Zacuscă (5)

Etichete

Alex. Stefanescu, analiza, conversatie, critica literara, dialoguri, Eminescu, interpretare, Nicolae Manolescu

Cum se explică acest exclusivism de judecată asupra textului literar, făcîndu-se o forțată abstracție de tot ceea ce-l înconjoară? “Pur și simplu, am dorit să păstrăm, nu – atenție! – puritatea literaturii, ci pe aceea a lecturii. Iar lectura estetică este esențial o formă de admirație, o dovadă de hedonism. Cititor sau critic, ca să citești bine un text, e obligatoriu să-ți placă ce citești.”

Primejdiile, la limita penibilului, sînt ilustrate de înseși reflecțiile lui Nicolae Manolescu. “Am să dau un exemplu pe care mi l-a sugerat un comentariu al lui Alex Ștefănescu la Doina lui Eminescu. El citează cele mai contestate versuri din poezie («Cine-a îndrăgit străinii / Mînca-i-ar inima cîinii») și le subliniază frumusețea de sorginte folclorică, apăsînd totodată pe ideea că naționalismul poetului era un curat sentiment de iubire. Deseori pomenita xenofobie eminesciană se risipește, astfel, ca aburul dimineții de pe apa unui lac. E corectă o asemenea lectură? Eu spun că da. Doar că e necesară o explicație. Alex Ștefănescu știe la fel de bine ca noi toți că, în publicistică, Eminescu e incontestabil xenofob și că acolo nu e vorba doar de muscalii care «vin de-a călare», năvălesc, adică, peste noi de-a lungul istoriei, ci și de evrei și de unguri, ca străini de neam ce se află. Cum să nu fi fost tentați mai toți comentatorii să condamne xenofobia Doinei? Fără să le treacă măcar prin cap că exact la fel o citeau sociologiștii vulgari din anii 1950, motiv pentru care poezia lipsește, cu o singură excepție, din toate reeditările lui Eminescu de pînă în 1989. Și, mai grav, fără să-și dea seama că frumusețea versurilor le scapă astfel printre degete și că ideologia le strică bucuria lecturii.”

Am citat pasajul în toată extensia pentru a lăsa să se vadă, așa zicînd în transmisiune directă, întreaga inadecvare de judecată a criticului literar. Firește că orice operă artistică transmite o stare sufletească – de nu cumva chiar o imagine, o idee, un sisteme de gîndire – din partea autorului în direcția publicului. A rupe acest flux de continuitate și a considera mesajul în absolutismul său presupune nu doar o perspectivă parțializată, ci și o manipulare a realităților. Insolitarea textului și înnobilarea lui cu o valoare necondiționată îl împinge pe un asemenea comentator la marginea ridicolului, fiindcă îl determină să admire “aburul dimineții de pe apa unui lac” în esența unei poezii xenofobe, în contextul de azi, cînd românii își leagă evoluția spre democrație și prosperitate de colaborarea cu “străinii”, care le-au devenit principalii aliați. A ridica false garduri de protecție, admițînd cu jumătate de gură că, da, publicistul Eminescu era xenofob, însă poetul Eminescu nu era cîteodată xenofob, fiindcă avea talent, este un sofism în care doar Nicolae Manolescu mai crede. Iar a da la bătrînețe în mintea lui Alex Ștefănescu este o tristă involuție.

Reclame

America văzută ca o femeie (3)

Etichete

America, analiza, Cesare Pavese, femei, Italia, Lawrence G. Smith

Pavese are impresia marelui triumf. Entuziasmul său e fără limite. “E aşa de bună, de liniştită, de răbdătoare. Atît de potrivită pentru mine. Şi după toate astea, ea e cea care m-a căutat.” Trec zilele de relaş la munte şi femeia se întoarce la Roma, iar apoi în America. El îi scrie poezii în engleză şi lungi scrisori afectuoase. O cere de nevastă. Un nou eşec, din care izvorăşte poezia Va veni moartea şi va avea ochii tăi.

Cesare Pavese se sinucide cîteva luni mai tîrziu. Într-un Torino toropit în căldura de august şi în vacanţa generalizată, îşi închiriază o cameră la Hotelul Roma de lîngă gară. Dizolvă peste douăzeci de plicuri cu somnifer într-o cană. Bea lichidul şi se întinde pe spate în pat, aşteptîndu-şi moartea. Ca ultim semn de politeţe, se descalţă pentru a nu murdări cuvertura şi stinge becul pentru nu consuma curentul. Scrie un mesaj pe pagina de gardă a volumului său Dialoguri cu Leucò: “Îi iert pe toţi şi tuturor le cer iertare. E bine aşa? Şi fără prea multe bîrfe, vă rog.” (Perdono tutti e a tutti chiedo perdono. Va bene? Non fate troppi pettegolezzi.)

