Etichete
biografie, comunism, Dante, literatura, opera, Proust, rezistența prin cultură, Satu Mare, simpozion, Soljenitin
Vă mulțumesc pentru invitația de-a participa la Salonul revistelor de cultură nord-transilvane și la zilele revistei Cronograf, în dezbaterile de la Carei și Satu Mare. M-am simțit foarte bine și sper că și dumneavoastră, toată lumea. A fost o zi frumoasă, și meteorologic vorbind, și cultural, și omenește, pentru toți cei prezenți. Domnul Felician Pop tocmai ne-a spus că tematica acestui simpozion a fost inspirată de unele ipoteze exprimate în scrierile mele. Am fost luat prin suprindere să aud că mi se “fură” ideile pe-aici, dar a fost o surpriză plăcută. De unde au pornit acele gînduri ale mele? Una dintre specializările pe care le am este în literatura română contemporană, domeniu în care odinioară mi-am susținut doctoratul. Și m-am mirat să văd atunci că e foarte vehiculată la noi teza rupturii dintre biografie și literatură; dintre realitatea social-politică și realitatea estetică. Știu că a fost foarte la modă – în anumite cercuri respectabile mai este și acum, cu îndreptățirile de rigoare – ideea autonomiei esteticului, o doctrină cu o ascendență prestigioasă. E o discuție de cînd lumea: are sau nu literatura o legătură cu realitatea? Are sau nu scriitorul o responsabilitate față de societatea spre care se întoarce, pînă la urmă, cu scrierile sale și în mijlocul căreia trăiește? Eu am încercat să arăt, uneori mai fățiș, alteori mai nuanțat, că era o mică lașitate în această fugă de răspundere, care se practica dezinvolt pe vremea ceaușismului. Știm că existau unii scriitori rău famați, care erau complici ai comunismului și prestau pe altarul politic totalitar. Bun, aceia erau oricum compromiși, nu intrau în discuție. Alternativa, însă, vezi Doamne, ar fi trebuit s-o constituie dezangajarea, refugiul în turnul de fildeș. Să ne facem că trăim într-o realitate nobilă. Pe noi nu ne interesează mizeriile mărunte. Noi… rezistăm prin cultură. Asta a constituit rețeta de normalitate, modelul de comportament. S-o spun limpede că a fost, totuși, o ipocrizie. Au fost și cîțiva scriitori care și-au asumat, cu bărbăție, riscul de-a vorbi pe față despre abuzurile care se comiteau – de n-ar fi să-l amintesc decît pe Paul Goma, cu un lung șir de suferințe, de la pușcărie pînă la expulzarea din țară, sau pe Dorin Tudoran, cu greva foamei și plecarea în exil, pe lîngă alți cîțiva -, dar ei au fost drastic penalizați. Iar ceilalți, complicii comunismului, alde Barbu și Vadim, au fost moral discreditați. Așadar iată calea de mijloc, soluția sănătoasă: să ne prefacem că n-avem nici o legătură cu nenorocirile din jur și să ne aplecăm peste literatură.
Însă această observație a fost făcută și de alți comentatori, pe un ton polemic: comunismul s-a prăbușit ultimul la noi, în decembrie 1989. Scriitorii din Cehia, care și-au asumat realitatea, în 1968, scriitorii din Polonia, care s-au implicat în anii ’80, alături de muncitori, în construirea sindicatului Solidaritatea, scriitorii din Ungaria, care s-au expus în 1956 și au ieșit pe străzi, cu pericolul de-a fi uciși, sau cu riscul de-a fi interziși, de-a fi obligați să părăsească definitiv țara, însă au stat vertical – au provocat o evoluție mentală, a conștiințelor, la nivelul întregii societăți. În primul rînd, la ei comunismul a picat mai repede. În al doilea rînd, comunismul a picat la ei cu mai puțină violență decît la noi. Nu doar eu am remarcat faptul că, în România comunistă, a fost o ruptură între conștiințele artistice și ceilalți, oamenii de rînd, care ar fi avut nevoie de un sprijin, pentru a pricepe ce se întîmplă. Sînt convins – și asta am spus-o apăsat – că scriitorii nu răsar din nimic, așa, ca floarea de colț pe o stîncă. Ci ei vin și reflectă o realitate, în mijlocul căreia se nasc, pe care o cunosc cu mai multă limpezime și implicare, cu o gîndire mai intensă, cu o simțire estetică mai profundă. Ei sînt datori față de realitățile care i-au propulsat ca, la rîndul lor, să reflecte contextul în care se afirmă, pentru a-l ameliora. Dacă nu, riscul este să apară diverse insulițe autiste, grupuri unde se proclamă genii locale – dar ele, în absența publicului care să le recunoască, sînt doar genii pustii.
