Autorul și opera. “Contaminarea” biografică

Etichete

biografie, comunism, Dante, literatura, opera, Proust, rezistența prin cultură, Satu Mare, simpozion, Soljenitin

Vă mulțumesc pentru invitația de-a participa la Salonul revistelor de cultură nord-transilvane și la zilele revistei Cronograf, în dezbaterile de la Carei și Satu Mare. M-am simțit foarte bine și sper că și dumneavoastră, toată lumea. A fost o zi frumoasă, și meteorologic vorbind, și cultural, și omenește, pentru toți cei prezenți. Domnul Felician Pop tocmai ne-a spus că tematica acestui simpozion a fost inspirată de unele ipoteze exprimate în scrierile mele. Am fost luat prin suprindere să aud că mi se “fură” ideile pe-aici, dar a fost o surpriză plăcută. De unde au pornit acele gînduri ale mele? Una dintre specializările pe care le am este în literatura română contemporană, domeniu în care odinioară mi-am susținut doctoratul. Și m-am mirat să văd atunci că e foarte vehiculată la noi teza rupturii dintre biografie și literatură; dintre realitatea social-politică și realitatea estetică. Știu că a fost foarte la modă – în anumite cercuri respectabile mai este și acum, cu îndreptățirile de rigoare – ideea autonomiei esteticului, o doctrină cu o ascendență prestigioasă. E o discuție de cînd lumea: are sau nu literatura o legătură cu realitatea? Are sau nu scriitorul o responsabilitate față de societatea spre care se întoarce, pînă la urmă, cu scrierile sale și în mijlocul căreia trăiește? Eu am încercat să arăt, uneori mai fățiș, alteori mai nuanțat, că era o mică lașitate în această fugă de răspundere, care se practica dezinvolt pe vremea ceaușismului. Știm că existau unii scriitori rău famați, care erau complici ai comunismului și prestau pe altarul politic totalitar. Bun, aceia erau oricum compromiși, nu intrau în discuție. Alternativa, însă, vezi Doamne, ar fi trebuit s-o constituie dezangajarea, refugiul în turnul de fildeș. Să ne facem că trăim într-o realitate nobilă. Pe noi nu ne interesează mizeriile mărunte. Noi… rezistăm prin cultură. Asta a constituit rețeta de normalitate, modelul de comportament. S-o spun limpede că a fost, totuși, o ipocrizie. Au fost și cîțiva scriitori care și-au asumat, cu bărbăție, riscul de-a vorbi pe față despre abuzurile care se comiteau – de n-ar fi să-l amintesc decît pe Paul Goma, cu un lung șir de suferințe, de la pușcărie pînă la expulzarea din țară, sau pe Dorin Tudoran, cu greva foamei și plecarea în exil, pe lîngă alți cîțiva -, dar ei au fost drastic penalizați. Iar ceilalți, complicii comunismului, alde Barbu și Vadim, au fost moral discreditați. Așadar iată calea de mijloc, soluția sănătoasă: să ne prefacem că n-avem nici o legătură cu nenorocirile din jur și să ne aplecăm peste literatură.

Însă această observație a fost făcută și de alți comentatori, pe un ton polemic: comunismul s-a prăbușit ultimul la noi, în decembrie 1989. Scriitorii din Cehia, care și-au asumat realitatea, în 1968, scriitorii din Polonia, care s-au implicat în anii ’80, alături de muncitori, în construirea sindicatului Solidaritatea, scriitorii din Ungaria, care s-au expus în 1956 și au ieșit pe străzi, cu pericolul de-a fi uciși, sau cu riscul de-a fi interziși, de-a fi obligați să părăsească definitiv țara, însă au stat vertical – au provocat o evoluție mentală, a conștiințelor, la nivelul întregii societăți. În primul rînd, la ei comunismul a picat mai repede. În al doilea rînd, comunismul a picat la ei cu mai puțină violență decît la noi. Nu doar eu am remarcat faptul că, în România comunistă, a fost o ruptură între conștiințele artistice și ceilalți, oamenii de rînd, care ar fi avut nevoie de un sprijin, pentru a pricepe ce se întîmplă. Sînt convins – și asta am spus-o apăsat – că scriitorii nu răsar din nimic, așa, ca floarea de colț pe o stîncă. Ci ei vin și reflectă o realitate, în mijlocul căreia se nasc, pe care o cunosc cu mai multă limpezime și implicare, cu o gîndire mai intensă, cu o simțire estetică mai profundă. Ei sînt datori față de realitățile care i-au propulsat ca, la rîndul lor, să reflecte contextul în care se afirmă, pentru a-l ameliora. Dacă nu, riscul este să apară diverse insulițe autiste, grupuri unde se proclamă genii locale – dar ele, în absența publicului care să le recunoască, sînt doar genii pustii.

N-aș vrea să mă limitez la un discurs înțepenit în realitățile noastre recente. Aș face o panoramare mai largă. Vă fac o confidență publică: am trei mari scriitori, care îmi stau foarte aproape de suflet. Nu e vorba de o propagandă interesată, fiindcă toți trei au murit deja, așa că nu le fac reclamă operei. Vă dați seama că, în primul rînd, mă gîndesc la Dante Alighieri, pe care-l studiez de cîteva decenii cu pasiune. Cel de-al doilea – paradoxal și venit mult mai tîrziu, parcă nici nu seamănă deloc cu precedentul – este Marcel Proust. Al treilea mare scriitor preferat al meu este Alexandr Soljenițîn. Și astfel am acoperit tot continentul, de la Vest la Est, dacă ultimul mai poate fi încă văzut în Europa, pe lîngă faptul că este o personalitate a literaturii mondiale, fără îndoială. Mai ales primii doi, Dante și Proust, ar putea fi considerați în mod antagonic. Autorul italian a construit o lume de apoi, cu fantezia lui fermecătoare. Ne-a purtat prin Infern, Purgatoriu și Paradis, dar aceste spații nu cuprindeau lumi rupte de realitate, plutind într-o ceață nedefinită. Dimpotrivă, fiecare pas pe care îl făcea acolo protagonistul, în cele trei împărății, era numărat, socotit, calculat. Timpul în care se desfășura expediția și duhurile cu care se întîlnea erau indicate scrupulos. Și ghici cu cine se întîlnește? Cu toate personalitățile din lumea asta, care i-au intersectat pașii și care se regăsesc dincolo, în situații de ocară, de pedeapsă, sau, dimpotrivă, în împrejurări de slavă. Descrierile și caracterizările sale biciuiesc adesea năravuri strîmbe, diverse figuri contemporane, dintre care unele erau în viață la data difuzării poemului. Însă Dante, prin intermediul personajului Cacciaguida (un strămoș al său), subliniază ferm că datoria artistului este de-a se implica în vremurile pe care le trăiește, de-a condamna cu vorba sinceră nelegiuirile și nemerniciile pe care le constată. Poetul a și plătit apoi, în biografia sa, cu osînda exilului, pentru faptul că a ales să-și ducă existența în mod exigent și responsabil.

Ajung la al doilea mare exemplu, pe care vreau să-l evoc aici, Marcel Proust. El are un eseu, Contre Sainte-Beuve, în care este absolut furios și dezlănțuit împotriva criticilor care au neobrăzarea să lege biografia unui scriitor de opera sa. Așa ceva este o impietate și o grosolănie, toată arta este doar rezultatul fanteziei. Să se termine odată cu această conexiune forțată dintre viață și operă! Dar, dacă ne uităm cu seninătate la capodopera lui, romancierul nu face decît să caute timpul pierdut al propriei sale biografii, pe care fără îndoială că o metamorfozează și o sublimează artistic. Fragmentele extinse de satiră acidă la adresa saloanelor aristocrate n-ar fi existat fără experiențele din tinerețe ale mondenului Marcel. În artă, el face exact invers decît ce proclamă în eseistică. Așadar îmi permit să-i dau dreptate artistului Proust și să-l contrazic pe eseistul Proust. Pot să-l văd, din acest punct de vedere, al ideii despre care dezbatem în seara aceasta, în prelungirea primului meu scriitor preferat, pe linia artistului care își transfigurează biografia în artă și își plasează experiența biografică la temelia esteticului. (Și încă n-am zis nimic de implicarea lui Marcel Proust în cazul Dreyfus și în scandalul J’accuse!)