Lawrence G. Smith încearcă să formuleze, în cartea sa, o explicaţie pentru desprinderea afectivă treptată a lui Pavese de cultura americană, pe care o admirase în tinereţe, o comentase şi o tradusese la maturitate, dar pe care părea s-o fi neglijat în ultimii ani. America şi femeia iubită s-au suprapus şi au format o imagine unitară în mintea autorului. El i-a predat lecţii de engleză primei amante, Tina Pizzardo, împreună cu care a citit romane americane. A iniţiat-o în literatura nord-americană pe Fernanda Pivano, care a devenit apoi traducătoare şi specialistă reputată în domeniu. S-a îndrăgostit fatal de Connie, actriţa searbădă de peste ocean. Eşecul relaţiei cu femeile i-a stins şi iubirea pentru America.

Totuşi poate că, înainte de-a aluneca pe toboganul ipotezelor abisale, ar fi mai util să examinăm situaţia de la suprafaţă. Din 1945 Pavese s-a înscris la comunişti şi-a activat o vreme în ziarul partidului, l’Unità. Noua lui opţiune politică este evidentă în volumul Tovarăşul. America a pălit în mintea şi preocupările sale, atunci cînd iluzia comunismului şi-a găsit o breşă. Nu e mai puţin adevărat că, scriitor nonconformist, filosof sensibil şi gînditor subtil, a fost privit cu neîncredere şi marginalizat de colegii lui, avîntaţi în construirea noii societăţi. Falimentul activismului social şi dezastrul pariului conjugal l-au dus la sinucidere. Literatura nu i-a mai fost de-ajuns.

America văzută ca o femeie (2)

Etichete

America, analiza, Cesare Pavese, Italia, Lawrence G. Smith, monografie

Bianca Garufi este o siciliancă isteaţă şi frumoasă, angajată la filiala din Roma a Editurii Einaudi. Îndată după terminarea războiului, Pavese se implică în viaţa politică, prin adeziunea la Partidul Comunist, şi în viaţa culturală, prin eforturile de reorganizare a editurii cu care colaborase îndelung. Stabilit pentru o vreme în capitală, începe flirtul cu mai tînăra sa colegă. După cîteva luni o cere în căsătorie, dar tot fără succes. Se întoarce la Torino şi îşi consemnează eşecurile sentimentale, prin note deprimate, parţial încriptate, în Meseria de a trăi.

Ultima lovitură o primeşte Cesare Pavese din partea actriţei Constance Dowling. Ea a venit în Italia pentru roluri de figuraţie, împreună cu sora sa, Doris, după eşecuri artistice repetate în America. Singurul domeniu unde impresionase a fost în relaţiile cu bărbaţii. Elia Kazan, prin jurnalul său, îşi aminteşte superlativ scenele sexuale, în diversitatea lor scenografică: “în nopţile reci, sprijinindu-ne de caloriferul din holul clădirii în care se afla apartamentul ei; în prima zi nesperat de caldă de primăvară, în spatele coşurilor de pe acoperiş. Hoinărind pe străzile întunecate ale oraşului, puteam să intrăm pe neaşteptate pe o alee îngustă dintre clădirile înalte. Sau, cînd nu ne mai puteam abţine, ne întîlneam într-o lojă la Belasco înainte de intrarea publicului, iar gemetele noastre erau înăbuşite de greutatea cortinei. Chiar şi în timpul spectacolului (eu nu jucam în primul act al piesei Golden Boy), o făceam sprijiniţi de balustrada din spatele orchestrei, sau, rapid, în holul de jos. După-amiezele aveam mai mult timp şi ne întîlneam prin camerele unor prieteni binevoitori – aveam o listă – sau, cînd reuşeam să economisim nişte bani, ne luam o cameră la un hotel ieftin, puţin mai jos de intersecţia Străzilor 8 cu 46, şaisprezece dolari bine cheltuiţi”. Nu lipsesc amănuntele fizice: “E atît de flămîndă! Mereu dornică. Parcă o văd stînd nemişcată în faţa mea, cu sînii ei mici şi plini, cu picioarele ei perfecte, cu abdomenul ei care se arcuia senzual, asemenea femeilor Renaşterii italiene pe care obişnuiam să le studiem la ora de artă…” etc.

Regizorul n-a fost singurul beneficiar al farmecelor actriţei. Biograful american al lui Pavese îi consemnează minuţios isprăvile. “În timpul relaţiei cu Kazan, Dowling s-a întîlnit şi cu alţi bărbaţi. Capa a cerut-o în căsătorie. O dată i-a tras clapa lui Kazan plecînd pentru weekend la ţară cu John Houseman, care la vremea aceea era cunoscut ca partener de afaceri al lui Orson Welles la înfiinţarea companiei de teatru Mercury. Kazan n-ar fi trebuit să se arate surprins. Houseman regizase în 1941 musical-ul Liberty Jones, şi ca beneficiu profesional îi oferise un rol lui Constance. Ea i-a povestit lui Kazan despre un bărbat de pe bancheta din spate a unui Pontiac şi, odată, cînd a venit să o viziteze pe neaşteptate, a surprins-o intrînd în casă cu un bărbat necunoscut, despre care el a presupus că este un ‘intelectual’, o specie periculoasă în opinia lui. Ea a avut o scurtă relaţie cu Charles Boyer. În 1945, la cîteva zile după despărţirea definitivă de Kazan, se culca cu Helmut Dantine, frumosul actor de origine austriacă, protagonisul din Edge of Darkness (1943), cunoscut milioanelor de cinefili din Casablanca (1942), unde interpreta rolul tînărului refugiat bulgar pe care Humphrey Bogart îl lasă să cîştige la ruletă pentru ca soţia lui să nu fie nevoită să se culce cu şeful poliţiei, căpitanul Claude Reims.”

