Simfonia lumii (3)

Etichete

Beethoven, Christian Berger, film, Simfonia a IX-a

Gabriel Prokofiev este un DJ și compozitor englez, nepotul compozitorului rus Serghei Prokofiev. Muzicianul de azi a compus “Beethoven IX – Symphonic Remix”, o lucrare pentru orchestră și instrumente electronice. Premiera este interpretată la Festivalul Beethoven din Bonn, iar autorul însuși acompaniază orchestra cu un laptop. “Pe măsură ce studiam Simfonia a IX-a a lui Beethoven, îmi amintea ce influență puternică a exercitat asupra muzicii care i-a urmat. Multe dintre tehnicile folosite de el, în special finalurile apoteotice, codele, dramatismul, energia și imboldul pe care le-a avut le găsim peste tot, mai ales în muzica de dans și în muzica electronică. Sînt parte din cultura noastră și își au de fapt originea în simfoniile lui Beethoven.”

Profesorul surd de muzică Paul Whittaker tocmai ne interpretează o scurtă piesă la pian. Iar apoi ne explică: “Percep muzica parțial prin vibrație, dar mai mult mă bazez pe ceea ce văd pe partitură. Cînd îmi scot aparatele auditive, nu aud absolut nimic. Dar în momentul în care am o partitură, o deschid, o citesc, știu în mintea mea exact cum sună. Cînd apăs o clapă a pianului, ciocănelul lovește o coardă, vibrațiile îmi urcă pe braț, iar fiecare notă se simte diferit. Este foarte ușor să corelez ceea ce văd, cu ceea ce simt și fac”. “Să auzi și apoi să-ți pierzi auzul e o pierdere enormă pentru oricine, mai ales cînd ești interpret și compozitor. Evident că Beethoven s-a izolat tot mai mult. Sigur, mai avea prieteni și vizitatori. Surditatea are acest efect asupra ta. Dacă te gîndești la cultura vieneză a anilor 1800, oamenii se întîlneau în cafenele, pentru că acolo aflau noutățile și discutau politică. Dacă nu auzi și nu participi la conversație, te simți lăsat pe dinafară, exclus. Izolarea este problema cu care mă lupt cel mai mult.”

La Sao Paulo, în Brazilia, cea mai mare favelă de cocioabe sărăcăcioase este Heliopolis. Viața zilnică e marcată aici de criminalitate și droguri. Institutul Baccarelli îl aduce pe Beethoven printre oamenii de la periferie. Peste o mie de copii și tineri primesc aici lecții de muzică și au format 4 orchestre, 14 coruri și peste 40 de grupuri muzicale. Cei mai buni s-au adunat în Orchestra Simfonică Heliopolis, cu care pot să cîștige și niște bani. Nicoli Correia Martins este violonistă în cadrul orchestrei. Ea exersează permanent, acasă, lîngă mama și sora ei, sau la școală. După ce și-a cumpărat cu greu vioara, “am știut că asta vreau să fac cu viața mea. Nu-mi pot imagina viața fără vioară. Nu pot. Cînt cu ea, muncesc cu ea. Toată viața mea, absolut tot ce fac, se învîrte în jurul viorii. Nici măcar nu-mi pot imagina o zi fără ea. Mă tem că mi-aș putea rupe mîna. Cum aș mai cînta atunci? Nu se poate întîmpla una ca asta. Nu pot trăi fără muzică”. Daniel Alves da Rocha cîntă la violoncel. Cînd merge “acasă”, locuiește de fapt sub niște trepte, într-un hol de la intrare. Își lasă instrumentul muzical pe pat, fiindcă în rest nu prea mai este loc. Dar se pregătește mereu pentru marele concert.

Studentul surd Benjamin Moreno, care într-o vizită cu clasa a avut ocazia să dirijeze de probă, cîteva clipe, orchestra ce pregătește concertul Beethoven din Barcelona, ne spune: “Întotdeauna mi-a plăcut muzica. Cu urechea dreaptă, pot simți vibrația. Cu stînga, aud puțin. Cînd eram mic, auzeam. Mereu ascultam muzică. Mă emoționa. Uneori, dacă muzica era tristă, îmi venea să plîng. Îmi dădea tot felul de stări. Acum aud doar în trupul și în mintea mea. Senzațiile sînt adevărate, pentru că îmi dau fiori. Prima oară cînd am auzit muzica și mi s-a făcut piele de găină, a fost emoționant. Nu mai simțisem asta niciodată. La fel simt și acum. Simt nu doar cu urechile, ci cu tot trupul. Simt peste tot. Inima îmi bate mai tare cînd ascult. Mă face foarte fericit”.

Iar apoi concertul Beethoven începe în Japonia, la Osaka; în Spania, la Barcelona; în Germania, la Bonn; în Congo, la Kinshasa; în Brazilia, la Sao Paulo; în Austria, la Salzburg. Cu toții – interpreți, spectatori – și-au îmbrăcat hainele de sărbătoare, chiar dacă sînt foarte deosebite, după climă și continente. Spectatorii surdo-muți catalani comentează între ei, prin limbajul semnelor, sunetele muzicii, așa cum le intuiesc din vibrații. Simfonia a IX-a de Beethoven este foarte intens trăită, chiar și după două secole, peste tot în lume.