N-aș vrea să mă limitez la un discurs înțepenit în realitățile noastre recente. Aș face o panoramare mai largă. Vă fac o confidență publică: am trei mari scriitori, care îmi stau foarte aproape de suflet. Nu e vorba de o propagandă interesată, fiindcă toți trei au murit deja, așa că nu le fac reclamă operei. Vă dați seama că, în primul rînd, mă gîndesc la Dante Alighieri, pe care-l studiez de cîteva decenii cu pasiune. Cel de-al doilea – paradoxal și venit mult mai tîrziu, parcă nici nu seamănă deloc cu precedentul – este Marcel Proust. Al treilea mare scriitor preferat al meu este Alexandr Soljenițîn. Și astfel am acoperit tot continentul, de la Vest la Est, dacă ultimul mai poate fi încă văzut în Europa, pe lîngă faptul că este o personalitate a literaturii mondiale, fără îndoială. Mai ales primii doi, Dante și Proust, ar putea fi considerați în mod antagonic. Autorul italian a construit o lume de apoi, cu fantezia lui fermecătoare. Ne-a purtat prin Infern, Purgatoriu și Paradis, dar aceste spații nu cuprindeau lumi rupte de realitate, plutind într-o ceață nedefinită. Dimpotrivă, fiecare pas pe care îl făcea acolo protagonistul, în cele trei împărății, era numărat, socotit, calculat. Timpul în care se desfășura expediția și duhurile cu care se întîlnea erau indicate scrupulos. Și ghici cu cine se întîlnește? Cu toate personalitățile din lumea asta, care i-au intersectat pașii și care se regăsesc dincolo, în situații de ocară, de pedeapsă, sau, dimpotrivă, în împrejurări de slavă. Descrierile și caracterizările sale biciuiesc adesea năravuri strîmbe, diverse figuri contemporane, dintre care unele erau în viață la data difuzării poemului. Însă Dante, prin intermediul personajului Cacciaguida (un strămoș al său), subliniază ferm că datoria artistului este de-a se implica în vremurile pe care le trăiește, de-a condamna cu vorba sinceră nelegiuirile și nemerniciile pe care le constată. Poetul a și plătit apoi, în biografia sa, cu osînda exilului, pentru faptul că a ales să-și ducă existența în mod exigent și responsabil.
Ajung la al doilea mare exemplu, pe care vreau să-l evoc aici, Marcel Proust. El are un eseu, Contre Sainte-Beuve, în care este absolut furios și dezlănțuit împotriva criticilor care au neobrăzarea să lege biografia unui scriitor de opera sa. Așa ceva este o impietate și o grosolănie, toată arta este doar rezultatul fanteziei. Să se termine odată cu această conexiune forțată dintre viață și operă! Dar, dacă ne uităm cu seninătate la capodopera lui, romancierul nu face decît să caute timpul pierdut al propriei sale biografii, pe care fără îndoială că o metamorfozează și o sublimează artistic. Fragmentele extinse de satiră acidă la adresa saloanelor aristocrate n-ar fi existat fără experiențele din tinerețe ale mondenului Marcel. În artă, el face exact invers decît ce proclamă în eseistică. Așadar îmi permit să-i dau dreptate artistului Proust și să-l contrazic pe eseistul Proust. Pot să-l văd, din acest punct de vedere, al ideii despre care dezbatem în seara aceasta, în prelungirea primului meu scriitor preferat, pe linia artistului care își transfigurează biografia în artă și își plasează experiența biografică la temelia esteticului. (Și încă n-am zis nimic de implicarea lui Marcel Proust în cazul Dreyfus și în scandalul J’accuse!)
