Scriitor în pandemie (2)

Etichete

Divina Comedie, Lectura lui Dante, literatura, Radio Cluj, Romain Gary, scriitor

Daniel Moșoiu: Am înțeles că urmează să apară, în trei volume, dacă nu mă înșel, Lectura lui Dante. La capătul a 22 de cărți pe care le-ați publicat pînă acum. Lectura lui Dante cred că încununează acest parcurs editorial.

L.A.: Așa este. E proiectul meu de suflet. Dar vreau să vă spun că, în viitorul apropiat, drumurile mele se “trifurcă”, nu se bifurcă. Am acest proiect, despre care cu drag o să spun cîteva cuvinte, Lectura lui Dante, 3 volume, sînt aproape 2.000 de pagini, acum fac ultima corectură și urmează să dau bunul de tipar. Mai am, gata corectată, o carte, o recapitulare a eseurilor mele mai vechi, care va apărea în Israel. Este o sinteză a scrierilor mele despre evrei și antisemitismul cu care s-au confruntat în cultura română. Asta va apărea ori la sfîrșitul anului în curs, ori la începutul anului viitor, la Editura Saga din Israel. Lectura lui Dante va apărea la Editura Cartier din Chișinău. Cum vedeți, eu lucrez la export în acest moment. Dar lucrez și la import, cu a treia direcție editorială. Pînă acum am scos patru volume cu traducerile mele din Nuvele pentru un an, de Luigi Pirandello, aici, la Editura Ecou Transilvan din Cluj.

D.M.: O altă obsesie…

L.A.: Volumul cinci l-am terminat deja de tradus, mai am douăzeci de pagini din volumul șase. Primele patru, cum spuneam, deja sînt publicate. Undeva prin luna ianuarie apar și următoarele două. Ca să ajung la șase. Deci astea sînt, pe scurt, cele trei direcții unde trudesc în paralel.

D.M.: Și veți încheia nuvelele lui Pirandello…

L.A.: Nu-nu. Fiindcă nuvelistica lui are cincisprezece volume. Așa că va trebui să avem bani și tutun, cum se spune. Adică energie de lucru. Dar, dacă reușesc să merg tot cu două volume traduse pe an, înseamnă că sînt un băiat harnic.

D.M.: Ei, de obicei sînteți harnic. Prolific.

L.A.: Pot să spun, fără falsă modestie, că dacă mă uit la mine de sus, am impresia că este etapa cea mai ocupată din toată biografia mea intelectuală. Cu aceste proiecte gigantice, fiindcă vorbim de vreo 3.000 de pagini cu publicare iminentă, ca autor și ca traducător, nu apuc să mă stresez prin casă că e virusul afară, că e pandemie. Eu n-am timp să dorm, mănînc mai rar, cînd îmi aduc aminte. E mai interesant așa, cînd nu ești liber să-ți zboare mințile pe pereți. Muncesc de nu-mi văd capul.

D.M.: Pentru dumneavoastră era tot un fel de stare de alertă, sau de urgență, și înainte.

L.A.: Da. Păi douăzeci și două de cărți, totuși, n-au fost simplu de scris. Darămite de publicat, să umblu după fiecare. Desigur, fără cele traduse. Fiindcă în total sînt peste patruzeci. În fine. Sînt un tip activ. După ce n-o să mai fiu, n-o să mai fiu nici activ. Mergem înainte, pînă cînd avem un orizont în fața noastră.

D.M.: Dar spuneți-mi, în toată această perioadă de pandemie, în starea de urgență, ați avut și dispoziția necesară pentru lucru? Pentru scris? Nu v-a afectat într-un fel?

L.A.: O-ho. Mă bucuram că n-am obligațiile celelalte: să mă scol de dimineață, să stau la tramvai, să mă duc la școală, nu mă chema lumea să țin conferințe (fiindcă nu s-au mai făcut conferințe), lansările de carte s-au mai rărit. A fost o delectare pentru mine că în sfîrșit mă pot concentra pe activitatea care mi se pare cea mai importantă, aceea de a scrie cărți. Nu, n-am nici un fel de traume cu pandemia. Și, din fericire, n-am avut probleme cu sănătatea. Dar n-am avut poate și pentru că n-am ieșit din casă. M-am bucurat că pot să stau acasă și să lucrez. Dacă accepți claustrarea aceasta… Însă noi, scriitorii, trăim mereu claustrați. A fost prozatorul acela de limbă franceză, care îl avea ca personaj pe comisarul Maigret, era singurul care își scria ostentativ cărțile în vitrină. Se așeza într-un magazin și oamenii treceau pe stradă, se uitau la el cum scrie cărți. Georges Simenon, parcă așa îl chema. Dar ăsta era un fenomen, fiindcă altminteri absolut toți scriitorii din lume, de toate limbile posibile, se retrag. Scrisul este un act intim, pînă la urmă, ca să-ți strîngi gîndurile, să-ți șlefuiești strategiile, să te concentrezi pe ceea ce ai de zis. Fiecare scriitor stă de vorbă cu cititorul său. Cu fiecare cititor în parte. Chiar și peste zece ani, peste douăzeci. Uite, Dante și-a pus ideile în pagină la 1300, și eu îl citesc cu delectare, acum, în 2020. Dar el a scris pentru mine, cu 700 de ani în urmă. Eu îl descifrez și stau de vorbă cu el. Și poate că tot așa, dacă mă va citi cineva pe mine, peste 10 ani, peste 15 ani, eu tocmai povestesc cu omul acela.

D.M.: Rebreanu avea nevoie de nopțile lui liniștite. Mihail Sebastian, pe care l-am invocat, de asemenea, nu putea să scrie dacă nu se retrăgea undeva, în liniște, singur și exonerat de celelalte obligații. Ne-ați promis cîteva cuvinte despre Lectura lui Dante, cele trei volume, care urmează să apară la Chișinău, la Editura Cartier.

L.A.: Da, e proiectul meu intelectual cel mai important. Am lucrat cam zece ani la el. Textul Divinei Comedii este complex și dificil de înțeles în primul rînd pentru italieni, care sînt “de-ai casei” și e limba lor maternă. Cei mai mulți italieni nu-l cunosc pe Dante. Ba chiar se cam feresc de el, fiindcă sînt intimidați, sînt impresionați negativ. E cineva, un artist, acolo, sus, la care nu putem ajunge. De ce? Pentru că închide o mare cantitate de informație, de erudiție, de istorie, de politică medievală, de cultură și civilizație antică și medievală, de date biografice dantești, detalii despre Florența și Italia etc. etc. Și nu există un cititor care să le știe pe toate. E absolut imposibil. Iar dacă nu le știi, nu înțelegi despre ce e vorba. Ca atare, textul poemului este foarte greu de urmărit și de citit. Pentru italieni, în primul rînd, ca să nu mai spunem pentru cei de alte limbi, străine. Cum se procedează? Dante are cinci variante complete în limba română. Ce-au făcut traducătorii de pînă acum: George Coșbuc, Ion Țundrea, Giuseppe Cifarelli, Eta Boeriu, sau profesorul bucureștean Alexandru Marcu, autorul unei versiuni în proză? Au luat versurile și le-au transpus pe românește. Însă asta nu ajută. Pentru că, opera fiind atît de complexă, științific și artistic vorbind, citești cuvintele, dar ele nu-ți spun nimic. Dădeam cuiva acest exemplu, zice Dante în cîntul XXVI din Infern că, atunci cînd musca cedează țînțarului, el a observat ceva. Cum adică: atunci cînd musca cedează țînțarului?! Citești, pricepi că-i o muscă pe-acolo, un țînțar, dar habar n-ai ce-a vrut să transmită poetul. Trebuie să vină cineva, care să-ți explice că pasajul se referă, în mod aluziv, la momentul înserării, cînd musca pleacă la culcare și apar țînțarii. Ei, dar dacă nu-ți descîlcește cineva dedesubtul, sau alegoria, sau simbolul, sau expresia încifrată, tu citești niște vorbe, însă ele nu te ajută cu nimic. Rămîi doar cu expresiile din poem și nu pricepi înțelesurile. Și atunci mi-am zis că nu e suficient să traduc versurile, cum au făcut ceilalți, trebuie să-i dau cititorului și explicațiile. Și am întrerupt după fiecare terțină, sau grup de două terține, fluxul poemului original, pe care l-am dat mai întîi în italiană, l-am tradus apoi în română, l-am explicitat pe urmă în română și după aceea am făcut o sinteză a criticilor despre Dante, din Evul Mediu pînă în secolul XX, referitoare la acel anumit pasaj. Sinteza asta am adunat-o din vreo șapte-opt ediții dantești italiene diferite, pe care le-am pus cap la cap și lucram în paralel, ca înnebunit. Terminam sinteza respectivă, treceam la următoarele trei versuri și la următoarele trei. Toată Divina Comedie are 14.230 de versuri. N-am mai văzut genul ăsta de abordare, pentru că operațiunea presupune, inevitabil, să fracturezi poemul. Toată lumea a avut un foarte mare respect pentru poezia dantescă și nu și-a permis s-o “rupă”. Ezitarea de natură etică și procedurală, pe care a trebuit s-o tranșez a fost că, dacă n-o “rupi”, n-o înțeleg cititorii. Mi-am zis că, în ciuda riscului de-a părea un tip ireverențios, importantă este înțelegerea semnificațiilor! Așa că m-am dus cu stilul ăsta de lucru pe vreo 2.000 de pagini, adică am luat fiecare vers, l-am tradus, l-am explicitat și apoi l-am trecut prin filtrul a trei-patru critici semnificativi.

