O seară la radio (2)

Etichete

amintiri, biografie, carti, dialog, literatura, radio, scriitori

Daniel Moşoiu: Continuăm, la “Serile Radio Cluj”, dialogul cu invitatul nostru special de astăzi, profesorul, scriitorul, traducătorul, polemistul Laszlo Alexandru. Domnule profesor, aţi absolvit Literele clujene în 1989, dacă nu mă înşel…

– Aşa este…

– Ce a simţit tînărul Laszlo Alexandru cînd şi-a citit repartiţia?

– Păi, nu. Repartiţia ţi-o alegeai, nu ţi-o citeai. Îţi dădeau nimic şi îţi ziceau: alege!

– Şi de ce aţi ales Moldova?

– Pentru că era primul post din afara Ardealului. Eu am terminat cam al şaselea, cu media 9,59 (am amintiri interesante). Cu media aia nu mai erau posturi în Ardeal. Am ales o catedră lîngă Vatra Dornei, la Cîrlibaba, un sat cu rezonanţe rebreniene. Dar simpatic, satul! Am fost profesor de română acolo. M-am simţit bine, mai puţin atunci cînd căram cu două găleţi apa de la fîntînă, ca să mă spăl în lighean. Ca un clujean get-beget, obişnuit cu vana şi cu apa caldă, asta a fost cam dezagreabil. Dar în rest a fost foarte plăcut, oamenii m-au respectat şi am amintiri foarte luminoase de acolo.

– V-aţi simţit bine la Cîrlibaba.

– Da. Şi copiii s-au lipit imediat sufleteşte de mine şi mi-au confirmat că este vocaţia şi bucuria mea să fac meseria asta.

– Unde stăteaţi? În gazdă?

– Da, stăteam în chirie. Era o familie de bătrîni germani. Compoziţia satului era foarte interesantă. Erau cîţiva germani, pe cale de-a emigra în Occident. Pe urmă erau unii etnici ucraineni. Cei mai mulţi erau români, fireşte. Am găsit şi un bătrîn evreu, care locuia chiar în centru. Cu ăla am avut lungi discuţii. Eu traduceam o carte, a lui Romain Gary, şi aveam nişte chestiuni de terminologie specifică, nu ştiam ce-i aia Barmitzwah şi alte lucruri asemănătoare. L-am rugat pe bătrînul croitor să-mi explice, fiindcă n-aveam din altă parte cum să aflu. Aşa că nu stăteam degeaba la Cîrlibaba, eu scriam, mi-am cărat cu mine maşina de scris. Pe vremea aia nu erau computere şi alte minunăţii, ca azi. Acolo am tradus prima carte din franceză, care apoi s-a publicat în trei ediţii şi s-a adaptat, la Bucureşti, la Nottara, ca piesă de teatru: Romain Gary. Scriam, citeam, predam. Copiii mă iubeau. Eu îi iubeam. A fost o etapă frumoasă.

– Dar ce v-a venit să-l traduceţi neapărat pe Romain Gary?

– A fost pasiunea mea, una din ele. L-am descoperit întîmplător şi am mers pe fir. Am rămas legat de el sufleteşte. Romanul Ai toată viaţa înainte: peste un milion de exemplare vîndute în Franţa. Premiul Goncourt. Filmul a primit Premiul Oscar etc. Dar pe lîngă premii şi tiraje, este o capodoperă. Sînt multe filme sau cărţi premiate, care sînt varză. Dar ăsta e un roman absolut extraordinar.

– Ai toată viaţa înainte, prima ediţie românească a apărut în 1993.

– Tradus la Cîrlibaba, în vîrful muntelui. Cine doreşte, poate să facă şi acolo cultură.

– Am impresia că special v-aţi ales Cîrlibaba, ştiaţi că şi acolo se vorbesc mai multe limbi. Sau aţi nimerit bine.

– Asta deja a fost o nimereală. Calculul a fost să vedem cît de aproape opreşte trenul. În afara Ardealului, următoarea destinaţie, unde trenul oprea aproape, era Cîrlibaba. Adică la 38 de kilometri. Fiindcă în alte părţi trenul oprea mult mai departe de atît.

– N-aţi stat cei trei ani obligatorii, pentru că a venit Revoluţia.

– Eu am ajuns în septembrie 1989 la Cîrlibaba. În decembrie am auzit la Radio “Europa liberă” că a început revolta la Timişoara: împuşcături, urlete de durere. Am decis să mă întorc la Cluj. Oricum se apropia vacanţa. Am venit acasă şi am participat, pot spune chiar am condus, alături de alţii, una din facţiunile revoltei clujene, aceea din Mănăştur către centru. Aceea care s-a desfăşurat în după-masa şi seara de 21 decembrie 1989.

– Deci în 21. Eraţi în Mănăştur, aţi reuşit să adunaţi 1.000 de oameni şi să coborîţi spre centru. Dar aţi fost întîmpinaţi cu gloanţe. Ce s-a întîmplat?

– S-a întîmplat că au murit unii oameni acolo. Şi chiar lîngă mine: o fată de vîrsta mea. Sigur că eu, în secunda aceea, nu ştiam ce urma să se întîmple. Cumpăneşti gravitatea lucrurilor post factum. Dar era multă indignare pentru situaţia în care eram, pentru sărăcie, pentru lipsa de speranţe, pentru lipsa de libertate. Lumea a ieşit absolut spontan. Aşa că eu am mari dubii cînd aud teoriile cu lovitura de stat sau cu alte bazaconii.

– O fi fost pe urmă…

– Pe urmă, sau între timp, sau în alte facţiuni. Pentru că n-a fost totul global şi uniformizat. Dar ce-am trăit eu şi ce-am constatat acolo a fost o revoltă foarte autentică şi care a fost plătită cu viaţa, de unii care erau la cîţiva metri de mine şi aveau vîrsta mea.

– Ştiaţi că vă aşteaptă armata la Fabrica de Bere?

– Da, ştiam asta, fiindcă venea deja lume dinspre oraş şi ne-a avertizat că sînt închise căile de acces spre centru. Tocmai ca să ne protejăm, am pus în faţa mulţimii de oameni care protesta patru camioane, pentru a ne feri de gloanţe. Nu ştiam de acei oameni că sînt soldaţi, că sînt miliţieni, că sînt securişti. Doar atît bănuiam, că nu vom putea trece cu mîinile în buzunar şi fluierînd. Ca să ne protejăm, dar şi ca să avem un element de forţă vizuală, pentru a-i impresiona pe eventualii noştri adversari, am dispus patru camioane în faţa oamenilor, pe carosabil. Astfel am coborît pe lîngă Fabrica de Bere şi, imediat după ce-am făcut la stînga, un pic mai jos, unde e Strada Piezişă, era desfăşurat plutonul de trăgători care ne-a întîmpinat cu foc.

– Ne-ar trebui o altă emisiune pentru acest subiect…

– Da, ăla e un alt subiect. Aici e viaţa… iar dincolo sînt cărţile…

– Ce-a făcut Laszlo Alexandru după Revoluţie? V-aţi întors la Cîrlibaba?

– Bună întrebare. Majoritatea colegilor şi a profesorilor pe care-i cunoşteam a rămas la Cluj, să-şi găsească imediat locuri de muncă. S-au deschis multe oportunităţi. S-a spulberat acel blocaj al posturilor şi tinerii au putut să ocupe catedre în Cluj sau în preajma oraşului. Eu pe vremea aceea eram însurat. Am avut o discuţie cu soţia mea, care de asemeni era profesoară. Discuţia noastră a fost în termeni de responsabilitate – v-o spun cu maximă sinceritate – faţă de copiii pe care i-am găsit acolo, la Cîrlibaba. Ei veneau, în timpul liber, după-masa, băteau la geamul locuinţei noastre, eu le deschideam şi fetiţe cu mîini subţiri îi întindeau soţiei mele un buchet cu flori de cîmp. “Dar, de ce?”, întrebam nedumerit. “Aşa, din simpatie”, îmi răspundeau zîmbind.

– Ce frumos…

– Da, erau fără nici un fel de gînduri ascunse. Dar îi vedeam că erau, din păcate, în ce priveşte învăţătura, cam neglijaţi. Avuseseră parte de profesori nu foarte pregătiţi, unii doar absolvenţi de liceu. Am zis că e de datoria noastră să continuăm ce-am început. Şi ne-am întors absolut de bună voie la catedră acolo, la sfîrşitul lui ianuarie, sau prin februarie. Şcolile au fost închise ceva vreme atunci, cu revoluţia. Ne-am dus efectiv în vîrful muntelui şi am terminat acel an şcolar. I-am ajutat pe mulţi dintre elevii mei să intre la mari licee din Suceava şi Vatra Dornei, unde altfel n-ar fi avut nici o şansă. Pe două dintre fetiţele premiante le-am încurajat ulterior să vină după mine la Cluj. Le-am intermediat transferul la Colegiul “Bariţiu”, le-am găsit cu greu locuri de cazare, la internatul Liceului “Şincai”. Una dintre ele a absolvit clasa a XII-a ca şefă de promoţie în “Bariţiu”. A ales să facă facultatea la Bucureşti şi a devenit medic specialist. Am înţeles că trăieşte în capitală, i-am pierdut urmele de vreo 15 ani.

– Aţi venit la Cluj. Aţi avut o tentativă la Facultatea de Litere?

– Am avut mai multe tentative la Facultatea de Litere, da.

– Nereuşite…

– Nereuşite, da.

– Intrăm în detalii?

– Cum doriţi. Dar pentru asta chiar vă mai trebuie încă o emisiune.

– Cert este că n-aţi reuşit…

– De două ori…

– …deşi vă recomandau anumite calităţi.

– Cred că atunci cînd concuram cu o persoană care publicase o carte, iar eu scrisesem 12, în mod normal, dacă aş fi făcut parte din comisia de evaluare, aş fi ştiut încotro să îndrept balanţa. Se pare că, în unanimitate, comisia a hotărît altceva. Însă acolo nu eram în comisie, aveam rolul de candidat.

– Şi aţi ajuns la liceul unde sînteţi acum, la Colegiul “George Bariţiu”. Ascultătorii noştri ştiu că, prin SMS, ne pot trimite mesaje. Iată, ne-a scris deja un fidel ascultător şi, din cîte constat, un coleg de-al dumneavoastră, domnul Cornel Costea…

– Da, îl salut pe Cornel, e bunul meu fost coleg de geografie.

– “Bună seara stimatului meu coleg Laszlo Alexandru. Ce dialog interesant! Chiar dacă ne cunoaştem de mai bine de 12 ani, aflu acum lucruri în premieră despre Alex”…

– Înseamnă că nu l-am plictisit. Mă bucur să-l salut.

