Firul de păianjen al memoriei

Etichete

comunism, evrei, fascism, Israel, memorie, Riri Sylvia Manor

Povestea vieții unei femei ambițioase, cu o dublă aplecare spre activitatea științifică (și-a construit, de-a lungul anilor, o carieră internațională de medic oftalmolog) și spre beletristică (a publicat volume de proză și poezie, este membră a uniunilor de scriitori din două țări, a primit numeroase premii literare). Traseul existențial – marcat de crimele din perioada fascistă și umilințele din cea comunistă – o poartă din centrul Bucureștiului în clinicile din Tel Aviv, cu escapade la Londra sau Paris. Totul este recompus într-o ordine oarecum cronologică, dar sînt la mare cinste salturile temporale înainte, pentru a se duce la capăt profilul surprinzător al vreunui personaj abia intrat în scenă, sau în urmă, pentru a se explicita dedesubturile vreunei situații încurcate. Contează, pînă la urmă, firul epic ce se înoadă pe marginea vieții noastre, meditațiile despre condiția umană, pe care ni le prilejuiește experiența, și nu scurgerea disciplinată, de zi cu zi, a biografiei.

Ca într-o panoramă în oglindă a propriei deveniri, Riri Sylvia Manor descrie cu mult freamăt sufletesc personajele cele mai apropiate din familia sa (Pică – bunicul mereu tandru și complice, Tuțu – tatăl elegant și obedient în casă, Muța – mama bornată și autoritară, cu care dezvoltă o complexă relație de atragere-respingere, în vreo șapte decenii de conviețuire mai apropiată sau mai depărtată în spațiu, “rezolvată” după dispariția acesteia printr-un neașteptat schimb de roluri). Autoarea este o artistă, care stăpînește foarte nuanțat meșteșugul portretizărilor, folosește cuvîntul potrivit pentru calmarea sau potențarea emoțiilor cititorului, în descrierea cît mai exactă a vreunei situații echivoce. “De două ori pe săptămînă aveam oră de religie. Profesorul este un preot bătrîn, foarte frumos la chip, cu o barbă albă ca zăpada și cu niște sprîncene stufoase. La prima lecție ne-a povestit despre Adam și Eva, cum pînă la urmă l-au supărat pe Dumnezeu și au fost azvîrliți din rai pe Pămînt. (…) Nu am ce să fac și – în loc să torc ca o pisică de fericire că, iată, stau într-o bancă normală, într-o clasă normală, într-o școală normală – ridic mîna.

– Părinte, ieri am citit că pînă să ajungi pe Pămînt trebuie să treci prin stratosferă, care are o înălțime de 50 de kilometri. Oare Adam și Eva nu s-au rănit cînd au căzut de sus și au trecut prin stratosferă?! (…)

Preotul s-a tot gîndit și pînă la urmă a răspuns:

– Păi, dacă Dumnezeu i-a azvîrlit, tot El a avut grijă, în marea Sa bunătate, ca Adam și Eva să nu se rănească în drumul lor spre Pămînt.

La sfîrșitul orei copiii trebuiau să treacă prin fața sfinției sale și să-i sărute mîna. Dar pe mine părintele cel frumos nu m-a lăsat să-i sărut mîna. Tot anul nu am mai pus niciodată întrebări și am învățat cu sîrg Biblia și Noul Testament. Părintele cel frumos mi-a dat tot timpul cele mai mari note și mă lăuda în fața clasei: «Vedeți, ea nu e creștină, dar știe lecțiile despre Iisus Hristos mai bine ca voi!». Totuși nu m-a lăsat niciodată să-i sărut mîna.”

Ironia catifelată și tandrețea memoriei reconstruiesc, sub un abajur delicat, o viață lungă și plină cu de toate, a unei femei care se mărturisește neconformistă și volitivă. Lectura cărții avansează mai mereu cu un zîmbet emoționat.

Reclame

În contra tiraniei

Etichete

comunism, democratie, demonstratii, fascism, politologie, rationalism, Timothy Snyder, tiranie

Cărțulia lui Timothy Snyder se construiește pe premisa (exprimată doar spre final) că istoria nu e teleologică, așa cum ne era prezentată înainte de 1989. Eram convinși atunci că drumul e unul singur și evoluăm, fără scăpare, spre comunismul multilateral dezvoltat. Din fericire, odată cu răsturnările anticomuniste, întregul eșafodaj ideologic s-a spulberat ca o adiere de fum. În aceeași măsură avem azi tentația de-a crede că, după prăbușirea totalitarismelor secolului XX, înaintăm neabătut spre o lume mai bună, mai blîndă în meandrele ei democratice.

Însă autorul, analizînd cîteva simptome frapante, prin intermediul cărora democrația a fost abolită în secolul trecut, ne avertizează că drumul nostru de-acum nu este predestinat, la fel cum n-a fost nici precedentul. De fapt societatea există și evoluează sau reculează, în măsura în care fiecare cetățean se implică în acest proces delicat și aparent inefabil, dar pe care Snyder ni-l pune concret sub ochi.

Mai puțin convingător e analistul atunci cînd trece de la teorie la practică și, din subminarea democrației de odinioară, încearcă să deducă alienarea SUA de azi, sub conducerea lui Donald Trump. Detaliile sînt corect înșirate și consemnate, dar concluzia, tendențios edificată, refuză să se lipească. De asemeni lipsesc din dezbatere marile organisme internaționale implicate în lupta democratică (UE, NATO etc.). Se insistă exclusiv pe rolul conștiinței individuale în salvgardarea democrației.

Marile calități ale acestui încîntător breviar de luptă politologică sînt concizia ideatică și stilistică, informația istorică și politică detaliată, limpezimea demonstrației, logica admirabilă, pe alocuri ironia subtilă, persuasiunea argumentativă. Prin minunatul său timbru raționalist, mi-a amintit de cele mai bune cărți ale lui Jean-François Revel.

Singurătatea Doinei Cornea

Etichete

comunism, disident, Doina Cornea, remember

Vorbind despre “puterea celor fără de putere”, Václav Havel remarca paradoxul cotidian, care ar putea să corodeze și să conducă la prăbușire un regim totalitar. Ar fi de ajuns ca fiecare cetățean de rînd să-și asume “viața în adevăr”, să își găsească puterea de-a denunța realitatea oprimantă. Meșterul berar se poate încăpățîna să producă o bere de calitate, în ciuda sistemului mediocru, care îi îndeamnă pe toți la neglijență, indiferență și șablon. El constată că munca depusă de ceilalți berari este neconformă și încearcă să le explice cum să facă mai bine. Ceilalți îl “simt” că este un ciudat, care urcă împotriva curentului, și-l ignoră. Dar el se încăpățînează să muncească în mod conștiincios: nu pentru a sfida prin singularitate, ci efectiv deoarece resorturile sale interioare nu-i permit să facă altfel. Protestul împotriva unei dictaturi nu este obligatoriu să reprezinte, la originea sa, un gest politic: poate acoperi un impuls civic, sau o tendință firească spre perfecționare profesională.

Doina Cornea a fost “meșterul berar” de la Cluj, care s-a obstinat să-și exprime netulburată convingerile. În ceaușism exista o schizofrenie, de toți acceptată cu naturalețe, între realitatea efectivă, care se constata la tot pasul, și ceea ce vorbele exprimau. Dificultatea cea mare era să învingi teama de-a ieși în evidență, să treci peste riscul de-a fi considerat “ciudat”, “bizar”. Într-o realitate scrîntită, orice om normal era privit cu suspiciune. Mai întîi de toate aveai de trecut peste impresia de alteritate pe care o lăsai.

Un alt obstacol de depășit, în dictatura comunistă care pusese monopol pe cuvinte, era însuși faptul de a-ți face cunoscute gîndurile. Azi răspîndirea tuturor inepțiilor este un fleac – pe vremea aceea tipărirea ideilor esențiale era o imposibilitate. Așa că Doina Cornea a scris manifeste, pe care le-a presărat pe străzi, în parcuri, le-a înmînat oamenilor pe trotuare. A redactat scrisori deschise, pe care le-a trimis, prin numeroase strategii și cu infinite riscuri, în străinătate, pentru a fi difuzate de-acolo înapoi.

Deviza lui Albert Camus “Je me révolte, donc nous sommes” a rămas în stadiul unui deziderat, în spațiul nostru balcanic. Lecția de demnitate individuală, oferită de Doina Cornea, n-a coagulat solidaritatea socială. Ea n-a fost un politician, a perseverat în a fi un om liber. Azi, cînd nu se mai află printre noi, ar fi zadarnic s-o căutăm acolo unde n-a fost. Fără să edifice mecanisme și instituții de dezvoltare viabile, a făcut în planul conștiinței etice mai mult decît generațiile de politicieni români de după căderea comunismului.

Inimaginabil

Etichete

comunism, Ion Hobana, Marius Oprea, moralitate, Paul Goma, premiu, Securitate

Marius Oprea este un vînător de securiști, care s-a specializat de decenii în studierea sistemului ceaușist de represiune. A publicat cărți despre structurile Securității și a dezgropat victime asasinate de comunism.

Ion Hobana a fost un funcționar al Uniunii Scriitorilor care, în 1977, l-a denunțat pe Paul Goma fiindcă nu-i plăcea socialismul. Hobana a contribuit, prin documentele pe care le-a întocmit și le-a semnat, la alungarea disidentului din Uniunea Scriitorilor, pe cînd era deja arestat și brutalizat în beciurile Securității.

Ieri, Marius Oprea a cîștigat Premiul „Ion Hobana”. La așa un banc prost, am rîs cu sughițuri.

Pentru meniul complet, ziarul ne informează că, în cadrul festivității, a susținut o prelegere și Sorin Antohi. Nu acel Antohi care conducea doctorate la universitate, fără ca el să-și fi luat vreunul. Ci acel Sorin care își turna prietenii din Iași la Securitate, în timp ce luptau cu toții împotriva comunismului.