Cu aceasta vin la a treia situație. Nu întîmplător Soljenițîn și-a declarat admirația și afiliația față de ideile estetice ale lui Dante. A scris chiar un roman, Primul cerc, în care se revendică explicit de la concepția Limbului dantesc, unde sînt oarecum protejate de suferințele fizice marile personalități culturale din Antichitate. Și ce face Soljenițîn altceva decît să-și ia mărturia ca pe o datorie, în capodopera sa, Arhipelagul Gulag? Iar datoria scriitorului din ziua de azi este să nu lase să fie uitată grozăvia milioanelor de morți inocenți. Barbaria (o spune el foarte apăsat) din Gulag, barbaria (îl completez eu) din Holocaust. Cu cît un scriitor ilustrează o mai mare conștiință, cu atît datoria lui de-a mărturisi și de-a trezi responsabilitatea publică, de-a semnala pericolele din societate, este mai apăsată.

Eu i-am pomenit doar pe acești trei autori, care îmi stau mai aproape de suflet. Sînt sigur că dumneavoastră puteți veni cu alte exemple, sau cu contraexemple: oameni care au contestat legătura dintre viață și literatură. Discuția este lungă și nu cred că se va putea tranșa unilateral. Ambele tabere vor avea în continuare numeroase argumente. Ca să devină totul și mai limpede, e bine să ne uităm la momentul în care ne aflăm. Venim după o perioadă totalitară, a comunismului, care a căzut de aproape trei decenii și totuși încă nu sînt limpezi orizonturile, inclusiv din cauza acestei prelungiri a ambiguităților, a neasumării unor realități delicate din trecut. De ce? Cred că nu sînt complicate răspunsurile. O bună parte dintre cei care au fost actori în regimul trecut au continuat să performeze, chiar în poziții de forță. Ei puteau să influențeze, sau să blocheze, sau să nuanțeze dezbaterile. Și sînt discuții care deranjează. Așa cum incomodează dezbaterile despre foștii colaboratori ai serviciilor secrete. A vorbi despre complicitățile evidente cu comunismul, ale lui Vadim Tudor sau Eugen Barbu, reprezintă un subiect ușor și plăcut, fiindcă, prin contrast, ceilalți dau bine. Observațiile mai enervante sînt cele despre rolul nociv, de încurajare a lașității, pe care l-a avut așa-zisa “rezistență prin cultură” a majorității scriitorilor, din tabăra “de mijloc”. De altfel termenul ca atare, “rezistența prin cultură”, nu-l veți găsi tipărit niciodată în cărțile și revistele din anii ’70-’80, ca dovadă că avem de-a face cu o jucărie inventată a posteriori, un concept care slujește la imacularea tardivă a unor conștiințe.

Vreau să vă reamintesc că Dante, dacă e să mă întorc la primul meu exemplu, îi plasează la periferia Infernului pe unii păcătoși, numiți de el gli ignavi, lașii, cei care n-au avut curajul de-a lua o hotărîre. În opinia poetului medieval, neimplicarea nu este o virtute, din punct de vedere etic, ci se pedepsește cu damnarea. În lumea morală, în care performează marile spirite, neutralitatea este o greșeală, nu o calitate. Realizam un dialog, la un moment dat, cu doi colegi scriitori pe tema rezistenței prin cultură și prima situație care mi-a venit în gînd a fost aceasta. Dacă merg pe o stradă și văd niște derbedei, care bat o bătrînică și-i smulg poșeta, ce fac? Eu nu-i ajut, ca să-i mai dau babei vreo două: nu sînt un ticălos! Dar nici nu-i împiedic! Mă uit în altă parte, mă fac că nu văd, rămîn neutru, nu mă amestec. Am făcut bine? Există situații în viață, din punct de vedere etic, în care neutralitatea nu reprezintă o recompensă și nicidecum un confort. Evoluția în zona estetică, pentru a fi într-adevăr cu bătaie lungă, trebuie să-și asume aerul rarefiat al înălțimilor, unde neimplicarea nu este o calitate, ea nu poate fi acceptată ca o virtute. Cu siguranță sînt mulți scriitori, mulți artiști, care își fac din neutralitate un stindard. Este dreptul fiecăruia să-și trăiască viața, vai de mine, după ideile, gîndurile, conceptele și valorile în care crede și pentru care militează. Departe de mine dorința de a-i impune cuiva gîndurile mele, valorile mele. Acestea sînt doar cîteva simple reflecții. Dacă vrem într-adevăr să practicăm – fiindcă sîntem scriitori aici de față, sîntem artiști – dacă vrem într-adevăr să practicăm o artă la cote înalte, trebuie să ne asumăm riscurile înălțimii. Nu putem performa într-o neutralitate indistinctă.

Cam acestea erau pe scurt lucrurile teoretice, pe care apoi am încercat să le dezvolt, să le exemplific, să le precizez, în diverse studii de caz, de-a lungul cărților pe care le-am scris, în polemicile mult prea multe pe care am avut răbdarea să le duc de-a lungul anilor (și nu le regret, dar cînd mă uit înapoi mă îngrozesc). Vă repet, sînt niște meditații ale mele, nu vreau să constrîng pe nimeni să le accepte. Cred că fiecare trăiește în fața unei oglinzi și își este dator propriei sale conștiințe. Pot să fac sărituri la înălțime, la zece centimetri, să depășesc zîmbind ștacheta și să fiu încîntat. Sau pot să încerc la doi metri și jumătate, să dobor de nouă ori ștacheta, dar odată dacă am trecut-o, să fiu mîndru. Noi, fiecare, sîntem datori față de noi înșine, să ne stabilim corect înălțimea ștachetei. Iar pentru asta fiecare își face, pe cont propriu, opțiunile pe care le consideră potrivite. Vă mulțumesc că m-ați ascultat cu atîta atenție.

(Satu Mare, 12 octombrie 2018)

Să spionăm cu Katherine Verdery (4)

Etichete

cercetare, comunism, dosare, informatori, intelectuali, istorie, Katherine Verdery, Securitate

Cercetătoarea este conștientă de ciudățenia abordării sale și de antipatia pe care o poate stîrni printre cititori: “nu ar trebui să-i condamn pe informatori, pe ofițeri, instituția? Asta ar dori mulți dintre românii pe care îi cunosc. / Aici, după părerea mea, ne aflăm față în față cu limitările unui antropolog în comparație cu locuitorii țărilor pe care le studiază. Ei pot fi extrem de indignați de anumite aspecte ale societății lor, într-un fel în care eu simt că nu pot fi. Nu că aș mai crede că antropologia e o știință «obiectivă» – e clar că nu este. Dar sunt hotărîtă să mă împotrivesc unei condamnări care mi-ar bloca posibilitățile de înțelegere” (p. 260). Impresia că judecarea aspectului etic al unei situații reprezintă un impediment în calea cunoașterii fenomenului e desigur un sofism grosolan. Calea investigării activităților de poliție politică ale Securității ceaușiste nu trece prin descrierea empatică, admirativă, a instrumentelor sale, în numele “obiectivității antropologice”, tot așa cum un dentist nu le va oferi consultații dentare gratuite foștilor săi turnători, iar un cofetar nu le va dărui savarine cu frișcă.

În consecvență cu strategia sa dubioasă, Katherine Verdery pornește să-i întîlnească pe unii ofițeri de Securitate, între timp pensionați, care au coordonat dispozitivele de informatori din jurul ei. Le dă telefon, le sună emoționată la ușă sau îi întîlnește prin cafenele, fiindcă vrea să le vadă chipul, le cumpără flori, li se vîră pe sub piele, schimbă confidențe despre familie, ocupația părinților și a fraților, flecărește cu nevasta unuia (p. 337 sqq.). “Într-un fel, simt că mi-am făcut un nou prieten. Dar este o nebunie! Cum pot să gîndesc așa? Oamenii aceștia au fost învățați ca să fie psihologi și manipulatori buni, dar duplicitari în relațiile cu alții. Cum îmi pot oare imagina că a fost o întîlnire «cinstită», că fusese sincer cu mine? E clar, asta doresc să cred. Uluitor!” (p. 351). Continuă jocul searbăd de conspirare a identităților reale, cînd autoarea pălăvrăgește cu ofițerul “Grigorescu”, cu maiorul “Dragomir”, cu ofițerul “Blidaru”. “Ceea ce mă impresionează pe mine este reacția mea emoțională excesivă. La fel ca și mai înainte, cînd făceam cercetare pe teren, parcă mă îndrăgostisem de oamenii aceștia. Ridicol!” (p. 361). “Sindromul Stockholm?” – notează nedumerită Verdery, acolo unde semnul de întrebare ar trebui înlocuit cu cel de exclamare.