– Haideţi să ajungem şi la cărţi. Aţi debutat cu volumul Între Icar şi Anteu, polemici, la Editura Dacia, 1996. S-a scurs ceva vreme pînă să puteţi debuta editorial.

– Nu neapărat. Eu n-am publicat înainte de 1989, nici n-am vrut. Fiind cenzură, nu doream să-mi asum chingile respective şi să spun numai cît e voie. Ori vorbesc liber, ori ţin pentru mine. Aşadar nu m-am înghesuit să public şi chiar n-am tipărit înainte de ‘89 nimic. Dar după aceea, în 1991, am debutat în presă şi anume exact în România literară. Se pare că uneori prinde bine să nu te istoveşti înainte de vreme: dacă îţi strîngi energiile, ţîşneşti mai convingător. Am mers înainte, cu o colaborare de cîţiva ani buni, la revista respectivă, cu polemici, eseuri şi opinii critice. România literară era pe vremea aceea publicaţia culturală cea mai urmărită, revista etalon a Uniunii Scriitorilor. Asta mi-a dat un oarecare ascendent, aşa că mergînd la Editura Dacia, ei mă ştiau din textele apărute destul de frecvent în presă. Numele meu începuse deja să circule. Şi am debutat la Editura Dacia în 1996.

– Am uitat să le spun ascultătorilor, cu siguranţă vă mai aduceţi aminte că imediat după revenirea în Cluj aţi predat iniţial stenodactilografie şi corespondenţă comercială.

– Sigur că da. Doi ani. Am şi cîţiva foşti elevi, legaţi cu mine pe Facebook, care poate mă ascultă acum şi cărora le-am predat stenodactilografie.

– Unde aţi învăţat? Sau tot singur?

– Am învăţat asta la Liceul “Ady-Şincai”. În comunism, în toate şcolile, se făcea practică. La secţia de mecanică, dădeai cu bomfaierul şi pileai cu pila. În treapta a doua, am studiat din fericire la secţia de filologie-istorie. Partea noastră de practică era aceasta, de stenodactilografie. Am avut un profesor dedicat şi unul dintre modelele mele, Grigore Ilea Dumitru, îndrăgit, iubit de toată lumea. Era profesor de limba germană, dar preda steno. Am fost pasionat de această disciplină. Ca elev am participat la nişte concursuri, ne-a dus domnul profesor Ilea pe la Tîrgu Mureş. Cînd să mă întorc la Cluj din Moldova, italiana încă nu era suficient de dezvoltată, ca predare, iar pe română locurile se umpluseră, în timp ce eram la Cîrlibaba. Dacă n-am venit să dau din coate… Aşa că iarăşi am nimerit în no man’s land, ca profesor de română şi italiană. Nu aveam ce să fac la Cluj. Şi atunci a apărut oportunitatea cu stenodactilografia, unde chiar nu existau specialişti. Fostul meu profesor a înfiinţat o şcoală postliceală, în cadrul liceului “Gheorghe Şincai” şi mi-a cerut sprijinul, ştia că mă pasionează acest domeniu şi m-am bucurat să colaborez cu el. Am stat în cancelarie şi la aceleaşi consilii, cu ceilalţi foşti profesori ai mei, din liceul “Şincai”, vreo trei ani de zile, iar pentru mine la început a fost foarte emoţionant.

– Să revenim la cărţi. Primele volume, Între Icar şi Anteu, Orient Expres, Grîul şi neghina sînt prin excelenţă volume de polemici, dar şi de eseuri. Puteţi trece în revistă polemicile care au avut ecourile cele mai incitante?

– Sînt multe…

– Toate au făcut vîlvă la timpul lor în presă…

– Mai mult sau mai puţin. Aveam avantajul, în prima etapă, că ele au apărut în România literară, o publicaţie foarte citită. Nu atît împotriva cui se îndreptau polemicile mă interesa pe mine, pentru că n-am avut nici menajamente, nici partizanate: să nu-l atac pe cutare sau să-l atac neapărat pe cutare. Ce m-a interesat – şi mă interesează în continuare – este mesajul ideatic pe care îl am de exprimat. Ca să fiu mai precis, cred – şi cu atît mai mult credeam cînd eram tînăr, iar de atunci nu m-am răzgîndit – că există o bază etică în sfera estetică. Scriitorii au o răspundere socială, care vine în plus, pe lîngă talentul pe care fiecare l-a primit sau nu l-a primit. Plecînd de la această premisă, am început să exprim diverse mirări sau uluiri, văzînd că una e teoria, iar în practică asistăm la foarte multe cedări, compromisuri. Mai ales că eu veneam după decembrie 89, cînd mi-am riscat pielea şi am văzut oameni murind. Pe mine nu mă impresionau vorbele acelea în doi peri şi zîmbetele de “lasă-mă să te las” sau “eu te ajut acum şi tu mă ajuţi după aia”. Horia-Roman Patapievici are un text foarte interesant, el, care şi-a riscat la rîndul său viaţa, la Bucureşti, în revoluţie. El spune: un om care s-a întors din moarte nu mai are nimic de pierdut. Cumva cu sentimentul ăsta am început eu să scriu. Cu un ton tranşant, prin care îi chestionam, îi scuturam, îi zgîlţîiam pe scriitori, de ce nu se ridică la o dimensiune etică, pe care o aşteptam de la ei. Eram, dacă vreţi, partizanul eticii în literatura română. Pe vremea aia lumea încă era destul de confuză. Nu prea ştiau ce cu ce se mănîncă. Mă citeau, unii poate erau speriaţi de mine. N-am avut replici, în orice caz, şi nimic argumentat. Dar – revin şi subliniez – nu am avut partizanate. Am constatat ulterior că etica poate fi un bun ciomag: eu sînt în echipa A şi lupt împotriva echipei B. Îi atac pe toţi din echipa B, pe considerente etice, dar uit de aceste criterii, în ce-i priveşte pe toţi cei din echipa A, care îmi sînt colegi de competiţie. Eu n-am făcut asta niciodată.

– Am înţeles. În general polemicile dumneavoastră au fost foarte bine argumentate. Sau n-au recurs la atacuri la persoană.

– Asta cu siguranţă.

– Cum s-a reacţionat la ele?

– Prin tăcere…

– V-aţi pierdut mulţi prieteni?

– Eu nu-i aveam. Cînd n-ai, n-ai ce să pierzi.

– De aici Exerciţii de singurătate. Dar să continuăm cu volumele. A urmat un studiu academic, Criticul literar Nicolae Manolescu…

– E teza mea de doctorat.

– Volumul de dialoguri cu Gheorghe Grigurcu şi Ovidiu Pecican: Vorbind. Alte polemici: Toate pînzele sus!. Apoi: Viceversa. Polemici pro şi contra lui Paul Goma. Aici este un caz interesant. Dumneavoastră l-aţi impus, l-aţi reimpus pe…

– Nu, nu. E mult spus. Paul Goma este o personalitate uriaşă. Eu am fost fascinat de figura lui publică. L-am ajutat, cred că ăsta ar fi termenul mai potrivit.

– După care relaţia cu Paul Goma s-a rupt.

– După care el a hotărît să pornească pe altă cale, adică să schimbe cu 180 de grade azimutul, iar eu nu l-am urmat într-o direcţie antidemocrată, antisemită, antioccidentală. Acolo nu l-am însoţit, pentru că n-am nimic de-a face cu aşa ceva. Admiraţia mea personală, pentru el, era conectată cu admiraţia pentru valorile pe care le slujea. Un scriitor nu este un rege. Este un slujitor al unor idei, al unor valori. Dacă îşi întoarce faţa de la acele valori, îmi rezerv dreptul de-a renunţa la admiraţia mea.

– Şi n-aţi ezitat s-o afirmaţi tranşant. Adică n-aţi tăcut.

– Am scris acea carte, Viceversa, care cuprinde în prima jumătate polemicile în favoarea lui Paul Goma, pe vremea cînd era o voce autoritară în cîmpul democratic. A doua jumătate, de polemici împotriva lui Paul Goma, atunci cînd a devenit antisemit. M-a costat şi un proces la tribunal, pe care Goma l-a pierdut, iar noi toţi, ceilalţi, l-am cîştigat. Dar nu, n-am tăcut, şi cu aceeaşi tărie cu care l-am sprijinit, apoi l-am contestat.

– După care v-aţi retras pe blog… Nu mai avem timp să vorbim pe larg… Au urmat o serie de volume, Viaţa de zi cu zi, Exerciţii de singurătate, Tutti frutti, Uriaşe lucruri mici… Toate sînt însemnări pe blog. Vă pot căuta ascultătorii noştri acolo.

– Sigur că da.

– Inclusiv articolele, studiile despre Dante.

– Despre Dante, despre gramatica limbii italiene, despre alte subiecte de italienistică.

– Despre traduceri iarăşi nu mai avem timp să vorbim.

– Vreo 12 cărţi…

– În schimb vreau să vă întreb dacă mai este căutat Memoratorul de limba italiană.

– Păi tocmai am primit un premiu, acum vreo două săptămîni, pentru ediţia a doua. Îi mulţumesc Bibliotecii Judeţene “Octavian Goga” din Cluj şi juriului care m-a premiat. Este poate una dintre cele mai vîndute cărţi ale mele. Are un caracter didactic, este cursul meu de limba italiană, pe care îl fac de peste 20 de ani.

– Domnule profesor Laszlo Alexandru, cum se întîmplă de fiecare dată, numai timpul nu-şi pierde timpul. Vă mulţumesc pentru prezenţa dumneavoastră la “Serile Radio Cluj”. Vă doresc multă sănătate şi un an plin de realizări.

– Şi eu vă mulţumesc şi vă doresc mult succes în continuare.

– A fost, doamnelor şi domnilor, scriitorul, traducătorul, profesorul Laszlo Alexandru, în direct la “Serile Radio Cluj”. Două minute pînă la buletinul de ştiri. Sînt Dan Moşoiu. Vă mulţumesc pentru atenţie, vă doresc o noapte liniştită.

O seară la radio (1)

Etichete

amintiri, biografie, carti, dialog, literatura, radio, scriitori

Daniel Moşoiu: Doamnelor şi domnilor, vă spun bună seara, bine v-am regăsit. La “Serile Radio Cluj”, ediţia de luni, 16 ianuarie, la început de săptămînă, invitatul nostru special este, aşa cum vă spuneam, scriitorul, traducătorul, polemistul, profesorul Laszlo Alexandru. Domnule Laszlo Alexandru, bună seara, bine aţi revenit la Radio Cluj…

Laszlo Alexandru: Bună seara! Bine v-am regăsit! De cînd n-am mai fost la Radio Cluj…

– N-aţi mai fost… A trecut mult de atunci?