Literatura imaginarului depășește orice imaginație.

O plimbare pe strada Mircea Zaciu

Etichete

ceausism, Cluj, comunism, critica literara, literatura, Mircea Zaciu, portret

Îi mulțumesc Asociației “Vechiul Cluj”, cu care colaborez deja de cîțiva ani, că m-a invitat să ne amintim din nou unele momente ale trecutului local. Data precedentă am evocat figura unui profesor la care țineam mult, Teodor Boșca, un poliglot uimitor al Clujului, care stăpînea peste zece limbi străine și traducea din vreo șapte-opt. A fost și numai prin asta un fenomen, fiindcă de obicei traducătorii literari se specializează pe una sau două limbi străine. Profesorul Boșca a reușit lucruri deosebite în domeniul poliglotismului și al filologiei. Iar eu ca filolog vin la aceste dezbateri. Sînt impresionat de istoricii care deapănă detalii despre centura care se închidea pe stînga sau pe dreapta, în secolul al XIV-lea, la brîul boierului din satul de la colțul județului. Eu nu am aceste minuțiozități istorice. În schimb am o mare curiozitate de filolog și un interes pentru etapele precedente, clujene și nu numai, ale literaturii române, în care m-am specializat, pe lîngă cea italiană, despre care predau și scriu și traduc.

O figură chiar mai reprezentativă pentru Cluj – fiindcă Boșca era un personaj retras, un solitar, lucra în culisele propriului laborator de traduceri –, un autor mai notoriu este Mircea Zaciu. El ne este cunoscut, poate, celor prezenți aici, care avem deja o vîrstă, dar nu și celor tineri… Spun asta fiindcă am avut o experiență interesantă la catedră. Aveam o elevă, acum vreo doi-trei ani, foarte recalcitrantă, care niciodată nu ajungea la timp dimineața. La un moment dat, m-am hotărît s-o pun la punct, să nu mai întîrzie (mai mult de un sfert de oră). Ea, cum era rebelă, în timp ce-i făceam observații de la catedră, s-a întors peste umăr și mi-a spus: “sigur, vă este ușor să vorbiți, dar eu viu tocmai de pe Zaciiiiu”. “De unde vii?” “De pe Zaciiiiu.” “Dar ce-i asta?” “E strada pe care locuiesc.” Am stat puțin pe gînduri, nedumerit, și-apoi am întrebat-o: “Nu cumva e strada Mircea Zaciu?”. “Ba da! Dar de unde știți că se pronunță așa?”. “Întîmplător, l-am cunoscut foarte bine, fiindcă mi-a fost profesor. Și așa se pronunță numele!”.

Asta mă face să mă gîndesc că lucruri sau nume care nouă ni se par familiare, pentru alții, care vin după noi, nu mai sînt astfel. Sînt chiar necunoscute. În așa măsură încît nu știu nici măcar să le pronunțe. Dați-mi voie așadar, chiar dacă unii aveți o părere despre subiectul nostru, să vorbesc de parcă m-aș adresa celor care n-au auzit de el niciodată. Mircea Zaciu s-a născut la Oradea, în 1928. A avut o perioadă de școlarizare la Arad, iar ca student a venit la Facultatea de Filologie din Cluj, pe care a absolvit-o și unde a fost reținut la catedră ca asistent. Prea puțin se vorbește, la modul critic și analitic, despre tînărul Zaciu. Dacă răsfoiți ce s-a publicat, aprecierile sînt elogioase, dar fără a se intra în detalii. Poate că amănuntele sînt incomode. Eu îmi asum această postură. De data asta n-o să fac un excurs encomiastic, în care să apăs doar pe pedala elogiului. Voi încerca să spun cum văd lucrurile și ce cunosc eu că s-a întîmplat. Dacă am informații incomplete, m-aș bucura să intrăm apoi în discuție și să vedem ce poate fi adăugat.

Se pare, din cîte mi-au spus unii și alții, că în etapa primei tinereți Mircea Zaciu n-a fost tocmai intelectualul acela exemplar, de care ne place să ne amintim. A avut un mic rol în etapa stalinistă a Clujului. Nu era neapărat de partea scriitorilor care încercau să păstreze o torță a demnității. Mă gîndesc la simbolul Blaga, care era foarte viu, și la discipolii lui, care îl înconjurau. Zaciu se pare că nu a fost în acea tabără, ci a pus umărul într-o altă direcție. Dar ne lipsesc atestările documentare și de aceea nu vreau să mă hazardez, să spun mai multe decît știu din informații indirecte. Fapt este că, la puțin timp după intrarea la catedra universitară, la începutul carierei, încă în tinerețe, a devenit decan al Facultății de Filologie. Sîntem în 1962, spre destrămarea stalinismului. A avut un mandat de vreo patru ani ca decan. Repet: nu neapărat pentru anticomunismul lui, sau pentru fronda politică pe care ar fi putut s-o ilustreze, pentru că așa ceva, din cîte am auzit, nu a existat.

Apoi a fost răsplătit cu un sejur, o perioadă la un lectorat de limba română în Germania, vreo  cîțiva ani. O atestă și o carte a lui, reeditată între timp: Teritorii. A revenit în țară. Și-a continuat cariera de cadru universitar la Facultatea de Filologie. Specialitatea lui erau literatura română interbelică și cea contemporană, în care și-a dobîndit o mare reputație. Studenții l-au înconjurat cu interes. Avea o figură destul de impunătoare, era mic de statură, deja cu părul alb, cu mult înainte de-a fi în vîrstă. Fragil, subțire, dar de o mare demnitate și prestanță, domina prin privire și atitudine. Avea o vestimentație impecabilă. În fiecare zi venea cu alt costum, asortat subtil cu cravata și jiletca. Avea un discurs desăvîrșit, ca pronunție. Asta spune multe despre un om, modul  cum vorbește, cum pronunță cuvintele. Eu, ca filolog, sînt sensibil la felul cum frazează cineva, cum leagă logic și sintactic enunțurile. Ei bine, profesorul vorbea liber și o făcea excelent. Carura lui impresiona, prin tonele de cărți care se bănuiau că stau în spatele unei apariții așa ciudate, elegantissime, într-o perioadă de întuneric și mizerie din comunism.

Treptat, Mircea Zaciu s-a conturat într-o personalitate locală, prin publicistica lui și colaborarea foarte intensă la cele două reviste culturale de prestigiu, Steaua și Tribuna, care existau pe vremea aceea. El a promovat, a fost ales, s-a impus în cadrul breslei, mai ales pe plan național, a fost cîteva decenii în structurile de conducere, de la București, ale Uniunii Scriitorilor. Asta i-a dat o anvergură indiscutabilă, sigur că da, i-a permis să ocupe un piedestal în concertul local clujean.

Care este creația lui scriitoricească? Se vorbește mereu despre “criticul și istoricul literar” Mircea Zaciu. El are firește o sumă de cărți. Nu aș putea să vă spun care este capodopera. Nu avem, ca la G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. Sau la Nicolae Manolescu: Istoria critică a literaturii române. Sau, la I. Negoițescu, lectura revoluționară a lui Eminescu: inventarea unui nou poet național. Sau, dacă vorbesc despre Balotă, mă gîndesc la monografia despre Arghezi. Așadar cartea fundamentală, o capodoperă, pe lîngă care gravitează micile apariții editoriale circumstanțiale. Nu avem așa ceva la Zaciu, sau cel puțin eu n-am reușit s-o identific. Zaciu este un autor de eseuri, un descoperitor de autori mici. Este omul care le dă a doua șansă scriitorilor ardeleni. Avea o pasiune pentru Ardeal. A promovat la Editura Dacia o colecție interesantă, “Restituiri”, care scotea din culise, din arhive, manuscrise uitate ale unor autori de mîna a patra. Zaciu nu era omul de avanscenă al scrisului analitic. Era mai degrabă arhivarul, cel care punea un punct pe “i”, în timp ce altul scria restul literei. Așadar nu aspectul lui de critic literar se va prelungi în timp, dacă va rămîne ceva.

Marea lui aventură a început undeva după anii ‘70, în timp ce ceaușismul se înstăpînea tot mai agresiv și obsedant, cînd deja foamea se făcea simțită și luminile se stingeau. În cultură fenomenul mergea în aceeași direcție: lipseau acut instrumentele de documentare. Acum avem, chiar pe telefon, Facebook. În trei secunde, apăsăm două butoane și obținem orice informație dorim. Sigur că nici pomeneală de așa ceva, în etapa anilor 70-80, de care vă vorbesc. Marea miză a lui Mircea Zaciu a fost să pună ordine în cultura română. Și în literatura română, mai ales. Dar cum se poate realiza asta? Făcînd, de pildă, un dicționar. Nu exista Wikipedia – fiindcă nu exista internet, să ne înțelegem. Și cine poate să facă acest dicționar al scriitorilor români? Marii specialiști, marii critici literari. Iar atunci profesorul clujean a constituit o prestigioasă echipă în jurul său. A adunat un triumvirat, cum a fost numit: Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu. Fiecare dintre ei era o individualitate conturată. Dar ei nu erau o instituție. Fiecare avea un job și, în timpul liber, s-au gîndit să facă Dicționarul Scriitorilor Români, de o anvergură nemaipomenită, în jur de 3.000 de pagini, cîte au rezultat pînă la urmă. Dintre colaboratorii lor v-aș pomeni pe cîțiva, poate vă sună în urechi. Oamenii au intrat în hora asta nebunească, a clarificării situației din literatura română de atunci și au redactat efectiv paginile respective: Mircea Anghelescu, Alexandru Călinescu, Alexandru Cistelecan, Paul Cornea, Gheorghe Grigurcu, Mircea Iorgulescu, Florin Manolescu, Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Dan C. Mihăilescu, Ioan Moldovan, Cornel Moraru, Mircea Muthu, Liviu Papadima, Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Petru Poantă, Ion Pop, Mircea Popa, Eugen Simion, Ion Simuț, Radu G. Țeposu și așa mai departe. Am citat două duzini de nume, din cele  vreo patruzeci care există. Sînt specialiști de referință, care s-au implicat în această inițiativă și au fost coordonați de cei trei critici clujeni.