Publicitate

Simfonia lumii (2)

Etichete

Beethoven, Christian Berger, film, Simfonia a IX-a

Simfonia a IX-a a fost de multe ori exploatată în scopuri politice. Filarmonica din Berlin, dirijată în 1942 de Wilhelm Furtwängler, a interpretat-o pentru a sărbători ziua de naștere a lui Hitler, în prezența Ministrului Propagandei, Joseph Goebbels, și a altor notabilități naziste. Ea a reprezentat, ca imn unificator în competițiile sportive, cele două Germanii despărțite politic de Zidul de la Berlin. Regimul rasist alb din Africa de Sud a impus-o ca imn național glorios, împotriva populației majoritare. În 1986, în timpul dictaturii militare din Chile, femeile au manifestat contra lui Pinochet cîntînd “Oda bucuriei” și solicitînd eliberarea deținuților politici. În iunie 1989, protestele din Piața Tienanmen, la Beijing, s-au desfășurat pe notele Simfoniei a IX-a. Din 1985, “Oda bucuriei” este imnul oficial al Comunității Europene, azi: Uniunea Europeană, exprimînd esența valorilor democratice care ne unesc continentul: libertate, pace și solidaritate.

La Kinshasa, în Republica Democrată Congo, una dintre cele mai sărace țări din lume, Orchestra Simfonică Kimbanguiste a fost înființată în 1994 de un fost pilot, muzician autodidact și, grupînd circa 200 de artiști amatori, a devenit singura orchestră simfonică din Africa Centrală. Instrumentiști desculți, îmbrăcați sărăcăcios, unii cu aspect famelic, se implică total în repetițiile pentru interpretarea beethoveniană: în așa măsură încît, deși pornește o ploaie măruntă și pisăloagă, în curtea strîmtă unde abia au încăput cu toții, acordurile mărețe, emoționante, nu se întrerup. Dirijorul lor ne declară că “începe prin a spune: Atenție! Aceasta este o muzică plină de emoție și de surprize. Care a fost ideea lui? Unde voia să ajungă? Ce voia să exprime? Simți că muzica asta are ceva. Dar nu poți spune exact ce”. Totuși un lucru se conturează: “E o lume în care oamenii vor trăi împreună, fără discriminare din cauza culorii pielii sau a apartenenței. Oamenii vor trăi în comuniune. Oamenii vor împărți preaplinul lor cu ceilalți. Nu mai este o idee religioasă. Este o idee universală”.

Repetițiile pentru mega-concertul Beethoven de la Osaka, în Japonia, sînt marcate de eforturile dirijorului de-a coordona de pe scenă un număr așa mare de interpreți. Dintre 15.000 de candidați, au fost trași la sorți cei 10.000 de participanți, care vor primi, fiecare, cîte 700 de euro. Încep cu toții prin a-și flexa mîinile lipite, deasupra capului, și a face aplecări stînga-dreapta din trunchi, într-o bună coordonare. După cuvintele introductive și dialogul cu sala, maestrul Yutaka Sado încearcă să rupă cercul individualităților, pentru a construi energia colectivă, mult mai puternică. Îi pune să strige în cor: “Freude!”, să se prindă de mîini cu cei de lîngă ei, să se îmbrățișeze pe după umeri, să se bălăbănească laolaltă în ritmul muzicii, să se întoarcă toți spre stînga, apoi spre dreapta, să lovească din spate umerii tovarășului de cor etc. “În fiecare zi vedem și auzim vești îngrozitoare. Făcînd muzică cu 10.000 de oameni, cu vîrste diferite, cu idei și mai diferite, putem crea un fel de spațiu sacru în sunet. Muzica i-a unit întotdeauna pe oameni într-un mod minunat”, ne declară dirijorul.

În timp ce maestrul japonez pleacă de la repetiție conducînd ultimul model luxos de Audi, cuvintele corului, în limba germană, sînt scrise cu creta pe tablă, în școala improvizată din Africa. Învățăceii austeri stau ghemuiți și silabisesc minuțios, încercînd să pronunțe corect cele notate: “Betreten”, “Eine Seele”.

Simfonia lumii (1)

Etichete

Beethoven, Christian Berger, film, Simfonia a IX-a

Filmul realizat de Christian Berger în 2019 urmărește destinul mondial al Simfoniei a IX-a de Ludwig van Beethoven, într-o călătorie fascinantă, care se străbate cu sufletul la gură. “Am filmat în opt țări, pe patru continente. Eroii noștri vorbesc zece limbi diferite, dar totuși Beethoven a fost mereu cîntat în germană. Aceasta a fost o provocare serioasă”, remarcă regizorul.

“E cea mai mare simfonie din toate timpurile” – declară apăsat muzicianul grec Teodor Currentzis, care  dirijează orchestra rusească MusicAeterna și propune o interpretare viguroasă a capodoperei, în cadrul Festivalului de la Salzburg. Repetițiile sale migăloase dinaintea recitalului, insistînd pe cele mai mici detalii ale ritmului sunetelor, sînt incluse aici. “Dacă ar veni cineva de pe altă planetă și te-ar întreba ce e civilizația umană, e mai bine să-i cînți Simfonia a IX-a. Este o dovadă a civilizației umane. Ca Partenonul. Este monumentală.” “Problema cu Simfonia a IX-a este că e foarte cunoscută, dar, chiar și pentru cei ce o cunosc foarte bine, rămîne parțial nedescoperită, pentru că în simfonie există un anumit spațiu care nu este complet limpede. Ai nevoie de o revelație, de o epifanie pentru a pătrunde în acest spațiu.”