D.M.: O muncă uriașă. Felicitări Editurii Cartier din Chișinău, pentru că a îmbrățișat această inițiativă.

L.A.: Și eu le sînt recunoscător că au sărit să-mi dea o mînă de ajutor la publicare.

D.M.: Da. Ai toată viața înainte ar fi un roman bun de citit, în vremurile noastre?

L.A.: Vaai, asta mi-a și scăpat din vedere! Tocmai apare ediția a patra a traducerii mele. N-am mai pus-o la socoteală, fiindcă nu mai am nimic de lucru la ea. Aici sînt atribuțiile editurii. Da, apare ediția a patra, în aceste zile, din Ai toată viața înainte, de Romain Gary, am semnat contractul, am expus și noua copertă pe pagina mea de Facebook.

D.M.: Și unde apare?

L.A.: La Editura Univers, din București. Era, totuși, înainte de 1989, cea mai importantă editură de literatură străină din România.

D.M.: O-ho. Dacă voiai să fii la zi cu ce se publică în străinătate, urmăreai aparițiile din colecția “Romanul secolului XX”.

L.A.: E una dintre cărțile mele care s-au vîndut în cel mai mare tiraj. Pe lîngă Dicționarul italian-român și român-italian, care a avut de asemeni un tiraj măgulitor, la Editura Știința a Academiei Republicii Moldova, pe lîngă Memoratorul de limba italiană, din care am scos deja trei ediții – dar acestea sînt, desigur, pe latura strict pedagogică. Însă traducerea din Romain Gary, cu cele patru ediții succesive, a avut o evoluție foarte frumoasă. Ediția a doua, ca supliment la ziarul Cotidianul, s-a tras dintr-un șut în 20.000 de exemplare, care s-au epuizat într-o zi! Ce vremuri, ce vremuri…

D.M.: Am și ediția aceea. Da. Vremuri care aduceau aminte de tirajele cărților dinainte de 1989. Ce ați citit interesant, dincolo de preocupările dumneavoastră firești, legate de Dante, de Pirandello, în această perioadă? Ce ne recomandați?

L.A.: Fiind prins cu Dante, poate că îmi atrag atenția mai mult sintezele. Te pomenești că mă apropii și eu de o vîrstă a clasicismului… Mi-a atras atenția în primul rînd – și este un formidabil instrument de lucru – Enciclopedia geografică a Holocaustului din Transilvania de Nord, de reputatul profesor american Randolph Braham, alături de distinsul profesor clujean Zoltán Tibori Szabó. A fost tradusă această carte, din limba maghiară, de colega dumneavoastră de la TVR Cluj, Andrea Ghiță. E o investigație monumentală, scoasă tot la Editura Cartier din Chișinău, și care trece în revistă nenorocirea, tragedia Holocaustului în Ardeal, localitate cu localitate, numărul morților, numele victimelor și așa mai departe. Este o cercetare de mare suprafață, iar publicarea acestei cărți la noi reprezintă în sine un eveniment. Iar acum, alaltăieri, am primit cu interes din partea colegului Adrian Grănescu o monografie, Amurgul Daciei, eu fiind un colaborator din tinerețe al Editurii Dacia, am publicat acolo vreo patru cărți, pînă cînd n-am mai publicat la ei…

D.M.: Amurgul Editurii Dacia… nu al Daciei…

L.A.: Da. Așa a zis el în titlu: Amurgul Daciei. Cred că nu se gîndea la mașina Dacia și nici la Decebal cu Traian… De fapt pe copertă este clădirea fostului muzeu Emil Isac, unde și-a avut sediul, mult timp, editura cu pricina. Îi zice “amurgul”, dar de fapt este o sinteză, cu întreaga activitate a instituției de cultură, din anii 70, 80 și 90. Nu vreau să intru în detaliile cărții, fiindcă abia am primit-o, n-am studiat-o în profunzime. Dar pare o cercetare solidă și bine documentată.

D.M.: Ne-ați dat un bun subiect pentru următoarele ediții, un dialog cu Adrian Grănescu.

L.A.: Da, cred că s-ar bucura. E doldora de informații culturale.

D.M.: Într-un singur minut, avem motive să fim totuși optimiști?

L.A.: E important ca fiecare să aibă ce să facă. Dacă identifică acest lucru pe cont propriu, e și mai bine. Munca în echipă acum poate să se desfășoare numai on-line. Încercați, fiecare, să vă găsiți o ocupație. Ceva care vă place, vă ține absorbiți, și nici nu veți pricepe că afară se întîmplă lucruri grele, neplăcute, uneori tragice. Găsiți-vă de lucru!

(Radio Cluj, 26 oct. 2020)

Scriitor în pandemie (1)

Etichete

școală, internet, literatura, Mihail Sebastian, pandemie

Daniel Moșoiu: La Serile Radio Cluj, urmează dialogul telefonic sub genericul “Scriitori în pandemie”. Cum v-am anunțat, invitatul nostru de astăzi este scriitorul Laszlo Alexandru, critic și istoric literar, eseist, traducător, polemist, profesor la Colegiul “G. Barițiu” din Cluj. Bună seara, domnule Laszlo Alexandru!

L.A.: Bună seara, domnule Moșoiu. Mă bucur să vă aud.

D.M.: Eu mă bucur că ați revenit la Serile Radio Cluj. Ultima dată, dacă țin bine minte, vorbeam tot prin telefon despre Cum se inventează un huligan? Mihail Sebastian, ziarist la “Cuvîntul”. Vorbeam așa, pe scurt, cartea tocmai apăruse și ne propusesem o ediție aici, în studio, prin care să dezbatem volumul dumneavoastră pe larg.

L.A.: Pandemia a fost mai puternică decît noi.

D.M.: Exact. Așa încît, iată, purtăm acest dialog telefonic. Apropo, vorba cîntecului: “Ceva se întîmplă cu noi”. Așa că vreau să vă întreb: ce se întîmplă cu noi, domnule Laszlo Alexandru?