Ca orice mare întreprindere spontană, și ea a eșuat ca Titanicul: pe cît a fost de mare, pe atît de repede s-a scufundat. Povestea Dicționarului Scriitorilor Români a fost rezumată de coordonatorii săi și publicată în presă. Pe scurt, lucrarea a fost interzisă. Acum o să vă mirați: cum a putut deranja un dicționar în vremea ceaușismului?! Ce avea comunismul cu scriitorii? Unii dintre cei prezentați acolo erau nemulțumiți de ceea ce se spunea despre ei. Știți că, în lumea artiștilor, orgoliul acționează devastator. Dacă afirmă cineva că ești bun, preferi să fii considerat genial. Obstacolele serioase au venit în ciuda faptului că nu era o carte explicit polemică. Dar oamenii aspirau la elogii mai încinse și la o suprafață de prezentare mai extinsă, de care nu aveau parte. Bătălii de influențare s-au dus în legătură cu numărul de coloane și pagini dedicate fiecăruia. Acesta era un indiciu al “valorii” pe care o ilustrau. Iar unii condeieri aveau acces la Cabinetul 2, la “Tovarășa”, ca să nu mai vorbim de birourile cenzurii, și s-au străduit cu succes să blocheze apariția Dicționarului, în care ei figurau, dar unde eventual nu stăteau în avanscenă, cum considerau că li se cuvine. Vă amintiți povestea din Miorița, cu ciobanii care îi dau în cap colegului cioban.

Pe de altă parte, exista o proiecție asupra culturii române, din partea oficialităților comuniste. Aici vin spre partea mai importantă a prezentării mele din seara asta. Mircea Zaciu a fost un agent de seamă al criticii literare, în anii 70-80, mai ales prin impunerea unei ierarhii, a unui sistem de valori, a unei pleiade de scriitori, care insistau pe demnitatea actului artistic, care nu se prostituau în fața comunismului (dacă îmi sînt permise cuvintele răspicate). Autoritatea politică răsplătea scriitorii de duzină, care așterneau fără scrupule poezii și elogii închinate regimului, conducătorului epocal și nevestei savante, canalului Dunăre-Marea Neagră, pe prima pagină din toate ziarele și revistele de cultură. Își ofereau semnătura, își luau leafa, dar erau disprețuiți de viața literară, care îi ținea pe margine, în manuale, în istorii literare, în tot ce însemna reflectare profesionistă a literaturii române. Și asta îi ustura. Aici ei presau, insistau să-și facă loc, să fie acceptați.

Așadar obstacole au existat din mai multe părți. Dicționarul a eșuat, n-a fost publicat pînă la căderea comunismului. La începutul anilor ‘90, s-au depus iarăși eforturi consistente. S-a prelungit tipărirea lui, între timp, în patru volume, pînă spre anii 2000. Va să zică Mircea Zaciu a sprijinit strădaniile depuse de scriitorii care se apărau de ideologia totalitară. De aceea figura lui este văzută pozitiv, el este elogiat, a fost declarat cetățean de onoare al Clujului, o stradă îi poartă numele și merită să fie evocat în asemenea contexte, care se referă la personaje de prim rang ale cetății noastre.

Ce aș dori să adaug – în plus față de acestea? Acum sîntem deja în democrație, de cîteva decenii. Poate că abordarea noastră s-a maturizat, s-a împlinit. Poate că vedem și altceva. Poate că stăm să ne gîndim că atunci cînd Zaciu, sau Manolescu, sau Eugen Simion făceau literatură, mai bine sau mai rău, exista un scriitor care se numea Paul Goma și care a protestat împotriva comunismului. Și a fost băgat la pușcărie, a fost bătut, a fost alungat în exil. Nici Mircea Zaciu, nici Nicolae Manolescu, nici Marian Papahagi, nici Eugen Simion sau ceilalți nu s-au sinchisit. Nu s-au solidarizat cu el. Către public trecea mesajul că Paul Goma n-are talent. El nu este dintre ai noștri. Noi, scriitorii, sîntem oameni serioși. Nu trebuie să luăm seama la așa ceva. Noi avem de făcut o cultură. Comunismul nu-i treaba noastră.

Bine, Goma a fost la București. Dar la Cluj a fost Doina Cornea. Fără a fi neapărat scriitoare, era traducătoare și intelectuală și lucra ca profesoară la Facultatea de Filologie. Catedra de franceză avea birourile la etajul 2. Mircea Zaciu avea biroul la etajul 1. Ea a fost dată afară din facultate, pentru că protesta împotriva dictaturii lui Ceaușescu. Despre Doina Cornea s-a spus (dar nu în scris) de către acești mari intelectuali că este o exaltată (mi-a spus-o mie, personal, un personaj proeminent al grupării “Echinox”). Nu merită să-i dăm atenție. S-o lăsăm în pace, fiindcă oricum nu se pricepe ea la lumea noastră culturală. Iată că Doina Cornea a fost o figură solitară, în protestul ei anticomunist. Deși era tot intelectuală. Scriitorii nu s-au solidarizat cu ea. Dacă greșesc, vă rog să mă contraziceți cu argumente și detalii.

Acum avem și cealaltă perspectivă, după cîteva decenii de democrație. Exista comunismul, dar alternativa la comunism eu consider că nu rezistența prin cultură a fost (adică ce-au făcut Zaciu și toți cei din gruparea lui onorabilă). Alternativa, dacă ne uităm azi mai bine, stătea în altă parte. Sigur că Doina Cornea nu e neapărat scriitoare. Dar Paul Goma este scriitor. I. Negoițescu, în protestul său anticomunist din 1977, a fost scriitor și critic literar. Însă colegii și prietenii lui s-au năpustit să-i explice cît de mult a greșit, cum trebuie să-și ceară iertare și să-și retracteze adeziunea la Mișcarea Goma pentru drepturile omului. Da, doamnelor și domnilor, pe vremea ceaușismului era foarte greu să protestezi fiindcă, pe lîngă ostilitatea Securității și a Partidului Comunist, aveai de înfruntat înstrăinarea colegilor și a prietenilor. Ei își vedeau periclitată neutralitatea, de vreunul care a avut curajul să ridice fruntea, a ieșit din rînd, a țîșnit afară din grup. Și atunci depuneau cele mai insistente demersuri să-l tragă înapoi. Strădaniile scriitorilor prestigioși, din anii ‘70 și ‘80, au constat în mersul echilibristic pe linia mediană. Noi nu sîntem comuniști. Noi nu girăm comunismul. Noi, dacă se poate, nu-l lăudăm pe Ceaușescu. (Mai scăpau piciorul o dată, de două ori, cînd n-aveau încotro. Însă n-o făceau cu entuziasm.) Dar în nici un caz nu trecem dincolo, nu combatem comunismul. Pentru că dincolo e no man’s land. Dincolo vin arestul, interzicerea semnăturii, singurătatea, exilul și – mai ales – pierderea luminilor rampei.

Dacă vrem să ne gîndim cu maturitate, acum, din democrație, în urmă, la ce-a fost literatura română a anilor 70-80, perioadă pe care am cercetat-o inclusiv în teza mea doctorală, cred că aceasta a fost configurația. Pleiada s-a situat pe linia de mijloc, în neutralitate. Poate de aceea noi am fost ultima țară unde a căzut comunismul. De aceea noi n-am avut un Havel. Modelul Havel nu avea cum să existe în România. Intelectualitatea de la noi mergea nu pe confruntare, ci pe supraviețuire și pe identificarea posibilităților de conlucrare cu sistemul politic. Nu-l elogiem, dar nu-l combatem. Ne vedem de micul nostru ogor, pe care trebuie să-l cultivăm.

În acest domeniu, Mircea Zaciu a avut o contribuție notabilă. El a fost un luptător, un polemist. Ar fi nedrept să nu amintim un moment exploziv din cultura română. Eugen Barbu a fost prins că a plagiat în romanul Incognito, poate vă mai amintiți. Barbu era membru în Comitetul Central al Partidului Comunist. Era omul îndrăgit al Partidului, ba chiar și al Securității. Să dai în Eugen Barbu însemna să dai în sistem. “Dai în mine, dai în tine, dai în fabrici și uzine”, cum spunea lozinca din anii ‘50. Atunci a apărut un moment tranșant, o despărțire de ape. Ce facem, fraților? Noi nu vrem să luptăm împotriva comunismului! Dar Eugen Barbu a plagiat! Nu putem accepta, cu bună știință, să ne prefacem că nu vedem și să nu penalizăm plagiatul! Iată că scriitorii, care n-aveau ostilități cu comunismul, ca să nu pățească ei, Doamne ferește, ceva, s-au pomenit totuși într-un complex de împrejurări foarte delicate. Linia urmată a fost cea a demnității profesionale. Eugen Barbu a fost reprobat nu fiindcă s-a pus în slujba Securității, nu fiindcă a scris lucruri mizerabile despre numeroși scriitori, pentru a-i infama, pentru a-i șubrezi în efigia lor publică, nu fiindcă a fost membru în Comitetul Central și braț înarmat al Partidului Comunist – ci fiindcă a plagiat. Iar aici Mircea Zaciu a avut un rol însemnat. A fost însărcinat de Uniunea Scriitorilor din România să facă o cercetare atentă a volumului, să întocmească un referat științific, profesionist. El fiind din Cluj, părea neutru, ca universitar. Să vedem ce spune o persoană obiectivă! Sigur că referatul lui Mircea Zaciu a fost devastator. Textul a fost inclus apoi și într-o carte excelentă, poate una dintre cele mai bune publicate de el, Lancea lui Ahile. L-a făcut una cu pămîntul pe Eugen Barbu. Într-o analiză migăloasă, cu citate, cu argumente bine cumpănite, stau paginile lui de mare virtuozitate scriitoricească, purtată de o indignare abia reprimată.