Manuscrisul original al partiturii, o comoară de acum 200 de ani, se păstrează în departamentul de muzică al Bibliotecii de Stat din Berlin. Specialista instituției deschide emoționată, în fața camerei de luat vederi, paginile îngălbenite de timp, care includ scrijeliturile furioase ale maestrului, ștersăturile, revenirile, tatonările sale. “Valoarea ei este inestimabilă, importanța ei este universală”.

În Shanghai, China, compozitorul Tan Dun a cîștigat deja Oscarul pentru muzică de film. Născut într-un sat din China, cu studii făcute în Statele Unite, a cutreierat lumea largă. Noul lui proiect este “Concertul Coral: Nouă”, pentru interpretarea simfoniei lui Beethoven, la comanda Societății Beethoven din Bonn și a Filarmonicii Regale din Londra. Spre a se inspira, cutreieră șantierele metropolei chinezești, îi ascultă zgomotele – scîrțîitul macaralei, vîjîitul frezei de asfalt, clinchetul tramvaiului – care se găseau deja, în stadiu conceptual, în lucrarea beethoveniană concepută cu două secole mai devreme.

Paul Whittaker, licențiat în muzică la Universitatea Oxford, lucrează ca profesor și antrenor motivațional. A fost decorat cu Ordinul Imperiul Britanic de Regina Elisabeta. El implementează la Palau de la Musica Catalana din Barcelona proiectul “Feel the Music”, alături de muzicienii Orchestrei de Cameră Mahler și copiii cu deficiențe de auz. Profesorul e complet surd – s-a născut astfel, înțelege așadar perfect problemele cu care se confruntă persoanele afectate de această infirmitate. Totuși el cîntă la pian și orgă. Ne arată un prim exercițiu, în fața copiilor surzi: cum să aplaude cu toții, ritmic, sincronizat, călăuzindu-se după gesturi. În jurul lor domnesc rîsul și veselia, ca la școală. “Consider că muzica e accesibilă tuturor. Nu contează de unde vii, dacă ești surd, dacă auzi sau dacă ai vreun handicap. De muzică se poate bucura toată lumea și este accesibilă tuturor”, ne spune el cu zîmbetul pe buze. Sunetele viorii, ale violoncelului, pot fi percepute prin intermediul vibrațiilor pe care acestea le produc, lipind bunăoară palma de dușumea. Elevii comentează apoi, prin gesturi, diferențele percepute. Muzica lui Beethoven, compozitorul genial care a surzit pe la vîrsta de 30 de ani, poate fi cel mai fidel receptată și explicitată de artistul născut fără auz, care le predă azi muzica oamenilor cu aceeași infirmitate. “Partea minunată a muzicii este că transcende barierele culturale. Transcende barierele de limbă. Este unul din acele lucruri care aduc oamenii laolaltă. Simfonia a IX-a de Beethoven este una dintre acele puține piese care, peste tot în lume, au capacitatea de a uni oamenii. Vorbește despre libertate și unitate.”

La Osaka, în Japonia, de 20 de ani încoace, are loc anual un eveniment extraordinar: Simfonia a IX-a de Beethoven este interpretată, într-o uriașă sală de spectacole, de către 10.000 de cîntăreți și o orchestră, stînd cu toții sub bagheta maestrului Yutaka Sado. Ei sînt uniți în jurul conceptului care în japoneză se cheamă “yorokobi”, iar în germană e “Freude”, “bucurie”, cuvînt strigat răspicat în cadrul odei celebre. Întîia dată simfonia “Daiku” (“a noua”) a fost interpretată în Japonia de prizonierii germani din Primul Război Mondial, care au primit permisiunea să se destindă în evenimente culturale, în cadrul lagărului de concentrare. Atunci a răsunat muzica lui Beethoven pentru prima oară în toată Asia. Evenimentul e comemorat azi de un muzeu specific, construit pe acele locuri.

Maestro

Etichete

Constantin Ivaneș, Editura Școala Ardeleană, Ennio Morricone, film, Giuseppe Tornatore, muzică

Trăim realități hibride, în care multe lucruri pe care le știam se schimbă peste noapte, iar noile forme de exprimare își caută dreptul la existență. Chiar și arta experimentează alte înfățișări, la confluența dintre cuvînt și gest, dintre sunet și imagine. Conexiunea și interdisciplinaritatea sînt de-acum unități de măsură ale esteticii. Așa se face că întîlnirea dintre muzică și film a dat naștere unui original cîmp de manifestare, a cărui consistență nu s-ar fi putut bănui cu vreun secol în urmă. Iar cel mai reputat artist, care s-a remarcat aici prin tenacitatea și sensibilitatea sa, a fost Ennio Morricone. Cartea sa de dialoguri cu colaboratorul preferat, admirabilul regizor Giuseppe Tornatore, tocmai a fost tradusă de Constantin Ivaneș și publicată de Editura Școala Ardeleană.

Este o carte despre muzică, firește, dar e și despre drumul în viață și opțiunile succesive pe care artistul le-a avut de făcut, experiențele plăcute sau aspre, surprizele de toate felurile, care i-au ieșit în cale. Învățăm o mulțime de amănunte din culisele compoziției muzicale (dacă ne înarmăm cu răbdare), dar și legate de marii regizori italieni sau americani, pe care i-a cunoscut personal, de-a lungul a șapte decenii, oameni cu care maestrul a colaborat, care l-au încîntat ori l-au dezamăgit. Un nou sector de activitate culturală își dezvăluie culisele sub ochii noștri, împreună cu un evantai bogat de performanțe și bizarerii, care au marcat viața artistică admirată de noi pînă acum poate numai de la distanță.