După ce ne mărturisește fascinația pe care i-o provoacă securiștii și turnătorii ei de odinioară, K. Verdery mai bifează un punct pe agendă: relativizarea activităților de terorism social ale Securității comuniste. Dacă privim lucrurile prin extrapolare, ea n-a făcut altceva decît suratele sale: “Toate țările au servicii de informații; nici un om care cunoaște acțiunile FBI sau J. Edgar Hoover nu poate avea curajul să arate cu degetul fără ca degetul să-i tremure un pic” (p. 376). Timpul care a trecut e oricum în măsură să șteargă păcatele: “După 1989, condamnarea întregului sistem și mai ales a detestatei sale Securități era o cerință virtuală: a devenit principala ideologie publică. Dar aproape trei decenii mai tîrziu există mai multe opțiuni. Mulți români au uitat că Securitatea era așa de atroce, iar pe copiii lor această chestiune nu-i interesează” (p. 376). Securitatea a avut diverse etape de activitate și este o greșeală să extinzi brutalitățile din anii ’50 peste întreaga perioadă comunistă (p. 390). După ce-au fost dați afară securiștii unguri, evrei și ruși, “răi”, au rămas doar românii buni și patrioți (p. 391-392). Pe măsură ce întoarcem paginile, constatăm cu uimire crescîndă că investigația antropologică a unui caz de urmărire securistă din ultimele decenii ceaușiste se transformă într-o litanie emoționată, prin care victima sărută mîna călăilor. Demersul științific alunecă în exhibiționism masochist. “Mă gîndeam că o să dau de urma lor, poate o să-i înfrunt (deși nu într-un mod ostil) – dar, în schimb [sic, L.A.], ei m-au recrutat pe mine! – nu ca să le dau informații, ci ca să-i văd pe ei într-o lumină pozitivă. Cînd mă gîndesc la asta, sunt de-a dreptul uluită” (p. 385).

Cartea se încheie cu o magnifică pupare în Piața Endepedenți: specialista americană își cheamă prietenii, cunoscuții, turnătorii și securiștii la restaurant, într-o serbare finală. Stau acolo, cu toții, claie peste grămadă: mîncare-beutură-efuziuni-lacrimi și recunoștință (p. 414). Caragiale ar zice: uite-i ce drăguți sînt!

Într-o sublimare a sindromului Stockholm, Constantin Noica și-a compătimit torționarii și ne-a îndemnat să ne rugăm pentru fratele Alexandru. Katherine Verdery, mai pedestră, ne îmbie să ne pupăm cu ei.

Să spionăm cu Katherine Verdery (3)

Etichete

cercetare, comunism, dosare, informatori, intelectuali, istorie, Katherine Verdery, Securitate

Autoarea nu-i o conțopistă rigidă, care să însăileze documente ca mărgelele pe salbă. Implicarea ei afectivă se vădește în paginile cărții și, de fapt, a stat la rădăcina întregii sale prezențe în România, de-a lungul deceniilor. Anchetele etnografice i-au impus o identificare emotivă: “M-am aruncat în aceste relații, am depășit chiar măsura. Aici este tînăra îndrăzneață, care se afirmă, dar este și cineva care nu se prea apără. Etnografa este propriul ei instrument de lucru: dacă te controlezi, dacă te aperi, nu vei reuși. Dar aceasta înseamnă că posibilitatea de trădare în lumea umbrelor informatorilor Securității dobîndește o ipostază și mai imorală: profită de practicile de lucru ale etnografei pentru a o întoarce împotriva ei înseși, punînd-o în slujba lor” (p. 257). Katherine Verdery are acum revelația că, de fapt, cele două tipuri de activități – etnografia și filajul securist – prezintă numeroase asemănări, prin fixarea obiectivelor, studierea elementului uman, dialogul cu informatorii, redactarea observațiilor, formularea concluziilor, arhivarea materialului. Astfel încît o strînsă colegialitate se stabilește, peste arcul vremii, între spioni și spionată, cu răsturnarea perspectivelor și bălăcirea în același sos. “Folclorista”, “Vera”, “Viky”, “Valy”, “Kora”, “Kitty”, “Vanessa”, “Vadu” și “Verona” va izbuti să-și îndrăgească turnătorii și să-și admire securiștii.

Odată depășită bariera etică, rațională, care – nu-i așa – constituie o piedică în calea cunoașterii profunde, universitara americană trece să edifice o amplă cazuistică, despre diversele tipuri de informatori. Unii toarnă din obligație profesională, alții din teamă, alții din entuziasm, sînt unii care scriu banalități pentru a proteja persoana urmărită, sînt și cei ce nu acceptă să semneze un angajament oficial, însă dau totuși note informative etc. “Anton” refuză să admită, în ciuda evidențelor, că a scris delațiuni despre autoare. “Silviu” este un amic tandru, cu vorbă blîndă, “îmi plăcea sentimentul de calm echilibrat pe care îl degaja”, “cînd apăream pe neanunțate spunea că avusese o premoniție că voi veni, sau că îi aminteam de un membru al familiei la care ținea mult” (p. 304). Probabil că “a făcut-o din slăbiciune, nu din răutate. Aș adăuga că este foarte posibil ca ofițerul să-i fi dictat unele din rapoarte, sau chiar pe toate, iar el să le fi semnat” (p. 309). Rudele lui “Iacob”, mort de-atunci, se străduiesc să-i găsească circumstanțe atenuante: poate că avea lipsuri în gestiune la serviciu și era vulnerabil, poate că a fost prins furînd porumb de la CAP, oricum era fricos și laș. “Astfel începe nuanțarea atitudinii față de informator: putem găsi scuze pentru unii; unii nu sînt așa de răi ca alții, pentru că nu au scris lucruri urîte despre obiectivele lor; chiar dacă au făcut aceasta, probabil au suferit pentru că o făceau; și așa mai departe” (p. 134-135). Și, în orice caz, turnătoriile au avut gravități diferite: “Rapoartele lui «Silviu» au fost extrem de dureroase: au oferit exact informațiile cele mai incriminatorii la adresa mea, din punctul de vedere al Securității, și care ar fi putut duce la o punere sub acuzare. Cele ale lui «Groza» și «Anton» au insistat pe partea negativă a activităților mele și i-au implicat pe prietenii mei, în timp ce alte rapoarte, ca acelea ale lui «Iacob», au fost destul de benigne, oferind foarte puține informații, dar lăsînd impresia de cooperare” (p. 314).

De la diluarea realităților factuale, K. Verdery urcă spre diluarea evaluărilor teoretice. Conceptul de trădare este mai curînd relativ într-o societate tradițională, unde oamenii trăiesc într-o strînsă interdependență: așadar turnătorii s-au văzut obligați să fie fideli față de legăturile lor sociale și familiale stabile, în loc să-i fie fideli unei persoane străine, pe care abia o cunoșteau. Ei au turnat-o, dar e foarte explicabil că au făcut asta (p. 311). Este relativizat însuși conceptul de prietenie: la americani este o chestiune mai superficială și trecătoare, marcată de frecventele schimbări ale locului de muncă și ale localității de reședință; la români, prietenia dobîndește valențe profunde și de lungă durată; constrînsă la sejururi de cîteva luni, ea nu le-a fost de fapt prietenă sătenilor din Hunedoara, universitarilor din Cluj, așadar e normal că aceștia au turnat-o (p. 311).

Cu o bună deprindere a specificului cercetării academice, autoarea pune în pagină, cu titlu informativ, și ipoteza contrară. De pildă scriitoarea Herta Müller, confruntată cu încercarea de-a fi recrutată ca informatoare, s-a ridicat demn în picioare și l-a anunțat pe securist: “N-am caracterul să fac asta” (p. 318). Situația e consemnată succint, o asemenea posibilitate este semnalată tipologic. Dar Katherine Verdery își interzice inflexiunile de judecată etică și își împinge cercetarea “antropologică” în zona amoralității. Conceptul de obiectivitate științifică e fluturat pentru a ascunde cinismul.