– Nu ştiu, eu am îmbătrînit, dar nu cred că a trecut mult…

– N-a trecut mult şi vă asigur că n-aţi îmbătrînit.

– Mulţumesc. Asta aşteptam să aud…

– Cel puţin aşa scriu elevii dumneavoastră pe Facebook. Domnule Laszlo Alexandru, vă mărturisesc dumneavoastră şi ascultătorilor noştri că nu-mi fac – în afară de documentarea necesară – niciodată un plan al emisiunii, al dialogului…

– Sînteţi spontan…

– Am o schemă în cap, dar nu aştern nimic pe hîrtie. Cu dumneavoastră este foarte greu. Cu ce să începem?

– Păi nu ştiu, şi eu sînt spontan. Ce fac doi oameni spontani, cînd se întîlnesc la radio? Încep să vorbească!

– Amestecăm lucrurile? Sărim de la una la alta? Păstrăm o anumită coerenţă?

– Pînă la urmă, coerenţa sper că va ieşi din tot ce vorbim aici.

– Pentru că sînteţi un polemist redutabil, am să vă rog să ne prezentaţi pe scurt o părere, o opinie, faţă de ceea ce se întîmplă, în momentul de faţă, la Uniunea Scriitorilor din România. E greu? Să le rezum ascultătorilor situaţia actuală. Au fost o serie de excluderi din rîndul Uniunii, un grup de scriitori tineri şi-a înaintat demisiile, au fost şi alţii înainte, ce se întîmplă acolo?

– Am urmărit periferic situaţia. Plec de la ideea că sînt membru al Uniunii Scriitorilor, de vreo doi ani. Am fost primit acolo, după ce am solicitat-o. Fără a face parte din structuri de conducere, fiindcă sînt boboc, din punctul acela de vedere, nu am urmărit îndeaproape deciziile conducerii – cu atît mai puţin să fiu părtaş la luarea lor –, aşadar nu am lucrurile foarte limpezi. Pe de altă parte, îi ştiu din citite şi din auzite, pe foarte puţini în mod personal, pe cei care au rămas nemulţumiţi de acele decizii. Înţeleg că sînt două grupări. Fireşte că în scris, în literatură, cantitatea contează mai puţin, e importantă calitatea. Atunci cînd e vorba de vot, însă, şi de organizaţiile sindicale, cum e Uniunea Scriitorilor, contează şi cantitatea. Din ce-am priceput eu de pe internet, din presă etc. – dar sigur că e un subiect pe care poate n-ar fi bine să insistăm, fiindcă se derulează – au fost 18, sau 20, sau 25 de scriitori, nu ştiu precis cîţi, care au contestat configuraţia şi alegerile dintr-o uniune naţională de scriitori, din care fac parte peste 1.800, sau 2.000, sau 2.500 de persoane. Dar iarăşi s-ar putea să greşesc, fiindcă nu sînt un om al cifrelor, sînt filolog. Oricum, procentul este limpede, sau balanţa, dacă o luăm strict cantitativ, se cam poate bănui încotro înclină. Repet, este vorba de un conflict ţinînd de o asociaţie scriitoricească. Şi acolo, deşi toţi sînt talentaţi şi valoroşi şi nimeni nu poate fi înlocuit, atunci cînd se aleg nişte preşedinţi, nişte organisme de conducere, se numără voturile. Eu aşa am perceput-o. Alţii au continuat să fie nemulţumiţi, unii şi-au dat demisia. În ce mă priveşte, am avut o altă formă de protest, vă spun sincer. Vreo 10 ani nu am dorit să mă înscriu în Uniunea Scriitorilor…

– Chiar voiam să vă întreb… fiindcă aveaţi cărţi multe pînă în 2014…

– Da, chiar mi s-a propus şi nu am dorit să fac parte din Uniunea Scriitorilor. Dintr-un motiv asupra căruia acum nu mai are rost să insist. Însă cu doi ani în urmă, după ce cauza respectivă a dispărut, m-am înscris. La 18 cărţi de autor, cred că nu a fost o uzurpare a drepturilor, aceasta, adeziunea mea la Uniunea Scriitorilor. Aşa că sînt acolo, aştept ca spectatorul în fotoliu desfăşurarea lucrurilor. Îi privesc şi îi citesc pe toţi cu egal interes şi cu egală atenţie.

– Deja e desfăşurarea ostilităţilor. Am încercat să-i contactez, să-i aducem la microfon pe tinerii scriitori clujeni care şi-au înaintat demisia. Au refuzat categoric subiectul…

– Păcat.

– Noi vom continua să urmărim ce se întîmplă acolo.

– În opinia mea, este un conflict de natură sindicală. Nimeni n-a zis “tu eşti talentat! tu nu eşti talentat, pleacă!”. E o problemă care ţine de organizare şi de reprezentare. Or dacă ducem discuţia pe latura aceasta sindicală, contează numărul de voturi. Nu talentul, nu vîrsta, nu reputaţia naţională sau internaţională. Numărăm oameni, numărăm voturi şi totul devine limpede.

– Bine, am epuizat acest subiect. Domnule profesor, sînteţi născut în 4 mai 1966, la Cluj. Sînteţi clujean get-beget. Aici v-aţi născut, aici aţi trăit, n-aţi plecat decît sporadic. Proveniţi – aşa spune în biografia dumneavoastră – dintr-o familie maghiară de muncitori şi ţărani. Cine a dorit să vă dea la o şcoală în limba română? Mama, tata? A fost opţiunea dumneavoastră?

– Nu, eu eram prea mic, nu pricepeam despre ce-i vorba. A fost alegerea ambilor părinţi. A fost o opţiune liberă şi consimţită, care avea la bază un raţionament de natură social-economică. Adică ei s-au gîndit că, dacă voi învăţa limba română, ceea ce se pare că s-a întîmplat, voi avea mai bune variante de afirmare personală. Întrucît provin dintr-o familie maghiară (vorbeam şi vorbim ungureşte acasă), posibilităţile socio-profesionale, inclusiv cele de care nu s-au bucurat părinţii mei – ca simpli muncitori, cum spuneam –, nu mi-ar fi fost favorabile, dacă nu stăpîneam nuanţat, limpede, corect limba română. Va să zică a fost o opţiune strict strategică a părinţilor mei.

– Da. Şi aţi învăţat atît de bine limba română încît îi puteţi da oricînd lecţii oricui.

– Mulţumesc. Cu un doctorat în specialitate, se pare că mă descurc pe româneşte.

– Aţi terminat liceul “Ady-Şincai”, în 1984. Era şi este un liceu renumit. Acum se numeşte altfel. Care ar fi diferenţele dintre “Ady-Şincai” şi “Gheorghe Şincai”?

– Cea mai importantă diferenţă este că, pe vremea cînd se numea “Ady-Şincai”, jucam fotbal în curte cu un coleg de clasă pe care-l chema Boc Emil. Acum Emil Boc nu mai studiază acolo, ci merge să deschidă anul şcolar la “Gheorghe Şincai”, în calitate de primar al Clujului. Sigur că era doar o glumă. Care sînt diferenţele? Nu am chiar ultimele evoluţii de la “Gheorghe Şincai”. Am participat alături de cei mai mulţi colegi ai mei, recent, la aniversarea celor 30 de ani de la absolvirea liceului. Clădirea era bine întreţinută, aşa, la prima vedere. Cum o fi organizată în interior, nu pot şi nu am cum să mă pronunţ. Dar e o şcoală îngrijită, din centru, prestigioasă, din cîte se aude, şi mă bucur că am studiat acolo.

– Aţi învăţat limba română, stăpîniţi limba maghiară, dar încă din prima tinereţe, din adolescenţă, din anii de şcoală, v-aţi îndreptat şi spre alte limbi străine. Franceză, germană, am înţeles, italiană, în mod special…

– Treptat, treptat. Am avut un serial despre ce înseamnă să fii poliglot. Sigur, pornind de la propria mea experienţă, dar şi cu o reflecţie generală asupra altor poligloţi, mari scriitori şi relaţiile lor uneori tensionate, alteori neobişnuite cu ceea ce este conceptul de limbă maternă. Am scris asta pe blog, am publicat-o şi în cărţile mele. E o problemă interesantă şi, cred, de maximă actualitate, acum, cu Uniunea Europeană din ultimii ani, cînd a cunoaşte mai multe limbi străine îţi deschide mai multe porţi. Har Domnului, mai ales noi, în Transilvania, sîntem într-un spaţiu poliglot prin excelenţă, la întîlnirea dintre imperii, ca să zic aşa: marele imperiu occidental, european, care se întinde pînă la noi, marele imperiu răsăritean, care de la noi încolo se desface, şi marele imperiu – fărîmiţat, pînă la un punct – meridional: Turcia, Grecia etc. Va să zică sîntem, geografic vorbind, la o răscruce şi asta ne stimulează să învăţăm (ba chiar ne obligă) diverse limbi străine, ca să înţelegem ce ni se întîmplă. Venind concret la ce m-aţi întrebat, am pornit cu limba germană. Eu am învăţat zece ani germana la şcoală şi, în paralel, franceza am început-o din clasa a V-a. Noi, la liceul “Ady-Şincai”, aveam două propensiuni. Unii eram atraşi de filologie, de literatură, alţii erau înclinaţi spre istorie şi erau clar destinaţi acelui traseu. Eu unul mi-am dat seama că am această pasiune pentru cunoaşterea limbilor străine, din uşurinţa cu care le învăţam, cu care le stăpîneam în diverse contexte. Am perseverat, deşi meseria de profesor era şi – pînă la un punct – este şi azi destul de ingrată, în posibilităţile de-a te angaja pe undeva, cu salarii mici. Dar pasiunea a predominat, în cazul opţiunii mele, şi am mers la Facultatea de Litere, unde am intrat la Română-Franceză. După un an, am dat franceza pe italiană, dar am perseverat pe cont propriu să citesc în franceză, să traduc din franceză, astfel încît nu am făcut schimbul de la una la alta, ci am adăugat una la cealaltă, le-am completat. Tot în facultate fiind, am studiat trei semestre limba latină, cu un excelent profesor, Teodor Boşca, unul dintre cei mai mari poligloţi ai Clujului, despre care am scris apoi în repetate rînduri. Deci am făcut italiana şi ştiam franceza, iar dinainte cît de cît germana, şi engleza intră în noi ca oxigenul în timp ce respirăm, cu tehnica din dotare şi filmele subtitrate, pe care le auzeam direct în original, şi asta a fost de un ajutor enorm pentru a învăţa limba engleză, în ce mă priveşte… M-am dus la nişte cursuri facultative, în timpul şcolarizării universitare. Am făcut patru semestre de spaniolă… patru semestre de portugheză… şi cam atît… Se-adună, pînă la urmă. Şi asta am scris-o în reflecţiile mele: a fi sau a nu fi poliglot. Dacă eşti aşa ceva, nu ştii toate limbile la perfecţie. Ci cunoşti mai multe limbi, sigur că da… (Ce înseamnă mai multe? Să spunem: de la cinci în sus… zic aşa, la prima strigare. Poate mă înşel.) Dar, să fie clar, le cunoşti pe trepte diferite. Poţi să ştii două-trei excelent, vreo trei sau patru la nivel mediu şi încă vreo trei-patru-cinci în care te descurci. Există diverse competenţe: pricepi o limbă, cînd ţi se vorbeşte, sau cînd citeşti un text – şi astea sînt nişte competenţe mai facile, de receptare, înţelegi sau măcar îţi dai seama în ce zonă se învîrte mesajul. Nişte competenţe mai dificile sînt cele de-a te exprima, fie oral, fie în scris. Poţi să fii bun în receptarea mesajului, dar mai puţin bun în producerea lui. În fine, sînt diferite nuanţe; de aici încep apoi dezbaterile. În orice caz, a fi poliglot înseamnă să ai o deschidere în stil evantai, spre mai multe limbi, mai multe familii lingvistice, dar nu la aceeaşi calitate, nu la aceeaşi intensitate, nu la acelaşi nivel de performanţă. Minte cel care zice că ştie zece limbi la perfecţie. Nu, probabil va şti două-trei-patru foarte bine, vreo două binişor, două mediu şi vreo trei slăbuţ. Cam aşa văd eu lucrurile…