Ajunsă în Italia cu asemenea antecedente bogate, Constance acceptă o scurtă relaţie – inclusiv trupească – alături de celebrul prozator.

America văzută ca o femeie (1)

Etichete

America, analiza, Cesare Pavese, Italia, Lawrence G. Smith, Marina Socol, monografie

Relaţia lui Cesare Pavese cu America şi cea cu femeile sînt potecile urmate de Lawrence G. Smith în cartea sa (trad. rom. Marina Socol, Buc., Pavesiana, 2008). Este o lucrare amplu documentată, care îşi urmăreşte ţintele pînă în cele mai mici detalii. Argumentele, ipotezele se sprijină pe o pletoră de surse publice – cărţi, articole, interviuri, comentarii – sau (semi)confidenţiale – scrisori, jurnale intime, mărturii.

Se ştie că tînărul Pavese a fost fascinat de literatura şi civilizaţia americană. Admiraţia răzbate din teza lui de licenţă, Interpetare a poeziei lui Walt Whitman. Scriitorul a depus apoi eforturi susţinute, chiar dacă fără succes, pentru a-şi tipări cercetarea în State. La maturitate a scris în presa culturală italiană diverse articole despre Whitman, Sherwood Anderson, Edgar Lee Masters, Melville, Dos Passos, Dreiser, Faulkner, Sinclair Lewis etc. A tradus Moby Dick şi alte trei romane din spaţiul american. Încîntarea pe care i-au provocat-o ideile artistice de peste ocean se regăseşte, printre rînduri, în diversele scrieri originale pavesiene.

O altă direcţie de cercetare, în această monografie, o reprezintă poveştile de iubire ale scriitorului. Tina Pizzardo e o tînără dezinhibată, logodnica lui Altiero Spinelli, un militant comunist condamnat la puşcărie. În aşteptarea eliberării aceluia, îşi petrece vremea între militantismul social de stînga, predarea unor cursuri de matematică, plimbarea cu barca pe Pad, zbenguiala cu tovarăşul Henek, din celula ilegalistă, şi cu Pavese. “Cesarino: era la acea vreme un tînăr înalt, arătos, slab, cu părul cîrlionţat, în sus, à la Pompadour, o frunte îngustă, o faţă fină, o piele maronie cu o uşoară nuanţă roz, dinţi perfecţi. Îmi plăceau ochii lui îndrăgostiţi, poezia lui, conversaţia lui atît de inteligentă, încît am devenit şi eu inteligentă (…). Dar cum puteai să-l iei în serios cînd vorbea de căsătorie şi apoi plîngea cînd spuneam nu; sau cînd încerca să se poarte ca un tip dur şi se entuziasma şi înjura, dar ca un actor prost, încurcînd totul; sau cînd încerca să mă determine să rupem pactul de prietenie ameninţînd că se sinucide?” Tina i se oferă şi apoi fuge. Cînd Cesare se întoarce din exilul la care a fost condamnat pentru prieteniile comuniste, află că iubita lui capricioasă tocmai se mărită cu celălalt pretendent.

Fernanda Pivano e o fostă elevă a profesorului suplinitor Cesare Pavese. Cei doi se reîntîlnesc după cîţiva ani, cînd ea este pe cale să termine facultatea. Fata îi ascultă sfaturile de lectură, îi preia pasiunea pentru literatura americană (pe care o duce mai departe pe cont propriu, devenind o importantă traducătoare) şi îi respinge – de două ori – cererea în căsătorie. Diferenţa dintre cele două iubite este limpede analizată de monograful american. “Pizzardo era cu cinci ani mai mare ca Pavese, Pivano, cu nouă mai tînără. Una studia matematica, cealaltă literatura, muzica şi filosofia. Tatăl lui Pizzardo era funcţionar, al lui Pivano era bancher şi avea o bibliotecă personală de nouă mii de volume. Cele două femei aveau în comun inteligenţa, educaţia şi o dorinţă de a-şi urma propriile înclinaţii – Pizzardo, politic, Pivano, literar. Pivano era de o frumuseţe mai degrabă formală, Pizzardo era de o graţie atletică. Le plăcea înotul ca şi lui Cesare. Tina şi Cesare aveau raporturi sexuale, Nando şi Cesare, nu. Pizzardo l-a părăsit pe Pavese distrus şi el a urît-o pentru acest lucru. Pivano a reuşit să se sustragă relaţiei fără să producă pagube majore.”