Să spionăm cu Katherine Verdery (2)

Etichete

cercetare, comunism, dosare, etnologie, informatori, intelectuali, istorie, Katherine Verdery, Securitate

Cartea este rezultatul unei prelucrări prin straturi suprapuse de falsificare. Dosarul ca atare, așa cum a fost întocmit de diverși ofițeri de Securitate, în locuri și momente succesive, reflectă o ficțiune, fiindcă prezintă o realitate dorită de “inteligenții” care pîndesc, iar victima se recunoaște cu greu pe sine însăși. Unii informatori sau ofițeri, care au contribuit la redactarea materialelor secrete, sînt căutați și descusuți de cercetătoare, peste decenii; dar sîntem avertizați că folosirea ghilimelelor, pentru replicile lor, poate oferi imagini imprecise, rezumative, fiindcă vorbele nu le-au fost înregistrate ca atare, ci recompuse la sfîrșitul interviurilor. Identitățile celor mai multe persoane chestionate de autoare rămîn ascunse, pentru a se evita punerea lor în situații inconfortabile: unele sînt desemnate prin nume conspirative, ce le-au fost stabilite odinioară de Securitate; pentru altele, autoarea inventează alt rînd de pseudonime, pentru a le proteja suplimentar; în anumite situații se dau nume reale; “în cîteva cazuri, născocirile mele se extind și asupra unor fapte din viața oamenilor, făcîndu-mă un pic demiurg, la fel ca securiștii mei. Consider supărător acest lucru, dar a fost necesar” (p. 50). Autoarea nu detaliază de ce i-a fost necesar acest obositor joc de măști, prin care Securitatea comunistă e deconspirată pentru a fi reconspirată, iar o metodă ocultă de investigații, din perioada totalitară, e cercetată cu propriile ei instrumente mistificante, azi, în vremurile democratice. Rezultatul se plasează pe un no man’s land între realitatea clandestină (documentată prin fotografii de oameni, străzi, case, documente secrete) și jocul de măști al ficțiunii polițiste (aici: milițiste), încît cititorul rămîne cu impresia că totul poate fi adevărat sau dimpotrivă. Trecutul, în loc să fie adus la lumina zilei, este împachetat în noi straturi de complicitate.

(Ilustrație din volum)

Conglomeratul ce rezultă este obositor de eteroclit, pus în pagină cu trei tipuri diferite de litere, pentru a se sublinia proveniența variată a textelor. Se întrețes diverse momente ale narațiunii, din anii 1970, din anii ’80, de la începutul anilor ’90, după 2000 sau din prezentul redactării volumului. Sînt incluse niveluri alternate ale narațiunii: pasaje din notele secrete ale informatorilor; aprecieri ale ofițerilor, care prelucrează datele obținute; comentarii ale autoarei pe marginea acestor aspecte; note de teren din cadrul cercetărilor etnografice de odinioară etc. Proiecția fragmentată asupra realității este însoțită de niveluri diferite de avizare asupra situațiilor, date de vîrsta, experiența de viață, bagajul de informații și dotarea intelectuală eteroclită a purtătorilor de opinie. Ei provin din medii sociale diferite: sătenii din județul Hunedoara (cel mai frecvent), universitarii din Cluj, scriitorii din țară (invocați episodic prin citarea opiniilor despre deconspirarea Securității) etc. Țiganiada a alunecat din literatură în viața cotidiană.

Să spionăm cu Katherine Verdery (1)

Etichete

antropologie, cercetare, comunism, dosare, etnologie, informatori, intelectuali, istorie, Katherine Verdery, Securitate, sociologie

Cea mai importantă calitate demonstrată de cercetătoarea Katherine Verdery, în cărțile sale dedicate lumii românești, este empatia. Aterizată în anii 70 ai secolului trecut, într-o țară comunistă mică și îndepărtată, dincolo de cortina de fier, pentru a cunoaște o realitate umană foarte diferită de ceea ce lăsase în urma ei, tînăra își propunea să urmeze cercetări de teren, în domeniul etnografic și antropologic. Era înzestrată cu inteligență, hărnicie, entuziasm, curiozitate, dorință de integrare și o diplomă universitară, care a deprins-o cu un stil de muncă meticulos. Venită ca bursieră prin intermediul ambasadei americane, oficialitățile române au repartizat-o în satul Aurel Vlaicu din județul Hunedoara. Securiștii o iau imediat în primire, sub numele de cod “Folclorista”, și-i pîndesc toate gîndurile și gesturile. Un an de ședere în mediul rural din perioada comunistă, iar apoi numeroasele reveniri în țară, lunile de frecventare continuă a mediului universitar cu profil istoric din Cluj (David Prodan etc.), cunoașterea personală a cîtorva intelectuali de prestigiu la nivel național (Al. Paleologu, Al. Zub, N. Steinhardt etc.) marchează un traseu de explorare perseverentă și temeinică, prin cercuri extinse progresiv, în toate zonele geografice și la toate nivelurile sociale. Firea ei activă (își cumpără o motoretă Mobra, cu care cutreieră zonele rurale), tinerețea impetuoasă, dorința de-a descoperi lucruri noi și de-a comunica mereu cu lumea înconjurătoare, talentul de relaționare cu cele mai diferite persoane, însușirea nuanțată a limbii române, calitatea ei de cetățean american (o raritate pentru acele vremuri de dictatură autarhică) sînt atuuri puternice, care o propulsează hotărîtor.

După 40 de ani de prezență susținută în mijlocul realităților românești – intersectată de construirea unei consistente cariere academice americane -, Katherine Verdery a ajuns acum în situația de a-și descoperi și cerceta propriul dosar de supraveghere, care i-a fost întocmit de Securitatea ceaușistă. Uimirea ei n-a fost mică. “Din 1973 pînă în 1988, cel puțin 70 de persoane din Deva, Vlaicu, Cluj, Iași și București (numai 12 dintre ele fiind femei) au dat informații despre mine Securității. Mulți erau cunoștințe întîmplătoare care au scris un număr mic de note informative, alții au fost oameni pe care i-am întîlnit numai în treacăt (așa cum au fost recepționerii din hoteluri) și unii erau colegi și prieteni, chiar intimi. (…) Dintre toți acești oameni, numai doi mi-au spus înainte de 1989 că li s-a cerut să facă rapoarte despre mine” (p. 123-124). Descoperirile din dosare îi produc un șoc și o îndeamnă să mai scrie o carte, a cărei protagonistă, de data asta, este ea însăși. “Cînd am citit aceste note, m-au doborît. (…) Poate să dureze ceva timp pînă să privești cu detașare faptul că un prieten a informat despre tine – în acest caz, cinci ani. Mi-am amintit treptat că, la urma urmelor, ținusem la acești oameni și voiam să continui să țin și acum. Această perspectivă este mai ușor de atins dacă informatorul este încă în viață și dispus să vorbească” (p. 133). Rezultatele unei asemenea ciudate autoscopii, de factură sociologic-antropologică, se materializează în volumul Viața mea ca spioană (trad. Anca Irina Ionescu, Ed. Vremea, Buc., 2018).

Firul de păianjen al memoriei

Etichete

comunism, evrei, fascism, Israel, memorie, Riri Sylvia Manor

Povestea vieții unei femei ambițioase, cu o dublă aplecare spre activitatea științifică (și-a construit, de-a lungul anilor, o carieră internațională de medic oftalmolog) și spre beletristică (a publicat volume de proză și poezie, este membră a uniunilor de scriitori din două țări, a primit numeroase premii literare). Traseul existențial – marcat de crimele din perioada fascistă și umilințele din cea comunistă – o poartă din centrul Bucureștiului în clinicile din Tel Aviv, cu escapade la Londra sau Paris. Totul este recompus într-o ordine oarecum cronologică, dar sînt la mare cinste salturile temporale înainte, pentru a se duce la capăt profilul surprinzător al vreunui personaj abia intrat în scenă, sau în urmă, pentru a se explicita dedesubturile vreunei situații încurcate. Contează, pînă la urmă, firul epic ce se înoadă pe marginea vieții noastre, meditațiile despre condiția umană, pe care ni le prilejuiește experiența, și nu scurgerea disciplinată, de zi cu zi, a biografiei.