– Prin urmare sînteţi asemeni lui Mihai Beniuc, ştiţi şase limbi…

– …şi ruseşte… Nu, întîmplător ruseşte n-am învăţat. Mă născusem şi m-am şcolarizat în etapa de după slăvita Uniune Sovietică. N-a mai fost nevoie să ştiu ruseşte. Dar regret sincer. Pot să fac şi confesiunea asta: am un elev de clasa a IX-a, căruia îi sînt acum diriginte şi care e rrom. E un băiat foarte isteţ şi ambiţios. Merge în timpul liber la ore de limba rromani. Şi i-am zis că mi-ar părea bine să mă înveţe şi pe mine măcar nişte elemente. Să fie clar, eu am curiozităţi, n-am prejudecăţi, în privinţa limbilor străine. M-aş bucura să ştiu cît de multe. Nu mă mir de pensionarii din Occident care, la 80 de ani, se apucă să înveţe sanscrita. Bătrînelele acelea au, aşa, nişte înclinaţii foarte simpatice. Poate că, dacă voi ajunge pînă acolo, la 80 de ani mă voi apuca şi eu de sanscrită.

– Am o curiozitate. În şcoala generală deja vă plăceau ştiinţele umaniste? Româna? Limbile străine? Istoria?

– Da, pot să spun asta. Însă, din amintiri şi, apoi, din experienţa directă la catedră, o afirm destul de apăsat. Opţiunea elevilor este, la început, orientată mai ales de afectivitate. Dacă îţi place profesorul respectiv, înveţi materia de dragul lui. Dacă tu ai propensiuni pentru o anumită disciplină, dar profesorul este scîrbos sau – s-o spun mai delicat – este inabil în calităţile lui profesionale, atunci te va îndepărta; deşi tu eşti chemat către materia respectivă. Prezenţa umană, harul, talentul pedagogic şi efectiv priceperea individului care stă la catedră sînt esenţiale, mai ales la nivel de gimnaziu, dar sînt preponderente şi la nivel de liceu. Asta este fără nici un fel de îndoială.

– Înţeleg că la română aţi avut profesori buni…

– Nu, la română, în gimnaziu, am avut vreo doi profesori chiar foarte slabi. Dar îmi trebuia o limbă care să-mi fie la îndemînă, cu care să mă duc la Filologie, şi aşa s-a nimerit.

– Dar de ce voiaţi neapărat Filologie?

– Pentru că mă consideram talentat la limbi străine. Şi mi-o spuneau alţii. Eu nu puteam să lupt împotriva lor, fiindcă îi credeam. Repet: în ciuda faptului că a fi profesor presupunea riscul de-a face naveta, de-a fi prost plătit, de-a fi undeva la periferia stimei generale (ceea ce e discutabil: uneori profesorii se fac respectaţi, dacă ştiu cum să procedeze şi dacă au pe dinăuntru harul acela care, emanînd, semnalează că este vorba de altcineva decît un individ prost plătit).

– Să adăugăm faptul că, din 1992, sînteţi profesor de limba italiană la Colegiul Naţional “George Bariţiu” din Cluj-Napoca. Revenind: în familia dumneavoastră, acasă, existau cărţi? Le cumpăraţi dumneavoastră? Vă îndemnau părinţii să citiţi?

– Părinţii mei, nefiind intelectuali, nu m-au îndemnat să citesc. Asta pe undeva e rău, fiindcă totdeauna e preferabil să fii într-o familie intelectuală şi să primeşti îndemnuri de prudenţă şi studiu, sau chiar sfaturi de lectură. N-am avut această şansă. La mine în primul rînd a fost handicapul lingvistic, iar în al doilea rînd a fost cel social. Ca atare, nu am primit indicaţii de lectură şi n-am fost supravegheat dacă învăţ sau nu. Şi nici nu învăţam. Am fost cam chiulangiu la şcoală. Stăteam în ultima bancă şi luptam să-mi iasă nota 5. Asta era ambiţia mea. Dar, pe măsură ce am început să citesc lucruri pe care mi le selectam din auzite – în copilărie Winnetou şi Comoara din lacul de argint şi Old Surehand, toată seria Karl May şi mai ştiu eu ce bazaconii, dar care erau interesante, fiindcă dădeau o fluenţă stilistică, deşi nu dădeau profunzime estetică – mi-am descoperit singur drumurile. Şi asta poate mi-a caracterizat şi ulterioarele parcursuri profesionale. Adică se ştie sau, dacă nu, o spun eu foarte limpede, în ce priveşte inclusiv lumea scriitoricească: e vorba de grupuri, de prietenii, de apartenenţe geografice. Noi sîntem scriitori din Cluj, voi sînteţi scriitori din Bucureşti, ceilalţi sînt scriitori din Timişoara. Există criterii de vîrstă, generaţioniste: unii sînt optzecişti (eu nu eram optzecist), alţii sînt douămiişti (eu n-am mai apucat să fiu douămiist, că am debutat înainte). Am nimerit mereu în no man’s land. Nu m-a sfătuit nimeni ce să citesc, nu m-a sfătuit nimeni ce limbi străine să învăţ, nu m-a sfătuit nimeni la ce grupuri să ader. Am scris o carte – şi mă bucur că i-am găsit un titlu care cred că mă reprezintă – Exerciţii de singurătate. Poate părea arogant, dar nu e decît o realitate care este acum exprimată.

– Deci aţi făcut totul prin forţe proprii, singur v-aţi organizat lecturile, singur v-aţi ales drumul în viaţă.

– Singur mi-am cumpărat toate cărţile! Fiecare carte pe care o am în bibliotecă – şi cuprinde deja cîteva mii de exemplare, pe trei rînduri în adîncime, dispuse de la parchet şi pînă la tavanul încăperii – ştiu fiecare de unde am cumpărat-o, cînd am cumpărat-o, cu ce scop am cumpărat-o şi de multe ori nu chiar cu cîţi lei, dar dacă a fost scumpă, dacă a meritat banii. Oricum, le-am folosit pe toate. O carte, de la o anumită specializare încolo, se poate folosi. Tot aşa, dacă mă duc la un lăcătuş şi-i zic: vai, aveţi şapteşpe şurubelniţe, pe toate le-aţi folosit?! Dom’le, le am aici, dacă o să am nevoie de ele, întind mîna şi gata. Cărţile, pentru un filolog, sau pentru un scriitor, sînt instrumente. Toate acele instrumente le-am utilizat. Şi ştiu foarte bine despre fiecare carte unde am găsit-o, dacă mi-a fost greu s-o procur, ce raţionamente m-au împins s-o cumpăr şi dacă m-a decepţionat sau nu, după ce-am răsfoit-o. E o aventură interesantă asta: să-ţi construieşti o bibliotecă!

– Am o întrebare delicată: v-aţi simţit cumva dezavantajat de faptul că eraţi şi sînteţi etnic maghiar? În anii aceia de formare…

– Păi, vă spun foarte sincer, nu cred că etnia pentru mine a fost un handicap. Mulţumită faptului că, tocmai, stăpînesc foarte bine limba română, aveam toată energia şi nonconformismul de-a le spune altora în obraz, cînd nu-mi convenea ceva. Însă m-am confruntat cu diverse obstacole – sau n-am reuşit să depăşesc (să fie clar!) numeroase obstacole – nu din motive etnice, ci din motive ţinînd de această solitudine, pe care nu cred că mi-am impus-o, ci care mi s-a dat. Adică dacă vrei să avansezi în societate, în carieră, în privilegii, e bine să aderi la nişte grupuri de influenţă, la nişte instituţii, care te propulsează şi pe care tu le aperi, după aceea, indiferent ce se întîmplă acolo. Devii nu zic sclavul lor, dar apartenentul lor şi această fidelitate este apoi recompensată. Eu n-am făcut asemenea pariuri, nici măcar cu propria mea instituţie, unde lucrez de peste 20 de ani. Cînd erau lucruri care nu-mi conveneau, în cadrul Colegiului Naţional “George Bariţiu” unde sînt profesor, în anii precedenţi şi în mandatele anterioare de direcţiune, nu m-am sfiit să le spun cu voce tare şi chiar în afara şcolii. Ceea ce nu este cazul în aceşti ultimi ani, o subliniez cu toată sinceritatea, cînd lucrurile merg foarte bine, din multe puncte de vedere, incomparabil cu ce-a fost înainte. Aşadar, dacă am avut probleme de înfruntat şi dificultăţi de depăşit, acestea nu s-au datorat apartenenţei mele etnice, ci firii mele incomode şi au fost rezultatul unor represalii care mi s-au administrat, sau al unor rivalităţi profesionale care au fost tranşate fără mănuşi, cu un grobianism care nu odată m-a stupefiat.

– Domnule profesor Laszlo Alexandru, vă propun să luăm o pauză muzicală, după care vom relua dialogul nostru.