Pour une lecture critique des traductions

Etichete

analiza, Muguras Constantinescu, Raymond Queneau, traducere, traductologie, Zazie in metrou

Acum vreo 25 de ani, nevăzut-neştiut, în laboratorul propriei locuinţe, mi-am azvîrlit ştacheta de traducător cam sus. Terminasem de transpus emoţionanta carte a lui Romain Gary/Emile Ajar, La vie devant soi. În viaţa publică mă luptam cu editorii s-o văd tipărită – în cea intelectuală transpiram deja cu Raymond Queneau, Zazie dans le métro. Ambiţia îmi fusese gîdilată de cercul de traductologie franceză, pilotat odinioară de Tudor Ionescu la Facultatea de Filologie din Cluj. Cum să redăm pe româneşte celebrul incipit “Doukipudonktan”, care stabileşte parametrii de obrăznicie lingvistică a întregului roman?! O grupă de studenţi am “seminarizat” problema, vreo juma’ de oră, sub coordonarea omului de la catedră…

Studenţia s-a încheiat, m-am pomenit de unul singur în faţa foii albe. Ce-ar fi să-mi încerc puterile? Era un fel de skanderbeg cu mine însumi. Aruncam în oală niscaiva cunoştinţe argotice, deprinse de la pretenarii de lîngă bloc, în copilărie, sau de la camarazii de pluton în timpul serviciului militar, niscaiva lecturi din Ferdinand De Saussure şi Français argotique et populaire de François Caradec, plus sfaturi de la profesorul Tudor Ionescu, intuiţia lingvistică personală şi un strop de încăpăţînare. Nu speram să văd o asemenea carte publicată.

O mînă de ajutor în consolidarea scepticismului mi-a dat şi Marian Papahagi, care mi-a acceptat traducerea din Zazie, în vederea tipăririi, a preluat corespondenţa purtată de mine cu Editura Gallimard, a achiziţionat copyright-ul – iar apoi nu s-a mulţumit să-mi blocheze cariera profesională, prin respingerea de la postul de asistent universitar (în ianuarie 1994), ci a crezut că-i mai interesant să-mi abuzeze şi activitatea intelectuală, prin îngroparea manuscrisului în sertarele sale încăpătoare. Hotărît lucru, eram un mare ghinionist. Au mai trecut nişte ani şi nişte aventuri pînă cînd, în 2001, s-a publicat în fine la Ed. Paralela 45 versiunea autohtonă a lui Queneau, cu prefaţa elogioasă a lui Luca Piţu. Ştiam că efortul, în sine, al traducerii e ignorat de receptarea literar-publicistică şi eram convins că, prin asta, “convieţuirea” mea cu Zazie a luat sfîrşit.

Mare mi-a fost uimirea să aflu, zilele trecute, că pasaje ample de analiză a muncii mele sînt incluse în cercetarea Pour une lecture critique des traductions, L’Harmattan, 2013. Autoarea, Muguraş Constantinescu, este profesoară de literatură franceză şi traduceri literare la Universitatea din Suceava, coordonatoarea unui master teoretic şi practic de traductologie, cu prestigioase publicaţii academice în domeniu. Volumul său a fost lansat cu succes, din cîte aud, la universităţi de profil din Ottawa, Atena şi Paris. Mă bucur să constat, după 25 de ani, că examinarea ei merge, în sfîrşit, la cutele şi detaliile activităţii mele. Probabil că nu toţi cititorii mei au la parterul blocului cîte o librărie cu volume de la Harmattan, aşa că le pun aici la îndemînă pasajele din carte referitoare la mine.

Traduire Raymond Queneau est sans doute une entreprise téméraire, réservée aux seuls connaisseurs de Queneau et du «quenien», ce qui suppose une grande familiarité avec le ludisme, un goût particulier pour l’humour, une bonne connaissance des registres des langues, un certain don d’inventivité, un vif intérêt pour «l’ensemble des possibilités» de la langue cible. Nous nous arrêtons dans ce qui suit à deux traducteurs de Queneau, notamment Val Panaitescu, qui a donné une version roumaine pour Les Fleurs bleues (1997, 2006) et Laszlo Alexandru, qui a rendu en roumain Zazie dans le métro (2001). (…)

Inventivité et effets ludiques

Tout aussi bon connaisseur du «quenien» et même du «zazique» se révèle être Laszlo Alexandru qui, quoique spécialiste en langue et littérature italiennes, avoue de façon indirecte dans sa «Pseudopostface» un intérêt particulier pour le livre le plus connu de Queneau, qu’il traduit dès 1991 mais ne réussit à faire publier qu’en 2001, au terme d’une longue aventure éditoriale.

Nous n’avons pas trouvé de références sur quelque article de Laszlo Alexandru au sujet de Queneau, mais même une fugitive analyse comparative de l’original de Zazie et de sa version roumaine le dévoile comme un bon lecteur de ce livre, si nous accordons à Derrida que le traducteur est le meilleur lecteur d’un ouvrage.