Ca într-o panoramă în oglindă a propriei deveniri, Riri Sylvia Manor descrie cu mult freamăt sufletesc personajele cele mai apropiate din familia sa (Pică – bunicul mereu tandru și complice, Tuțu – tatăl elegant și obedient în casă, Muța – mama bornată și autoritară, cu care dezvoltă o complexă relație de atragere-respingere, în vreo șapte decenii de conviețuire mai apropiată sau mai depărtată în spațiu, “rezolvată” după dispariția acesteia printr-un neașteptat schimb de roluri). Autoarea este o artistă, care stăpînește foarte nuanțat meșteșugul portretizărilor, folosește cuvîntul potrivit pentru calmarea sau potențarea emoțiilor cititorului, în descrierea cît mai exactă a vreunei situații echivoce. “De două ori pe săptămînă aveam oră de religie. Profesorul este un preot bătrîn, foarte frumos la chip, cu o barbă albă ca zăpada și cu niște sprîncene stufoase. La prima lecție ne-a povestit despre Adam și Eva, cum pînă la urmă l-au supărat pe Dumnezeu și au fost azvîrliți din rai pe Pămînt. (…) Nu am ce să fac și – în loc să torc ca o pisică de fericire că, iată, stau într-o bancă normală, într-o clasă normală, într-o școală normală – ridic mîna.

– Părinte, ieri am citit că pînă să ajungi pe Pămînt trebuie să treci prin stratosferă, care are o înălțime de 50 de kilometri. Oare Adam și Eva nu s-au rănit cînd au căzut de sus și au trecut prin stratosferă?! (…)

Preotul s-a tot gîndit și pînă la urmă a răspuns:

– Păi, dacă Dumnezeu i-a azvîrlit, tot El a avut grijă, în marea Sa bunătate, ca Adam și Eva să nu se rănească în drumul lor spre Pămînt.

La sfîrșitul orei copiii trebuiau să treacă prin fața sfinției sale și să-i sărute mîna. Dar pe mine părintele cel frumos nu m-a lăsat să-i sărut mîna. Tot anul nu am mai pus niciodată întrebări și am învățat cu sîrg Biblia și Noul Testament. Părintele cel frumos mi-a dat tot timpul cele mai mari note și mă lăuda în fața clasei: «Vedeți, ea nu e creștină, dar știe lecțiile despre Iisus Hristos mai bine ca voi!». Totuși nu m-a lăsat niciodată să-i sărut mîna.”

Ironia catifelată și tandrețea memoriei reconstruiesc, sub un abajur delicat, o viață lungă și plină cu de toate, a unei femei care se mărturisește neconformistă și volitivă. Lectura cărții avansează mai mereu cu un zîmbet emoționat.

În contra tiraniei

Etichete

comunism, democratie, demonstratii, fascism, politologie, rationalism, Timothy Snyder, tiranie

Cărțulia lui Timothy Snyder se construiește pe premisa (exprimată doar spre final) că istoria nu e teleologică, așa cum ne era prezentată înainte de 1989. Eram convinși atunci că drumul e unul singur și evoluăm, fără scăpare, spre comunismul multilateral dezvoltat. Din fericire, odată cu răsturnările anticomuniste, întregul eșafodaj ideologic s-a spulberat ca o adiere de fum. În aceeași măsură avem azi tentația de-a crede că, după prăbușirea totalitarismelor secolului XX, înaintăm neabătut spre o lume mai bună, mai blîndă în meandrele ei democratice.

Însă autorul, analizînd cîteva simptome frapante, prin intermediul cărora democrația a fost abolită în secolul trecut, ne avertizează că drumul nostru de-acum nu este predestinat, la fel cum n-a fost nici precedentul. De fapt societatea există și evoluează sau reculează, în măsura în care fiecare cetățean se implică în acest proces delicat și aparent inefabil, dar pe care Snyder ni-l pune concret sub ochi.

Mai puțin convingător e analistul atunci cînd trece de la teorie la practică și, din subminarea democrației de odinioară, încearcă să deducă alienarea SUA de azi, sub conducerea lui Donald Trump. Detaliile sînt corect înșirate și consemnate, dar concluzia, tendențios edificată, refuză să se lipească. De asemeni lipsesc din dezbatere marile organisme internaționale implicate în lupta democratică (UE, NATO etc.). Se insistă exclusiv pe rolul conștiinței individuale în salvgardarea democrației.

Marile calități ale acestui încîntător breviar de luptă politologică sînt concizia ideatică și stilistică, informația istorică și politică detaliată, limpezimea demonstrației, logica admirabilă, pe alocuri ironia subtilă, persuasiunea argumentativă. Prin minunatul său timbru raționalist, mi-a amintit de cele mai bune cărți ale lui Jean-François Revel.

Singurătatea Doinei Cornea

Etichete

comunism, disident, Doina Cornea, remember

Vorbind despre “puterea celor fără de putere”, Václav Havel remarca paradoxul cotidian, care ar putea să corodeze și să conducă la prăbușire un regim totalitar. Ar fi de ajuns ca fiecare cetățean de rînd să-și asume “viața în adevăr”, să își găsească puterea de-a denunța realitatea oprimantă. Meșterul berar se poate încăpățîna să producă o bere de calitate, în ciuda sistemului mediocru, care îi îndeamnă pe toți la neglijență, indiferență și șablon. El constată că munca depusă de ceilalți berari este neconformă și încearcă să le explice cum să facă mai bine. Ceilalți îl “simt” că este un ciudat, care urcă împotriva curentului, și-l ignoră. Dar el se încăpățînează să muncească în mod conștiincios: nu pentru a sfida prin singularitate, ci efectiv deoarece resorturile sale interioare nu-i permit să facă altfel. Protestul împotriva unei dictaturi nu este obligatoriu să reprezinte, la originea sa, un gest politic: poate acoperi un impuls civic, sau o tendință firească spre perfecționare profesională.

Doina Cornea a fost “meșterul berar” de la Cluj, care s-a obstinat să-și exprime netulburată convingerile. În ceaușism exista o schizofrenie, de toți acceptată cu naturalețe, între realitatea efectivă, care se constata la tot pasul, și ceea ce vorbele exprimau. Dificultatea cea mare era să învingi teama de-a ieși în evidență, să treci peste riscul de-a fi considerat “ciudat”, “bizar”. Într-o realitate scrîntită, orice om normal era privit cu suspiciune. Mai întîi de toate aveai de trecut peste impresia de alteritate pe care o lăsai.

Un alt obstacol de depășit, în dictatura comunistă care pusese monopol pe cuvinte, era însuși faptul de a-ți face cunoscute gîndurile. Azi răspîndirea tuturor inepțiilor este un fleac – pe vremea aceea tipărirea ideilor esențiale era o imposibilitate. Așa că Doina Cornea a scris manifeste, pe care le-a presărat pe străzi, în parcuri, le-a înmînat oamenilor pe trotuare. A redactat scrisori deschise, pe care le-a trimis, prin numeroase strategii și cu infinite riscuri, în străinătate, pentru a fi difuzate de-acolo înapoi.

Deviza lui Albert Camus “Je me révolte, donc nous sommes” a rămas în stadiul unui deziderat, în spațiul nostru balcanic. Lecția de demnitate individuală, oferită de Doina Cornea, n-a coagulat solidaritatea socială. Ea n-a fost un politician, a perseverat în a fi un om liber. Azi, cînd nu se mai află printre noi, ar fi zadarnic s-o căutăm acolo unde n-a fost. Fără să edifice mecanisme și instituții de dezvoltare viabile, a făcut în planul conștiinței etice mai mult decît generațiile de politicieni români de după căderea comunismului.

Inimaginabil

Etichete

comunism, Ion Hobana, Marius Oprea, moralitate, Paul Goma, premiu, Securitate

Marius Oprea este un vînător de securiști, care s-a specializat de decenii în studierea sistemului ceaușist de represiune. A publicat cărți despre structurile Securității și a dezgropat victime asasinate de comunism.

Ion Hobana a fost un funcționar al Uniunii Scriitorilor care, în 1977, l-a denunțat pe Paul Goma fiindcă nu-i plăcea socialismul. Hobana a contribuit, prin documentele pe care le-a întocmit și le-a semnat, la alungarea disidentului din Uniunea Scriitorilor, pe cînd era deja arestat și brutalizat în beciurile Securității.