Dar a fost o luptă în limitele profesiei. Ăsta e paradoxul. Acum, cînd ne uităm în urmă, evocînd figura lui Zaciu, vedem în el un luptător, dar între hotare culturale trasate limpede. El nu s-a aventurat dincolo. A compus, alături de alți zeci de colaboratori, acel amplu dicționar. Însă trebuie văzut cît mai este el viabil azi, cînd dispunem de numeroase mijloace de informare, cînd apăsăm pe două butoane, cum ziceam, și avem informația. În ce măsură instrumentul, realizat cu atîtea sacrificii și în atîtea decenii, mai este actual? Iată o întrebare, o sfidare adresată specialiștilor din viitor, dacă vor vrea să facă o analiză obiectivă.

Mircea Zaciu a fost și un foarte interesant diarist, un autor de jurnale. Cred că și-a consemnat practic toată viața – deși prima etapă, a tinereților, nu s-a publicat. Ar fi interesant de văzut ce era pe-acolo. A mers pînă în preajma revoluției din ‘89 cu întîmplările descrise de cele patru volume tipărite. Este un fin stilist Mircea Zaciu! Învîrte extrem de rafinat penița. Stăpînește limba română la perfecție. Este un mare ironic, un om sarcastic. Ia în derîdere mediocritatea pe care o vede în jur, prostia, personajele cu două fețe. Umblînd mereu prin țară, la inspecții, descrie prostia care se revarsă din școlile de provincie, murdăria de pe trenuri, meschinăria oamenilor subjugați de vremuri. Face un tablou mușcător al României din anii ‘80. Jurnalul lui e consistent. Dar nu dă nume! M-am întîlnit cu M. Iar a venit G. Ierbivorul și-a dat în petec. Facem Istoria ieroglifică citindu-l pe Mircea Zaciu. Între timp au apărut jurnale de mare impact, cu nume scrise negru pe alb. Autorii și-au asumat mărturiile, publicate fie antum, fie postum. Zaciu nu și le-a asumat, fiindcă pe el nu-l interesa să dezvăluie. Pentru el era important să persifleze, să biciuiască, să batjocorească. Asta o făcea foarte bine. Dar vin și vă întreb: oare e destul? Oare alții n-au făcut mai mult? El își exprimă acolo tot dezgustul pentru lumea pe care a străbătut-o în lung și-n lat, în timpul inspecțiilor la catedră. Dar nu are meditații așa zicînd anticomuniste, împotriva orînduirii sau a sistemului. Îi ia în derîdere pe activiștii și propagandiștii sfertodocți. Dar nu articulează un discurs de opoziție, de solidarizare cu adversarii comunismului.

Acesta este Mircea Zaciu, așa cum îl văd eu. Poate că sînt aspru. Poate că nu. Sînt alții, eventual, care au o perspectivă mai glorioasă. Eu vreau să subliniez performanțele autorului Zaciu, stilistice în primul rînd, reușitele sale de luptător în arena culturală, pentru prezervarea profesionalismului literar. Aureola aceasta, de care se bucură în plan strict cultural, e meritată. Dar el n-a trecut dincolo, nu și-a asumat o realitate, în sensul nu numai de-a o descrie și a o batjocori, ci a încerca să o schimbe, să o modifice, prin implicare personală. Era un spectator cinic, rece de cele mai multe ori, necruțător. Un bun condeier.

Este imaginea pe care o am eu despre Mircea Zaciu: o prezență notabilă în scrisul clujean, în critica literară din a doua jumătate a secolului XX din România. A fost elogiat și ridicat pe piedestal, în timpul vieții, cînd acelea au fost criteriile de judecată. Dar mă întreb – și viitorul urmează să ne-o arate – ce va rămîne din Mircea Zaciu, cînd criteriile vor deveni mai complexe și eventual se va pretinde mai mult de la un scriitor. Tinerii care acum habar n-au cine a fost acel Zaciiiiu, care a dat numele străzii unde ei locuiesc, vor ajunge la maturitate, în contextul unei societăți în sfîrșit normale, democrate, care nu va mai promova sarcasmul gol și neutralitatea ca virtute. Mă întreb ei ce vor vedea și cît vor  elogia.

(Prezentare la întîlnirea “Clujul memorabil: scriitorii istoriei”,

organizată de Asociația “Vechiul Cluj” la 25 mai 2017)

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (6)

Etichete

comunism, Cuvintul, interbelic, Marta Petreu, Mihail Sebastian

Sebastian şi comunismul

În cartea sa ştiinţifico-fantastică, autoarea clujeană dă de înţeles că Mihail Sebastian “se entuziasmează de multitudinea performanţelor pe care le obţin artiştii sovietici”, iar “fenomenul sovietic este comentat naiv (sau, poate, inventat)”(50). Teza scriitoarei este că, dacă jurnalistul interbelic a criticat blînd, convenţional, nazismul şi a fost cucerit de fascism, el era în egală măsură încrezător în virtuţile comunismului. Pentru a induce această idee neadevărată, Marta Petreu se sprijină pe un singur articol de gazetă, apărut în 1932, “Şase cărţi şi şase vapoare”. Aici M. Sebastian descria vizita scriitorului Evgheni Zamiatin la Paris unde, deşi “a fost interzis de soviete tocmai pentru îndrăznelile critice”, autorul sovietic “nu are nici o reticenţă şi vorbeşte despre starea lucrurilor din ţara lui, mai liber decît ar vorbi un cetăţean al unei republici democratice”(51). Păcat că Marta Petreu omite asemenea pasaje din textul gazetarului, cu toate că o înţelegem: ele nu-i susţineau butaforia “Sebastian-fascinat-de-totalitarism”. În schimb povestitoarea se fixează repetitiv pe alte cîteva fraze, de entuziasm la adresa “scriitorului proletar” ce construieşte vapoare.

“Care sunt operele dvs? îl întreabă redactorul parizian pe Zamiatin, şi acesta răspunde concis: Şase cărţi de proză, şase piese de teatru şi şase vapoare spărgătoare de gheaţă. / Este ceva nobil şi mîndru în aceste vorbe. Este mai ales ceva profund semnificativ. Literatura în concepţia noastră, a europenilor, este ori un calvar boem, ori o profesie rentabilă şi platonică. Şi într-un caz şi într-altul, literatura rămîne pentru noi un fel de turn ridicat la marginea vieţii: nici o legătură între ea şi viaţa practică, tumultuoasă, producătoare de valori certe. / Scriitorul este un dezarmat, ceea ce nu însemnează totdeauna un învins, dar de cele mai multe ori un sedentar şi un pasiv. / Declaraţiile lui Zamiatin ne ajută să întrevedem o societate, în care artiştii încetează a fi nişte visători trăind pe socoteala mizeriei lor acceptate liber, sau pe socoteala bugetelor culturale şi devin lucrători în rînd cu toţii, lucrători pe şantier şi în fabrici, unde imaginaţia, inteligenţa, spiritul lor aduce posibilităţi noi realizînd şi realizîndu-se. Nu spun că de aici urmează necesitatea unui fel de «raţionalizare» a muncii intelectuale. Ar fi oribil. Dar nu se poate să nu recunoşti orgoliul legitim al unui om care ca Zamiatin poate urmări drumul cărţilor lui printre oameni şi drumul vapoarelor lui printre continente.”(52)

Este evident că Mihail Sebastian se pronunţă entuziast, în articolul din care tocmai am citat, nu în favoarea comunismului ori a şantierelor proletare. El îşi exprimă admiraţia pentru îmbinarea teoriei cu practica, a scrisului cu activitatea concretă. În opinia lui, scriitorul are datoria să menţină contactul cu societatea despre care scrie, să o cunoască inclusiv prin muncă fizică, să îşi transpună în practică ideile abstracte. Camuflarea în turnul de fildeş echivalează cu o laşitate. Că autorul român interbelic nu avea nici cea mai mică iluzie, pe de altă parte, în ce priveşte caracterul criminal al comunismului, rezultă dintr-un articol răsunător al său, pe care monografa de peste decenii omite să ni-l detalieze.