Le traducteur de Cluj aime bien le roumain et l’explore avec un nez très fin dans tous ses registres, en se sentant à l’aise tout aussi bien dans le langage parlé, populaire, vulgaire ou argotique etc.; le ton et le style de Queneau ne perdent rien de leur fraîcheur en la version roumaine. On pourrait même remarquer une légère surcharge pour certaines équivalences mais qui sont tout à fait acceptables dans le contexte du livre et selon le principe, souvent invoqué par les traducteurs et déjà mentionné ci-dessus, de la compensation. Par exemple, il rend la phrase «Tout de même quelle odeur» par «Totuşi, ce putoare», où le dernier terme est un peu plus fort que l’original ou «le pti type» par «sfrijit», où le terme roumain est plus connoté.

En échange, comme le roumain est déjà une langue phonétique, le discours truculent des personnages de Queneau, écrit en orthographe phonétique et affective, perd de sa saveur en roumain, en commençant par la fameuse interrogation-exclamation qui ouvre le livre. «Doukipudonktan» qui devient en roumain «dundeputeaşa» qui se «décode» plus facilement que l’original.

Très bonnes sont les solutions du traducteur pour les surnoms de certains personnages: Mado Picioruş qui rend Mado Ptits-Pieds, Verdeaţă qui rend le nom du perroquet Laverdure, Jeanne Găoază pour Jeanne Lalochère.

En ce qui concerne le refrain de Laverdure, repris nombre de fois «Tu causes, tu causes, c’est tout ce que tu sais faire», le traducteur va très près de l’original et choisit comme solution «Vorbeşti, vorbeşti, atîta ştii să faci», là où l’on aurait pu s’attendre aussi à un «trăncăneşti» ou «sporovăieşti».

Le mot préféré de Zazie, qu’elle ajoute un peu partout – «Elle peut pas dire un mot, cette gosse, sans ajouter mon cul après» (c’est nous qui soulignons), comme le remarque Charles – «mon cul» est rendu en roumain par le terme dérivé du même étymon latin, «curu», sans possessif et en position antéposée, ce qui entraîne aussi une modification dans le rendu de la constatation de Charles, «nu poa să scoată o vorbă puştoaica fără să-şi pună curu-n faţă».

Dans la bouche de Zazie en vêtements roumains «J m’en fous» devient «Mi se fîlfîie», expression plus connotée et plus récente, à notre avis que celle de l’original mais bien trouvée. Par une petite entorse du traducteur, les paroles «ah, les vaches», exprimant l’indignation de la fillette qui apprend que le métro ne circule pas à cause de la grève, sont rendues, pour rester très près de la métaphore animalière du français par «vai, boii» (les bœufs), ce qui constitue une bonne trouvaille, presqu’un jeu avec l’original.

Parfois, Laszlo Alexandru propose des équivalences ingénieuses – «Compris» qui devient «În regulă» et crée même des effets ludiques supplémentaires; ainsi le dialogue entre l’oncle Gabriel, sa nièce Zazie et Charles:

“- Moi, dit Charles, je passe voir Turandot, j’ai quelque chose à lui dire.

– Compris, dit Gabriel.

– Qu’est-ce qu’il y a à comprendre? demanda Zazie”

est rendu par:

“- Eu, zise Charles, mă duc pîn la Turandot, tre să-i zic ceva.

– În regulă, zise Gabriel.

– Ce regulă-i asta? întrebă Zazie.”

Comme pour créer un effet d’écho avec l’expression préférée de Zazie, le traducteur choisit des équivalences pour quelques jurons français contenant ce même mot.

«Mă pupi în cur, urlă Gabriel, mă pupi în cur» rend en fait «Je t’emmerde, hurle Gabriel. Tu entends, je t’emmerde».

Le jeu de mots créé autour du même mot «fétiche», dans une phrase de Turandot, «je l’ai entendu son mon cul» (c’est nous qui soulignons) est atténué en la version roumaine, entre autres, à cause de l’absence du possessif dans le rendu des paroles préférées de Zazie: «am auzit-o cu curu ei».

On remarque des pertes ou des effacements lorsqu’il s’agit de rendre l’orthographe phonétique populaire ou même personnelle dans le cas des personnages queniens, comme dans l’exemple suivant: «Ils vont à la foire aux puces, dit le type, ou plutôt c’est la foire aux puces qui va-t-à-z-eux, car elle commence là» (c’est nous qui soulignons) rendu par: «Se duc la talcioc, zise tipu, sau mai degrabă talciocu merge la ei, căci aici începe» (c’est nous qui soulignons).

Le même effacement est à signaler dans le rendu de la question de Zazie: «Izont des bloudjinnzes, leurs surplus américains?» (c’est nous qui soulignons) qui devient en roumain moins colorée: «Au şi blugi, la surplusurile ălea?» (c’est nous qui soulignons).

Dans les commentaires sur les nouvelles générations et la jeunesse que le comportement de Zazie engendre, le terme «fortiche» est rendu par une expression idiomatique bien trouvée «dată dracului», tout à fait appropriée pour caractériser la petite fille.