Cum să faci dintr-un hitlerist cetăţean de onoare? Cazul Vintilă Horia

Etichete

Chisinau, conferinta, Holocaust, interbelic, istorie, literatura, nazism, politica, Vintilă Horia

Mă bucur că am două motive să fiu la Chişinău. Mai întîi această conferinţă, la care particip a treia oară personal şi a patra oară cu reflecţii şi intervenţii, pe care le propun estimării dumneavoastră. Un alt motiv, la fel de important pentru mine sufleteşte, este că iarăşi mi s-a publicat aici, la Chişinău, o carte şi sper să mergem înainte cu colaborările, în aceeaşi formulă plăcută şi utilă pentru toată lumea.

Mi-am propus să respect orientarea conferinţei noastre, care vorbeşte despre “Timpuri şi spaţii ale memoriei europene”. Doresc să abordez, în cele ce urmează, o problemă legată de o figură disputată a culturii române, anume Vintilă Horia, de la naşterea căruia s-au împlinit nu demult o sută de ani. Se pare că nu au fost destui pentru a limpezi lucrurile. Dezbaterile continuă pe mai multe paliere, nu doar culturale. Voi încerca, în prima parte, să punctez, la modul foarte obiectiv, cîteva date precise. Vintilă Horia, încă din prima tinereţe, după împlinirea vîrstei de douăzeci de ani, a înţeles să-şi facă un drum, o carieră, aderînd la o grupare politică pe vremea aceea clar antisemită. El şi-a marcat adeziunea la grupul A.C. Cuza-Nichifor Crainic, din perioada anilor ‘30, printr-o serie întreagă de texte în presă. A fost ideologul principal al ziarului Sfarmă Piatră, care era unul din purtătorii de cuvînt ai mesajului antieuropean, nedemocratic, pronazism, pro-Hitler, prorăzboi. Dincolo de orientarea generală, însă, Vintilă Horia a ştiut să-şi proporţioneze atent direcţiile de propagandă. În prima parte a activităţii sale a fost fascist, în favoarea lui Benito Mussolini. Nu neapărat asta frapează, fiindcă mulţi intelectuali ai vremii au înţeles să-şi croiască drumul astfel. Dar ne uimeşte dăruirea lui emoţională. Ieri se amintea, în cadrul acestei conferinţe, un pasaj din N. Steinhardt, care spunea că, dacă tot trebuie să te aserveşti, să iei din ciorbalîc, măcar fă-o cu linguriţa, nu cu polonicul. Vintilă Horia a făcut-o din păcate cu polonicul, deşi nu era obligat. Nu eram în comunism, unde compromisul devenise aproape inevitabil, dacă doreai să-ţi faci un drum în cultură, să publici, să devii cunoscut.

Iată nişte pasaje. “E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent şi nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrşită realizare artistică… Ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală. Să nu se uite că acel ce conduce destinele Romei a fost, cîndva, un filosof, un romancier şi un poet… Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei… Spuneam la început că fascismul e o operă de artă, o nouă renaştere italiană. Şi nu se poate să nu fie aşa, de vreme ce acel ce a creat-o e artistul cel mai genial, născut din fruntea de azur a Romei eterne” (1937). Un alt pasaj: “Apariţia lui Benito Mussolini este un eveniment epocal” (oct. 1937). La scurt timp după aceste elogii, alături de multe altele, Vintilă Horia a primit postul de ataşat de presă la Legaţia României de la Roma, în Italia.

Ulterior, cu răsturnările politice din ţară, vin la putere legionarii. Trebuie să subliniez foarte insistent că Vintilă Horia nu a fost legionar. “Cuziştii”, simpatizanţii lui A.C. Cuza-Nichifor Crainic, erau adversari înverşunaţi ai legionarilor. Dar asta nu-i făcea democraţi! O asemenea situaţie tulbure e totuşi simplu de explicat, dacă o abordăm raţional. Era o perioadă în care grupările fasciste, naţionaliste, de extremă dreapta, se concurau, se încălecau. Toate îşi disputau, cu mici nuanţe, aceeaşi zonă antisemită. Una era gruparea lui A.C. Cuza-Nichifor Crainic, alta era cea a legionarilor, alta a ajuns apoi cea a mareşalului Antonescu, într-o formulă instituţional-statalizată. Ei erau adversari, deşi concurau pe aceeaşi felie ideologică. Acest aspect este foarte important de subliniat.

Aşadar vin legionarii la putere şi-l destituie pe Vintilă Horia din postul diplomatic. El este o victimă a legionarilor – dacă e să punem şi puţină ironie în această prezentare. Este destituit, se întoarce în ţară şi devine un admirator al lui Hitler. Se pare că era mai rentabil. Cîteva citate despre părerea lui Vintilă Horia pe tema respectivă. “Adolf Hitler e o genială minte politică” (afirmă el la 2 februarie 1941). “Führerul a aşezat armata şi poporul german în fruntea capitolelor eroice ale lumii moderne” (scrie el la 27 februarie 1941). “Adolf Hitler şi nu Napoleon este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European” (ne comunică el la 5 iulie 1941). “Naţional-socialismul este asemănător, ca forţă şi ca întindere, religiei în Evul Mediu şi artei în timpul Renaşterii” (ne asigură el la 17 decembrie 1941).

La cîteva zile după Pogromul de la Iaşi, apare Vintilă Horia pe prima pagină a ziarului Sfarmă Piatră şi justifică măcelul, aruncînd vina asupra evreilor care au fost masacraţi. “Revoluţia mondială pe care o clamează cu furie purtătorii de cuvînt ai comunismului nu e de fapt decît trambulina supremă a unei universale dictaturi evreieşti. (…) Peste cîteva săptămîni Radio Moscova, deasupra căreia va flutura alt steag, va răspîndi pe căile aerului o formulă care va suna astfel: «Creştini din toate ţările, uniţi-vă!». Şi lumea va redeveni liberă, pentru că Izrael va înceta să existe” (asta e din 2 iulie 1941). Alte notaţii în aceeaşi direcţie: “Israel voia să-şi facă o bogată patrie în România” (este un articol intitulat De ce tineretul României a fost şi este antisemit, din 16 aprilie 1941). Un alt citat: “Curentele semite au aruncat Occidentul în decadenţă” (afirmă scriitorul într-un articol din 9 iunie 1941).

Vintilă Horia este un mare adversar al ideii înseşi de democraţie, după cum rezultă din cîteva pasaje elocvente. “Ne zvîrcolim în democraţie ca într-o ţeapă pe care ne-am pregătit-o singuri” (4 februarie 1937). Alt citat: “Nu vom reuşi să fim români decît rupînd legăturile cu democraţia” (crede el la aceeaşi dată). Un alt pasaj: “Ţara dispreţuieşte pe toţi reprezentanţii democraţiei, indiferent de valoarea lor” (afirmă el la 11 noiembrie 1937). Şi mai pe şleau: “Democraţia este inutilă” (o spune la 18 martie 1937).

Dar Vintilă Horia are şi spirite tutelare. Cel mai semnificativ este Ion Antonescu, pe vremea aceea conducătorul statului. “Generalul Antonescu a integrat România în ritmul Europei Noi” (zice el la 19 mai 1941). “România şi-a regăsit destinul prin fapta generalului Antonescu” (aflăm de la el în 7 mai 1941). “Prin Antonescu, România a căpătat încrederea Reich-ului” (o mare calitate, pusă în lumină la 13 martie 1941). “Salvarea nu ne poate veni decît de la Antonescu – singurul român nepătat şi bun” (13 martie 1941). Un alt pasaj: “Portretul [lui Ion Antonescu] să-l punem la icoana sufletelor noastre” (se presară şi o conotaţie religioasă peste adoraţia politică, la 28 ianuarie 1941). În urma militantismului fierbinte, Vintilă Horia a fost răsplătit cu postul de ataşat de presă la Consulatul României de la Viena.

Războiul mondial s-a încheiat. Ştim care a fost deznodămîntul său. În 1946 Vintilă Horia a fost judecat, în absenţă, pentru că “a contribuit la realizarea scopurilor politice ale hitlerismului în România”. Puteţi estima şi dumneavoastră adecvarea sentinţei, din citatele pe care tocmai le-aţi auzit şi care sînt nici a zecea parte din cîte există. (Ca o paranteză, articolele acestea îngrozitoare, din presa politică de-atunci, le-am văzut cu ochii mei. Ele cantitativ sînt cam între 50 şi 100. La un moment dat m-am gîndit să le aduc şi să le proiectez aici, pe ecran mare, ca să aveţi un contact vizual cu subiectul prezentării mele. Dar aş fi consumat un timp mai extins decît cel care îmi era alocat.)

Aşadar scriitorul este judecat, la fel ca alţi criminali de război, din Occident sau din România, şi este condamnat la detenţie pe viaţă. Se refugiază însă în Europa occidentală – nu se mai întoarce niciodată în România –, iar apoi în Argentina, care ştim că a devenit paradisul naziştilor fugiţi din vestul Europei, unde nu mai erau în siguranţă. Şi acolo începuseră procesele şi condamnările foştilor nazişti. Vă reamintesc că, pe lîngă activitatea de ziarist extremist, Vintilă Horia este şi scriitor de ficţiune. Astfel că, lovitură de scenă, romanul său Dumnezeu s-a născut în exil a primit în 1960 Premiul Goncourt la Paris. Sînt dovezi certe, care au fost publicate, că s-au implicat foarte insistent Securitatea din România şi Partidul Comunist pentru a bloca festivitatea. Au fost trimişi mesageri cu fotocopii, cu texte din presa de odinioară, cu lucruri care existau efectiv. S-a creat un scandal enorm la Paris, astfel încît Vintilă Horia a fost determinat să renunţe el însuşi la primirea premiului.