L.A.: Ne frecăm la ochi să ne trezim, să ne dăm seama ce se întîmplă cu noi, într-adevăr. E o schimbare radicală a tot ceea ce știam noi pînă acum. Nu se mai poate arunca nici replica aceea: “Pe vremea mea, voi, ăștia tinerii…”, fiindcă la fel de nepreveniți și necunoscători sînt și tinerii, și bătrînii – cu pandemia, fiindcă la asta ne referim. Mă tem că ține mult mai mult decît am fi bănuit, la început, și decît am fi sperat, după aceea. Nici nu e bine să fii pesimist din cale afară. Dar, văzînd cum evoluează lucrurile, eu deja tind să cred că e o nouă paradigmă. Un nou stil de viață, care, încet-încet, va trebui acceptat, pentru că, dacă nu, dă cu noi de pămînt. Știu că ne-a fost foarte plăcut, atunci cînd am făcut cotitura, după comunism, către democrație. În decembrie ’89, fie că vrea lumea s-o accepte, fie că nu, a fost o schimbare de paradigmă, radicală. De unde stăteam închiși în casă, se lua curentul, răbdam de frig, răbdam de foame, brusc s-au răsturnat orizonturile și chiar eram încurajați să ieșim, să stabilim contacte unii cu alții, să colaborăm. Cuvîntul de ordine era că de unul singur nu răzbești, trebuie să îți găsești echipe de lucru, să construiești împreună cu alții. Dacă nu altceva, ne uităm la înfățișarea orașelor, care au luat o alură occidentală peste tot, dar mai ales prin centru. Erau copaci, era natură, a fost ras tot și s-a pietruit, din aceleași motive de strategie urbană, de coagulare a unei atmosfere de descoperire a specificului local, de închegare a unor comunități. Lumea trebuie să se adune la concerte, la filme și e nevoie de spațiu pentru așa ceva. Era chiar stilul occidental de abordare, de socializare intensă la nivel local, pentru constituirea unor grupuri care, împreună, sînt mai puternice decît niște individualități. Totul era logic, totul era făcut cu cap.

D.M.: Uite că pandemia țintește exact aici.

L.A.: Iar acum, tocmai ceea s-a construit în ultimii treizeci de ani, coagularea grupărilor și a forțelor, colaborarea între indivizi, spiritul civic local, exact acolo se lovește, pentru că partea de socializare este atacată: fundamentul stilului nostru de acțiune din ultimele decenii. Va trebui să reînvățăm să lucrăm pe cont propriu, să gîndim singuri. Firește, sîntem legați cu tehnologia, ne consultăm, ne coordonăm, dar va fi o altă paradigmă. Eu așa o văd. Se vor schimba lucrurile din nou. Nu va mai fi comunism, e clar, nu vor mai fi frig, frică, teroare, spaimă politică, dar nu va mai fi nici ce-a fost acum un an de zile, pe vremea asta. Va apărea altceva și vom căuta s-o pricepem împreună.

D.M.: Da! Ce era cu un an în urmă: o altă viață! Îmi aduc bine aminte. Dar vom reveni la acest subiect, spre finalul dialogului nostru. Deocamdată să le spun ascultătorilor noștri că, dacă doresc, pot intra în legătură telefonică directă cu dumneavoastră, vă pot adresa întrebări, pot face comentarii la numărul de telefon ….  Mergem mai departe și vă rog să vă referiți la statutul dumneavoastră de profesor. Ce s-a schimbat? Sînteți în fața unui calculator acum, în fața unui laptop, și nu în fața clasei, a elevilor.

L.A.: Clar. E iarăși altceva. Au dreptate colegii mei să se plîngă, profesorii din toată țara, îi văd pe Facebook și prin ziare, că e greu, că nu sînt și nu sîntem pregătiți pentru așa ceva, că nu s-au făcut cursuri speciale de training IT etc. Sigur, toate acestea sînt adevărate, dar cine să le facă? Cine s-ar fi gîndit că lucrurile vor merge pe panta asta? Eu cred că fiecare are obligația să deschidă ochii și să vadă cu ce poate contribui la situația care există, s-o amelioreze. Să-și amenajeze în jurul său contextul, inclusiv profesional. E limpede că activitatea noastră la catedră cunoaște modificări esențiale. Inclusiv în ceea ce eram obișnuiți de ani de zile să facem, să predăm, stilul de lucru, cerințele, pretențiile noastre. Să vă dau un exemplu. Cînd predam gramatică, mergeam pe varianta clasică, prin învățarea de tip circular. Explicam lecția nouă, făceam niște exerciții și, după care, dădeam o lucrare de control. Intram la clasă și toată lumea primea aceeași lucrare. Le comunicam subiectul și îi supravegheam să nu copieze, fiecare pe cont propriu să scrie ceea ce știe, ce-a reținut, ce-a învățat. Așa ceva nu mai e posibil astăzi. Dacă le dau o lucrare identică de gramatică, s-o facă fiecare acasă pe computer, voi avea 30 de lucrări de nota 10. E destul s-o facă unul, premiantul, trimite un mail la toată lumea… Bine, asta e o variantă cînd punem răul în față. Copiii sînt și de bună credință, nu trebuie suspectați zadarnic, de multe ori. Dar nu mă mai pot baza pe stilul ăsta de lucru, să dau un subiect cu rezolvare identică, în mod simultan, în locații diferite! Auzeam acum niște propuneri, foarte bine venite, să se elimine tezele. Păi tezele sînt exact pe genul ăsta tradițional de abordare. Cum trebuie un profesor să reacționeze? Pe tipul de temă creativă. Eu, dacă predau limbă-literatură, o să le dau o compunere. Același subiect, pe care să-l dezvolte, firește, în limba străină: “Familia mea”, sau “O carte citită”, sau “Filmul preferat”. Scriu toți aceeași temă, dar fiecare o tratează altfel. Cu propriile sale competențe lingvistice. Iar atunci notele vor fi diversificate. Nu va mai interveni partea de copiat și influență reciprocă.

D.M.: Deci trebuie găsite metode noi de evaluare, de verificare.

L.A.: Sigur că da. Se tot vorbea de “abordări creative” în predare. Că trebuie pus accentul nu pe memoria mecanică a elevului, ci pe partea de elaborare originală. Acum avem această posibilitate. Sau sîntem chiar obligați, fiindcă nu prea mai avem alternative. Trebuie să-i lăsăm să-și dezvolte ceea ce au de spus, iar noi să-i coordonăm, cu prudență. Dar e clar că trebuie să ne schimbăm stilul de lucru și pretențiile.

D.M.: În tot răul o să existe și un bine, dacă se va ajunge aici, la modul în care sînt evaluați elevii, pe partea creativă. Cum predați dumneavoastră limba italiană?

L.A.: Eu predau atît limbă, cît și literatură, în funcție de nivelul elevilor. La clasele mai mici încep numai cu gramatica, iar pe măsură ce ei deprind corect italiana, trecem la studiul literaturii, într-o abordare cronologică, de la clasa a zecea, a unsprezecea încolo. Cum predau gramatica? Păi am nevoie de tablă! Clar. De cele mai multe ori scriu pe tablă, fiindcă nu poți să predai numai din auzite o limbă străină. Trebuie să le atragi atenția vizuală asupra ortografiei și a tuturor celorlalte elemente specifice. Și atunci efectiv îmi deschid o foaie albă, un document, pe care-l partajez pe ecran, și aia e tabla. O văd toți. Iar eu scriu la computer ceea ce am de comunicat. Conjugările verbale, felul în care se schimbă terminațiile după persoană, le scriu cu litere mari indiciile, mărcile specifice pentru fiecare timp verbal, de la indicativ, de exemplu. Se pot scoate în evidență anumite aspecte, prin culorile pe care le am în soft-ul computerului. Ei le văd limpede, parcă ar fi scrise pe tablă, în clasă. Și fie își copiază totul, de mînă, în caiete, pe măsură ce le scriu, fie pur și simplu îi fac o poză ecranului, cu telefonul, sau își fac la sfîrșit un print screen și nu se mai chinuie să scrie de mînă. Dar eu le scriu, să aibă totul la dispoziție, în ordinea succesivă a explicațiilor și a evoluției materiei. Ăsta e un exemplu. Chiar mîine voi preda pronumele personal, la clasa a noua. Și așa se va desfășura ora. Deși eu sînt la distanță, iar ei sînt de asemeni departe, încerc să fac de parcă am fi toți împreună, în aceeași clasă. Fiindcă nu există alternative.

D.M.: Trebuie să ne adaptăm, profesorii să țină pasul cu tehnologia care ne ajută, vine după noi. Asta este. Trebuie găsite noi metode. Problematic este pentru cei care nu stăpînesc foarte bine tehnologia, dar vor avea oricînd în familie un membru mai tînăr, care să-i ajute.

L.A.: Credeți-mă că, pînă în luna martie, eu nu știam ce-i aia Zoom.

D.M.: Păi nici eu.