Cu aceasta vin la a treia situație. Nu întîmplător Soljenițîn și-a declarat admirația și afiliația față de ideile estetice ale lui Dante. A scris chiar un roman, Primul cerc, în care se revendică explicit de la concepția Limbului dantesc, unde sînt oarecum protejate de suferințele fizice marile personalități culturale din Antichitate. Și ce face Soljenițîn altceva decît să-și ia mărturia ca pe o datorie, în capodopera sa, Arhipelagul Gulag? Iar datoria scriitorului din ziua de azi este să nu lase să fie uitată grozăvia milioanelor de morți inocenți. Barbaria (o spune el foarte apăsat) din Gulag, barbaria (îl completez eu) din Holocaust. Cu cît un scriitor ilustrează o mai mare conștiință, cu atît datoria lui de-a mărturisi și de-a trezi responsabilitatea publică, de-a semnala pericolele din societate, este mai apăsată.
Eu i-am pomenit doar pe acești trei autori, care îmi stau mai aproape de suflet. Sînt sigur că dumneavoastră puteți veni cu alte exemple, sau cu contraexemple: oameni care au contestat legătura dintre viață și literatură. Discuția este lungă și nu cred că se va putea tranșa unilateral. Ambele tabere vor avea în continuare numeroase argumente. Ca să devină totul și mai limpede, e bine să ne uităm la momentul în care ne aflăm. Venim după o perioadă totalitară, a comunismului, care a căzut de aproape trei decenii și totuși încă nu sînt limpezi orizonturile, inclusiv din cauza acestei prelungiri a ambiguităților, a neasumării unor realități delicate din trecut. De ce? Cred că nu sînt complicate răspunsurile. O bună parte dintre cei care au fost actori în regimul trecut au continuat să performeze, chiar în poziții de forță. Ei puteau să influențeze, sau să blocheze, sau să nuanțeze dezbaterile. Și sînt discuții care deranjează. Așa cum incomodează dezbaterile despre foștii colaboratori ai serviciilor secrete. A vorbi despre complicitățile evidente cu comunismul, ale lui Vadim Tudor sau Eugen Barbu, reprezintă un subiect ușor și plăcut, fiindcă, prin contrast, ceilalți dau bine. Observațiile mai enervante sînt cele despre rolul nociv, de încurajare a lașității, pe care l-a avut așa-zisa “rezistență prin cultură” a majorității scriitorilor, din tabăra “de mijloc”. De altfel termenul ca atare, “rezistența prin cultură”, nu-l veți găsi tipărit niciodată în cărțile și revistele din anii ’70-’80, ca dovadă că avem de-a face cu o jucărie inventată a posteriori, un concept care slujește la imacularea tardivă a unor conștiințe.
Vreau să vă reamintesc că Dante, dacă e să mă întorc la primul meu exemplu, îi plasează la periferia Infernului pe unii păcătoși, numiți de el gli ignavi, lașii, cei care n-au avut curajul de-a lua o hotărîre. În opinia poetului medieval, neimplicarea nu este o virtute, din punct de vedere etic, ci se pedepsește cu damnarea. În lumea morală, în care performează marile spirite, neutralitatea este o greșeală, nu o calitate. Realizam un dialog, la un moment dat, cu doi colegi scriitori pe tema rezistenței prin cultură și prima situație care mi-a venit în gînd a fost aceasta. Dacă merg pe o stradă și văd niște derbedei, care bat o bătrînică și-i smulg poșeta, ce fac? Eu nu-i ajut, ca să-i mai dau babei vreo două: nu sînt un ticălos! Dar nici nu-i împiedic! Mă uit în altă parte, mă fac că nu văd, rămîn neutru, nu mă amestec. Am făcut bine? Există situații în viață, din punct de vedere etic, în care neutralitatea nu reprezintă o recompensă și nicidecum un confort. Evoluția în zona estetică, pentru a fi într-adevăr cu bătaie lungă, trebuie să-și asume aerul rarefiat al înălțimilor, unde neimplicarea nu este o calitate, ea nu poate fi acceptată ca o virtute. Cu siguranță sînt mulți scriitori, mulți artiști, care își fac din neutralitate un stindard. Este dreptul fiecăruia să-și trăiască viața, vai de mine, după ideile, gîndurile, conceptele și valorile în care crede și pentru care militează. Departe de mine dorința de a-i impune cuiva gîndurile mele, valorile mele. Acestea sînt doar cîteva simple reflecții. Dacă vrem într-adevăr să practicăm – fiindcă sîntem scriitori aici de față, sîntem artiști – dacă vrem într-adevăr să practicăm o artă la cote înalte, trebuie să ne asumăm riscurile înălțimii. Nu putem performa într-o neutralitate indistinctă.