Lucrurile merg înainte. Nu vreau să fiu excesiv de amănunţit. E de ajuns să spun că după 1989 şi după moartea lui din 1992, diverse grupuri de presiune, de intelectuali, de lideri de opinie publică s-au mobilizat pentru a-l reabilita pe Vintilă Horia. Au fost diverse mesaje colective şi scrisori deschise, către Preşedinţia României, către Primul-Ministru, către Academia Română. Unul în 2006-2007, altul chiar recent. Eu am intervenit, fiindcă văzusem textele sale publicate în presa de odinioară şi ştiam că nu e vorba de un neadevăr, sau de o calomnie care i se punea pe nedrept în cîrcă. Am redactat o scrisoare către Guvernul României – încă din 2007, imediat după iniţiativa de reabilitare a imaginii sale publice, promovată de teleasta Marilena Rotaru – şi am trimis-o de asemeni la Preşedinţie, la Cotroceni. S-a blocat atunci o tentativă de recuperare oficială a lui Vintilă Horia. Povestea a reînceput acum, cînd se sărbătoreşte centenarul naşterii scriitorului. Din nou, cu trei săptămîni în urmă, i-am adresat o scrisoare deschisă Primului-Ministru Dacian Cioloş, semnalînd cu citate ample despre cine este vorba. De data asta am fost sprijinit şi de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel”, care de asemeni s-a implicat. Trebuie precizat că Vintilă Horia a primit în decembrie 2015 cetăţenia de onoare a oraşului Segarcea, unde el s-a născut. La intervenţia oficială a Institutului guvernamental “Elie Wiesel”, acest titlu onorific a fost retras, cîteva luni mai tîrziu. În ce bază? Vă reamintesc că în România există Legea 217/2015, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. Prevalîndu-se de această lege, Institutul a solicitat să i se retragă lui Vintilă Horia titlul de cetăţean de onoare – ceea ce s-a şi realizat. Totuşi, în ciuda situaţiei oficiale, cu puţine săptămîni în urmă, celălalt institut al guvernului României – trebuie spus că sînt două, primul înfiinţat este cel pentru studierea Holocaustului, iar al doilea este IICCMER, pentru studierea crimelor comunismului şi memoria exilului românesc – s-a implicat într-un ceremonial de comemorare omagială a personalităţii lui Vintilă Horia. Fapt care a dus iarăşi la reacţii de presă. Aşadar este o realitate nu doar culturală, ci de asemeni politică şi socială, care iradiază şi e de-o maximă actualitate, deşi ne referim la anii ‘30 şi ‘40. Dar este şi o problemă de etică publică, pînă la urmă, care merită examinată cu toată atenţia.

Dacă îmi permiteţi să le înşir foarte repede, am stat şi m-am gîndit ce motive ar exista, pentru nişte intelectuali de bună condiţie profesională şi de reputaţie publică să se solidarizeze cu Vintilă Horia azi. Trec peste faptul că unii poate nu ştiu despre cine este vorba şi nu au informaţii precise, pe bază de citate. Sau unii văd citatele şi nu le cred. Mergem pe ipoteza că avem de-a face cu oameni informaţi. Am reţinut, foarte rapid, cîteva eventuale motive de adeziune la cauza unui hitlerist.

Unii poate că percep greşit situaţia faptelor şi a culpabilităţilor. Actul de justiţie pare o agresiune. Vintilă Horia pare atacat şi denigrat – cînd de fapt asistăm la o repunere în ordine cronologică a lucrurilor. El a fost cel care, prin activitatea sa, a susţinut şi a contribuit la o politică statală agresivă, care a dus la moartea cîtorva sute de mii de oameni doar în România. Iar la nivel internaţional, cînd vorbim despre Holocaust, ne gîndim chiar la milioane de oameni. Aşadar nu Vintilă Horia este victima, să ne înţelegem foarte clar! Dacă, în ziua de azi, un judecător trimite un infractor după gratii, a-l compătimi pe acel infractor – pentru că a fost agresat – pare distonant. Putem să vorbim, să nuanţăm, să dezbatem: de ce a fost condamnat la doi ani, de ce nu la un an, de ce nu i s-a dat cu suspendare? Dar pedepsirea unui infractor intră în ordinea de drept a eticii publice.

Un alt motiv: ar putea să existe o lipsă de empatie faţă de victimele Holocaustului. Am luat şi acest aspect în considerare. Unii poate se gîndesc că a fost ceva demult, o nenorocire care i s-a întîmplat altei etnii. Sau poate că unii din etnia mea au participat la executarea unei asemenea monstruozităţi. Şi atunci nu îmi cade bine s-o recunosc. Românii au avut contribuţia lor la implementarea Holocaustului. Asta deja este un adevăr de natură publică, recunoscut în mod oficial de statul român şi de doi preşedinţi ai României. Ca să nu fie nici o ambiguitate, o spun la fel de apăsat, Ungaria a avut un rol foarte grav în exterminarea evreilor chiar la Cluj, oraşul în care eu locuiesc. Evreii de acolo au fost transportaţi la Auschwitz şi circa 90% dintre ei au murit în Holocaust. Un lucru absolut îngrozitor! Şi România, şi Ungaria, şi alte state europene şi-au avut contribuţia incontestabilă. Aşadar solidarizarea cu propria etnie ar putea fi un obstacol în admiterea faptului istoric.

O altă motivaţie ar sta în gîndirea de tip ideologic. Dreapta condamnă doar stînga şi invers. Dacă sînt un intelectual de stînga, mă simt deranjat de fascişti, de legionari. Dacă sînt un scriitor de dreapta, sînt stingherit doar de cei care au răspîndit comunismul. Eu cred totuşi că judecata intelectuală trebuie să evolueze pe nişte parametri de etică publică şi doar apoi pe baze ideologice. De ideologie să ne folosim pentru a ne atinge scopurile politice, dar nu pentru a impune adevărurile istorice.

În aceeaşi ordine a lucrurilor am constatat că, pentru prima oară, s-au situat pe poziţii conflictuale cele două institute de profil ale Guvernului României. Adică IICCMER a girat o comemorare a lui Vintilă Horia şi, pe de altă parte, Institutul “Elie Wiesel” a protestat împotriva reabilitării lui Vintilă Horia. Este o situaţie paradoxală, pentru că ambele institute au fost gîndite şi sînt destinate să se implice în clarificarea problemelor istorice, fiecare pe zona sa de acţiune. Cum s-a ajuns la această situaţie tensionată? Prin faptul că unul dintre ele, respectiv IICCMER, a înţeles să contribuie la recuperarea, la reabilitarea unui agent, a unei personalităţi care se afla în vizorul celuilalt institut. S-a creat o intersectare de atribuţii.

Închei înşirînd foarte rapid cîteva strategii, prin care adepţii lui Vintilă Horia au înţeles să-i sară în apărare. Unii au subliniat că a fost anticomunist şi de aceea îl elogiază. Însă a fi anticomunist nu este suficient pentru a fi inocent şi public frecventabil. Hitler a fost un foarte mare anticomunist. Dar nimeni nu i-ar face pentru asta o statuie în Germania şi nu i-ar da titlul de cetăţean de onoare, în vreun oraş german. A fi anticomunist nu e suficient pentru a fi onorabil şi onorat.

Alţii – chiar Monica Lovinescu, de pildă, un intelectual cu excelentă consistenţă publică –, încă din 1960, au sărit ca arşi că Vintilă Horia nu a fost legionar. Cei care îi critică extremismul ar comite aşadar o mare nedreptate. Aici este vorba de cunoscuta stratagemă a “luptei cu umbra”. Se inventează o temă şi se combate viguros ceva ce nu există. Da, aşa este! Vintilă Horia n-a fost legionar! Cine-i reproşează că ar fi fost legionar, se înşală. N-a fost legionar. El a fost hitlerist şi a fost un adversar politic de moment al legionarilor.

Un alt argument pentru reabilitarea lui Vintilă Horia ţine de ideea că el a fost o ţintă a Securităţii, poliţia politică a comunismului. Observaţia este, în detaliul ei, corectă. Dar asta încă nu-l face demn de reabilitare pe propagandistul nazist de odinioară. Atacurile securiste, în mare măsură, se sprijineau pe texte reale, pe care le-am văzut cu ochii mei în bibliotecă.

Alţii se apucă să aprecieze sentinţa care l-a condamnat şi care ar fi fost incorectă. Aceştia îşi întorc privirea de la inculpat la completul de judecată. Ei judecă instanţa. Tribunale antifasciste au existat în Occident, au existat în Estul Europei. Poate că n-au fost mereu impecabile, poate că n-au fost mereu ireproşabile. Dar intenţia de pedepsire a hitleriştilor a fost aceeaşi, în ambele jumătăţi ale Europei.

Unii exagerează, cu bună ştiinţă, pentru a stîrni mila publicului. Îl compătimesc pe Vintilă Horia fiindcă a fost condamnat la moarte. Nu, nu a fost condamnat la moarte! El a trăit bine mersi în Occident. S-a bucurat de onoruri acolo şi nu trebuie compătimit în mod exagerat aici.

Nu în ultimul rînd, există sofismul valorii literare, extinse globalist. Vintilă Horia este un mare scriitor, alături de alţi extremişti de dreapta. Dacă ne legăm de el, ce ne facem cu Mircea Eliade? cu Cioran? cu Ţuţea? cu Noica? Ajungem oare să desfiinţăm toată cultura română?! Se merge pe strategia aceasta a bulgărelui de zăpadă. Mai bine să nu răscolim trecutul, fiindcă se va stîrni avalanşa. Asistăm aici la o viclenie evidentă. Intelectualii numiţi – sau alţii ca ei – pot fi citiţi, pot fi comentaţi, pot fi disecaţi în creaţia lor artistică. Unii dintre ei, însă, dacă au fost condamnaţi de tribunale, nu pot fi elogiaţi în public. Vă repet că legea 217/2015 nu permite să se ridice statui, să se confere titluri de cetăţean de onoare şi nume de străzi unor criminali. Sau unor complici ai criminalilor de război.

Acestea sînt lucrurile legate de Vintilă Horia. Am încercat să le comprim într-un discurs tranzitiv, pe bază de probe şi să sintetizez o dezbatere extrem de amplă şi uneori derutantă. Eu sînt convins că atunci cînd cunoaştem nucleul, conceptul, ne descurcăm apoi cu manifestările lui fenomenale. Există un proverb: dacă stăpîneşti lucrurile, cuvintele vor urma. Dacă ştim cum arată situaţia în realitate, vom putea să cîntărim corect dezbaterile, polemicile, disputele din spaţiul public legate de figura lui Vintilă Horia. Vă mulţumesc pentru atenţie.

(Prezentare la conferinţa internaţională “Geografii mentale:
timpuri şi spaţii ale memoriei europene”,
organizată la Chişinău de Universitatea de Stat din Moldova)

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (1)

Etichete

antisemitism, Cuvintul, istorie, literatura, Mihail Sebastian, Nae Ionescu, politica, scandal

Mi-am propus să vă transport cu mintea înapoi, în interbelic, într-o perioadă considerată odinioară drept cea mai fastă din cultura română. Aş vrea să mă refer azi la o personalitate de impact, care a dat naştere unor mari scandaluri: Mihail Sebastian. Au existat trei momente diferite, cînd el a suscitat polemici, reacţii, ample fenomene de presă. Dar dacă stăm să ne gîndim, ele n-au fost provocate cu deliberare de autor. În primul rînd multe s-au legat de un roman al său, De două mii de ani… (apărut în 1934). Aici autorul, transpunîndu-ne în ficţiune, se referă la mentalitatea publică represivă, de izolare treptată a evreilor în corpul social, după Primul Război Mondial, şi de pregătire a Holocaustului în România. Era o premieră să pui asta într-o carte, pe vremea aceea, chiar dacă era o carte fictivă. Explozia a venit însă de la prefaţa lui Nae Ionescu, explicit antisemită, de o duritate şi o violenţă a negării drepturilor evreilor, care au şocat. Gîndirea hitleristă a lui Nae Ionescu era învelită în argumente “filosofice” şi “teologice” destinate să facă acceptată otrava: Iuda suferă pentru că merită să sufere, el e destinat să sufere, evreii nu l-au recunoscut pe Mesia, ei l-au răstignit pe Isus, aşadar merită să fie ucişi etc. Cele două mesaje, contradictorii, romanul într-o direcţie şi prefaţa extraordinar de brutală, cum rareori s-a scris aşa ceva în cultura noastră, în cealaltă direcţie, au dus la un cocteil exploziv. Scandalul s-a întins pe decenii.