Să nu credem că succesul vine de-a gata, pe o tavă de argint. El este edificat, de cele mai multe ori, dintr-o lungă serie de eșecuri. Deși studiază la Conservatorul Santa Cecilia și admiră doi idoli, Bach și Stravinski, tînărul Ennio Morricone își cîștigă pîinea cotidiană, mai ales pe vremea războiului, ca trompetist prin baruri, la spectacolele de cabaret. Este atras treptat spre compoziție, dar în zonele frivole ale clipurilor publicitare, în teatrul radiofonic, “slugărind” în umbra altora, închegînd melodii pentru filme de televiziune și seriale. Își amintește cu amuzament cum l-a ajutat în studenție pe un coleg să copieze la examenul de componistică: mergînd pe rînd la aceeași toaletă și pitindu-i în cabina intimă partitura rezolvată. Nici ca profesor de muzică nu are experiențe mai entuziaste: prin severitatea excesivă, izbutește să-i descurajeze pe aproape toți cei ce se străduiau să se apropie de el. Își găsește un loc de refugiu ca organist la biserică, dar în momentele cele mai nepotrivite ale liturghiei se lansează în refrene din muzica de film, spre furia teribilă a preotului, care însă nu îndrăznește să-l certe, fiindcă oricum nu-l plătise. În alte situații numeroase, de la începuturi, compozițiile sale eșuează și e pur și simplu înlocuit din echipa unor filme.

Lecția fundamentală pe care o învață atunci, din succesivele încercări cu rezultate diverse, este că trebuie să pună suflet în ceea ce compune. La fel cum o casă e construită din cărămizi, însă are nevoie de privirea artistă a arhitectului, care-i conferă unicitate, muzica se realizează din sunete, care însă se individualizează prin sensibilitatea compozitorului. Și un alt principiu, plasat la temelia activității sale glorioase: identificarea plină de empatie cu publicul prezumtiv. “Cel care ascultă gîndește așa: îmi aduce aminte de tata, îmi aduce aminte de iubirea de altădată, mi-amintește de război. În piesa aceea găsește sentimentele lui, propriile lui trăiri.” Atunci cînd se instituie canalul afectiv de comunicare, între compozitor și fiecare spectator în parte, succesul nu întîrzie să apară.

După ce recurge la sprijinul altor dirijori, pentru interpretarea propriilor sale compoziții, dintr-un exces de timiditate a începuturilor, preia apoi complet frîiele muzicale și trece la pupitrul orchestrelor pentru care compune. Deși consideră orchestra ca fiind cea mai potrivită modalitate de exprimare, Ennio Morricone are un foarte amplu evantai artistic, de la corul clasic și vocile impresionante ale soliștilor (Edda dell’Orso, Joan Baez), la partiturile exclusive pentru anumite instrumente (pianul, trompeta, clarinetul) și mergînd pînă la zgomotele din natură, țipătul coyotului sau celebra fluierătură de cowboy. Trilogia western regizată de Sergio Leone și însoțită de aranjamentele muzicale ale maestrului îi deschide drumul spre celebritate și spre colaborările cu nume răsunătoare. Printre regizorii italieni faimoși cu care a lucrat se află Bellocchio, Bertolucci, Pasolini, frații Taviani, Giuseppe Tornatore, iar peste ocean colaborează cu Bruce Springsteen, Clint Eastwood, Quentin Tarantino, Quincy Jones etc. Totuși nu uită să protesteze împotriva unui eventual reproș de frivolitate: “Am făcut cinci sute de filme și numai treizeci au fost westernuri”.

Cartea de dialoguri – însoțită și de un film documentar lansat cu mult succes, acum cîteva luni, în regia “fiului său spiritual” Giuseppe Tornatore – ne oferă un periplu interesant prin lumea cinematografiei italiene și americane, cu numeroase detalii despre marii artiști ai ecranului și stilul lor de muncă, în detaliile ascunse ale profesiei. Ennio Morricone a știut să profite de un statut oarecum privilegiat, fiindcă muzica poate fi modelată numai indirect de regizor, spre deosebire de toate celelalte aspecte ale filmului: decorurile, costumele, jocul actorilor etc. Astfel că tonalitățile corurilor clasice și rescrierile din Bach au făcut casă bună cu sunetul drîmbei și împușcătura de pistol, urmărind toate același efect convergent, al stîrnirii emoției.

Dar cum compune maestrul? De cele mai multe ori direct în minte, fără ajutorul vreunei baze sonore efective! Muzica plutește mereu în jurul său, cum mărturisește cu ingenuitate, el doar o înhață și o adaptează la situația dorită. Și nu ține să interpreteze la vreun instrument viitoarea temă ce-l frămîntă, în fața regizorului care așteaptă cu răsuflarea tăiată: preferă eventual să i-o murmure sau să i-o schițeze din voce. Melodia ține de realitatea abstractă, metafizică, independentă de o materializare cu ajutorul instrumentului.