Cam acestea erau pe scurt lucrurile teoretice, pe care apoi am încercat să le dezvolt, să le exemplific, să le precizez, în diverse studii de caz, de-a lungul cărților pe care le-am scris, în polemicile mult prea multe pe care am avut răbdarea să le duc de-a lungul anilor (și nu le regret, dar cînd mă uit înapoi mă îngrozesc). Vă repet, sînt niște meditații ale mele, nu vreau să constrîng pe nimeni să le accepte. Cred că fiecare trăiește în fața unei oglinzi și își este dator propriei sale conștiințe. Pot să fac sărituri la înălțime, la zece centimetri, să depășesc zîmbind ștacheta și să fiu încîntat. Sau pot să încerc la doi metri și jumătate, să dobor de nouă ori ștacheta, dar odată dacă am trecut-o, să fiu mîndru. Noi, fiecare, sîntem datori față de noi înșine, să ne stabilim corect înălțimea ștachetei. Iar pentru asta fiecare își face, pe cont propriu, opțiunile pe care le consideră potrivite. Vă mulțumesc că m-ați ascultat cu atîta atenție.
(Satu Mare, 12 octombrie 2018)
Să ne oprim, Angi, o clipă și să ne aducem aminte. Fără vorbe tari și fără hotărîri definitive. Ca doi oameni inteligenți, care înțeleg prețul cuvintelor și al gesturilor și care, de aceea, nu ar jertfi de dragul “eleganței” lor o prietenie.
exemplu. Dar ceea ce se întâmplă e foarte firesc; noi ne cunoaștem de câtă vreme? Am călcat într-unul din locurile care nu ne aparțin amândurora. Trebuie să le părăsesc și pe celelalte? Eu nu așteptam plicul, pe care mi l-ai trimis. Nu este al tău. Prea e gest reflex, prea e demn, prea este bine plasat, prea seamănă a lecție de bunăcuviință dată unui domn impertinent, prea e tot ce nu trebue să fie între noi. Spuneam că noi suntem la vârste diferite. Tu te-ai supărat și mi-ai răspuns scurt, irevocabil, superb. Fără să vezi însă că și răspunsul ăsta îmi dă dreptate.
Nu am să-ți dau nici o explicație pentru absența mea de un an. (Poate mai mult decât atâta – nu știu bine.) Ești printre remușcările mele cele mai ascuțite și uneori, când trec podul peste Dâmbovița, în piața Senatului, spre casă, tremur la gândul că mi-ai putea ieși în cale – și atunci, mizerabil cum sunt în hainele mele militare, murdare și rupte, mă întreb ce ți-aș spune, cum aș explica lipsa asta imensă, pe care, te rog să crezi, cel dintâiu nu mi-o iert eu.