“La Paris s-a deschis un birou de voiaj sovietic, pentru propaganda şi înlesnirea turismului în Rusia. Ca pentru orice ţară burgheză, acest birou lansează afişe şi prospecte pentru localităţile de agrement şi vilegiatură, afişe din acelea nostalgice – albastre pentru mare, verzi pentru munte – imagini şi culori ce îmbolnăvesc de melancolie ochii omului sărac, condamnat să trăiască viaţa întreagă între zidurile oraşului, în mansarde, în subsoluri, în fabrici, în ateliere. / Nu vi se pare că e o faptă cu desăvîrşire antiproletară această propagandă făcută de un stat comunist? Căci cui se adresează invitaţia afişelor sovietice, chemînd călători spre mările şi munţii bolşevici? Oamenilor bogaţi, desigur. Pungilor care au cu ce plăti asemenea aventuri estivale. Infamilor burghezi, care din plusvaluta muncitorilor strîng suficiente averi pentru a-şi permite acest capriciu turistic. / Evident lucrul acesta este o afacere comercială şi nimic mai mult. Afacere pe care toate statele din lume o practică, în aşa măsură încît pereţii birourilor internaţionale de voiaj au ajuns să reprezinte întreg globul terestru în afişe ispititoare. Dar are dreptul Rusia sovietică să uzeze, pentru un nedemn argument comercial, de o afacere care confirmă inegalitatea oamenilor, o recunoaşte şi, în plus, o stimulează? / E, la urma urmelor, puţin ciudat ca după ce ai exterminat tot ce a fost burghez la tine în ţară să lansezi invitaţii burghezilor străini, pentru a le oferi lor un tratament de favoare, foarte bine plătit poate, dar nu mai puţin odios pentru o pură conştiinţă de revoluţionar. Fără să-şi dea seama, Sovietele acceptă astfel o foarte gravă capitulare, capabilă să zdruncine din temelii liniştea cetăţenilor lor. / Prezenţa burghezilor eleganţi, somptuoşi şi frivoli pe plajele ruseşti va arăta băştinaşilor simpli de acolo că în fond noţiunea de «burghez» nu este absolută. Că există burghezi pe care îi omori şi alţii pe care îi ospătezi; averi care sunt imorale şi averi care sunt respectabile; jobene subversive şi jobene de treabă. / Astfel, cu abateri mici, se compromit sentinţele mari. / Capitalismul oricum nu are nimic de pierdut din vilegiatura sa în U.R.S.S.”(53)

Este admirabilă acuitatea analitică a jurnalistului care, plecînd de la detaliul unui afiş turistic, ajunge să demonteze chiar temeliile sistemului totalitar, ce şi-a făcut din propaganda proletară un şubred paravan. Aceasta e performanţa cea mai răspîndită a articolelor sale “politice” de la Cuvîntul, care au stîrnit încîntarea analiştilor oneşti. Pornind de la faptul-divers, de la detaliul banal, de la întîmplarea neînsemnată, Mihail Sebastian ridică accesoriul la rang de meditaţie generală, identifică regula distorsionată, ironizează anomalia răspîndită.

Un text sarcastic împotriva comuniştilor din România publică ziaristul, atunci cînd deplînge scoaterea lor inutilă în afara legii, ca pe o măsură de nejustificată violenţă socială. Era suficient să li se dea cuvîntul în mod liber – s-ar fi văzut că ei se delegitimează singuri, prin neghiobia fără leac: “Guvernul a confiscat o proaspătă revistă «proletară», Bluze albastre, care nu apucase să facă comunism, ocupîndu-se deocamdată cu literatura proastă. Dacă această confiscare a fost făcută pe motive estetice, noi, deşi nu-i recunoaştem guvernului calitatea de critic literar, aplaudăm bucuroşi. Dar este mult mai probabil că măsura a fost luată pe motive politice. Şi asta e rău. În politică lucrul cel mai primejdios este să creezi martiri. Şi lucrul cel mai abil este să laşi tuturor libertatea absolută de a se face de rîs. / Lupta ce se duce zi de zi împotriva bolşevicilor noştri este inutilă, neinteligentă şi probabil foarte costisitoare. Arestări, procese, percheziţii, comploturi, expulzări, bătăi – toate astea rămîn la suprafaţă, nu ating resorturile mişcării şi creează în plus o atmosferă factice de oprimare. Ceea ce poate fi începutul popularităţii. / Mult mai simplu ar fi, dacă ne temem cu adevărat de aceşti «vizionari», să-i înscriem în buget cu un mic salariu. Lichelismul doar nu este de esenţă strict burgheză. Am avut dovezi recente. / Sau, ca să vorbim serios, de ce nu le-am da marxiştilor noştri posibilitatea să-şi legalizeze existenţa? Au să intre în parlament? Trei, cinci, zece? Au să ţie discursuri? Au să proclame moartea capitalismului? Au să înjure «Liga Naţiunilor» şi au să-l aplaude pe d-l Litvinov? Foarte bine. Va fi amuzant şi va fi edificator. / În parlamentul francez se află constant un număr de deputaţi comunişti – 10-20 – şi şedinţele în care iau ei cuvîntul sînt adevărate spectacole de comedie. Se rîde ca la Folies Bergères. Discursurile fulminante ale lui Marcel Cachin au un succes unanim de hilaritate, pe toate băncile Camerei, de la d-l Louis Marin la d-l Léon Blum. Şi nu se gîndeşte nimeni să «refuteze» argumentele. / Ce e dreptul, deputaţii noştri nu au calmul şi spiritul franţujilor: ei nu vor şti să asculte cu atîta bună voie crîncenele peroraţii. Pe chestii naţionale, ei nu glumesc. Stau ei de vorbă despre bani, despre zahăr, despre spirt şi despre şperţ, dar cînd e vorba de patriotism… / Punem la dispoziţie d-lui Vaida acest simplu adevăr: un revoluţionar e preferabil la Cameră decît la Jilava. / În ce ne priveşte personal, noi de nimic nu ne temem mai tare decît de martiri.”(54)

Alte intervenţii sînt destinate să scoată în evidenţă ipocrizia fundamentală a comunismului, pe plan internaţional, unde nu ezită să intre în cele mai cordiale tratative cu fascismul. Cele două extremisme, de stînga şi de dreapta, aparent ireconciliabile din punct de vedere ideologic, colaborează foarte armonios în realitatea cotidiană: “Posturile sovietice de radio îşi încep şi îşi termină emisiunile serale cu parola manifestului din veacul trecut: «proletari din toată lumea, uniţi-vă». / Ar fi fost o bună glumă difuzarea acestui strigăt către proletari trimis din Moscova, în sala festivă în care duminică seara avea loc la Roma banchetul oferit de d. Mussolini, d-lui Litvinov. Convivii ar fi avut prilejul unui minut de meditaţie istorică realmente subtilă. / (…) D. Litvinov este de egală bună credinţă şi cînd strigă după unirea proletarilor şi cînd ciocneşte cu d. Mussolini. Iar d. Mussolini este la fel de sincer şi cînd le spune italienilor săi că marxismul e o crimă – şi cînd îl îmbrăţişează pe d. Litvinov.”(55)

Cu alt prilej, Mihail Sebastian deplînge utopia lipsită de vlagă a social-democraţiei europene care, prin naivitatea şi organizarea sa politică deficitară, îi ridică mingea la fileu lui Adolf Hitler. Rîndurile pline de amărăciune punctează deznădejdea intelectualului ce vede prăbuşindu-se pe rînd, în jurul său, toate obstacolele în calea dictaturii implacabile: “Congresul social-democrat de la Viena s-a terminat, ca toate congresele social-democrate, cu o rezoluţie de grevă generală… eventuală. S-au fixat anume patru împrejurări în care partidul va fi gata să dezlănţuie această ultimă luptă. / D. Léon Blum, care asista în calitate de invitat, trebuie să se fi gîndit cu melancolie la «grevele generale» pe care socialiştii săi le votează anual în Franţa, ca să-i sperie pe burghezi şi să-şi facă lor înşişi curaj. Istoria asta cu «greva generală» este un ultim semn de fidelitate marxismului, semn platonic şi niciodată realizat. / Rareori însă a fost el mai trist, mai inutil, mai neserios, decît în rezoluţia actualului congres de la Viena, ultim refugiu al unei social-democraţii în derută, conversînd sub protecţia poliţiei şi cu concursul aproape ironic al unui guvern jumătate fascist. Ameninţarea grevei aruncată de acolo are ceva descurajat. / Socialiştii austriaci, sau mai exact socialiştii vienezi (singurii care există în Austria) nu au fost niciodată revoluţionari. Contactul lor cu marxiştii ruşi în exil, înainte de 1914, era cea mai ciudată împerechere de revoluţionari autentici şi burghezi camuflaţi. Bieţii «socialişti» de pe malurile Dunării albastre nu pricepeau nimic din confraţii lor moscoviţi, eroi şi profeţi, luptîndu-se cu spiritul birocratic al marxismului austro-german. / Singura acţiune efectivă a socialismului vienez a fost tot de ordin gospodăresc, nu de ordin revoluţionar. Ne gîndim la opera lor, cu adevărat impresionantă, în cadrul organizaţiei municipale vieneze. Spitale, căminuri, şcoli şi grădini muncitoreşti – da. O mişcare muncitorească însă, hotărît, nu. Nici altădată şi desigur nici acum, cînd intimidatul congres ameninţă cu greva generală. / E de întrebat dacă o asemenea tentativă n-ar duce automat la o instaurare a hitlerismului, care probabil că nici nu aşteaptă altceva decît să cadă guvernul ocupat cu reprimarea unei revoluţii roşii la Viena, pentru ca să poată începe în deplină libertate o revoluţie albă în Tirol. (Albă sau neagră, nu ştiu bine, de cînd toate culorile lumii au năvălit în politică.) / Dar mai e de întrebat dacă socialiştii au posibilitatea practică de a pune în mişcare o grevă. Ultimele lor încercări parţiale au sucombat rapid. Greva muncitorilor de cale ferată de la începutul lui martie 1933 şi greva lucrătorilor tipografi de la sfîrşitul lui martie au eşuat, fără prea mari violenţe guvernamentale, din oboseală, din lipsă de rezistenţă morală şi mai ales din inoportunitate revoluţionară. Momentul nu e al stîngii – şi pace bună. Acest lucru trebuie înţeles cu satisfacţie sau cu tristeţe, dar trebuie oricum înţeles. / Există o ştiinţă a aşteptării pe care social-democraţia nu o are.”(56)

Între considerarea admirativă a extremei comuniste, pe care Marta Petreu credea că o găseşte în gazetăria lui Mihail Sebastian, şi realitatea textelor sale antitotalitare, publicate în anii 1930-1933, se deschide o prăpastie uriaşă, pe care nimic n-o poate umple. Nici măcar frapanta rea-credinţă a discursului.

Note:

(50) Marta Petreu, op. cit., p. 71.

(51) Mihail Sebastian, “Şase cărţi şi şase vapoare”, în Cuvîntul, vineri, 6 mai 1932, p. 1.

(52) Idem, ibidem.