Acest lucru nu-l împinge însă spre o trufie nesăbuită, ci Ennio Morricone înțelege să-și admită franc rolul subaltern, în ciuda importanței copleșitoare a acestuia: “Muzica de film este făcută în beneficiul unei alte opere, nu a mea, ci a unui regizor. Creația îi aparține, iar muzica îi oferă o colaborare de-a dreptul fundamentală. În cinema, regizorul are mereu responsabilitatea, în fond, chiar și asupra muzicii”. Astfel că Premiul Oscar pentru carieră (în 2007) și Premiul Oscar pentru muzica la The Hateful Eight de Quentin Tarantino (în 2016) nu i-au desprins picioarele de pămînt. “Din asentimentele primite se pare că profesia a avut un drum bun. Întotdeauna însă am fost atent să nu mă-ncred c-a mers excepțional de bine. Elogii am avut foarte multe, dar am un cusur, datorat tatălui meu, să cred că acele elogii sunt… să nu spun false, ci judecăți date așa, cu ușurință. De multe ori cuvinte bombastice au fost exprimate de niște persoane care n-aveau nici un instrument în a înțelege pînă la capăt ceea ce credeau că judecă. Așa că în elogii am crezut puțin, cu toate c-au fost extraordinar de multe.”

Aceeași directețe cam brutală se menține pînă la ultimele sale cuvinte, din necrologul pe care singur și-l redactează și unde își ia rămas bun, la vîrsta de 91 de ani, de la numeroșii săi prieteni, de la rude și de la iubita lui soție, cu vorbe tranșante: “Io, Ennio Morricone, sono morto”. Plutirea metafizică a multor pasaje muzicale celebre, compuse de el, e sugrumată de violența vieții care se încheie.

(Steaua, nr. 1/2022, p. 60-61)

Le lacrime

Etichete

Agrigento, film, Le lacrime, Luigi Pirandello

Mă bucur să anunț realizarea filmului „Le lacrime”, o adaptare a nuvelei „Nenia” („Cîntec de leagăn”), după Luigi Pirandello, împreună cu elevii mei din clasa a XI-a C de la Colegiul Național „G. Barițiu” din Cluj.

Vom participa cu el la a V-a ediție a Concursului Internațional „Uno, nessuno e centomila” de la Agrigento, în Sicilia, unde elevi și profesori de la numeroase școli din Italia și din alte țări prezintă adaptări teatrale după celebrul scriitor premiat cu Nobel.

Filmul poate fi văzut aici.

Destine istorice (2)

Etichete

destin, film, Grace de Monaco, Nicole Kidman, printesa, sacrificiu, Tim Roth

“Grace de Monaco” este un film controversat, chiar în rîndul echipei de realizare, cu dispute între regizor, scenarist şi distribuitorul american, cu dezavuări publice din partea familiei regale monegasce. Pe scurt ar fi vorba despre metamorfoza unei actriţe americane de succes, Grace Kelly, în prinţesa Grace (interpretată de Nicole Kidman), soţia prinţului Rainier al III-lea (jucat de Tim Roth). Kelly a fost venerată şi adulată de public în America, a cîştigat şi Premiul Oscar. Intrînd apoi în familia regală şi venind să trăiască la Monaco, trebuie să renunţe la actorie şi la cariera profesională, care îi lipsesc mult. Da, locuieşte la palat, dar e pe-un colţ de stîncă. Da, e prima doamnă, dar suita ei este ipocrită, nu pierde nici un prilej de a-i vîrî beţe-n roate, de-a o spiona şi a o trăda. A dat libertatea unui continent pe o colivie de aur, destul de şubredă.

Soţul o neglijează, pentru că e foarte ocupat cu ameninţările politice cărora trebuie să le facă faţă. Monaco e un regat mic, aproape complet dependent de Franţa. Stătuleţul nu are industrie sau agricultură, se menţine doar din turism şi jocurile de noroc. Dar prinţul trebuie să găsească o soluţie la ultimatumul şi blocada militară ale lui De Gaulle, ce pretinde subordonarea financiară. Are, prin urmare, alte griji pe cap decît nevasta blondă, care suferă de spleen şi dezadaptare. Ideea divorţului se profilează tot mai insistent în mintea frumoasei prinţese. Duhovnicul american o sfătuieşte să-şi accepte noua condiţie, să renunţe la Statele Unite – dar apoi el însuşi nu mai rezistă departe de casă, se retrage din post, cere să fie transferat înapoi. Ce spune oare mama ei? O sună pentru a i se plînge că şi-a ratat viaţa – pe cînd aceea i-o taie aspru că vorbeşte prostii, nici o fată din Pennsylvania nu a mai devenit vreodată prinţesă, toată lumea o admiră şi-o invidiază, tatăl ei s-ar răsuci în mormînt să audă de-un divorţ.

Singura soluţie rămîne adaptarea. Grace îşi propune să devină “de Monaco”. Ia lecţii de limbă franceză, de mişcare scenică şi de ipocrizie socială. Tocmai la timp pentru a dejuca o conspiraţie pusă la cale de cumnată, care vrea să le preia tronul. Balul de caritate al Crucii Roşii, organizat în prezenţa unor somităţi diplomatice şi artistice mondiale, cu Maria Callas interpretînd sublim o arie, îi dă prilejul fermecătoarei aristocrate să ia cuvîntul. Într-un monolog cam despletit, dar cu o rochie de seară impecabilă şi o distincţie rafinată, alteţa sa face un apel vibrant la iubire şi generozitate, ca remedii universale pentru toate conflictele. Lumea o aplaudă, regatul e salvat, prinţul îi declară fascinat la ureche că o iubeşte. Spectatorii rămîn cu un dubiu, cînd se aprind luminile în sală: au asistat la povestea unui eşec asumat, sau a unui triumf amar? Pesemne că amîndouă.