Al doilea moment de agitaţii tectonice, stîrnite de opera lui Mihail Sebastian, a venit după căderea comunismului. În 1996 s-a publicat jurnalul său, care acoperă a doua jumătate a anilor ‘30 şi prima jumătate a anilor ‘40. Sîntem în preajma şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cu o sinceritate stupefiantă şi cu un simţ al tragicului extrem de bine conturat, scriitorul denunţă măsurile discriminatorii luate pe rînd, în viaţa reală, împotriva evreilor: obligaţia de-a ieşi pe stradă pentru lopătarea zăpezii, impunerea să doneze bani şi diverse bunuri, la dispoziţia regimului militar, predarea schiurilor şi a aparatului de radio (a căror posesie devenea suspectă), constrîngerea evreilor din estul României să poarte steaua galbenă cusută la piept, jafurile, violurile, deportările în Transnistria, execuţiile sumare, crimele în masă, tot traiul acesta precar, cu sabia lui Damocles deasupra capului. Povestitorul nu ştie dacă ziua următoare nu-i va aduce cumva moartea, sau măcar deportarea. În context, el notează tot mai dezgustat, sau în orice caz dezamăgit, demisiile morale care se înşiruie fără oprire. Intelectuali reputaţi, în frunte cu însuşi Mircea Eliade, cel mai bun prieten şi liderul de generaţie, fac paşi în spate şi se leapădă de evreul Sebastian. Camil Petrescu, inteligenţă sclipitoare, dar cu o fire meschină, materialistă, şi atîţia alţii, nume culturale pozitive, ies la suprafaţa memorialisticii în tonuri deloc flatante.

Jurnalul lui Sebastian a provocat stupoare, uimire şi – aş putea spune – o accentuată dobîndire de conştiinţă. Pentru prima dată răsuna cu asemenea intensitate la noi vocea unui om care trecuse personal prin toate acestea; care povestea cu obiectivitate, echilibru şi, uneori, cu uşoară disperare, o gală de atrocităţi antisemite din istoria recentă a României. E bine să avem în vedere că oamenii de cultură şi intelighenţia românească nu prea excelează în autocritică. Ei practică mai curînd polemica. Şi atunci, să auzi mărturia unei victime – pentru că despre asta a fost vorba – a stîrnit întîi de toate compasiune la adresa autorului, îndată după apariţia jurnalului său, în anii ‘90. De la persoana scriitorului, sentimentul s-a extins asupra comunităţii din care provenea şi ale cărei suplicii le-a descris aşa de meticulos. În condiţiile de libertate a cuvîntului, dezbaterea tot mai insistentă despre zonele ascunse ale trecutului recent a dus la o prise de conscience. Numeroase publicaţii au repus pe tapet problemele de moralitate socială şi de responsabilitate istorică. Asta a grăbit procesul actual, aflat deja într-un stadiu avansat, de asumare critică a istoriei extremiste din cultura şi politica românească. Momentul a fost oficializat de cărţile apărute sub egida Preşedinţiei. Raportul final privind Holocaustul din România a fost elaborat de o prestigioasă comisie de istorici români şi străini şi-a fost însuşit de forurile politice responsabile ale ţării. A venit apoi un alt Raport final, dedicat analizei comunismului din România. Au fost, toţi aceştia, paşi consistenţi în asumarea unei identităţi moderne, democratice. Jurnalul lui Mihail Sebastian a ajutat, a influenţat consistent, la 50 de ani după moartea autorului, o limpezire a apelor în viaţa publică românească.

Traducerea mea şi poşeta Ioanei Pârvulescu

Etichete

argou, aventura, hoti, Ioana Parvulescu, literatura, Raymond Queneau, Zazie in metrou

Mereu mă bucur să pot face un bine culturii române. Mai zilele trecute mă învîrteam pe internet, să văd cine mă pomeneşte. În Google Books dau peste volumul Ioanei Pârvulescu, Întoarcere în secolul 21 (Buc., Ed. Humanitas). Povestea sună în felul următor.

Într-o seară autoarea se dădea-n bărci pe Intercity spre Bucale şi, cînd s-a făcut mai spre uşă să coboare, a ginit doi coţcari de se-nfigeau spre ea să-i şparlească poşeta. Dama-i telectuală fină, cu biciclete pe nas şi aer de transplantată, aşa că manglitorii s-au sfătuit între ei cum să opereze. Unu’ i-a zis ăluilalt: N-o arde la ploscă… Şuţii erau pe felie că fraiera nu se prinde. Numai că dameza-i citită de cărţi în argou, aşa că i-a picat fisa că se vorbea de taşca ei, pe care ăia se pregăteau s-o opereze. Gagica iute s-a răstit la ăia să se care-ncolo mai la vale pînă nu le face scandal. Pungaşii s-au ginit c-au fost daţi în gît şi trebe s-o lase moale. Aşa s-a nimerit de-a rămas Ioana Pârvulescu nejefuită.

Autoarea îi explică triumfătoare cititorului sursa victoriei sale neaşteptate: “Că hoţii au vorbit cu glas tare despre planurile lor nu m-a mirat: identificaseră la mine semnul distinctiv al intelectualului, ochelarii, şi-şi închipuiau că argoul lor e ininteligibil pentru un om care, vădit, nu le-a frecventat lumea. Nu aveau de unde să ştie că literatura lumii e plină ochi de lumea interlopă şi că eu am făcut cîţiva ani la rînd seminare cu pagina de limbaj al şuţilor (…). N-aveau de unde să ştie că am confruntat traducerea românească a lui Laszlo Alexandru, din Zazie în metrou, cu originalul francez şi că pe biroul meu cu computer stau cîteva dicţionare de argou şi limbaj familiar”.

Haoleo. De-aici, de la biroul meu cu computer, îi spun Ioanei Pârvulescu “aferim” şi-i transmit “tetrailes bahtalo”. Grijă mare la cititul cărţilor, că ne apără de ciordeala şuţilor! Pupa-i-aş ochelarii.

Despre cenzură (2)

Etichete

Alexandru Marcu, cenzura, comunism, fascism, G. Calinescu, I.D. Sirbu, Ion Caraion, Liliana Corobca, literatura, Paul Goma, rezistenta, Tudor Arghezi, Vasile Sav

Vreau să-mi amintesc, de asemeni, o legendă nostimă din lumea clujeană, cu un latinist, Vasile Sav, care și-a scris poezia, a dat-o la revista Tribuna spre publicare, apoi s-a dus în biroul său de cenzor, a primit șpalturile după cîteva zile și și-a eliminat propriul text. Poate fi amuzant, dar te pomenești că era și o strategie, omul avea de îndeplinit planul de producție: cîte coli editoriale a cenzurat pe lună? Și atunci și-o fi zis: decît să tai de la altul, mai bine tai de la mine, măcar știu ce-i acolo și nu greșesc.

Sigur că erau și plăți de polițe în domeniu. Sărim un pic în urmă cu gîndul și cu contextul politic. Comunismul a dus la o împlinire armonioasă, la o sublimare a instituției cenzurii. Dar ea era activă și înainte, în fascism, în hitlerism. Societățile totalitare au un dinte împotriva libertății, în general, și a libertății cuvîntului, în special, fiindcă se simt subminate. A existat un ilustru italienist, Alexandru Marcu, profesor și decan la Facultatea de Litere și Filosofie din București, traducător al lui Dante, care a avut și-o aventură politică, a fost ministru în guvernul mareșalului Antonescu și a ajuns șef la cenzură. El fusese ani de zile, pe linie de italienistică, în concurență cu G. Călinescu. În tinerețe Călinescu i-a “suflat” traducerea cărții lui Giovanni Papini, Un om sfîrșit. A publicat-o el, deși Marcu era bun prieten cu prozatorul italian și apucase să-i traducă volumul pe jumătate. Ei bine, ajuns șef la cenzură, italienistul s-a pomenit cu pîinea și cuțitul în mînă și i-a plătit-o. Călinescu a tipărit în 1941 Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. Imediat mai apoi a vrut să scoată un compendiu, unde să aducă diverse completări și corecturi la ediția monumentală. Nu s-a putut. Acest supliment al istoricului literar a apărut doar cu întîrziere de cîțiva ani, după ce-a picat guvernul lui Antonescu, fiindcă pînă atunci i-a interzis-o Alexandru Marcu, din poziția de cenzor. Se produc așadar răfuieli de culise, în acest domeniu, după cum nu lipsesc nici detaliile amuzante.

Putem sublinia, încă o dată, că cenzura a fost considerată mai spăimoasă și mai fioroasă decît în realitate. Era o instituție tristă, dacă o privim azi. Mulți dintre cei mai tineri decît noi n-au cunoscut stresul respectiv, fiindcă n-au avut de răsfoit hîrtia cenușie de ziar, cu fotografia obligatorie a secretarului-general pe prima pagină. De la gazetele de sport pînă la revistele de modă, în orice tipăritură din România se plătea tribut politicului. Nu conta ce anume se spunea și unde, esențial era să fie poza tovarășului în centru sus. Iar fotografia să fie cu două urechi, dacă se poate! Fiindcă o vreme a fost din profil și i se vedea doar o ureche. În popor s-a întins vorba că tovarășul e într-o ureche. Brusc sute de mii de fotografii-tablou au fost înlocuite, deasupra catedrelor, în toate sălile de clasă, în toate școlile, în toate birourile, peste noapte, și-au apărut altele, unde tovarășului i se vedeau ambele urechi. Asta era cenzura! O instituție ocupată cu lucruri inimaginabile, care mergea pînă la cele mai mici detalii. Era sufocantă. O spunea și Ion D. Sîrbu, un prozator care se plîngea mereu prin manuscrisele sale. Era ca și cum voiai să sari în înălțime, într-o încăpere cu tavanul scund. Degeaba săreai, te izbeai de tavan. Cam asta era situația.