L.A.: Sincer. Am deschis programul și am urmat instrucțiunile. I-am întrebat pe elevi: cum să fac pentru a realiza cutare lucru? Și ei îmi ziceau: vedeți că e butonul respectiv. Faceți așa! Am preluat de la ei. Și ce-am învățat în martie, cu Zoom, acum adaptez în toamnă și la Google Classroom. Tot de la zero am pornit și acolo, dar în două ședințe totul devine foarte clar. Aceste programe sînt făcute să te ajute, nu să te încurce. Și, cu puțină bunăvoință, dacă există o convergență de interese, adică vrei să faci, te descurci. Dacă nu vrei, zici: “dooom’le, e complicat, hai, lasă-mă, că nu mă plătește statul să predau pe Zoom”. Dacă vrei să tîrșîi picioarele, ca la armată, cînd ăia te fugăreau și tu ziceai că te doare genunchiul, sigur, se poate. Dar dacă vrei să faci treabă, dacă interesul e “cum să mă descurc? hai, că e o situație extraordinară! nu sînt eu buricul universului! sînt la dispoziția elevilor, aici, ca să-i ajut, a copiilor, și nu-i pot lăsa așa, de izbeliște!”, dacă ai într-adevăr o sămînță de conștiință profesională, atunci învîrți ochii roată și îți sufleci mînecile.

D.M.: Sigur că da. Nu e ca și cum ai fi în sala de cursuri, în fața elevilor, dar există aceste soluții, din fericire, în care materia poate fi predată, astfel încît elevii să nu sufere, mai ales cei care au, la sfîrșitul anului școlar, examene. Domnule Laszlo Alexandru, ne întoarcem la literatură, da? Sau ajungem la literatură. Cartea dumneavoastră, despre care am amintit deja, Cum se inventează un huligan? Mihail Sebastian, ziarist la “Cuvîntul” a avut ecouri foarte bune. Am citit o mulțime de cronici și cartea continuă să stîrnească interes. Haideți s-o readucem în actualitate și la radio.

L.A.: Și eu m-am bucurat să constat că, de pildă, am avut vreo 12 cronici și comentarii, chiar în reviste de talie, cum sînt la București România literară, Observator cultural, la Timișoara în Orizont, la Baia Mare, un reportaj și o emisiune-interviu la TVR Cluj etc. Toate reacțiile au fost favorabile, nu s-a auzit nici o rezervă. Eu de peste 25 de ani mă învîrt în mediul literar, cunosc grupulețele și simpatiile, așa că pentru mine partea de picanterie, care m-a făcut să mustăcesc, a fost să constat că oameni, despre care știam că nu se înghit neapărat între ei, se exprimau pozitiv despre cartea mea, ba chiar favorabil. Deși erau din grupulețe diferite, dacă ar fi funcționat pînă la capăt politica de “gașcă”, unde mă lăuda unul, trebuia să mă înjure celălalt. Dar nu, întîmplător m-au lăudat cu toții, fiecare cu alte aspecte. Eu nu pot decît să fiu mulțumit, în contextul ăsta. Am primit de asemeni, și mă bucur s-o amintesc, Premiul “Clujul cultural” pentru eseul anului 2019. Aici a fost o interesantă și inedită ceremonie tot pe Zoom. Dacă sîntem în epoca internetului, am luat și premiu pe internet!

D.M.: Da, știu foarte bine. Întîmplarea face că am recitit de curînd Jurnalul lui Mihail Sebastian, de data aceasta cu creionul în mînă. Subliniind anumite pasaje, mi s-a părut mult mai interesant decît la prima lectură. Sigur, atunci l-am citit așa, mîncînd paginile efectiv. Acum, cu oarecare distanțare și cu o mai mare înțelegere. Ce-ar trebui să pricepem din ce-a fost fost prozatorul, dramaturgul Sebastian și cum îl vedeți, cum l-ați prezentat dumneavoastră?

L.A.: Mihail Sebastian a avut atunci, în momentele acelea de agitație extremă interbelică, ghinionul unei apartenențe etnice foarte fragile, vulnerabile. El, ca scriitor de origine evreiască, în contextul antisemitismului dezlănțuit, care prefigura Holocaustul, a avut foarte multe servituți și umilințe de suportat. Partea tragică a situației lui rezulta din întîlnirea, din ciocnirea contextului istoric frămîntat, extrem, în care evolua și luciditatea lui formidabilă, inteligența sclipitoare, sensibilitatea uimitoare. Era un om care percepea cu foarte mare claritate contextele în care se mișcă și, de aici, valoarea cu totul ieșită din comun a Jurnalului său, a portretelor pe care le include acolo. El face analize “la firul ierbii”, cum este specific unui jurnal. Într-o notație cotidiană n-ai o perspectivă de ansamblu, să pui concluzii: nu ești istoric. Tu ești actor, ești cel care scrie despre desfășurarea lucrurilor. Dar așa văzîndu-le, în timp ce se desfășurau, a reușit să pună niște etichete și amprente de foarte mare precizie, asupra celor care se învîrteau în jurul său. Și, ceea ce încercam eu să subliniez, cînd am avut lansarea de carte la Uniunea Scriitorilor, aici, la Cluj, este un scriitor de foarte mare demnitate Mihail Sebastian! În primul rînd, de extraordinară bună credință, dar în aceeași măsură de foarte mare demnitate. Unii oameni s-au purtat mizerabil cu el, dar nu sînt jigniți sau insultați, nici în jurnalul și nici în publicistica lui. Își marchează apăsat disocierile de idei, firește, dar Sebastian este un om delicat și nu jignește. El descrie. Sigur că descrierile lui pot fi incomode, pot fi enervante: cum a putut să spună una ca asta?! Dar, dacă stăm un pic să ne gîndim și examinăm argumentele pe care se bazează, constatăm că el e, de fapt, extrem de delicat și nu-i insultă pe cei pe care-i descrie.

D.M.: Așa este. Cunosc scriitori care se întreabă: păi cum a suferit Mihail Sebastian, cîtă vreme în 1938 își permitea o garsonieră în buricul Bucureștiului, pe Calea Victoriei?! 

L.A.: Era închiriată.

D.M.: Era închiriată, dar se presupune că…

L.A.: El lucra ca avocat și lucra ca ziarist. Era angajat la Revista Fundațiilor Regale. Mai era și scriitor, scotea cărți, romane, mai publica și piese de teatru. Cu patru joburi, cred că o garsonieră și-ar permite oricine să închirieze.

D.M.: În contextul în care nu era persecutat, ca evreu…

L.A.: Dar după aceea i s-a suspendat chiria garsonierei și i s-a confiscat radioul și i s-au confiscat schiurile…

D.M.: Nu aveau voie să aibă în casă un radio. Trebuiau să le predea.

L.A.: Așa este. Era periculos. Puteau să asculte chiar și muzică.

D.M.: De la Revista Fundațiilor Regale a fost dat afară. S-a mutat să stea cu familia, cu mama lui. Un destin foarte trist și scriitorul s-a stins, din păcate, atît de tînăr din viață. Dincolo de această carte, trebuie să vorbim de o altă obsesie a dumneavoastră, nu numai de Mihail Sebastian, ci și de Dante.

L.A.: Da. Sînt obsesii concurente.

(va urma)

Acasă la Pirandello

Etichete

Agrigento, Calogero Firetto, Concurs internațional, elevi, literatura, Luigi Pirandello

La ediția a treia a Concursului Internațional “Uno, nessuno e centomila” din Agrigento, în perioada 7-10 mai 2019, și-au anunțat participarea 247 de elevi, cu profesorii lor însoțitori, din Torrington (SUA), Montevideo (Uruguay), Madrid și Barcelona (Spania), Grenoble și Sèvres (Franța), Istanbul (Turcia). Vor fi de asemeni prezenți elevi și profesori din multe localități ale Italiei: Ravenna, Isernia, Avellino, Canosa di Puglia, Ostuni, Palermo, Gela, Favara, Palma di Montechiaro.

Din partea Colegiului Național “G. Barițiu” din Cluj (România), elevul Alex Briciu, din clasa a XI-a C, coordonat de mine, propune în concurs prelucrarea teatrală La buon’anima ritorna, adaptare a unei simpatice nuvele pirandelliene.