(53) Mihail Sebastian, Vilegiatură în U.R.S.S., în Cuvîntul, luni, 24 iulie 1933, p 1.

(54) Mihail Sebastian, …Şi un cuvînt despre martiri, în Cuvîntul, sîmbătă, 25 iunie 1932, p. 1.

(55) Mihail Sebastian, Litvinov la Vatican, în Cuvîntul, joi, 7 decembrie 1933, p. 1.

(56) Mihail Sebastian, Socialiştii vienezi fac grevă, în Cuvîntul, miercuri, 18 octombrie 1933, p. 1.

Despre cenzură (2)

Etichete

Alexandru Marcu, cenzura, comunism, fascism, G. Calinescu, I.D. Sirbu, Ion Caraion, Liliana Corobca, literatura, Paul Goma, rezistenta, Tudor Arghezi, Vasile Sav

Vreau să-mi amintesc, de asemeni, o legendă nostimă din lumea clujeană, cu un latinist, Vasile Sav, care și-a scris poezia, a dat-o la revista Tribuna spre publicare, apoi s-a dus în biroul său de cenzor, a primit șpalturile după cîteva zile și și-a eliminat propriul text. Poate fi amuzant, dar te pomenești că era și o strategie, omul avea de îndeplinit planul de producție: cîte coli editoriale a cenzurat pe lună? Și atunci și-o fi zis: decît să tai de la altul, mai bine tai de la mine, măcar știu ce-i acolo și nu greșesc.

Sigur că erau și plăți de polițe în domeniu. Sărim un pic în urmă cu gîndul și cu contextul politic. Comunismul a dus la o împlinire armonioasă, la o sublimare a instituției cenzurii. Dar ea era activă și înainte, în fascism, în hitlerism. Societățile totalitare au un dinte împotriva libertății, în general, și a libertății cuvîntului, în special, fiindcă se simt subminate. A existat un ilustru italienist, Alexandru Marcu, profesor și decan la Facultatea de Litere și Filosofie din București, traducător al lui Dante, care a avut și-o aventură politică, a fost ministru în guvernul mareșalului Antonescu și a ajuns șef la cenzură. El fusese ani de zile, pe linie de italienistică, în concurență cu G. Călinescu. În tinerețe Călinescu i-a “suflat” traducerea cărții lui Giovanni Papini, Un om sfîrșit. A publicat-o el, deși Marcu era bun prieten cu prozatorul italian și apucase să-i traducă volumul pe jumătate. Ei bine, ajuns șef la cenzură, italienistul s-a pomenit cu pîinea și cuțitul în mînă și i-a plătit-o. Călinescu a tipărit în 1941 Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. Imediat mai apoi a vrut să scoată un compendiu, unde să aducă diverse completări și corecturi la ediția monumentală. Nu s-a putut. Acest supliment al istoricului literar a apărut doar cu întîrziere de cîțiva ani, după ce-a picat guvernul lui Antonescu, fiindcă pînă atunci i-a interzis-o Alexandru Marcu, din poziția de cenzor. Se produc așadar răfuieli de culise, în acest domeniu, după cum nu lipsesc nici detaliile amuzante.

Putem sublinia, încă o dată, că cenzura a fost considerată mai spăimoasă și mai fioroasă decît în realitate. Era o instituție tristă, dacă o privim azi. Mulți dintre cei mai tineri decît noi n-au cunoscut stresul respectiv, fiindcă n-au avut de răsfoit hîrtia cenușie de ziar, cu fotografia obligatorie a secretarului-general pe prima pagină. De la gazetele de sport pînă la revistele de modă, în orice tipăritură din România se plătea tribut politicului. Nu conta ce anume se spunea și unde, esențial era să fie poza tovarășului în centru sus. Iar fotografia să fie cu două urechi, dacă se poate! Fiindcă o vreme a fost din profil și i se vedea doar o ureche. În popor s-a întins vorba că tovarășul e într-o ureche. Brusc sute de mii de fotografii-tablou au fost înlocuite, deasupra catedrelor, în toate sălile de clasă, în toate școlile, în toate birourile, peste noapte, și-au apărut altele, unde tovarășului i se vedeau ambele urechi. Asta era cenzura! O instituție ocupată cu lucruri inimaginabile, care mergea pînă la cele mai mici detalii. Era sufocantă. O spunea și Ion D. Sîrbu, un prozator care se plîngea mereu prin manuscrisele sale. Era ca și cum voiai să sari în înălțime, într-o încăpere cu tavanul scund. Degeaba săreai, te izbeai de tavan. Cam asta era situația.

Au fost și reacții individuale. Se poate afirma că unul dintre adversarii insistenți ai cenzurii a fost Paul Goma. Pe vremea aceea, în anii ‘60 și ‘70, era un disident admirabil, tenace, combativ, preocupat de problema drepturilor omului. Nu era ceea ce, din păcate, a devenit azi. El avea atunci o altă abordare, ce poate părea incredibilă. A mărturisit-o în diversele sale cărți de amintiri sau în presă, după căderea comunismului. Își preda, în vederea publicării, manuscrisul unui roman, de pildă Ostinato. I se întorcea cu diverse adnotări și remarci ale cenzurii: acolo mai schimbați, dincolo deranjează. Prozatorul lua pasajele respective, să vadă care anume erau subiectele sensibile. Ah, viața din pușcăriile comuniste? Foarte bine! Și unde avea două pagini incomode, el mai adăuga treizeci, sau cincizeci. Ați revăzut? Sigur că da! Ia priviți! Era o metodă sinucigașă, de remediere prin “dospire”, iar asta firește că l-a dus la nepublicare. În afara unui prim volum de proză scurtă, Goma n-a mai izbutit să apară cu alte cărți în România. A trebuit să iasă în Occident cu scrierile sale. N-a fost o soluție de rezolvare a conflictului, ci dimpotrivă, de hărțuire a adversarului. Dar nu mulți și-au permis asta: să se ia de piept cu cenzura, s-o scuture, s-o agaseze, să pornească împotriva curentului. Marea majoritate a scriitorilor a plecat fruntea, a înțeles “urgența momentului pe care-l trăim”. A acceptat limitele date. Iată de ce literatura sub comunism este ceea ce este.

Un cercetător care se întoarce azi într-acolo trebuie să accepte obstacolele de odinioară. Dacă am pretinde să găsim atunci ce-avem azi, am fi absurzi, inadecvați. Era pur și simplu o încăpere cu tavanul jos, unde lumea se străduia să sară, dar fără să se izbească de tavan. Cine sare mai sus și nu se lovește? Asta era literatura, asta era publicistica în comunism. Și astfel ne sînt ele prezentate de Liliana Corobca, în volumele ei de cercetări. Noi bănuiam unele lucruri, le intuiam, dar nu aveam o diagnoză clară. Care erau ordinele, care erau dispozițiile precise? Cum acționa instituția concret? Știam în general că, la finele anilor ‘80, existau deja cuvintele tabu, care nu se puteau tipări nicăieri: “biserică”, “cruce”, “moarte”, “Dumnezeu” (o vreme a apărut cu “d” mic, apoi deloc). Dacă cineva “fugea” (cum se spunea atunci), adică pleca definitiv în Occident, intra automat pe lista cu indezirabili: toate cărțile din bibliotecă, toate cărțile din librărie care purtau numele său (ca autor, traducător, prefațator sau editor) dispăreau fără urmă. S-a întîmplat cu cele două volume groase de Versuri ale lui Tudor Arghezi, prefațate suculent de Ion Caraion (Ed. Cartea Românească, 1980). Un an mai tîrziu, cînd Caraion a cerut azil politic în Elveția, tot tirajul a dispărut de pe piață. Cine se ocupa de asta? Cenzura, bineînțeles. Așadar aveam o latură amuzantă, frivolă, stîngace a sistemului, dar exista și latura (semi)dictatorială, a unei instituții opresive, puse în slujba comunismului și a domesticirii intelectualilor. Scriitorii trebuiau deprinși cu sportul de-a sări în înălțime, fără a ajunge totuși prea sus, ca să nu dea cu capul de tavan. Cenzura i-a obligat să învețe această paradoxală lecție de echilibristică, de abilitate și agilitate personală, totodată searbădă și frustrantă.

Era o perspectivă tristă, dacă o privim azi, dinspre societatea liberă, democrată și pluralistă în care trăim. Dar trebuie să subliniem și asta. Exigențele revoluției din 1989 au fost mai ales două: libertatea cuvîntului și libertatea de mișcare. Toate celelalte, penuria, frigul existau, însă erau doar adiacente. Har Domnului, măcar aceste două probleme le-am rezolvat și ne uităm în urmă fără mînie, uneori cu milă, alteori cu silă, alteori cu ironie. Putem să ne (re)cunoaștem trecutul recent, prin intermediul cărții publicate de Liliana Corobca, pe care o felicit pentru munca ei minuțioasă, răbdătoare și tenace.

Despre cenzură (1)

Etichete

arhive, cenzura, cercetare, comunism, lansare de carte, Liliana Corobca, Ratio et revelatio

Mulțumesc pentru invitația care mi-a fost adresată. Mă bucur să fiu prezent la evenimentul organizat de Editura Ratio et Revelatio, care tipărește numai cărți elegante și consistente. Am văzut printre altele Eneida, recent publicată, așadar constat că se merge pe o linie clasică, inclusiv cu subiectul despre cenzură, care azi-mîine se va clasiciza. Mă bucur să o cunosc pe Liliana Corobca, autoarea cu care odinioară am corespondat, am schimbat cîteva cărți prin poștă, deși n-am apucat încă să ne întîlnim, să ne cunoaștem personal. Așadar bucuria mea e dublă azi.