Ieri, Marius Oprea a cîștigat Premiul „Ion Hobana”. La așa un banc prost, am rîs cu sughițuri.

Pentru meniul complet, ziarul ne informează că, în cadrul festivității, a susținut o prelegere și Sorin Antohi. Nu acel Antohi care conducea doctorate la universitate, fără ca el să-și fi luat vreunul. Ci acel Sorin care își turna prietenii din Iași la Securitate, în timp ce luptau cu toții împotriva comunismului.

Literatura imaginarului depășește orice imaginație.

O plimbare pe strada Mircea Zaciu

Etichete

ceausism, Cluj, comunism, critica literara, literatura, Mircea Zaciu, portret

Îi mulțumesc Asociației “Vechiul Cluj”, cu care colaborez deja de cîțiva ani, că m-a invitat să ne amintim din nou unele momente ale trecutului local. Data precedentă am evocat figura unui profesor la care țineam mult, Teodor Boșca, un poliglot uimitor al Clujului, care stăpînea peste zece limbi străine și traducea din vreo șapte-opt. A fost și numai prin asta un fenomen, fiindcă de obicei traducătorii literari se specializează pe una sau două limbi străine. Profesorul Boșca a reușit lucruri deosebite în domeniul poliglotismului și al filologiei. Iar eu ca filolog vin la aceste dezbateri. Sînt impresionat de istoricii care deapănă detalii despre centura care se închidea pe stînga sau pe dreapta, în secolul al XIV-lea, la brîul boierului din satul de la colțul județului. Eu nu am aceste minuțiozități istorice. În schimb am o mare curiozitate de filolog și un interes pentru etapele precedente, clujene și nu numai, ale literaturii române, în care m-am specializat, pe lîngă cea italiană, despre care predau și scriu și traduc.

O figură chiar mai reprezentativă pentru Cluj – fiindcă Boșca era un personaj retras, un solitar, lucra în culisele propriului laborator de traduceri –, un autor mai notoriu este Mircea Zaciu. El ne este cunoscut, poate, celor prezenți aici, care avem deja o vîrstă, dar nu și celor tineri… Spun asta fiindcă am avut o experiență interesantă la catedră. Aveam o elevă, acum vreo doi-trei ani, foarte recalcitrantă, care niciodată nu ajungea la timp dimineața. La un moment dat, m-am hotărît s-o pun la punct, să nu mai întîrzie (mai mult de un sfert de oră). Ea, cum era rebelă, în timp ce-i făceam observații de la catedră, s-a întors peste umăr și mi-a spus: “sigur, vă este ușor să vorbiți, dar eu viu tocmai de pe Zaciiiiu”. “De unde vii?” “De pe Zaciiiiu.” “Dar ce-i asta?” “E strada pe care locuiesc.” Am stat puțin pe gînduri, nedumerit, și-apoi am întrebat-o: “Nu cumva e strada Mircea Zaciu?”. “Ba da! Dar de unde știți că se pronunță așa?”. “Întîmplător, l-am cunoscut foarte bine, fiindcă mi-a fost profesor. Și așa se pronunță numele!”.

Asta mă face să mă gîndesc că lucruri sau nume care nouă ni se par familiare, pentru alții, care vin după noi, nu mai sînt astfel. Sînt chiar necunoscute. În așa măsură încît nu știu nici măcar să le pronunțe. Dați-mi voie așadar, chiar dacă unii aveți o părere despre subiectul nostru, să vorbesc de parcă m-aș adresa celor care n-au auzit de el niciodată. Mircea Zaciu s-a născut la Oradea, în 1928. A avut o perioadă de școlarizare la Arad, iar ca student a venit la Facultatea de Filologie din Cluj, pe care a absolvit-o și unde a fost reținut la catedră ca asistent. Prea puțin se vorbește, la modul critic și analitic, despre tînărul Zaciu. Dacă răsfoiți ce s-a publicat, aprecierile sînt elogioase, dar fără a se intra în detalii. Poate că amănuntele sînt incomode. Eu îmi asum această postură. De data asta n-o să fac un excurs encomiastic, în care să apăs doar pe pedala elogiului. Voi încerca să spun cum văd lucrurile și ce cunosc eu că s-a întîmplat. Dacă am informații incomplete, m-aș bucura să intrăm apoi în discuție și să vedem ce poate fi adăugat.

Se pare, din cîte mi-au spus unii și alții, că în etapa primei tinereți Mircea Zaciu n-a fost tocmai intelectualul acela exemplar, de care ne place să ne amintim. A avut un mic rol în etapa stalinistă a Clujului. Nu era neapărat de partea scriitorilor care încercau să păstreze o torță a demnității. Mă gîndesc la simbolul Blaga, care era foarte viu, și la discipolii lui, care îl înconjurau. Zaciu se pare că nu a fost în acea tabără, ci a pus umărul într-o altă direcție. Dar ne lipsesc atestările documentare și de aceea nu vreau să mă hazardez, să spun mai multe decît știu din informații indirecte. Fapt este că, la puțin timp după intrarea la catedra universitară, la începutul carierei, încă în tinerețe, a devenit decan al Facultății de Filologie. Sîntem în 1962, spre destrămarea stalinismului. A avut un mandat de vreo patru ani ca decan. Repet: nu neapărat pentru anticomunismul lui, sau pentru fronda politică pe care ar fi putut s-o ilustreze, pentru că așa ceva, din cîte am auzit, nu a existat.

Apoi a fost răsplătit cu un sejur, o perioadă la un lectorat de limba română în Germania, vreo  cîțiva ani. O atestă și o carte a lui, reeditată între timp: Teritorii. A revenit în țară. Și-a continuat cariera de cadru universitar la Facultatea de Filologie. Specialitatea lui erau literatura română interbelică și cea contemporană, în care și-a dobîndit o mare reputație. Studenții l-au înconjurat cu interes. Avea o figură destul de impunătoare, era mic de statură, deja cu părul alb, cu mult înainte de-a fi în vîrstă. Fragil, subțire, dar de o mare demnitate și prestanță, domina prin privire și atitudine. Avea o vestimentație impecabilă. În fiecare zi venea cu alt costum, asortat subtil cu cravata și jiletca. Avea un discurs desăvîrșit, ca pronunție. Asta spune multe despre un om, modul  cum vorbește, cum pronunță cuvintele. Eu, ca filolog, sînt sensibil la felul cum frazează cineva, cum leagă logic și sintactic enunțurile. Ei bine, profesorul vorbea liber și o făcea excelent. Carura lui impresiona, prin tonele de cărți care se bănuiau că stau în spatele unei apariții așa ciudate, elegantissime, într-o perioadă de întuneric și mizerie din comunism.

Treptat, Mircea Zaciu s-a conturat într-o personalitate locală, prin publicistica lui și colaborarea foarte intensă la cele două reviste culturale de prestigiu, Steaua și Tribuna, care existau pe vremea aceea. El a promovat, a fost ales, s-a impus în cadrul breslei, mai ales pe plan național, a fost cîteva decenii în structurile de conducere, de la București, ale Uniunii Scriitorilor. Asta i-a dat o anvergură indiscutabilă, sigur că da, i-a permis să ocupe un piedestal în concertul local clujean.

Care este creația lui scriitoricească? Se vorbește mereu despre “criticul și istoricul literar” Mircea Zaciu. El are firește o sumă de cărți. Nu aș putea să vă spun care este capodopera. Nu avem, ca la G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. Sau la Nicolae Manolescu: Istoria critică a literaturii române. Sau, la I. Negoițescu, lectura revoluționară a lui Eminescu: inventarea unui nou poet național. Sau, dacă vorbesc despre Balotă, mă gîndesc la monografia despre Arghezi. Așadar cartea fundamentală, o capodoperă, pe lîngă care gravitează micile apariții editoriale circumstanțiale. Nu avem așa ceva la Zaciu, sau cel puțin eu n-am reușit s-o identific. Zaciu este un autor de eseuri, un descoperitor de autori mici. Este omul care le dă a doua șansă scriitorilor ardeleni. Avea o pasiune pentru Ardeal. A promovat la Editura Dacia o colecție interesantă, “Restituiri”, care scotea din culise, din arhive, manuscrise uitate ale unor autori de mîna a patra. Zaciu nu era omul de avanscenă al scrisului analitic. Era mai degrabă arhivarul, cel care punea un punct pe “i”, în timp ce altul scria restul literei. Așadar nu aspectul lui de critic literar se va prelungi în timp, dacă va rămîne ceva.