În cadrul festivităților preconizate, voi avea bucuria de-a prezenta în fața numerosului public internațional primele două volume din Nuvele pentru un an, pe care le-am tradus în limba română și le-am publicat recent la Ed. Ecou Transilvan din Cluj. Va fi alături de mine, pe scena Teatrului “Luigi Pirandello”, directoarea editurii, d-na Nadia Fărcaș-Baciu, într-o dezbatere moderată de dl. prof. av. Beniamino Biondi. Ne va întîmpina primarul orașului Agrigento, dl. Calogero Firetto.

Autorul și opera. “Contaminarea” biografică

Etichete

biografie, comunism, Dante, literatura, opera, Proust, rezistența prin cultură, Satu Mare, simpozion, Soljenitin

Vă mulțumesc pentru invitația de-a participa la Salonul revistelor de cultură nord-transilvane și la zilele revistei Cronograf, în dezbaterile de la Carei și Satu Mare. M-am simțit foarte bine și sper că și dumneavoastră, toată lumea. A fost o zi frumoasă, și meteorologic vorbind, și cultural, și omenește, pentru toți cei prezenți. Domnul Felician Pop tocmai ne-a spus că tematica acestui simpozion a fost inspirată de unele ipoteze exprimate în scrierile mele. Am fost luat prin suprindere să aud că mi se “fură” ideile pe-aici, dar a fost o surpriză plăcută. De unde au pornit acele gînduri ale mele? Una dintre specializările pe care le am este în literatura română contemporană, domeniu în care odinioară mi-am susținut doctoratul. Și m-am mirat să văd atunci că e foarte vehiculată la noi teza rupturii dintre biografie și literatură; dintre realitatea social-politică și realitatea estetică. Știu că a fost foarte la modă – în anumite cercuri respectabile mai este și acum, cu îndreptățirile de rigoare – ideea autonomiei esteticului, o doctrină cu o ascendență prestigioasă. E o discuție de cînd lumea: are sau nu literatura o legătură cu realitatea? Are sau nu scriitorul o responsabilitate față de societatea spre care se întoarce, pînă la urmă, cu scrierile sale și în mijlocul căreia trăiește? Eu am încercat să arăt, uneori mai fățiș, alteori mai nuanțat, că era o mică lașitate în această fugă de răspundere, care se practica dezinvolt pe vremea ceaușismului. Știm că existau unii scriitori rău famați, care erau complici ai comunismului și prestau pe altarul politic totalitar. Bun, aceia erau oricum compromiși, nu intrau în discuție. Alternativa, însă, vezi Doamne, ar fi trebuit s-o constituie dezangajarea, refugiul în turnul de fildeș. Să ne facem că trăim într-o realitate nobilă. Pe noi nu ne interesează mizeriile mărunte. Noi… rezistăm prin cultură. Asta a constituit rețeta de normalitate, modelul de comportament. S-o spun limpede că a fost, totuși, o ipocrizie. Au fost și cîțiva scriitori care și-au asumat, cu bărbăție, riscul de-a vorbi pe față despre abuzurile care se comiteau – de n-ar fi să-l amintesc decît pe Paul Goma, cu un lung șir de suferințe, de la pușcărie pînă la expulzarea din țară, sau pe Dorin Tudoran, cu greva foamei și plecarea în exil, pe lîngă alți cîțiva -, dar ei au fost drastic penalizați. Iar ceilalți, complicii comunismului, alde Barbu și Vadim, au fost moral discreditați. Așadar iată calea de mijloc, soluția sănătoasă: să ne prefacem că n-avem nici o legătură cu nenorocirile din jur și să ne aplecăm peste literatură.

Însă această observație a fost făcută și de alți comentatori, pe un ton polemic: comunismul s-a prăbușit ultimul la noi, în decembrie 1989. Scriitorii din Cehia, care și-au asumat realitatea, în 1968, scriitorii din Polonia, care s-au implicat în anii ’80, alături de muncitori, în construirea sindicatului Solidaritatea, scriitorii din Ungaria, care s-au expus în 1956 și au ieșit pe străzi, cu pericolul de-a fi uciși, sau cu riscul de-a fi interziși, de-a fi obligați să părăsească definitiv țara, însă au stat vertical – au provocat o evoluție mentală, a conștiințelor, la nivelul întregii societăți. În primul rînd, la ei comunismul a picat mai repede. În al doilea rînd, comunismul a picat la ei cu mai puțină violență decît la noi. Nu doar eu am remarcat faptul că, în România comunistă, a fost o ruptură între conștiințele artistice și ceilalți, oamenii de rînd, care ar fi avut nevoie de un sprijin, pentru a pricepe ce se întîmplă. Sînt convins – și asta am spus-o apăsat – că scriitorii nu răsar din nimic, așa, ca floarea de colț pe o stîncă. Ci ei vin și reflectă o realitate, în mijlocul căreia se nasc, pe care o cunosc cu mai multă limpezime și implicare, cu o gîndire mai intensă, cu o simțire estetică mai profundă. Ei sînt datori față de realitățile care i-au propulsat ca, la rîndul lor, să reflecte contextul în care se afirmă, pentru a-l ameliora. Dacă nu, riscul este să apară diverse insulițe autiste, grupuri unde se proclamă genii locale – dar ele, în absența publicului care să le recunoască, sînt doar genii pustii.

N-aș vrea să mă limitez la un discurs înțepenit în realitățile noastre recente. Aș face o panoramare mai largă. Vă fac o confidență publică: am trei mari scriitori, care îmi stau foarte aproape de suflet. Nu e vorba de o propagandă interesată, fiindcă toți trei au murit deja, așa că nu le fac reclamă operei. Vă dați seama că, în primul rînd, mă gîndesc la Dante Alighieri, pe care-l studiez de cîteva decenii cu pasiune. Cel de-al doilea – paradoxal și venit mult mai tîrziu, parcă nici nu seamănă deloc cu precedentul – este Marcel Proust. Al treilea mare scriitor preferat al meu este Alexandr Soljenițîn. Și astfel am acoperit tot continentul, de la Vest la Est, dacă ultimul mai poate fi încă văzut în Europa, pe lîngă faptul că este o personalitate a literaturii mondiale, fără îndoială. Mai ales primii doi, Dante și Proust, ar putea fi considerați în mod antagonic. Autorul italian a construit o lume de apoi, cu fantezia lui fermecătoare. Ne-a purtat prin Infern, Purgatoriu și Paradis, dar aceste spații nu cuprindeau lumi rupte de realitate, plutind într-o ceață nedefinită. Dimpotrivă, fiecare pas pe care îl făcea acolo protagonistul, în cele trei împărății, era numărat, socotit, calculat. Timpul în care se desfășura expediția și duhurile cu care se întîlnea erau indicate scrupulos. Și ghici cu cine se întîlnește? Cu toate personalitățile din lumea asta, care i-au intersectat pașii și care se regăsesc dincolo, în situații de ocară, de pedeapsă, sau, dimpotrivă, în împrejurări de slavă. Descrierile și caracterizările sale biciuiesc adesea năravuri strîmbe, diverse figuri contemporane, dintre care unele erau în viață la data difuzării poemului. Însă Dante, prin intermediul personajului Cacciaguida (un strămoș al său), subliniază ferm că datoria artistului este de-a se implica în vremurile pe care le trăiește, de-a condamna cu vorba sinceră nelegiuirile și nemerniciile pe care le constată. Poetul a și plătit apoi, în biografia sa, cu osînda exilului, pentru faptul că a ales să-și ducă existența în mod exigent și responsabil.

Ajung la al doilea mare exemplu, pe care vreau să-l evoc aici, Marcel Proust. El are un eseu, Contre Sainte-Beuve, în care este absolut furios și dezlănțuit împotriva criticilor care au neobrăzarea să lege biografia unui scriitor de opera sa. Așa ceva este o impietate și o grosolănie, toată arta este doar rezultatul fanteziei. Să se termine odată cu această conexiune forțată dintre viață și operă! Dar, dacă ne uităm cu seninătate la capodopera lui, romancierul nu face decît să caute timpul pierdut al propriei sale biografii, pe care fără îndoială că o metamorfozează și o sublimează artistic. Fragmentele extinse de satiră acidă la adresa saloanelor aristocrate n-ar fi existat fără experiențele din tinerețe ale mondenului Marcel. În artă, el face exact invers decît ce proclamă în eseistică. Așadar îmi permit să-i dau dreptate artistului Proust și să-l contrazic pe eseistul Proust. Pot să-l văd, din acest punct de vedere, al ideii despre care dezbatem în seara aceasta, în prelungirea primului meu scriitor preferat, pe linia artistului care își transfigurează biografia în artă și își plasează experiența biografică la temelia esteticului. (Și încă n-am zis nimic de implicarea lui Marcel Proust în cazul Dreyfus și în scandalul J’accuse!)