Văzute la puţin timp unul după celălalt, filmul despre Lech Walesa şi cel despre Grace de Monaco vorbesc despre doi oameni care s-au ridicat deasupra celorlalţi, prin meritele şi sacrificiile personale. Unul a făcut-o folosindu-se pînă la capăt de autenticitatea sa noduroasă, iar cealaltă renunţînd la aspiraţiile ei visătoare şi naive. E dreptul fiecăruia să-şi aleagă drumul.

Destine istorice (1)

Etichete

Andrzej Wajda, comunism, disident, film, Lech Walesa, Polonia

La cîteva zile distanţă, întîmplarea face că am văzut două filme antagonice. “Walesa, omul speranţei”, în regia lui Andrzej Wajda, prezintă ascensiunea pas cu pas a unui umil electrician de la şantierele navale din Gdansk spre glorie. El nu e ceea ce s-ar chema un revoluţionar. Dimpotrivă, e om necăjit, care trăieşte într-un apartament strîmt, cu patru, cinci, şase copii, care i se nasc pe bandă rulantă şi i se încolăcesc mereu pe la picioare. Nevasta aprigă îl ajută, apoi îl ceartă cînd se simte neglijată. Problema e că, ieşit să cumpere la speculă un cărucior pentru primul născut, se confruntă cu mişcările de protest ale colegilor săi, reprimaţi cu brutalitate. Străzile sînt mizerabile, sărăcia bălteşte, foametea face cu ochiul de pe rafturile goale. Lech nu-i un politician, însă e neconformistul cu sînge în instalaţie. Cînd intelectualii fac greva foamei, pentru a protesta împotriva dictaturii, se duce peste ei şi le spune că oricum îi omoară comunismul prin înfometare, e inutil ca ei să se sinucidă, la concurenţă. Taurul trebuie înhăţat de coarne, e necesară o contraofensivă activă, nu un protest pasiv. Şi le lasă pe-un bileţel numele său adevărat şi adresa – dacă au nevoie de el, să-l caute!

Walesa n-are strategii şerpuitoare, el le spune celorlalţi părerea în obraz. Intervievat de Oriana Fallaci, e niţel fanfaron, niţel grobian. De ce acceptă pe lîngă el intelectuali ca Geremek sau Mazowiecki, nu se teme de concurenţa lor? Cîtă vreme îi sînt aliaţi, n-are rost să şi-i îndepărteze, îi controlează mai uşor de-aproape. Şi-apoi ăştia se ceartă întruna, pînă obosesc, iar la sfîrşit ajung toţi la concluzia lui, pe care a stabilit-o din capul locului.

Lech Walesa nu luptă cu “spatele asigurat”, el îşi expune fiinţa în vitrină. E dat afară din serviciu, riscînd să facă foamea alături de numeroasa lui familie – îşi găseşte alt loc de muncă, mai îndepărtat şi incomod. Este arestat de cîteva ori, luat pe sus în toiul nopţii – are răgazul să scoată ceasul de pe mînă şi verigheta de pe deget, ca să fie vîndute de soţia lui, în caz că nu se mai întoarce. Ştie limpede că viitorul nu-i al celor ca el: cînd vremurile se vor linişti, va fi dat la o parte, fiindcă e lipsit de maniere şi de talentul de-a negocia. El e locomotiva care se izbeşte, cu capul înainte, de zidul care încearcă să-l blocheze. Cu atît mai impresionantă e tandreţea lui în familie, cînd soţia însărcinată nu se mai poate apleca, iar el, cu duioşie şi voluptate, îi spală picioarele în lighean – o scenă absolut memorabilă.

Află că a cîştigat Premiul Nobel pe cînd umbla prin pădure după ciuperci. Însă la Oslo merge Danuta să-l reprezinte la festivităţi, el temîndu-se că nu va mai fi lăsat de comunişti să revină în patrie. Tot antologică e şi secvenţa întoarcerii soţiei sale în Polonia. Întrebată de vameşi ce anume are în bagaje, dacă are ceva de declarat, ea le răspunde senin: în afară de Premiul Nobel, nimic altceva. Urmează o percheziţie minuţioasă, barbară, inclusiv cu mănuşa ginecologică.

La sfîrşitul anului 1989, ca simplu cetăţean, Lech Walesa este primit în şedinţă solemnă de Congresul SUA. Cînd li se adresează direct, de la înălţimea tribunei, cu “My, Narod” (Noi, Poporul), este aclamat de congresmeni în picioare. Este încununarea unui traseu sinuos, a unei evoluţii miraculoase, mereu la limita eşecului. Filmul lui Andrzej Wajda e cu atît mai neobişnuit, cu cît apelează la imaginile de arhivă, multe în alb-negru, îşi presară parcursul cu secvenţe din demonstraţiile violente de stradă, pe alocuri rivalizînd cu reportajele de tipul “Piaţa Universităţii” de la noi. Destinul de excepţie al protagonistului este mereu lipit peste realităţile crude.