La même remarque pour l’observation de Zazie concernant sa mère, de nouveau amoureuse: «Elle est mordue», rendu par une forme elliptique de l’expression consacrée en roumain, «E lulea», ce qui contribue à l’impression d’inventivité légèrement absurde que le texte de Queneau engendre parfois.

Lorsque l’inventivité de Queneau fait naître des termes proches du langage populaire comme «cochoncetés», le traducteur de Cluj va lui aussi dans le sens de l’inventivité et nous propose: «Nu vorbi porcăciuni», très bon mot valise qui synthétise à merveille «porcării» et «spurcăciuni».

Pour conclure, on peut dire que l’inventivité et l’imagination sont souvent les bonnes solutions lorsqu’on entreprend de traduire Queneau, ou pour mieux dire le «quenien», comme d’ailleurs l’un de ses personnages le déclare, dans des circonstances différentes mais, en donnant le poids général et philosophique qui convient à cette issue de secours: «Sans cirage sous la main, dit Gabriel, va falloir que tu fasses preuve d’imagination» / «Cînd n-ai încotro, zise Gabriel, trebe să dai dovadă de imaginaţie».

C’est ce que les deux traducteurs, chacun à sa façon, ont fait.

Psihologie dantescă (2)

Etichete

analiza, contradictie, Divina Comedie, psihologie, regret, vinovatie

Călătorul Dante priveşte captivat disputa dintre cei doi păcătoşi, însă Virgiliu (simbolul raţiunii) îl admonestează cu brutalitate: “Bagă de seamă! încă puţin şi ne certăm”. Dintr-o dată protagonistul e cuprins de-un copleşitor sentiment de ruşine, pentru frivolitatea pe care a dovedit-o, atunci cînd a participat afectiv la grosolănia ieşită din comun a osîndiţilor. Mai ales că acum i se reaminteşte datoria pe care o are, de-a rămîne mereu lucid, spre a putea învinge ispitele infernale. Gîlceava rudimentară se cuvine evitată de omul care vrea să fie în continuare atras de înălţimi: “fiindcă să tragi cu urechea la aşa ceva e tare josnic”.

130. Ad ascoltarli er’ io del tutto fisso,
quando ‘l maestro mi disse: «Or pur mira,
che per poco che teco non mi risso!».

133. Quand’ io ‘l senti’ a me parlar con ira,
volsimi verso lui con tal vergogna,
ch’ancor per la memoria mi si gira. (…)

145. E fa ragion ch’io ti sia sempre allato,
se più avvien che fortuna t’accoglia
dove sien genti in simigliante piato:

148. ché voler ciò udire è bassa voglia».

După cele două evenimente, păruiala păcătoşilor (urmărită cu încordare de protagonist) şi reprimarea discipolului pentru curiozitatea sa indecentă, venită de la Virgiliu, apare un impresionant episod, asupra căruia merită să ne oprim atenţia. În doar două terţine, poetul concentrează o foarte fină analiză psihologică a stărilor sufleteşti contradictorii pe care le resimte cel ce-a fost surprins în greşeală şi îşi regretă amarnic rătăcirea momentană. Întîi i se pare că îşi visează necazul care l-a lovit şi, visînd, doreşte ca totul să rămînă doar un vis şi speră să nu fie de fapt ceea ce este. Apoi, revenind totuşi la realitate, fără a putea vorbi, doreşte să se scuze, şi totuşi se scuză (prin faptul că, de stupoare, a rămas fără cuvinte), deşi nu se crede în stare de-a mai scoate vreo vorbă.

136. Qual è colui che suo dannaggio sogna,
che sognando desidera sognare,
sì che quel ch’è, come non fosse, agogna,

139. tal mi fec’ io, non possendo parlare,
che disïava scusarmi, e scusava
me tuttavia, e nol mi credea fare.

Stările psihologice contradictorii – de vinovăţie şi de căinţă, provocate de fapte exterioare faţă de personalitatea implicată în desfăşurarea evenimentelor, la care aceasta a aderat cu egală intensitate, dar în momente succesive – sînt concentrate cu o extraordinară acuitate analitică de către poetul medieval.

Holocaust şi Gulag (2)

Etichete

analiza, Anne Applebaum, comunism, crime, diferente, evrei, fascism, Gulag, Holocaust

O altă diferenţă esenţială se reflectă în finalitatea celor două sisteme concentraţionare. “Primul obiectiv al Gulagului, după cum reiese atît din limbajul secret, cît şi din cel propagandistic, al celor care l-au fondat, a fost unul economic. Nu vreau să spun prin asta că era unul uman. În interiorul sistemului, prizonierii au fost trataţi ca animalele sau, mai exact, ca nişte bucăţi de minereu de fier, aruncaţi încoace şi încolo după plac, încărcaţi şi descărcaţi din vagoanele de vite, cîntăriţi şi măsuraţi, hrăniţi, dacă mai păreau de vreun folos, sau lăsaţi să moară de foame, dacă nu mai erau buni de nimic.”