Subiectul în sine, despre cenzură, este complex și delicat, chiar dacă poate da loc și la picanterii. Însă dacă ne transpunem cu gîndul în vremea aceea, adică în comunism, instituția cenzurii nu era deloc amuzantă. Dimpotrivă, ne cam umplea de fiori. Eu pot să spun că, din fericire, nu apucasem să debutez și nici nu credeam că voi publica în acele condiții. Se impusese un fel de ștachetă, foarte meschină, iar lumea nu prea sărea de pe trambulină, fiindcă dădea cu capul și oricum nu putea să se înalțe.

Aș vrea să-mi amintesc una din cronicile literare, apoi des citată, a lui Nicolae Manolescu, din 1991. Se referea la o carte de comentarii radiofonice a Monicăi Lovinescu și o definea pe autoare printr-un titlu foarte elocvent: Cel mai ascultat cronicar literar. Pînă la urmă aveam două personalități complementare. N. Manolescu era condeiul cel mai citit și cu autoritate estetică, din țară, în paginile revistei România literară. Monica Lovinescu dădea interfața de la Europa liberă, cu prestigiul profesional și de autoritate a judecăților de natură etică, din Occident. Comentatorul observa ceva interesant și o spunea în cronica sa: faptul că cei doi se completau. El, Manolescu, nu-și permitea să afirme pe șleau în publicistică anumite lucruri, nu depășea o graniță. Iar ceea ce el nu-și mai dădea voie să scrie, venea și completa Monica Lovinescu. Dar unde se afla oare limita? Scriitorul din țară avea libertatea deplină să analizeze universul interior al operelor pe care le comenta – romane, poezii, figuri de stil, simboluri livrești etc. -, dar îi era interzis (și o știa foarte limpede, ca atare nici nu încerca) să iasă din lumea literară, să se refere la realitățile sociale ale momentului, la grupări, la conflicte între scriitori, la politica partidului. Toate acestea îi erau automat blocate, lui și altora care ar fi vrut să le exprime pe față. Ceea ce el nu putea să spună, completa Monica Lovinescu în analiza cărților, dînd și aspectul social sau politic al problemei. Prin urmare frumoasa teorie cu arta pentru artă, care a fost vehiculată și îmbrățișată strîns de criticii literari și scriitorii de aici, ca un fel de stindard de apărare, în fața avalanșei politicului, era interesantă, ca strategie, dar era parțializantă. Lor nu li se permitea să spună mai mult decît ceea ce ținea de arta pură. Și atunci se abțineau. Iar apoi se prevalau de libertatea de-a nu spune nimic în plus. Era un mic joc pervers. Așa se face că realitățile sociale legate de literatura română – pentru că eu unul sînt literat și din direcția aceasta vin spre cartea pe care o prezentăm succint acum – erau complet neglijate. Iar cenzura ține de o realitate socială, a fenomenului literar din comunismul românesc.

Puțini s-au atins pînă acum de acest subiect. E interesant că îmi vin în minte tot cercetători oarecum din afara fenomenului, așadar nu scriitori, romancieri, poeți consacrați. Aceștia aveau cel mult izbucniri de indignare, de revoltă, de lamentări individuale. Exista obiceiul că, dacă erați prieteni, un exemplar ți-l dăruia autorul, care corecta cu pixul pe pagină, adăuga unele cuvinte, pentru a scoate în evidență ce anume ar fi vrut să publice și nu i s-a permis. Nu aveau decît această reacție izolată. Dar o tratare analitică și sumativă a fenomenului, din partea literaților, eu n-am prea văzut. Interesantă pe linia abordărilor de sociologie literară a fost Katherine Verdery, care a vorbit inclusiv despre protocronism și grupările de putere, coagularea cîmpurilor de forță din literatura română. Așadar o cercetătoare americană. Acum, mai recent, am găsit o carte groasă, mare, interesantă, publicată de Anneli Ute Gabanyi. Ea și-a strîns și a publicat la Iași, la editura universității, notele sale interne de la Europa liberă, pe care le-a elaborat timp de zeci de ani. Aici făcea o analiză, mai mult sau mai puțin confidențială, a realităților sociale din cultura română. Găsim și capitole interesante despre cenzură, jurnalista dădea seama despre problemele acesteia, pe măsură ce le întîlnea în presă, pentru școala lor de cercetare internă, unde se documentau jurnaliștii Europei libere pentru a-și scrie articolele.

Acum însă avem această abordare exclusivă pe cenzură (celelalte, pe care le-am amintit, erau doar tangențiale), în două volume: Instituția cenzurii comuniste în România. Despre ce este vorba? Autoarea a mers în Arhivele Naționale Istorice Centrale, a fotografiat documente (pentru că există și mulțumiri la adresa unei rude care i-a împrumutat aparatul foto, așa că știm cum se desfășura cercetarea), apoi le-a selectat. Sînt vreo 300 de documente, care se întind pe cîteva decenii, de pe la sfîrșitul anilor ‘40 și pînă în anii ‘80: de la înființarea cenzurii, devenită apoi Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor (DGPT), cu organigrama precisă, cine a fost șef, cine a fost șef de secție, care au fost lectorii etc. Problemele sînt dispuse oarecum ierarhic: de la documentele oficiale de înființare, prerogativele, structura și organizarea, raporturile cu alte instituții ale statului, relația capitală-provincie și pînă la portretul “specialistului” care se chinuie pe plantație, reconstruit din cioburi documentare. Vom vedea, în mod surprinzător, că cenzura nu era chiar atotputernică, fiindcă unii lucrători erau “furați” ca să fie trimiși șoferi pe la minister, sau secretare pe la ambasade. Șefii protestau că omul e calificat, nu se pot lipsi de el. Pe de altă parte, și cadrele înseși (găsim liste detaliate cu nume), sărmanele, trăgeau tare să-și termine liceul la seral. Unii deveneau chiar studenți, erau picați de profesori în sesiune, nu făceau față să presteze și la cenzură, să învețe și la facultate. Aveau o viață grea. Mai sînt și liste cu bolile de care sufereau. Te pomenești că aveau mustrări de conștiință, de-acolo dădeau în fandacsii și idiosincrazii, ca să nu mai vorbesc de bolile cardiovasculare și alte minunății, pe care ți le dă o asemenea meserie stresantă. Una peste alta, acum, cînd citim, constatăm că era o lume destul de măruntă. Am impresia că noi, stînd acasă și tremurînd și construindu-ne autocenzura, de care pomenise și N. Manolescu în articolul citat, vedeam dracul mai negru decît era.

Această carte ne dă oricum o perspectivă foarte interesantă: cenzura ne pîndea pe noi, iar acum am ajuns s-o pîndim noi pe ea… Ne uităm peste gard dincolo, așa cum și ea se binocla peste gardul literaturii. Și descoperim o lume destul de meschină. Dracul era mai inofensiv decît ni-l închipuiam. Erau oameni modești, simpli, mulți fără studii. Alții erau efectiv politruci. Sînt înduioșătoare cîteva autocritici și declarații înfocate: subsemnatul lector Cutare, recunosc că am citit doar 250 de pagini și mă angajez solemn să citesc chiar 300 de pagini luna viitoare. Mă gîndeam: eu cam cîte pagini parcurg lunar? Care e ritmul meu? Țin pasul cu un cenzor sau nu? Sigur că eu citesc nu ca să cenzurez, ci ca să mă informez și să mă formez. Dar aveau o latură hazlie jurămintele astea, prin care ei se angajau să lectureze mai mult luna următoare.

Nu puține sînt detaliile amuzante. La un moment dat, un șef scrupulos îl laudă pe cenzor și îl propune la premiul de 300 lei, pentru vigilență. Omul muncii a observat la ziar, în discursul rostit de tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe cînd se referea la Partidul Muncitoresc Român, că acesta avea rolul de CĂLĂU-ză a societății. Iată o situație absolut subversivă. Cum să fie, Doamne ferește, Partidul Muncitoresc Român CĂLĂU-za societății comuniste?! Nu doar greșeala de o singură literă, ci chiar despărțirea în silabe putea să prezinte pericol de stat.

Sau avem întîmplări care nu sînt greșeli de tipar, ci pur și simplu niște alăturări cu conotație ideologică. În viața culturală a Capitalei se constată că pe afișele de la cinematografe se creează o supărătoare îmbinare, cu efecte regretabile. (Aici fac o paranteză pentru a sublinia un detaliu elocvent. Ce fel de cinematografe aveam noi, la Cluj, pînă în ultimii ani ai comunismului? Erau “Republica”, “Victoria”, “Muncitoresc”, “23 August”, “Timpuri Noi”, “Steaua Roșie”. Gîndiți-vă dacă astea pot fi nume valabile de cinema, într-o lume normală. Era clar că pînă și la asemenea nuanțe se lucra cu scopul îndoctrinării.) D-apoi în anul 1961, cînd ia auziți ce putea să se întîmple. La cinematograful “Vasile Roaită” rula filmul Bufonul regelui, la “Const. David” – Cocoșatul, la “T. Vladimirescu” – Cîinele din mlaștină, la “16 Februarie” – Acțiunea Cobra, la “Grivița” – Moment periculos, la “Al. Sahia” – Omul cu două fețe, la “23 August” – O aventură în marea Caraibelor, la “Olga Bancic” – Pescuitori în ape tulburi, la “Al. Sahia și I.C. Frimu” – Escrocii, la “Sala Palatului R.P.R.” – Trecerea interzisă. Nu se poate, tovarăși, trebuie să luăm măsuri!

Iată că nu doar cenzura la literă conta pe atunci, ci și despărțirea în silabe (nu cumva să apară că Partidul e CĂLĂU-ză), ori contextul afișelor de cinema. Sînt de admirat acești bieți cenzori, care făceau surmenaj și depresie sentimentală sau crize de circulație sangvină pentru a-și îndeplini scrupulos datoria. Ne lipsesc poate specialiștii cenzurii, în ziua de azi, pe la multele edituri care scot pe bandă rulantă diverse subproducții.