Marea lui aventură a început undeva după anii ‘70, în timp ce ceaușismul se înstăpînea tot mai agresiv și obsedant, cînd deja foamea se făcea simțită și luminile se stingeau. În cultură fenomenul mergea în aceeași direcție: lipseau acut instrumentele de documentare. Acum avem, chiar pe telefon, Facebook. În trei secunde, apăsăm două butoane și obținem orice informație dorim. Sigur că nici pomeneală de așa ceva, în etapa anilor 70-80, de care vă vorbesc. Marea miză a lui Mircea Zaciu a fost să pună ordine în cultura română. Și în literatura română, mai ales. Dar cum se poate realiza asta? Făcînd, de pildă, un dicționar. Nu exista Wikipedia – fiindcă nu exista internet, să ne înțelegem. Și cine poate să facă acest dicționar al scriitorilor români? Marii specialiști, marii critici literari. Iar atunci profesorul clujean a constituit o prestigioasă echipă în jurul său. A adunat un triumvirat, cum a fost numit: Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu. Fiecare dintre ei era o individualitate conturată. Dar ei nu erau o instituție. Fiecare avea un job și, în timpul liber, s-au gîndit să facă Dicționarul Scriitorilor Români, de o anvergură nemaipomenită, în jur de 3.000 de pagini, cîte au rezultat pînă la urmă. Dintre colaboratorii lor v-aș pomeni pe cîțiva, poate vă sună în urechi. Oamenii au intrat în hora asta nebunească, a clarificării situației din literatura română de atunci și au redactat efectiv paginile respective: Mircea Anghelescu, Alexandru Călinescu, Alexandru Cistelecan, Paul Cornea, Gheorghe Grigurcu, Mircea Iorgulescu, Florin Manolescu, Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Dan C. Mihăilescu, Ioan Moldovan, Cornel Moraru, Mircea Muthu, Liviu Papadima, Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Petru Poantă, Ion Pop, Mircea Popa, Eugen Simion, Ion Simuț, Radu G. Țeposu și așa mai departe. Am citat două duzini de nume, din cele  vreo patruzeci care există. Sînt specialiști de referință, care s-au implicat în această inițiativă și au fost coordonați de cei trei critici clujeni.

Ca orice mare întreprindere spontană, și ea a eșuat ca Titanicul: pe cît a fost de mare, pe atît de repede s-a scufundat. Povestea Dicționarului Scriitorilor Români a fost rezumată de coordonatorii săi și publicată în presă. Pe scurt, lucrarea a fost interzisă. Acum o să vă mirați: cum a putut deranja un dicționar în vremea ceaușismului?! Ce avea comunismul cu scriitorii? Unii dintre cei prezentați acolo erau nemulțumiți de ceea ce se spunea despre ei. Știți că, în lumea artiștilor, orgoliul acționează devastator. Dacă afirmă cineva că ești bun, preferi să fii considerat genial. Obstacolele serioase au venit în ciuda faptului că nu era o carte explicit polemică. Dar oamenii aspirau la elogii mai încinse și la o suprafață de prezentare mai extinsă, de care nu aveau parte. Bătălii de influențare s-au dus în legătură cu numărul de coloane și pagini dedicate fiecăruia. Acesta era un indiciu al “valorii” pe care o ilustrau. Iar unii condeieri aveau acces la Cabinetul 2, la “Tovarășa”, ca să nu mai vorbim de birourile cenzurii, și s-au străduit cu succes să blocheze apariția Dicționarului, în care ei figurau, dar unde eventual nu stăteau în avanscenă, cum considerau că li se cuvine. Vă amintiți povestea din Miorița, cu ciobanii care îi dau în cap colegului cioban.

Pe de altă parte, exista o proiecție asupra culturii române, din partea oficialităților comuniste. Aici vin spre partea mai importantă a prezentării mele din seara asta. Mircea Zaciu a fost un agent de seamă al criticii literare, în anii 70-80, mai ales prin impunerea unei ierarhii, a unui sistem de valori, a unei pleiade de scriitori, care insistau pe demnitatea actului artistic, care nu se prostituau în fața comunismului (dacă îmi sînt permise cuvintele răspicate). Autoritatea politică răsplătea scriitorii de duzină, care așterneau fără scrupule poezii și elogii închinate regimului, conducătorului epocal și nevestei savante, canalului Dunăre-Marea Neagră, pe prima pagină din toate ziarele și revistele de cultură. Își ofereau semnătura, își luau leafa, dar erau disprețuiți de viața literară, care îi ținea pe margine, în manuale, în istorii literare, în tot ce însemna reflectare profesionistă a literaturii române. Și asta îi ustura. Aici ei presau, insistau să-și facă loc, să fie acceptați.

Așadar obstacole au existat din mai multe părți. Dicționarul a eșuat, n-a fost publicat pînă la căderea comunismului. La începutul anilor ‘90, s-au depus iarăși eforturi consistente. S-a prelungit tipărirea lui, între timp, în patru volume, pînă spre anii 2000. Va să zică Mircea Zaciu a sprijinit strădaniile depuse de scriitorii care se apărau de ideologia totalitară. De aceea figura lui este văzută pozitiv, el este elogiat, a fost declarat cetățean de onoare al Clujului, o stradă îi poartă numele și merită să fie evocat în asemenea contexte, care se referă la personaje de prim rang ale cetății noastre.

Ce aș dori să adaug – în plus față de acestea? Acum sîntem deja în democrație, de cîteva decenii. Poate că abordarea noastră s-a maturizat, s-a împlinit. Poate că vedem și altceva. Poate că stăm să ne gîndim că atunci cînd Zaciu, sau Manolescu, sau Eugen Simion făceau literatură, mai bine sau mai rău, exista un scriitor care se numea Paul Goma și care a protestat împotriva comunismului. Și a fost băgat la pușcărie, a fost bătut, a fost alungat în exil. Nici Mircea Zaciu, nici Nicolae Manolescu, nici Marian Papahagi, nici Eugen Simion sau ceilalți nu s-au sinchisit. Nu s-au solidarizat cu el. Către public trecea mesajul că Paul Goma n-are talent. El nu este dintre ai noștri. Noi, scriitorii, sîntem oameni serioși. Nu trebuie să luăm seama la așa ceva. Noi avem de făcut o cultură. Comunismul nu-i treaba noastră.

Bine, Goma a fost la București. Dar la Cluj a fost Doina Cornea. Fără a fi neapărat scriitoare, era traducătoare și intelectuală și lucra ca profesoară la Facultatea de Filologie. Catedra de franceză avea birourile la etajul 2. Mircea Zaciu avea biroul la etajul 1. Ea a fost dată afară din facultate, pentru că protesta împotriva dictaturii lui Ceaușescu. Despre Doina Cornea s-a spus (dar nu în scris) de către acești mari intelectuali că este o exaltată (mi-a spus-o mie, personal, un personaj proeminent al grupării “Echinox”). Nu merită să-i dăm atenție. S-o lăsăm în pace, fiindcă oricum nu se pricepe ea la lumea noastră culturală. Iată că Doina Cornea a fost o figură solitară, în protestul ei anticomunist. Deși era tot intelectuală. Scriitorii nu s-au solidarizat cu ea. Dacă greșesc, vă rog să mă contraziceți cu argumente și detalii.