La grande schifezza

Etichete

Craii de Curtea-Veche, decadenta, Federico Fellini, film, La grande bellezza, Mateiu Caragiale, Oscar, Paolo Sorrentino, Roma

Ultima realizare a lui Paolo Sorrentino, La grande bellezza, a dat lovitura pe piaţa internaţională a premiilor cinematografice: Oscarul pentru cel mai bun film străin, Golden Globe, BAFTA, patru European Film Awards, cinci Nastri d’Argento şi zeci de alte nominalizări. Pelicula reflectă mîna sigură a maestrului, în decupajul imaginilor crepusculare, onirice, halucinante, sau în coloana sonoră mereu rafinată, a fragmentelor de cor ecleziastic, corcite cu refrene rock deşucheate. Facem cunoştinţă cu o Romă a vieţii nocturne, scufundată în plictiseală şi mondenitate blazată. Cele mai ciudate creaturi se perindă pe sub ochii protagonistului Jep Gambardella, un fante de 65 de ani, care poartă la activ o singură carte de succes, publicată undeva demult, în tinereţe. Restul vieţii lui s-a înfăşurat în regretul după ceva ce-ar fi putut să fie dar n-a mai fost (“ma perché hai scritto solo un libro? / sono uscito troppo spesso la sera!” – dar de ce-ai scris o singură carte? / am ieşit prea des seara).

Supravieţuirea pulsează anemic, sub fraze scîrbite, vecine cu paradoxul: “Sull’orlo della disperazione, non ci resta che farci compagnia, prenderci un po’ in giro!” (La marginea disperării, nu ne rămîne decît să ne ţinem companie, să ne persiflăm oleacă); “È tutto sedimentato sotto il chiacchiericcio e il rumore, il silenzio e il sentimento, l’emozione e la paura… Gli sparuti incostanti sprazzi di bellezza. E poi lo squallore disgraziato e l’uomo miserabile” (Totul e sedimentat sub vorbărie şi gălăgie, tăcerea şi sentimentul, emoţia şi spaima… Descărnatele şi inconstantele ţîşnituri de frumuseţe. Iar apoi josnicia searbădă şi omul mizerabil); “È così triste essere bravi, si rischia di diventare abili” (E aşa de trist să fim pricepuţi, riscăm să devenim îndemînatici); “La più grande ambizione di Flaubert era scrivere un romanzo sul niente, se ti avesse conosciuta avrebbe avuto un grande spunto” (Cea mai mare ambiţie a lui Flaubert era să scrie un roman despre nimic, dacă te-ar fi cunoscut pe tine, ar fi avut o introducere inspirată).

Lumea de drogaţi, nebuni, artişti cabotini, contese scăpătate, curve cu pretenţii, copilandri frenetici, cretine cu ştaif ori babe rimelate evoluează sub un imens clopot de sticlă, care n-are nici o legătură cu viaţa reală. Nici unul nu trebuie să-şi cîştige existenţa, totul li se oferă de-a gata, pe o tavă slinoasă: “- Ma tu che lavoro fai? / – Io? Io sono ricca. / – Bellissimo lavoro.” (Dar tu ce munceşti? / Eu? Eu sînt bogată. / Minunată meserie.) Din acest univers închis, lipsit de orice Dumnezeu, evadează doar foarte puţini: Romano, amicul scriitor patetic şi falit care, după cîteva decenii de viaţă, bagă de seamă că Roma a fost pentru el o mare deziluzie şi se-ntoarce în satul natal (Carlo Verdone); Ramona, stripteuza misterioasă, iubită platonic – din cauza neputinţelor vîrstei a treia –, care se refugiază în moarte (Sabrina Ferilli).

La grande bellezza poate fi, pentru spectatorul autohton, o corcitură între Craii de Curtea-Veche al lui Mateiu Caragiale şi La dolce vita + Roma + Amarcord de Federico Fellini. Dar, pe lîngă angoasa metafizică, sau stilul alegorico-eteric ale maestrului italian, Sorrentino îi preia şi discursul fărîmiţat, discontinuu, trenant şi plictisitor. Ultimele trei minute, cu bătrîna “sfîntă” de 104 ani, care îşi asumă patetic existenţa, căţărîndu-se în patru labe pe treptele spre mîntuire, încearcă (fără a reuşi) să contrabalanseze mesajul central, de scîrbă universală. Un film pe care nu l-aş mai revedea niciodată.

Filmul ca amidon?

Etichete

arta, coproductie, film, jaf, mesaj, Picasso, Rotterdam, Tudor Giurgiu

Ştirea culturală a zilei de ieri spune că regizorul Tudor Giurgiu va realiza un film inspirat din povestea tablourilor celebre, furate la Rotterdam. După cum se ştie, un grup de infractori români, acţionînd cu o incredibilă iuţeală de mînă, a dat recent o spargere la Kunsthal. În mai puţin de trei minute a izbutit să pună mîna pe şapte opere de artă inestimabile, pictate de Picasso, Matisse, Monet, Gauguin şi Lucien Freud. Hoţii au încercat zadarnic să le vîndă, fiindcă zecile de milioane de euro cît valorau şi scandalul mondial care s-a stîrnit n-au tentat pe nimeni. Aşa că pînzele au fost vîrîte în nişte perne şi transportate în satul Carcaliu, judeţul Brăila. Din cîte se afirmă pînă acum, mama şefului de clan, Olga Dogaru, pentru a-şi proteja odrasla, a pus după o vreme pînzele pe foc, în speranţa de-a face pierdută urma delictului.

Acest fapt divers a proiectat din nou România în coloanele presei de top din Europa occidentală. De la grosolănia lebedelor mîncate la Viena, după revoluţia din decembrie ‘89, şi invazia minerească în centrul Bucureştiului, în anii ‘90, a trecut ceva vreme de cînd lumea civilizată n-a mai avut ocazia să se crucească la spiritualitatea de peşteră a unora dintre concetăţenii noştri.