Limba lui Ernu

Etichete

campanie, comunism, demagogie, limba romana, politica, propaganda, URSS, Vasile Ernu

Campania electorală şi-a scos deja la iveală cotloanele groteşti, în care argumente de atac pot fi viaţa de familie sau numărul de copii ai rivalului. Asemenea aberaţii levantine nu sînt în măsură să mă intereseze. Oricum profilul lipsit de clorofilă al tuturor candidaţilor mă determină să nu merg la primul tur de scrutin. Însemnările mele nu reprezintă, aşadar, o opţiune politică, ci o simplă remarcă de decenţă publică.

Atunci cînd un scriitor premiat şi tradus în cîteva limbi străine înhaţă barda pentru a ieşi în spaţiul politic – deja surescitat de neghiobii –, s-ar cuveni să reflecte o minimă cuviinţă, pe lîngă stăpînirea decentă a limbii române. Nu aceste calităţi îl definesc pe Vasile Ernu, încă de pe vremea cînd ne predica nostalgic despre beneficiile unui paşaport în URSS. Propagandistul cauzelor dubioase se prăvale şi în această campanie cu agramatismul care îl caracterizează.

Ernu e nemulţumit de programul electoral anunţat de Monica Macovei şi ne spune tărăşenia asta. Este el vreun mare specialist în lumea politicii? Nici măcar. “Nu urmăresc dezbaterile TV, sunt pe drumuri, nu am suficient timp, însă apuc să mă informez destul cît să-mi formez o opinie despre candidaţii la Preşedinţie. Mai multă lume mi-a zis să citesc programul Monicăi Macovei. L-am citit.” Avem, prin urmare, un opinioman care, încă din prima frază, îşi declară nepriceperea, documentarea “după ureche”, din ceea ce-i sugerează alţii – iar apoi ne dă poveţe răspicate. Metoda, care denotă o stupefiantă incompetenţă, asumată pompos, se prelungeşte pînă în finalul textului. Ernu ne povesteşte aspru (şi prin intermediar) o transmisie televizată, la care Monica Macovei ar fi participat. Dar el, analistul devastator, admite senin că “Nu am văzut emisiunea deja faimoasă”. Păi, dacă n-ai văzut-o, de ce-o comentezi? Citindu-l pe Ernu, parcă mă uit la tabloul lui Bruegel, cu orbii care se conduc unii pe alţii în prăpastie.

După ignoranţă, exagerarea mincinoasă. Cînd rezumă opinii care-i displac şi de care află întîmplător, Vasile Ernu, ideolog tulbure, le defineşte exploziv: “Pogrom împotriva săracilor, educaţiei, sănătăţi[i], culturii”. E şocant să auzi demagogia ambalată în cuvinte grave, de individul venit din spaţiul geografic care, în privinţa conceptului de pogrom, trebuia să aibă o cunoaştere clară. Neruşinarea ostentativă l-a surprins şi pe Dan Alexe, care notează: “Bun, eu știu că exaltații din secta ieșeană, de pildă, cînd le-au fost tăiate uscăturile alea de copaci, au putut scrie despre ‘genocidul teilor’… ‘GENOCIDUL teilor’, da. Așa-s ei, mai excesivi în dendro-metaforă. Asta se pune pe seama ploii provinciale, care transformă în holocas și faptul că tu nu te-ai trezit la timp ș-ai sunat la facultate-n Copou s’ minți că ardi blocu… Da, băi, ardi, tot un holocas îi. (…) Vasile, tu vii din Odesa, parcă… Măcar din rușine de bunici și tot n-ar trebui să folosești aiurea vocabula ‘pogrom’. Sau vrei să sugerezi că tu erai în căruciorul ăla care cobora somptuos scările în Crucișătorul Potemkin? Căruciorul era gol, fraiere… În viața reală, pentru idei se face doar figurație.”

Îmi mai rămîne să bănuiesc numai că scriitorul urss-ist habar n-are de importanţa cuvintelor. Văzîndu-i în treacăt stilul, înclin spre această variantă.

– adverbul confundat cu adjectivul: “Intelectualilor enervanţi [sic! – L.A.] de naivi”;
– pronumele în dativ fără formă de plural; substantivul propriu fără marca dativului: “de ce i [sic! – L.A.] se întîmpla ICR-ului & Patapievici [sic! – L.A.]”;
– nu se face acordul dintre predicat şi subiecte: “nu doar pe mine m-a uimit [sic! – L.A.] iresponsabilitatea şi cinismul”;
– nestăpînirea sferei semantice a lexemului: “mă apucă un sentiment de teamă şi cutremur” [cum arată sentimentul de cutremur? – L.A.].

M-am relaxat văzîndu-i pe anonimii invocaţi şi citaţi de Ernu în sprijinul aberaţiilor sale: Dani Sandu, Victoria Stoiciu, Sorin Cucerai. Iată nişte autorităţi colosale. În sfera propagandei, o asemenea şmecherie se cheamă “inventarea martorilor”.

Vasile Ernu a mîncat o pîine albă în ultimii ani, împrăştiind prin spaţiul românesc valorile sovietice şi ale comunismului umanist, diabolizînd occidentul corupt şi capitalist, punînd umărul la dubioase grupuri de presiune, inventînd antisemitismul printre adversarii umorilor sale comsomoliste. Pentru a deveni credibil ca propagandist, poate că a venit vremea să înveţe corect limba română.

Destine istorice (1)

Etichete

Andrzej Wajda, comunism, disident, film, Lech Walesa, Polonia

La cîteva zile distanţă, întîmplarea face că am văzut două filme antagonice. “Walesa, omul speranţei”, în regia lui Andrzej Wajda, prezintă ascensiunea pas cu pas a unui umil electrician de la şantierele navale din Gdansk spre glorie. El nu e ceea ce s-ar chema un revoluţionar. Dimpotrivă, e om necăjit, care trăieşte într-un apartament strîmt, cu patru, cinci, şase copii, care i se nasc pe bandă rulantă şi i se încolăcesc mereu pe la picioare. Nevasta aprigă îl ajută, apoi îl ceartă cînd se simte neglijată. Problema e că, ieşit să cumpere la speculă un cărucior pentru primul născut, se confruntă cu mişcările de protest ale colegilor săi, reprimaţi cu brutalitate. Străzile sînt mizerabile, sărăcia bălteşte, foametea face cu ochiul de pe rafturile goale. Lech nu-i un politician, însă e neconformistul cu sînge în instalaţie. Cînd intelectualii fac greva foamei, pentru a protesta împotriva dictaturii, se duce peste ei şi le spune că oricum îi omoară comunismul prin înfometare, e inutil ca ei să se sinucidă, la concurenţă. Taurul trebuie înhăţat de coarne, e necesară o contraofensivă activă, nu un protest pasiv. Şi le lasă pe-un bileţel numele său adevărat şi adresa – dacă au nevoie de el, să-l caute!

Walesa n-are strategii şerpuitoare, el le spune celorlalţi părerea în obraz. Intervievat de Oriana Fallaci, e niţel fanfaron, niţel grobian. De ce acceptă pe lîngă el intelectuali ca Geremek sau Mazowiecki, nu se teme de concurenţa lor? Cîtă vreme îi sînt aliaţi, n-are rost să şi-i îndepărteze, îi controlează mai uşor de-aproape. Şi-apoi ăştia se ceartă întruna, pînă obosesc, iar la sfîrşit ajung toţi la concluzia lui, pe care a stabilit-o din capul locului.

Lech Walesa nu luptă cu “spatele asigurat”, el îşi expune fiinţa în vitrină. E dat afară din serviciu, riscînd să facă foamea alături de numeroasa lui familie – îşi găseşte alt loc de muncă, mai îndepărtat şi incomod. Este arestat de cîteva ori, luat pe sus în toiul nopţii – are răgazul să scoată ceasul de pe mînă şi verigheta de pe deget, ca să fie vîndute de soţia lui, în caz că nu se mai întoarce. Ştie limpede că viitorul nu-i al celor ca el: cînd vremurile se vor linişti, va fi dat la o parte, fiindcă e lipsit de maniere şi de talentul de-a negocia. El e locomotiva care se izbeşte, cu capul înainte, de zidul care încearcă să-l blocheze. Cu atît mai impresionantă e tandreţea lui în familie, cînd soţia însărcinată nu se mai poate apleca, iar el, cu duioşie şi voluptate, îi spală picioarele în lighean – o scenă absolut memorabilă.

Află că a cîştigat Premiul Nobel pe cînd umbla prin pădure după ciuperci. Însă la Oslo merge Danuta să-l reprezinte la festivităţi, el temîndu-se că nu va mai fi lăsat de comunişti să revină în patrie. Tot antologică e şi secvenţa întoarcerii soţiei sale în Polonia. Întrebată de vameşi ce anume are în bagaje, dacă are ceva de declarat, ea le răspunde senin: în afară de Premiul Nobel, nimic altceva. Urmează o percheziţie minuţioasă, barbară, inclusiv cu mănuşa ginecologică.

La sfîrşitul anului 1989, ca simplu cetăţean, Lech Walesa este primit în şedinţă solemnă de Congresul SUA. Cînd li se adresează direct, de la înălţimea tribunei, cu “My, Narod” (Noi, Poporul), este aclamat de congresmeni în picioare. Este încununarea unui traseu sinuos, a unei evoluţii miraculoase, mereu la limita eşecului. Filmul lui Andrzej Wajda e cu atît mai neobişnuit, cu cît apelează la imaginile de arhivă, multe în alb-negru, îşi presară parcursul cu secvenţe din demonstraţiile violente de stradă, pe alocuri rivalizînd cu reportajele de tipul “Piaţa Universităţii” de la noi. Destinul de excepţie al protagonistului este mereu lipit peste realităţile crude.