Au fost și reacții individuale. Se poate afirma că unul dintre adversarii insistenți ai cenzurii a fost Paul Goma. Pe vremea aceea, în anii ‘60 și ‘70, era un disident admirabil, tenace, combativ, preocupat de problema drepturilor omului. Nu era ceea ce, din păcate, a devenit azi. El avea atunci o altă abordare, ce poate părea incredibilă. A mărturisit-o în diversele sale cărți de amintiri sau în presă, după căderea comunismului. Își preda, în vederea publicării, manuscrisul unui roman, de pildă Ostinato. I se întorcea cu diverse adnotări și remarci ale cenzurii: acolo mai schimbați, dincolo deranjează. Prozatorul lua pasajele respective, să vadă care anume erau subiectele sensibile. Ah, viața din pușcăriile comuniste? Foarte bine! Și unde avea două pagini incomode, el mai adăuga treizeci, sau cincizeci. Ați revăzut? Sigur că da! Ia priviți! Era o metodă sinucigașă, de remediere prin “dospire”, iar asta firește că l-a dus la nepublicare. În afara unui prim volum de proză scurtă, Goma n-a mai izbutit să apară cu alte cărți în România. A trebuit să iasă în Occident cu scrierile sale. N-a fost o soluție de rezolvare a conflictului, ci dimpotrivă, de hărțuire a adversarului. Dar nu mulți și-au permis asta: să se ia de piept cu cenzura, s-o scuture, s-o agaseze, să pornească împotriva curentului. Marea majoritate a scriitorilor a plecat fruntea, a înțeles “urgența momentului pe care-l trăim”. A acceptat limitele date. Iată de ce literatura sub comunism este ceea ce este.

Un cercetător care se întoarce azi într-acolo trebuie să accepte obstacolele de odinioară. Dacă am pretinde să găsim atunci ce-avem azi, am fi absurzi, inadecvați. Era pur și simplu o încăpere cu tavanul jos, unde lumea se străduia să sară, dar fără să se izbească de tavan. Cine sare mai sus și nu se lovește? Asta era literatura, asta era publicistica în comunism. Și astfel ne sînt ele prezentate de Liliana Corobca, în volumele ei de cercetări. Noi bănuiam unele lucruri, le intuiam, dar nu aveam o diagnoză clară. Care erau ordinele, care erau dispozițiile precise? Cum acționa instituția concret? Știam în general că, la finele anilor ‘80, existau deja cuvintele tabu, care nu se puteau tipări nicăieri: “biserică”, “cruce”, “moarte”, “Dumnezeu” (o vreme a apărut cu “d” mic, apoi deloc). Dacă cineva “fugea” (cum se spunea atunci), adică pleca definitiv în Occident, intra automat pe lista cu indezirabili: toate cărțile din bibliotecă, toate cărțile din librărie care purtau numele său (ca autor, traducător, prefațator sau editor) dispăreau fără urmă. S-a întîmplat cu cele două volume groase de Versuri ale lui Tudor Arghezi, prefațate suculent de Ion Caraion (Ed. Cartea Românească, 1980). Un an mai tîrziu, cînd Caraion a cerut azil politic în Elveția, tot tirajul a dispărut de pe piață. Cine se ocupa de asta? Cenzura, bineînțeles. Așadar aveam o latură amuzantă, frivolă, stîngace a sistemului, dar exista și latura (semi)dictatorială, a unei instituții opresive, puse în slujba comunismului și a domesticirii intelectualilor. Scriitorii trebuiau deprinși cu sportul de-a sări în înălțime, fără a ajunge totuși prea sus, ca să nu dea cu capul de tavan. Cenzura i-a obligat să învețe această paradoxală lecție de echilibristică, de abilitate și agilitate personală, totodată searbădă și frustrantă.

Era o perspectivă tristă, dacă o privim azi, dinspre societatea liberă, democrată și pluralistă în care trăim. Dar trebuie să subliniem și asta. Exigențele revoluției din 1989 au fost mai ales două: libertatea cuvîntului și libertatea de mișcare. Toate celelalte, penuria, frigul existau, însă erau doar adiacente. Har Domnului, măcar aceste două probleme le-am rezolvat și ne uităm în urmă fără mînie, uneori cu milă, alteori cu silă, alteori cu ironie. Putem să ne (re)cunoaștem trecutul recent, prin intermediul cărții publicate de Liliana Corobca, pe care o felicit pentru munca ei minuțioasă, răbdătoare și tenace.

Suferinţa şi arta

Etichete

arta, literatura, meditatie, Proust, suferinta

Se ştie că oamenii fericiţi nu creează opere artistice. Ei trăiesc pur şi simplu. Aşa că ar trebui să privim cu mai multă seninătate încercările care ne izbesc în viaţă. Dacă învăţăm să le transformăm creator, ele devin izvor de artă. Fireşte că, pe de altă parte, durerea nu e garanţia că devii mare artist. Mulţi au suferit, puţini au creat ceva notabil. “Înainte de-a subscrie necritic la vreun cult romantic al suferinţei, ar trebui să adăugăm că suferinţa, de una singură, n-a fost niciodată chiar suficientă. Din păcate e mai uşor să-ţi pierzi iubita decît să duci la capăt seria În căutarea timpului pierdut, să experimentezi dorinţe neîmpărtăşite decît să scrii De l’Amour, să fii nepopular în societate decît autorul Naşterii tragediei. Mulţi sifilitici nefericiţi uită să scrie Fleurs du Mal şi preferă să se-mpuşte. Poate că marele avantaj pe care îl are cineva din faptul că suferă este că asta îi deschide posibilităţi pentru cercetarea inteligentă, imaginativă – posibilităţi care pot fi cu uşurinţă, iar de cele mai multe ori chiar ajung, ignorate sau refuzate” (Alain De Botton, How Proust Can Change Your Life).

Sancta simplicitas

Etichete

cititoare, literatura, Marcel Proust, neghiobie, rezumat, simplitate

“Proust a fost obligat să plătească el însuşi publicarea operelor sale. Dar acuzaţia de verbozitate n-a fost trecătoare. La sfîrşitul anului 1921, cînd lucrarea lui era deja amplu elogiată, Proust a primit o scrisoare de la o americancă tînără, care spunea că are douăzeci şi şapte de ani, trăieşte la Roma şi este extrem de frumoasă. Ea mai explica de asemeni că şi-a petrecut ultimii trei ani exclusiv citind cartea lui Proust. Totuşi exista o problemă: ‘Eu nu înţeleg nimic, dar absolut nimic. Dragă domnule Marcel Proust, vă rog să nu mai pozaţi atîta şi să coborîţi cu picioarele pe pămînt. Spuneţi-mi în două rînduri ce anume voiaţi să ziceţi’” (Alain De Botton, How Proust Can Change Your Life).

Cel mai bun, nu cel dintîi

Etichete

comunism, Dante, Divina Comedie, Evul Mediu, geniu, Gulag, literatura, Soljenitin

În marea literatură nu contează să fii, în ordine cronologică, primul care abordează o temă, descrie un peisaj, analizează un sentiment, dezvăluie o impostură. Important e să fii cel mai convingător şi impresionant. Charles Williams o notează cu îndreptăţire: o mie de predicatori au spus tot ceea ce Dante spune şi şi-au lăsat ascultătorii nemulţumiţi; Dante oare de ce ne încîntă? Fiindcă vedem acolo o imagine a profunzimii (“a thousand preachers have said all that Dante says and left their hearers discontented; why does Dante content? Because an image of profundity is there”).

Aceeaşi revelaţie o are Soljeniţîn, plecat în exil, unde constată succesul incredibil al cărţii sale, Arhipelagul Gulag. O singură scriere – ce-i drept, de-o pregnanţă copleşitoare – a cucerit admiraţia şi a cutremurat conştiinţa opiniei publice. A modificat percepţia asupra situaţiei globale. A destrămat, în rîndul intelighenţiei occidentale, mitul comunismului “progresist”. A determinat statele din lumea democrată să-şi reconsidere politica faţă de Uniunea Sovietică. Dar cum a fost posibil aşa ceva? Prozatorul îşi consemnează gîndurile în Viţelul şi stejarul: “Astăzi, aici, în Occident, aflu că din anii ‘20 au apărut aici pînă în treizeci de cărţi despre Arhipelag [în ediţia franceză: PAS MOINS DE QUARANTE livres sur l’Archipel], începînd cu înfiinţarea lui în insulele Solovki. Este, aşadar, vorba de cărţi care s-au publicat, tradus, divulgat – şi care s-au pierdut fără să fi stîrnit vreun ecou, fără să fi convins sau măcar să fi trezit pe cineva” (vol. 2, p. 13). A fost nevoie de o lovitură de geniu pentru a se atrage atenţia omenirii asupra unei realităţi de importanţă crucială.

În marea literatură trebuie să fii cel mai bun, nu cel dintîi.

Mărţişor cu zurgălăi (5)

Etichete

Adrian Paunescu, Alex. Stefanescu, dictionar, falsificare, frivol, literatura, persiflare

Gazetăria stalinistă din anii ‘50 a fostului şef peste huniunea scriitorilor e răsfăţată de criticul pornit să mîngîie giuvaeruri: “ceea ce este valoros în creaţia lui D.R. Popescu iese lent şi impunător din acest noian de colaborări nesemnificative, aşa cum iese un submarin din adîncuri şiroind încă de apă”. Eh, da, lupta chiaburilor împotriva colectivizării e mereu fascinantă. Altă slăbiciune a lui Ştefănescu a fost Păunescu, organizatorul isteriilor cu “Cîntarea României” pe stadioanele patriei şi principalul ideolog ceauşist în publicistica militantă. Apa de trandafiri clăteşte cele mai otrăvitoare frenezii: “Campania dusă în perioada postdecembristă împotriva lui [Adrian Păunescu] face să se uite că a scris şi poeme valoroase, nepropagandistice”.

În schimb autorii care şi-au pus cu adevărat pielea la saramură, în lupta pentru democraţie, sînt persiflaţi subţire, declaraţi netalentaţi sau pur şi simplu ignoraţi. Literatura lui Paul Goma “a început să se prăbuşească” (sic!), Dan Petrescu e “un scandalagiu care maimuţăreşte lumea bună”, Liviu Antonesei şi Luca Piţu sînt omişi din lăbărţata Istorie a literaturii române contemporane, Dorin Tudoran şi Dan Deşliu figurează pe-acolo doar cu fotografia.

“Critica-te-ar Ştefănescu” va fi azi-mîine o tandră felicitare, la fel cum, odinioară, “lăuda-te-ar Bogdan Duică” era un nostim blestem.

“Vedea-te-aș în vreo fițuică
Pus cu litere de-o șchioapă.
Curge-ți-ar pe-o nară țuică,
Pe cealaltă numai apă.
Lăuda-te-ar Bogdan-Duică
Și pupa-te-ar Popa Iapă!”