Din cîte declară echipa condusă de regizorul Tudor Giurgiu şi fotograful Cristian Movilă, s-a început deja munca la conturarea scenariului. S-au primit oferte de colaborare, din partea unor producători din Statele Unite, Marea Britanie şi Olanda, atraşi de potenţialul comercial al unui asemenea film neobişnuit, care insistă pe psihologia şi motivaţiile tîlharilor, pe comunitatea izolată de lipoveni din care provin, pe frămîntările lor existenţiale. “Ceea ce mă fascinează la întregul caz e că devine un argument foarte prezent într-o discuţie care durează de secole – care e valoarea operei artistice şi cît de mult variază ea funcţie de (sic! – L.A.) publicul care o apreciază. Am văzut cu toţii tablourile, opere inestimabile, valorînd milioane de euro, dar cît valorează de fapt un Picasso în mîna unei mame care crede că îşi ajută fiul?”, se întreabă filosofic fotograful Movilă.

Asta îmi aminteşte, cu apăsată neplăcere, de perspectiva recentă a lui Cristian Mungiu. Multipremiatul regizor ne explica de După dealuri că bietul popă avea şi el dreptatea lui, cînd a crucificat-o pe nebuna de Alina, aflată în prada unor crize isterice, pînă cînd a omorît-o. Omul căuta s-o vindece. Ce să-i facem dacă, pînă la urmă, a ucis-o? Dacă-şi producea Daniel Corogeanu un film autobiografic, nu izbutea mai straşnic s-o aducă din condei.

Sper că nu vom afla de la Tudor Giurgiu & Cristian Movilă că Picasso a fost furat de foame. Că Matisse a fost băgat în sobă de frig. Că un Gauguin original nu face cît dragostea de mamă. O asemenea coproducţie, cu toate vedetele internaţionale pe care le-ar atrage în jurul şiştarului, ar echivala cu un alt foc de artificii. Fuga în metafizic – pentru a se “contextualiza” şi a se “explicita” neghiobia gregară a omului de grotă – e în măsură să mă plictisească.

Words

Etichete

film, melodrama, plagiat, Words

Filmul regizat de Lee Sternthal şi Brian Klugman e construit in stil “matrioşka”, prin poveşti incluse una în cealaltă. Rory Jansen, un scriitor diletant şi ignorat de public, dar care se bucură de iubirea unei soţii minunate, găseşte în voiajul de nuntă la Paris un magazin de antichităţi, unde se află o geantă de demult, care are un compartiment secret, în care e un manuscris fabulos. Mă rog, o chestie ca-n filmele americane. Flăcăul se pune pe citit şi rămîne fascinat. În aşa măsură încît se-apucă să şi-l copieze pe laptop. Unde, într-o zi, nevasta îl descoperă încîntată şi insistă să fie dat spre publicare. Cartea devine instantaneu un super best seller şi Rory se umple de glorie.

Romanul şterpelit deapănă povestea altui american, care în războiul mondial vizitase Parisul şi fusese fermecat de-o tînără franţuzoaică. Dragoste romantică, pirostrii, copilaş bolnav care moare de mic, criză de cuplu, lacrimi, despărţire. În compensaţie pentru iubirea şi familia pierdute în eternitate, fostul soldat american venit în misiune de luptă îşi aşterne furibund povestea pe hîrtie. Manuscrisul e uitat în tren de nevasta frivolă, dar e regăsit peste decenii de acest Rory Jansen, care-l tipăreşte sub numele său. Inevitabil, adevăratul autor reapare sub chipul Bătrînului jerpelit (Jeremy Irons), care-l afuriseşte pentru că i-a furat nu doar manuscrisul, ci întregul destin.

Rory Jansen, cuprins de remuşcări, îi mărturiseşte înşelăciunea adorabilei sale soţii care, jignită în adîncul personalităţii, îl părăseşte definitiv. Dar ambele poveşti – a lui Rory şi a Bătrînului – sînt prezentate într-o lectură de gală, de către un scriitor tomnatec, el însuşi mistuind povestea unei iubiri eşuate. Mă rog, ideea cam siropoasă e că talentul sau celebritatea se plătesc prin eşecul vieţii personale. Toţi cei trei scriitori se consolează cu diverse paliative: creşterea florilor cu ghimpi, într-o seră, adulaţia publicului monden etc.

Filmul s-ar vrea o dramă patetică, aptă să stoarcă suspine din pieptul spectatorilor slabi de înger. Pe mine doar m-a plictisit. Iar cînd graţioasa nevastă a lui Rory face o criză de moralitate, aruncîndu-i furioasă în obraz că ea nu-şi mai poate continua viaţa alături de-un plagiator, am izbucnit într-un rîs nestăpînit. Să fie ea sănătoasă! Dincolo de pereţii cinematografului, în viaţa noastră de toate zilele, a devenit obligaţie de serviciu să plagiezi pentru a ajunge la şefia ministerului învăţămîntului. Iar alt plagiator, notoriu pe plan internaţional, cîrmuieşte guvernul din poziţia de prim-ministru. Ce mai tura-vura, în America te lasă pînă şi nevasta pentru o chestie care în România te propulsează în fruntea ţării. Dramele lor răscolitoare sînt, pentru noi, realitate banală, cotidiană.