Acum avem și cealaltă perspectivă, după cîteva decenii de democrație. Exista comunismul, dar alternativa la comunism eu consider că nu rezistența prin cultură a fost (adică ce-au făcut Zaciu și toți cei din gruparea lui onorabilă). Alternativa, dacă ne uităm azi mai bine, stătea în altă parte. Sigur că Doina Cornea nu e neapărat scriitoare. Dar Paul Goma este scriitor. I. Negoițescu, în protestul său anticomunist din 1977, a fost scriitor și critic literar. Însă colegii și prietenii lui s-au năpustit să-i explice cît de mult a greșit, cum trebuie să-și ceară iertare și să-și retracteze adeziunea la Mișcarea Goma pentru drepturile omului. Da, doamnelor și domnilor, pe vremea ceaușismului era foarte greu să protestezi fiindcă, pe lîngă ostilitatea Securității și a Partidului Comunist, aveai de înfruntat înstrăinarea colegilor și a prietenilor. Ei își vedeau periclitată neutralitatea, de vreunul care a avut curajul să ridice fruntea, a ieșit din rînd, a țîșnit afară din grup. Și atunci depuneau cele mai insistente demersuri să-l tragă înapoi. Strădaniile scriitorilor prestigioși, din anii ‘70 și ‘80, au constat în mersul echilibristic pe linia mediană. Noi nu sîntem comuniști. Noi nu girăm comunismul. Noi, dacă se poate, nu-l lăudăm pe Ceaușescu. (Mai scăpau piciorul o dată, de două ori, cînd n-aveau încotro. Însă n-o făceau cu entuziasm.) Dar în nici un caz nu trecem dincolo, nu combatem comunismul. Pentru că dincolo e no man’s land. Dincolo vin arestul, interzicerea semnăturii, singurătatea, exilul și – mai ales – pierderea luminilor rampei.

Dacă vrem să ne gîndim cu maturitate, acum, din democrație, în urmă, la ce-a fost literatura română a anilor 70-80, perioadă pe care am cercetat-o inclusiv în teza mea doctorală, cred că aceasta a fost configurația. Pleiada s-a situat pe linia de mijloc, în neutralitate. Poate de aceea noi am fost ultima țară unde a căzut comunismul. De aceea noi n-am avut un Havel. Modelul Havel nu avea cum să existe în România. Intelectualitatea de la noi mergea nu pe confruntare, ci pe supraviețuire și pe identificarea posibilităților de conlucrare cu sistemul politic. Nu-l elogiem, dar nu-l combatem. Ne vedem de micul nostru ogor, pe care trebuie să-l cultivăm.

În acest domeniu, Mircea Zaciu a avut o contribuție notabilă. El a fost un luptător, un polemist. Ar fi nedrept să nu amintim un moment exploziv din cultura română. Eugen Barbu a fost prins că a plagiat în romanul Incognito, poate vă mai amintiți. Barbu era membru în Comitetul Central al Partidului Comunist. Era omul îndrăgit al Partidului, ba chiar și al Securității. Să dai în Eugen Barbu însemna să dai în sistem. “Dai în mine, dai în tine, dai în fabrici și uzine”, cum spunea lozinca din anii ‘50. Atunci a apărut un moment tranșant, o despărțire de ape. Ce facem, fraților? Noi nu vrem să luptăm împotriva comunismului! Dar Eugen Barbu a plagiat! Nu putem accepta, cu bună știință, să ne prefacem că nu vedem și să nu penalizăm plagiatul! Iată că scriitorii, care n-aveau ostilități cu comunismul, ca să nu pățească ei, Doamne ferește, ceva, s-au pomenit totuși într-un complex de împrejurări foarte delicate. Linia urmată a fost cea a demnității profesionale. Eugen Barbu a fost reprobat nu fiindcă s-a pus în slujba Securității, nu fiindcă a scris lucruri mizerabile despre numeroși scriitori, pentru a-i infama, pentru a-i șubrezi în efigia lor publică, nu fiindcă a fost membru în Comitetul Central și braț înarmat al Partidului Comunist – ci fiindcă a plagiat. Iar aici Mircea Zaciu a avut un rol însemnat. A fost însărcinat de Uniunea Scriitorilor din România să facă o cercetare atentă a volumului, să întocmească un referat științific, profesionist. El fiind din Cluj, părea neutru, ca universitar. Să vedem ce spune o persoană obiectivă! Sigur că referatul lui Mircea Zaciu a fost devastator. Textul a fost inclus apoi și într-o carte excelentă, poate una dintre cele mai bune publicate de el, Lancea lui Ahile. L-a făcut una cu pămîntul pe Eugen Barbu. Într-o analiză migăloasă, cu citate, cu argumente bine cumpănite, stau paginile lui de mare virtuozitate scriitoricească, purtată de o indignare abia reprimată.

Dar a fost o luptă în limitele profesiei. Ăsta e paradoxul. Acum, cînd ne uităm în urmă, evocînd figura lui Zaciu, vedem în el un luptător, dar între hotare culturale trasate limpede. El nu s-a aventurat dincolo. A compus, alături de alți zeci de colaboratori, acel amplu dicționar. Însă trebuie văzut cît mai este el viabil azi, cînd dispunem de numeroase mijloace de informare, cînd apăsăm pe două butoane, cum ziceam, și avem informația. În ce măsură instrumentul, realizat cu atîtea sacrificii și în atîtea decenii, mai este actual? Iată o întrebare, o sfidare adresată specialiștilor din viitor, dacă vor vrea să facă o analiză obiectivă.

Mircea Zaciu a fost și un foarte interesant diarist, un autor de jurnale. Cred că și-a consemnat practic toată viața – deși prima etapă, a tinereților, nu s-a publicat. Ar fi interesant de văzut ce era pe-acolo. A mers pînă în preajma revoluției din ‘89 cu întîmplările descrise de cele patru volume tipărite. Este un fin stilist Mircea Zaciu! Învîrte extrem de rafinat penița. Stăpînește limba română la perfecție. Este un mare ironic, un om sarcastic. Ia în derîdere mediocritatea pe care o vede în jur, prostia, personajele cu două fețe. Umblînd mereu prin țară, la inspecții, descrie prostia care se revarsă din școlile de provincie, murdăria de pe trenuri, meschinăria oamenilor subjugați de vremuri. Face un tablou mușcător al României din anii ‘80. Jurnalul lui e consistent. Dar nu dă nume! M-am întîlnit cu M. Iar a venit G. Ierbivorul și-a dat în petec. Facem Istoria ieroglifică citindu-l pe Mircea Zaciu. Între timp au apărut jurnale de mare impact, cu nume scrise negru pe alb. Autorii și-au asumat mărturiile, publicate fie antum, fie postum. Zaciu nu și le-a asumat, fiindcă pe el nu-l interesa să dezvăluie. Pentru el era important să persifleze, să biciuiască, să batjocorească. Asta o făcea foarte bine. Dar vin și vă întreb: oare e destul? Oare alții n-au făcut mai mult? El își exprimă acolo tot dezgustul pentru lumea pe care a străbătut-o în lung și-n lat, în timpul inspecțiilor la catedră. Dar nu are meditații așa zicînd anticomuniste, împotriva orînduirii sau a sistemului. Îi ia în derîdere pe activiștii și propagandiștii sfertodocți. Dar nu articulează un discurs de opoziție, de solidarizare cu adversarii comunismului.

Acesta este Mircea Zaciu, așa cum îl văd eu. Poate că sînt aspru. Poate că nu. Sînt alții, eventual, care au o perspectivă mai glorioasă. Eu vreau să subliniez performanțele autorului Zaciu, stilistice în primul rînd, reușitele sale de luptător în arena culturală, pentru prezervarea profesionalismului literar. Aureola aceasta, de care se bucură în plan strict cultural, e meritată. Dar el n-a trecut dincolo, nu și-a asumat o realitate, în sensul nu numai de-a o descrie și a o batjocori, ci a încerca să o schimbe, să o modifice, prin implicare personală. Era un spectator cinic, rece de cele mai multe ori, necruțător. Un bun condeier.

Este imaginea pe care o am eu despre Mircea Zaciu: o prezență notabilă în scrisul clujean, în critica literară din a doua jumătate a secolului XX din România. A fost elogiat și ridicat pe piedestal, în timpul vieții, cînd acelea au fost criteriile de judecată. Dar mă întreb – și viitorul urmează să ne-o arate – ce va rămîne din Mircea Zaciu, cînd criteriile vor deveni mai complexe și eventual se va pretinde mai mult de la un scriitor. Tinerii care acum habar n-au cine a fost acel Zaciiiiu, care a dat numele străzii unde ei locuiesc, vor ajunge la maturitate, în contextul unei societăți în sfîrșit normale, democrate, care nu va mai promova sarcasmul gol și neutralitatea ca virtute. Mă întreb ei ce vor vedea și cît vor  elogia.

(Prezentare la întîlnirea “Clujul memorabil: scriitorii istoriei”,

organizată de Asociația “Vechiul Cluj” la 25 mai 2017)