Cu aceasta vin la a treia situație. Nu întîmplător Soljenițîn și-a declarat admirația și afiliația față de ideile estetice ale lui Dante. A scris chiar un roman, Primul cerc, în care se revendică explicit de la concepția Limbului dantesc, unde sînt oarecum protejate de suferințele fizice marile personalități culturale din Antichitate. Și ce face Soljenițîn altceva decît să-și ia mărturia ca pe o datorie, în capodopera sa, Arhipelagul Gulag? Iar datoria scriitorului din ziua de azi este să nu lase să fie uitată grozăvia milioanelor de morți inocenți. Barbaria (o spune el foarte apăsat) din Gulag, barbaria (îl completez eu) din Holocaust. Cu cît un scriitor ilustrează o mai mare conștiință, cu atît datoria lui de-a mărturisi și de-a trezi responsabilitatea publică, de-a semnala pericolele din societate, este mai apăsată.

Eu i-am pomenit doar pe acești trei autori, care îmi stau mai aproape de suflet. Sînt sigur că dumneavoastră puteți veni cu alte exemple, sau cu contraexemple: oameni care au contestat legătura dintre viață și literatură. Discuția este lungă și nu cred că se va putea tranșa unilateral. Ambele tabere vor avea în continuare numeroase argumente. Ca să devină totul și mai limpede, e bine să ne uităm la momentul în care ne aflăm. Venim după o perioadă totalitară, a comunismului, care a căzut de aproape trei decenii și totuși încă nu sînt limpezi orizonturile, inclusiv din cauza acestei prelungiri a ambiguităților, a neasumării unor realități delicate din trecut. De ce? Cred că nu sînt complicate răspunsurile. O bună parte dintre cei care au fost actori în regimul trecut au continuat să performeze, chiar în poziții de forță. Ei puteau să influențeze, sau să blocheze, sau să nuanțeze dezbaterile. Și sînt discuții care deranjează. Așa cum incomodează dezbaterile despre foștii colaboratori ai serviciilor secrete. A vorbi despre complicitățile evidente cu comunismul, ale lui Vadim Tudor sau Eugen Barbu, reprezintă un subiect ușor și plăcut, fiindcă, prin contrast, ceilalți dau bine. Observațiile mai enervante sînt cele despre rolul nociv, de încurajare a lașității, pe care l-a avut așa-zisa “rezistență prin cultură” a majorității scriitorilor, din tabăra “de mijloc”. De altfel termenul ca atare, “rezistența prin cultură”, nu-l veți găsi tipărit niciodată în cărțile și revistele din anii ’70-’80, ca dovadă că avem de-a face cu o jucărie inventată a posteriori, un concept care slujește la imacularea tardivă a unor conștiințe.

Vreau să vă reamintesc că Dante, dacă e să mă întorc la primul meu exemplu, îi plasează la periferia Infernului pe unii păcătoși, numiți de el gli ignavi, lașii, cei care n-au avut curajul de-a lua o hotărîre. În opinia poetului medieval, neimplicarea nu este o virtute, din punct de vedere etic, ci se pedepsește cu damnarea. În lumea morală, în care performează marile spirite, neutralitatea este o greșeală, nu o calitate. Realizam un dialog, la un moment dat, cu doi colegi scriitori pe tema rezistenței prin cultură și prima situație care mi-a venit în gînd a fost aceasta. Dacă merg pe o stradă și văd niște derbedei, care bat o bătrînică și-i smulg poșeta, ce fac? Eu nu-i ajut, ca să-i mai dau babei vreo două: nu sînt un ticălos! Dar nici nu-i împiedic! Mă uit în altă parte, mă fac că nu văd, rămîn neutru, nu mă amestec. Am făcut bine? Există situații în viață, din punct de vedere etic, în care neutralitatea nu reprezintă o recompensă și nicidecum un confort. Evoluția în zona estetică, pentru a fi într-adevăr cu bătaie lungă, trebuie să-și asume aerul rarefiat al înălțimilor, unde neimplicarea nu este o calitate, ea nu poate fi acceptată ca o virtute. Cu siguranță sînt mulți scriitori, mulți artiști, care își fac din neutralitate un stindard. Este dreptul fiecăruia să-și trăiască viața, vai de mine, după ideile, gîndurile, conceptele și valorile în care crede și pentru care militează. Departe de mine dorința de a-i impune cuiva gîndurile mele, valorile mele. Acestea sînt doar cîteva simple reflecții. Dacă vrem într-adevăr să practicăm – fiindcă sîntem scriitori aici de față, sîntem artiști – dacă vrem într-adevăr să practicăm o artă la cote înalte, trebuie să ne asumăm riscurile înălțimii. Nu putem performa într-o neutralitate indistinctă.

Cam acestea erau pe scurt lucrurile teoretice, pe care apoi am încercat să le dezvolt, să le exemplific, să le precizez, în diverse studii de caz, de-a lungul cărților pe care le-am scris, în polemicile mult prea multe pe care am avut răbdarea să le duc de-a lungul anilor (și nu le regret, dar cînd mă uit înapoi mă îngrozesc). Vă repet, sînt niște meditații ale mele, nu vreau să constrîng pe nimeni să le accepte. Cred că fiecare trăiește în fața unei oglinzi și își este dator propriei sale conștiințe. Pot să fac sărituri la înălțime, la zece centimetri, să depășesc zîmbind ștacheta și să fiu încîntat. Sau pot să încerc la doi metri și jumătate, să dobor de nouă ori ștacheta, dar odată dacă am trecut-o, să fiu mîndru. Noi, fiecare, sîntem datori față de noi înșine, să ne stabilim corect înălțimea ștachetei. Iar pentru asta fiecare își face, pe cont propriu, opțiunile pe care le consideră potrivite. Vă mulțumesc că m-ați ascultat cu atîta atenție.

(Satu Mare, 12 octombrie 2018)

Scrisori către Mihail Sebastian (2)

Etichete

Angela Granet, inedit, interbelic, literatura, Mihail Sebastian, scrisori

INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT

15 August

Nu o să te mire desigur că n-am să-ți mai scriu. Îmi dai prea multe sfaturi și prea bune ca să mai am ce să-ți răspund. Alăturea datele cerute cari dacă n-au să fie îndeajuns de multe și de lămurite sunt gata să le complectez. 

Nu o să te mire desigur că n-am să-ți mai scriu, cel puțin un timp. Scrisoarea ta dovedește prea multă neînțelegere ca să încerc să explic ceva. Ne putem înțelege în multe feluri și nu trebue să cerem și mai mult.

Mihail Sebastian: Scrisori de drag și dor (6)

Etichete

Angela Granet, inedit, interbelic, literatura, Mihail Sebastian, scrisori

INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT

Predeal în 19 August 1927

Să ne oprim, Angi, o clipă și să ne aducem aminte. Fără vorbe tari și fără hotărîri definitive. Ca doi oameni inteligenți, care înțeleg prețul cuvintelor și al gesturilor și care, de aceea, nu ar jertfi de dragul “eleganței” lor o prietenie.

Ne-am găsit acum câteva luni din întâmplare colegi, legați de îndatorirea unor servicii mici, reciproc. Întâlnirile noastre au depășit repede și timpul și intimitatea, în numele căreia îmi era îngăduit să viu la tine. Am căutat alt cuvânt. Camarazi. Am trecut dincolo de el și ne-am spus prieteni. O clipă la București și vorba asta chiar fusese neîncăpătoare. Am plecat repede de acolo și poate – cuvintele tale mi-o dovedesc – încă la timp. Te întreb – fără nici un fel de literatură – dincolo de vorbe și întâmplări, nu trebue să fi fost între noi doi reale înțelegeri și adevărate corespondențe, pentru ca, tocmai atunci când o așteptam mai puțin, să legăm un soiu de prietenie, care să fie și mai mult și mai puțin decât atât? S-a întâmplat chiar să găsim uneori frăția aceea, dincolo de care cuvântul nu își mai are loc. S-a întâmplat ca între noi asprimile să se simplifice – linie dreaptă.

