuşcări, îi mărturiseşte înşelăciunea adorabilei sale soţii care, jignită în adîncul personalităţii, îl părăseşte definitiv. Dar ambele poveşti – a lui Rory şi a Bătrînului – sînt prezentate într-o lectură de gală, de către un scriitor tomnatec, el însuşi mistuind povestea unei iubiri eşuate. Mă rog, ideea cam siropoasă e că talentul sau celebritatea se plătesc prin eşecul vieţii personale. Toţi cei trei scriitori se consolează cu diverse paliative: creşterea florilor cu ghimpi, într-o seră, adulaţia publicului monden etc.

Filmul s-ar vrea o dramă patetică, aptă să stoarcă suspine din pieptul spectatorilor slabi de înger. Pe mine doar m-a plictisit. Iar cînd graţioasa nevastă a lui Rory face o criză de moralitate, aruncîndu-i furioasă în obraz că ea nu-şi mai poate continua viaţa alături de-un plagiator, am izbucnit într-un rîs nestăpînit. Să fie ea sănătoasă! Dincolo de pereţii cinematografului, în viaţa noastră de toate zilele, a devenit obligaţie de serviciu să plagiezi pentru a ajunge la şefia ministerului învăţămîntului. Iar alt plagiator, notoriu pe plan internaţional, cîrmuieşte guvernul din poziţia de prim-ministru. Ce mai tura-vura, în America te lasă pînă şi nevasta pentru o chestie care în România te propulsează în fruntea ţării. Dramele lor răscolitoare sînt, pentru noi, realitate banală, cotidiană.

După Tanacu (3)

Etichete

Cannes, Cluj, Cristian Mungiu, Dupa dealuri, film, premiera, Tanacu

De bună seamă că nu aşa au citit întîmplările şi judecătorii de la tribunal, care la vremea aceea l-au trimis în puşcărie pe călugărul Daniel Corogeanu pentru omor. Dar Cristian Mungiu a recunoscut, în dezbaterea de după premieră, că a construit o operă de ficţiune care îşi ia ca pretext realitatea faptelor.

O spectatoare mai locvace i-a imputat regizorului obsesia pentru mizerabilismul românesc, cu care se obţine succes garantat, deşi cam îndoielnic, peste hotare. Mungiu a admis că el nu face filme vesele şi comerciale, ci inspirate din viaţă. O tînără autodeclarat atee a subliniat echilibrul de ansamblu al mesajului, care pe ea a convins-o de dreptatea măicuţelor preocupate s-o vindece pe Alina, deşi pînă la urmă au ucis-o.

Eu unul am observat atmosfera tarkovskiană a filmului, de la elementaritatea decorului, în predominanţa de alb-negru, şi pînă la evoluţia epică foarte lentă. Diferenţa polemică stă în faptul că Tarkovski îşi asumă patetic ortodoxia, pe cînd Mungiu se desparte critic de ea. Amfitrionul mi-a respins ipotezele, insistînd că a vrut să-şi prezinte propria construcţie, fără a se lăsa influenţat de modele prestigioase. I-am reproşat mai apăsat ritmul trenant al filmului. Abia în ultimele 15-20 de minute (din cele două ore şi jumătate ale proiecţiei) se simte o creştere graduală de tensiune. Dar cînd am fi cu adevărat captaţi de încordarea situaţiei dramatice, autorul blochează – în două secvenţe parazitare – cursul evenimentelor. Răspunsul lui Cristian Mungiu, că a fost vorba acolo despre o opţiune artistică deliberată, n-a fost în măsură să-mi schimbe părerea.

Cu tăierea unui balast de vreo 40 de minute din ansamblul trenant şi redundant, probabil că “După dealuri” ar deveni un film rezonabil. Aşa rămîne doar un edificiu apăsător, care mi-a luat un amplu efort de răbdare, la prima vizionare, şi pe care cu siguranţă n-aş mai încerca să-l revăd.