Pe de altă parte naziştii au pus în funcţiune o serie de lagăre ale morţii, care aveau scopul nu de a-i exploata pe deţinuţi, ci de a-i ucide cît mai expeditiv. “Au existat patru asemenea lagăre: Belzec, Chelmno, Sobibor şi Treblinka. La Majdanek şi la Auschwitz se găseau atît un lagăr de muncă, cît şi unul al morţii. La intrarea în aceste lagăre, prizonierii erau triaţi. Un număr mic dintre ei erau trimişi să efectueze cîteva săptămîni de muncă forţată. Restul erau trimişi direct la camerele de gazare, unde erau omorîţi şi apoi arşi. / În măsura în care am reuşit să constat, această formă de omor, practicată în momentul de vîrf al Holocaustului, nu a avut un echivalent sovietic. (…) În ansamblu, sistemul de lagăre sovietice nu era organizat cu bună ştiinţă pentru a produce cadavre la scară industrială, chiar dacă în unele perioade asta a făcut.”

Fără a încerca să instituie ierarhii şi priorităţi între cele două sisteme antiumane, cercetarea publicată de Anne Applebaum propune clasificări şi limpeziri. E drept că autoarea limitează aria de extindere a Gulagului la spaţiul geografic al Uniunii Sovietice, iar pe aceea a Holocaustului la teritoriul controlat de Germania nazistă. O asemenea abordare e discutabilă. Dar prin amploarea investigaţiei şi însemnătatea disocierilor operate, Gulagul. O istorie se vădeşte o carte notabilă.

Holocaust şi Gulag (1)

Etichete

analiza, Anne Applebaum, comunism, crime, diferente, evrei, fascism, Gulag, Holocaust

Două fenomene extreme ale secolului XX – care au dezvăluit resorturile cele mai monstruoase ale naturii umane, prin măcelul generalizat care s-a aplicat împotriva semenilor nevinovaţi – riscă să fie confundate de un observator superficial. Studiul minuţios al jurnalistei Anne Applebaum, Gulagul. O istorie, stabileşte necesarele deosebiri.

“Gulagul a durat mult mai mult şi a atins în diferite perioade cote relative de cruzime, precum şi cote relative de umanitate. Istoria lagărelor naziste este mai scurtă şi conţine mai puţine variaţii: aceste lagăre au devenit pur şi simplu din ce în ce mai crude, pînă cînd armatele germane în retragere le-au lichidat sau armatele aliate le-au desfiinţat.”

Ţinta înverşunată a naziştilor au fost evreii, urmăriţi cu tenacitate în vederea exterminării. Adversarii bolşevicilor s-au alternat, însă, după împrejurările politice de moment, ceea ce a permis o marjă de relativism în procesul de masacrare. “În afara unui număr nesemnificativ de excepţii, în Germania nu a existat nici un evreu care să-şi fi putut schimba statutul, nu a existat nici un evreu internat în lagăr care să fi putut să spere că ar avea vreo şansă de a scăpa cu viaţă, şi toţi evreii au fost mereu conştienţi de acest fapt. În schimb, deşi milioanele de deţinuţi sovietici s-au temut că ar putea muri (şi milioane chiar au murit), nu a existat nici o categorie de deţinuţi a căror moarte să fi fost absolut garantată. Uneori, au putut să-şi îmbunătăţească soarta lucrînd în locuri de muncă relativ confortabile, ca ingineri şi geologi. În fiecare lagăr exista o ierarhie a deţinuţilor, în care unii puteau urca pe socoteala altora sau cu ajutorul altora. Alteori – chiar şi atunci cînd Gulagul a fost supraaglomerat cu femei, copii şi oameni în vîrstă sau cînd a fost nevoie de soldaţi pentru front – deţinuţii au fost eliberaţi prin amnistii masive. S-a întîmplat uneori ca întregi categorii de ‘duşmani’ să beneficieze brusc de o schimbare de statut. De exemplu, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1939, şi Stalin a arestat sute de mii de polonezi, apoi i-a eliberat brusc din Gulag, în 1941, cînd Polonia şi URSS au devenit pentru o vreme aliaţi.”

Comparaţia Annei Applebaum poate fi relevantă, dar se cuvine nuanţată. Nu toţi evreii au fost mereu conştienţi de faptul că urmează a fi exterminaţi de nazişti. Ba dimpotrivă, uriaşul mecanism criminal s-a pus în funcţiune servindu-se de dezinformare, de ascunderea teribilei realităţi. Principala acuzaţie a Hannei Arendt, la adresa unor conducători de comunităţi evreieşti, a fost tocmai că, după ce-au aflat din surse privilegiate de soarta care li se pregătea, n-au adus-o la cunoştinţa colectivităţilor pe care le păstoreau.