Probabil au rămas, desigur au rămas neînțelegeri și necunoașteri. Cele de acum sunt un exemplu. Dar ceea ce se întâmplă e foarte firesc; noi ne cunoaștem de câtă vreme? Am călcat într-unul din locurile care nu ne aparțin amândurora. Trebuie să le părăsesc și pe celelalte? Eu nu așteptam plicul, pe care mi l-ai trimis. Nu este al tău. Prea e gest reflex, prea e demn, prea este bine plasat, prea seamănă a lecție de bunăcuviință dată unui domn impertinent, prea e tot ce nu trebue să fie între noi. Spuneam că noi suntem la vârste diferite. Tu te-ai supărat și mi-ai răspuns scurt, irevocabil, superb. Fără să vezi însă că și răspunsul ăsta îmi dă dreptate.

Pe cinstea mea, Angi, răspunsul tău l-am mai citit odată. Tot așa de lapidar, tot așa de negândit, tot așa de demn. Dar atunci aveam numai 19 ani. Era tocmai în vara trecută. Acum? Nici eu nu știu cât de departe sunt.

Dacă ai fi avut și tu 20 de ani atunci ai fi scris altfel. Dar știu eu? Asta nu are nici o importanță. Ce are importanță este că nu trebue să uiți ce ne desparte și ce ne apropie. Dacă prietenia noastră (cuvântul trebue citit absolut în marginile literelor sale – am aflat aici) prețuește ceva atunci ai să-mi răspunzi curând și odihnit.

Oricum stărui mult, să-mi anunți chiar numai în două cuvinte hotărârea ta. Ai să primești atunci o scrisoare lungă și lămurită. În chip de punct.

Mihail Sebastian: Scrisori de drag și dor (5)

Etichete

Angela Granet, inedit, interbelic, literatura, Mihail Sebastian, scrisori

INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT

Brăila în 24 Iulie 1927

În sfârșit sunt bolnav. Nopțile nedormite, lucrurile trudite, oboseala, necazurile, toate mizeriile astea școlare, pentru care eu am suficientă rezistență pentru a le duce până la examene, dar nu pentru a le suporta urmările și după aceea, se răzbună. Sunt bolnav de cinci zile. Doctorul pretinde că astăzi sunt sănătos și că nu am nimic decât o extraordinară oboseală. Eu însă simt că trebue să fie ceva mai mult. Într-un fel boala de acum slujește la ceva. Înainte o presimțeam; știam că trebue să vie, dar nu-i puteam lămuri nici proporțiile, nici gravitatea, nici urmările. Acum însă este prezentă; o pot măsura cu termometrul și o pot limita cu bunăvoința doctorului. Vreau să nu se întâmple nimic. Vreau să nu fie decât cu adevărat numai oboseală. Și vreau mai ales să-ți scriu curând și mult. Tu?

Iosy

INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT

25-VII-927

Scrise eri, rândurile de pe pagina cealaltă nu au putut fi trimise până acum. Când astăzi ți-am primit plicul, am încercat regretul mare de a nu fi găsit aici un cuvânt bun. Știu bine că nici astăzi nu am să izbutesc. Totuși.

Mi-e greu să răspund acum nedumiririi tale. Am s-o fac poate

în scrisoarea viitoare (am s-o scriu probabil poimâine, fiindcă atunci mi se va fi sfârșit boala) și ai să înțelegi atunci. Poate că m-oi lămuri și cu povestea cerută. Dar fiindcă ții numaidecât la o probă de literatură neepistolară și fiindcă – mi-ai dovedit – nu ai superstiția genurilor pure, speculează, te rog, epic acest lirism latinesc și baudelairian.

Quum vitiorum tempestas
Turbabat omnes semitas
Apparuisti, Deitas,
Velut stella salutaris
In naufragiis amaris.

Vorbele acestea au nu numai calitatea unui latinism snob, dar și avantagiul de a nu fi înțelese de tine, fosta mea elevă de două ceasuri.

Încolo? Mi-e dor de tine și știu că vara asta ar fi trebuit s-o trăim împreună.

Despre cărți, școală, Civil etc. – în scrisoarea de Miercuri, când nădăjduiesc să țiu mai bine tocul în mână.

Doctorul ține morțiș să plec la munte. Pentru limpezirea și statornicirea mea oficială dincolo de o situație anumită, prezența mea în Brăila ar fi fost necesară. Totuși pentru vreo zece zile am să fiu la Predeal.

Mihail Sebastian: Scrisori de drag și dor (4)

Etichete

Angela Granet, inedit, interbelic, literatura, Mihail Sebastian, scrisori

INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT

Marți

Dragă Angi,

Nu am să-ți dau nici o explicație pentru absența mea de un an. (Poate mai mult decât atâta – nu știu bine.) Ești printre remușcările mele cele mai ascuțite și uneori, când trec podul peste Dâmbovița, în piața Senatului, spre casă, tremur la gândul că mi-ai putea ieși în cale – și atunci, mizerabil cum sunt în hainele mele militare, murdare și rupte, mă întreb ce ți-aș spune, cum aș explica lipsa asta imensă, pe care, te rog să crezi, cel dintâiu nu mi-o iert eu.

Am aflat târziu despre nefericirea pe care ați îndurat-o anul ăsta și încă odată am fost incapabil să fac ceea ce e firesc pentru toată lumea, să-ți trimet un cuvânt de condoleanță – dar toate astea mă dezarmează și mă încurcă, știind că la urma urmelor nu vor fi fost mulți, din cei care te-au vizitat sau ți-au scris, nu vor fi fost mulți care să se fi gândit la tine cu simpatia mea îndurerată și, recunosc, inabilă.

Și uite, acum, după atâta vreme, mă tem să viu, fiindcă nu știu cum să-ți spun bună ziua.

Nu vrei să-mi ușurezi sarcina? Dacă da, trimite-mi un cuvânt (Mihail Sebastian, Sfinții Apostoli 14), o carte postală, un rând, ca să știu că nu ești iremediabil supărată.

Vechiul tău prieten,

Iosy Hechter

P.S. Cartea pe care o primești a fost scrisă, în prima parte, mulțumită unei convorbiri lungi cu tine, la Corso. Citește și poate ți-o vei aminti.

Mihail Sebastian: Scrisori de drag și dor (3)

Etichete

Angela Granet, inedit, interbelic, literatura, Mihail Sebastian, scrisori

INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT

Paris, 2 martie 1930

Duminică

Dragă Angi,

Ai să fi[i] mirată primind plicul meu. Sunt sigur. Ai să te gândești poate la curioasele ocoluri ale cunoașterii noastre, de atâtea ori întreruptă când ne așteptam mai puțin, de atâtea ori reluată când o uitam mai mult, la uitările mari care ne despărțiau sau la harnicele reveniri care ne făceau – după luni întregi – să ne spunem într-o bună zi câteva scurte cuvinte de bună înțelegere. Ai să te gândești la toate astea, ai să-ți amintești și îngăduința ta continuă și greșelile mele repetate,  și – recapitulând – ai să te întrebi de ce vine scrisoarea asta și ce caută.

Răspund eu: vine din pricina unui sentiment, pe care l-am regăsit adineauri pe stradă, asemănător unei emoții de mai demult. Și nu caută nimic.

Mai departe nu știu ce vei gândi. Supărată? Surprinsă? Indignată? (am plecat doar din țară fără să-mi iau rămas bun de la tine). Curioasă? Indiferentă? Sunt atâtea atitudini probabile, încât prefer să nu mi-o imaginez pe niciuna. Prefer chiar să cred că scrisoarea asta, pe care am s-o scriu până la capăt, nici nu are să ajungă în mâinile tale. Ceea ce de altminteri este foarte probabil, fiindcă eu nu-ți cunosc adresa, iar Izi pe care l-am rugat acum vreo două luni să mi-o comunice, nu mi-a răspuns nimic. Voi pune pe plic o adresă destul de vagă (e singura pe care o știu) și dacă peste o săptămână îl voi primi înapoi, voi înțelege încă odată că sunt oameni față de care întâmplarea te oprește să fi[i] așa cum ai vrea – și că tu ești dintre ei.