După Tanacu (2)

Etichete

Cannes, Cluj, Cristian Mungiu, Dupa dealuri, film, premiera, Tanacu

Regizorul a decis să sufoce latura senzaţionalist-comercială a întîmplării, în favoarea unui film de artă. Alina se întoarce din Germania s-o ia cu sine pe Voichiţa, buna prietenă de la orfelinat, între timp refugiată la un schit din munţi. Familia, care le lipsea amîndurora, e constituită acum din comunitatea habotnică, aruncînd ochi suspicioşi către legătura prea strînsă dintre fete. Nimeni nu le ţine cu forţa pe-acolo, ba parcă ar vrea să se descotorosească de ele, dacă nu respectă pios regulile comunităţii. Dar alternativa la stricteţea monahală e angoasa pierderii în lumea largă, fără nici un punct de sprijin. Îndărăt n-au unde se duce, pe loc nu pot sta de capul lor, iar înaintarea e înfăşurată în tenebrele incertitudinii. Povestea e pigmentată suplimentar de aluziile la atracţia homoerotică dintre cele două tinere.

Scenaristul Cristian Mungiu a ales să echilibreze perspectiva. În filmul său nu avem de-a face cu o turmă de bigoţi barbari care, în tentativa lor de exorcizare, ucid o biată bolnavă. Preotul pare om stăpînit şi echilibrat, care se străduieşte să medieze conflictele, ori să rezolve pandaliile musafirei cu ajutorul spitalului, al autorităţilor, al familiei care o adoptase în copilărie etc. Fără succes. Alina, în schimb, e intratabilă în cerbicia ei: îl insultă aspru pe monahul care a găzduit-o, îi acuză pe părinţii adoptivi că i-ar fi furat banii, le înfricoşează pe măicuţe, se zbate şi urlă teribil. Aproape că-şi merită soarta. Iar faptele evoluează pe fundalul mizerabil al străzilor delabrate, al autobuzelor promiscue, al blocurilor într-o rînă, al sărăciei lucii, înfometate şi zgribulite. Cînd şi cînd, o veche Dacie roşie transportă încolo şi-ncoace saci, paporniţe, cofraje de ouă şi maici speriate. Într-o societate fundamental avariată, şeful unei comunităţi religioase e obligat să ia decizii reglatoare, care se dovedesc din nefericire fatale.

După Tanacu (1)

Etichete

Cannes, Cluj, Cristian Mungiu, Dupa dealuri, film, premiera, Tanacu

Aseară spectatorii de la Cinema City din Cluj au avut parte de-o întîmplare aparte. După inevitabila publicitate, în loc să pornească filmul de la orele 18, luminile s-au aprins mai intens şi în faţa fotoliilor noastre a apărut Cristian Mungiu în carne şi oase. Regizorul ne-a mulţumit pentru prezenţă şi ne-a invitat, dacă avem chef, să rămînem după proiecţie la o mică dezbatere pe marginea noii premiere. Agreabila surpriză s-a ivit absolut din senin, căci eu unul nu văzusem nici un afiş care să anunţe evenimentul.

“După dealuri” ajunge printre spectatorii din România cu un palmares deja notabil: premiul pentru scenariu şi cel pentru interpretare feminină, obţinute la Cannes; marele premiu al secţiunii Filmmakers of Tomorrow – FEDEORA, la Festivalul Internaţional de Film de la Haifa; titlul de cel mai bun film la Festivalul de la Vukovar (Croaţia) şi la Herceg Novi (Muntenegru); viitoarea candidatură la Oscar. Dacă la toate acestea adăugăm faptul că, la bază, regăsim arhicunoscuta întîmplare a crimei de la Tanacu, serializată la televiziunile de scandal, disecată de ziarele bulevardiere şi analizată de cărţile Tatianei Niculescu Bran, aveam toate motivele să aşteptăm curioşi detonarea cocteilului Molotov pe ecran.