Tipuri de duşmani

Etichete

analiza, clasificare, dialoguri, dusmani, Eckermann, Goethe

Goethe a avut prilejul, de-a lungul dialogurilor cu Eckermann, să-şi recapituleze traiectoria intelectuală şi să-şi clasifice duşmanii. Dacă pînă şi personalitatea enciclopedică a scriitorului german a putut stîrni atîta ostilitate, să nu ne mirăm de ceea ce vedem în zilele noastre prin plevuşcă. Reflecţiile unui clarvăzător ne pot fi de folos.

“Goethe mi-a vorbit apoi despre adversarii săi, adăugînd că stirpea aceasta de oameni nu vrea deloc să piară.

– Ca număr sînt cîtă frunză şi iarbă, zicea; totuşi nu-i prea greu să-i categoriseşti oarecum.

În primul rînd trebuie să-i menţionez pe adversarii din prostie; sînt cei ce nu m-au înţeles, criticîndu-mă fără să mă cunoască. Mulţimea asta respectabilă mi-a pricinuit multe plictiseli în viaţă; să-i iertăm totuşi, căci nu ştiu ce fac.

O a doua specie numeroasă o alcătuiesc invidioşii. Oamenii ăştia îmi pizmuiesc norocul şi trecerea de care mă bucur, obţinute mulţumită talentului meu. Trag cu dinţii de faima pe care o am şi tare ar fi vrut să mă nimicească. Ar înceta totuşi dacă ar şti că sînt sărac şi nenorocit.

Mai departe urmează în număr mare cei ce au devenit adversarii mei din pricină că succesul îi ocoleşte. Sînt printre ei şi adevărate talente; nu pot să-mi ierte însă că-i umbresc.

În al patrulea rînd trebuie să amintesc de cei care au oarecare temeiuri să-mi fie adversari. Cum sînt şi eu om şi am, prin urmare, şi eu metehne şi slăbiciuni omeneşti, nu se poate ca scrierile mele să nu le aibă şi ele. Dar cum priveam cu toată seriozitatea formarea mea şi căutam neobosit să mă desăvîrşesc, mă aflam totdeauna cu un pas înainte şi se întîmpla deseori ca ei să mă critice pentru un cusur de care în realitate mă lepădasem demult. Oamenii aceştia, atît de binevoitori, m-au jignit de fapt cel mai puţin. Trăgeau cu flinta după mine abia după ce mă depărtasem cu cîteva poşte de ei. De altfel, o operă odată terminată nu mă mai interesa; o treceam cu vederea şi mă gîndeam numaidecît la ceva nou.

O altă categorie de oameni mă duşmăneşte din pricina unor concepţii şi a unor puncte de vedere diferite. Se zice că rareori găseşti într-un pom două frunze care să fie absolut identice. Tot aşa nu cred ca nici între oameni să poţi găsi doi la o mie, care din punctul de vedere al sentimentelor şi al felului lor de a gîndi, să semene întocmai. Plecînd de la această prezumţie, ar trebui în mod normal să mă mir mai puţin de faptul că numărul adversarilor mei e atît de mare, cît de acela că, totuşi, îmi mai rămîn încă atîţia prieteni şi aderenţi. Tot leatul meu nu ştia cum să se îndepărteze mai degrabă de mine, avînd tendinţe cu totul subiective, pe cînd eu, cu străduinţele mele obiective, mă aflam singur de tot şi în inferioritate. (…) Mi-am văzut liniştit de drum, fără să-mi pese cîtuşi de puţin de succes, şi nu i-am luat cît de cît în seamă pe potrivnicii mei de tot soiul.”

Ture-n jurul cozii (5)

Etichete

analiza, Eugenia Enache, publicare, Queneau, traducere, Zazie in metrou

Duplicitatea străbate, ca firul roşu, întreaga ispravă a exegetei. Ea remarcă faptul că unul şi-acelaşi termen, “con”, l-am adaptat în text la diversele situaţii unde apare şi l-am redat fie prin “bou”, fie prin “tîmpit”. Că injuria “merde” am nuanţat-o, după împrejurări, fie prin “Paştele mă-tii”, fie prin “la naiba” – drept care mă ceartă că “dans les deux derniers exemples la traduction littérale est remplacée par des équivalents qui sont de termes injurieux ou de paroles insolentes d’une familiarité excessive”. (Dacă “la naiba” e mai injurios şi mai insolent decît “merde”, înseamnă că avem păreri foarte diferite despre limba română, în relaţiile ei cu franceza.)

Asta n-o împiedică însă pe specialista de dată recentă să mă condamne pentru excesul de… fidelitate în traducere şi să predice, în teorie, invers decît ceea ce-a rejectat în practică: “La fidélité lexicale est une illusion qui s’oppose à la traduction de l’esprit d’un texte au lieu d’offrir la garantie de l’exactitude. Le mot juste serait celui qui adaptant la lettre de l’original devient à son tour une expression originale traduisant l’esprit”.

Nu ştiu dacă ipocrizia se punctează suplimentar în publicaţiile ISI de care au nevoie universitarii tomnatici pentru a propăşi în carieră. Pot doar să-i compătimesc pe tinerii care se formează în umbra unor asemenea modele.