Făceam acum vreo două ceasuri (e 6 seara) socoteala lucrurilor, care ar putea să mă amuze în după masa asta de Duminică. Trebuiam să aleg între a sfârși un roman de Thomas Hardy, a scrie un foileton “frumos” despre Alain Fournier, a cărui ultimă carte de scrisori am găsit-o alaltăieri într-o librărie, a continua câteva pagini mai vechi sau în sfârșit a mă duce la un concert. Am renunțat însă pe rând la toate aceste proecte: romanul lui Hardy e prea lung pentru dispoziția mea momentană, literatură proprie n-am chef să fac și la concert nu risc să mă duc, pentru că drumul e lung și nu cunosc programul. La prânz, când mă întorceam de la Louvru, omnibusul a trecut prea repede pe lângă afișul concertului, ca să-l pot citi. Am ieșit deci din casă, puțin nedumirit și puțin trist. Nu știu dacă ești destul de activă, ca să cunoști melancolia de a nu avea nimic de făcut. Am bătut la ușa unui camarad brăilean și l-am întrebat dacă nu are chef să se plimbe. Băiatul a acceptat și ne-am trezit amândoi pe stradă, el fluierând un tango nou, eu o romanță din Gräfin Maritza, care e de o perfectă platitudine, dar care mă obsedează și Duminicile, pentru că altădată – la București – îl ascultam la petrecere în fiecare Duminică după masă, când mâncam în familie, la o mătușe melomană. Vremea nu era nici frumoasă nici urâtă, cerul nu era nici senin nici în[n]ourat, dar prin aerul ăsta neclar și neconsistent al Parisului de totdeauna trecea o aromă nouă de primăvară, pe care m-am obișnuit să o iau drept un parfum al Brăilei și care intră totuși în momentul ăsta chiar pe fereastra mea deschisă și ajunge până aici lângă mine, plină de o mie de amintiri mici, șterse, neînsemnate…

De ce îți povestesc ție toate lucrurile astea? Pentru că din învălmășeala lor, m-am trezit deodată cu dorința imediată de a-ți scrie. Dacă aș căuta explicații, le-aș găsi. Dar nu caut și nu vreau să găsesc. Cei care mă cunosc – și tu printre ei – știu că eu nu sunt un “perfect corespondent”. Sunt scrisori, cărora nu le răspund. Sunt altele pe care le trimit cu imense întârzieri. Sunt altele pe care le adresez des, abuziv, exagerat. Pentru că, vezi, scrisoarea suplinește într-adevăr pentru mine întrevederea. Și bucuria de a vedea pe cineva ascultă mai mult de voia întâmplărilor decât de politeța răspunsurilor.

A fost încântătoare (“charmante”) ultima noastră întâlnire. După amiaza aceea – nici nu-i mai știu data – ba da, mi-aduc aminte, era într-o zi de Vineri și mă întorceam de la un prânz luat în familia Grünberg – a fost de un calm, de o bună dispoziție, de o înțelegere comună, care m-a odihnit și m-a amuzat, m-a făcut curios și m-a liniștit, m-a împovărat cu mine însumi și mi-a redeșteptat vechi mustrări personale. Te asigur că au fost câteva din cele mai bune ceasuri ale mele. Niciodată n-am tăcut cu mai multă bucurie și n-am vorbit cu mai puțin efort, niciodată n-am simțit mai limpede cum o vorbă sau o pauză poate trece dela un om la altul, păstrând exacte și sensul și intenția și nuanța, care le-a fost dată. Țin minte că am plecat dela tine mulțumit. În zilele acelea înfrigurate, în care jucam pe un cuvânt plecarea mea la Paris (adică viața  mea însăși), împărțit între o mie de mici necazuri și o singură mare bucurie – am avut atunci un moment de calm.

Astăzi aș fi fost bucuros să te văd. Nu știu precis ce ți-aș fi spus, dar știu că aș fi încercat să regăsesc aceeași bună înțelegere.

Nu-ți scriu nimic despre Paris. Am auzit că se obișnuiește a fi în primul timp dezamăgit de frumusețile lui. Pentru mine e însă o cucerire, pe care mi-e teamă încă să o judec: cred însă că șederea mea aici, mai ales dacă va fi, așa cum sper, de trei ani, va fi decisivă. Dacă aș ști că-ți face plăcere, m-aș amuza să-ți povestesc unele lucruri. Dar e mai bine să las pe altă dată. (Nu râde: acest altă dată s-a plasat uneori la distanțe de un an, dar poate fi și la o distanță de o zi. Repet, sunt un detestabil corespondent.)

Mi-ar face plăcere să am vești despre tine. Azi voi să aflu ce lucrezi, ce citești, ce proecte faci… Te rog să nu crezi că optativul meu e insinuant. “Mi-ar face plăcere să știu…” nu implică deloc cererea unui răspuns. Ți-am mărturisit cu sinceritate, din capul locului, că scriu scrisoarea de față pentru că am plăcerea de a o face. Ori plăcerile mele nu vreau să îndatoreze pe nimeni. De altminteri eu am fost totdeauna curios să cunosc detalii și vești despre tine, dar – după cum vei fi observat –  nu totdeauna am făcut ceea ce trebuia, ca să le aflu.

Ar fi oare cu putință să vii la anul aici? Nu-ți spun cît de bine ar fi pentru tine și cât de instructiv pentru arta ta. Uite eu, care n-am deloc simțul plasticului și nu știu să văd lumea decât în abstracții, am început să învăț o mulțime de lucruri. Simplul fapt că privesc tablouri, asemuesc culori, disting planuri, îmi face o educație specială. Dar tu…

Azi dimineață – la Louvre – părul blond al unei femei de Velasquez avea precis strălucirea deschisă a părului tău, așa cum l-am văzut într-o seară la București, când eu venit înaintea ta, te-am privit făcându-ți loc în întuneric, urmată de Izi, până la locurile noastre.

Dacă se întâmplă să-l vezi pe Izi (am auzit că e la București) spune-i că mi-e tot atât de drag ca altădată. Fă comisionul fără să te miri și fără să întrebi.

Îți doresc o mulțime de lucruri bune.

Iosy Hechter

P. S. Scuză hârtia asta. M-am obișnuit cu ea și îmi plac proporțiile ei mari: te lasă să gândești. Și mai ales scuză-mi scrisul. Mă întreb dacă ai să-l poți descifra.

Mihail Sebastian: Scrisori de drag și dor (2)

Etichete

Angela Granet, inedit, interbelic, literatura, Mihail Sebastian, scrisori

INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT

Brăila în 24 Septembrie 1927

Probabil când ai să citești rândurile astea vei fi primit deja cărțile. Nu mai puțin, trebue să explic această enormă întârziere, în care eu nu am altă vină decât aceea de a nu-ți fi dat Civilul încă dela București. Iată ce s-a întâmplat. În timpul șederii mele la Predeal, un văr din Buzău “și-a împrumutat” Civilul fără să mă întrebe și fără să mă anunțe. Venit acasă, i-am cerut imediat printr-o scrisoare să mi-l trimeată. Am stăruit. Am reîn[n]oit rugămintea cu domnișoara Max, care plecase la Buzău și mi-a făgăduit că ea însăși are să ți-l expedieze direct. Nu știu precis de ce, nu a putut s-o facă totuși. Între timp eu am fost puțin bolnav. Am primit bucuros invitația lui Baltea de a sta o săptămână la vie și de aceea n-am putut continua stăruințele, bănuind că d-ra Max a făcut tot ce trebue.

În sfârșit azi a plecat Izi la Buzău pentru bacalaureat și de astă dată sunt sigur că chiar el – după cum mi-a făgăduit de câteva ori – ți le-a trimis.

Te rog să mă erți. Cred că nu este vina mea și totuși nu sunt împăcat. Aș voi să știu că ai suficientă vreme să prepari și că în orice caz întârzierea asta nu are să aibe urmări. Aș voi să te știu în afara examenelor, liniștită.

Este tot ce ți-aș putea spune chiar dacă proporțiile scrisorii ăsteia nu ar fi îngrădite de anumite conveniențe.