Paris, 2 martie 1930
Probabil când ai să citești rândurile astea vei fi primit deja cărțile. Nu mai puțin, trebue să explic această enormă întârziere, în care eu nu am altă vină decât aceea de a nu-ți fi dat Civilul încă dela București. Iată ce s-a întâmplat. În timpul șederii mele la Predeal, un văr din Buzău “și-a împrumutat” Civilul fără să mă întrebe și fără să mă anunțe. Venit acasă, i-am cerut imediat printr-o scrisoare să mi-l trimeată. Am stăruit. Am reîn[n]oit rugămintea cu domnișoara Max, care plecase la Buzău și mi-a făgăduit că ea însăși are să ți-l expedieze direct. Nu știu precis de ce, nu a putut s-o facă totuși. Între timp eu am fost puțin bolnav. Am primit bucuros invitația lui Baltea de a sta o săptămână la vie și de aceea n-am putut continua stăruințele, bănuind că d-ra Max a făcut tot ce trebue.
Te rog să mă erți. Cred că nu este vina mea și totuși nu sunt împăcat. Aș voi să știu că ai suficientă vreme să prepari și că în orice caz întârzierea asta nu are să aibe urmări. Aș voi să te știu în afara examenelor, liniștită.
Cunosc și eu deopotrivă cu tine păcatele cuvântului scris. Despuiat de tot ce este propriu fiecăruia – glas, gest, privire, un tot inefabil, care nu prețuește decât unic și definitiv într-o singură clipă – rămâne doar literă, cerneală. Mi-a fost totdeauna nespus de greu să scriu în prieten și frate. De cele mai multe ori am fost prost, insuficient, sau deloc înțeles și deasemeni nici eu n-am înțeles scrisul altuia. Greutățile acestea ale genului sunt cu atât mai mari pentru femei – făcute să gândească cu zâmbetul și să vorbească cu sunetul. Căci ce rămâne din ingenuitatea și emoția – minoră dar reală – a cuvântului femeiesc dincolo de intimitatea unui interior, dincolo de tăcerea sa împrejmuitoare, dincolo de o întreagă lume de lumini și surâsuri? O prietenă veche și bună a mea – cu un glas superb, cald și ciudat de Hedda Gabler și cu niște ochi de o expresivitate rară și prețuită niciodată suficient – m-a plictisit de câte ori mi-a scris, dar îmi era tare drag s-o ascult chiar atunci când vorbiam numai eu.
Temele abordate sînt dintre cele mai diferite, de la o conversație la alta, în virtutea strategiei de-a lua cititorul pe nepregătite. Șeful breslei scriitorilor analizează importanța cuvîntului scris și evoluția sa, de la tăbliță la tabletă; caracteristici ale cenzurii comuniste; compromisuri ale scriitorilor în comunism; metoda critică manolesciană; bătrînețea sa debordantă în dinamism social și profesional; șirul de evenimente istorice la care Manolescu a avut privilegiul biografic de-a asista; sărbătorile din vremea comunismului; amintiri din tinerețe ale profesorului (cursuri, inspecții) și ale autorului (relația de la începuturi cu Uniunea Scriitorilor); impresii la lectura propriului dosar de urmărire, întocmit de Securitate; activitatea de cronicar literar; avantajele democrației; însemnări despre mentorul G. Ivașcu; opinii despre derivele ideologice periculoase ale unor scriitori din tînăra generație (Marius Ianuș îl elogiază cu spume pe Corneliu Zelea Codreanu – Paul Cernat laudă “strategic” cartea lui Marius Ianuș); amintiri autobiografice despre arestarea părinților și aventurile dosarului personal, în perioada studiilor; detalii privind ascendența familială; adeziuni politice interbelice ale părinților; amănunte despre cei doi copii ai săi; nevoia de revizuiri în literatură; imperativul de-a spune mereu ceea ce crezi; întîlniri cu G. Călinescu; gustul călătoriei și destinațiile turistice internaționale; avîntul de publicare în toată presa; configurarea canonului literar; culise ale activității de ambasador la UNESCO; meditații despre clasa politică autohtonă; canonul școlar și ofensiva douămiistă; viața literară în comunism; prietenia cu Alexandru Ivasiuc; tipologii narative din volumul Arca lui Noe; sarcasme memorialistice despre Marin Preda; metoda scrierii istoriei literare etc.