Etichete
debut, literatura, Nicolae Manolescu, Romania literara, scriitor
Dialog Alexandra Vlădoiu – Laszlo Alexandru
Cum am debutat ● Aspecte din viața literară ● Evoluția în timp ● Autori preferați
A.V.: Bună seara tuturor și bine v-am găsit, sau regăsit. În seara aceasta îl am alături pe un om foarte special și drag sufletului meu, pe domnul Laszlo Alexandru. Îi mulțumesc din inimă că a acceptat să fie alături de mine. Mă bucur că-l văd. Bună seara!
L.A.: Bună seara. Mă bucur că ne-am întîlnit și că ne și cunoaștem cu ocazia asta.
A.V.: Am să încep cu prima întrebare, cum pornesc cu toți marii scriitori aici. Vreau să vorbim despre debutul dumneavoastră. Cum ați reușit să apăreți în paginile unei cărți? Cum s-a întîmplat?
L.A.: E vorba despre debutul editorial? Înainte de asta a fost debutul gazetăresc, în presa literară, care poate e și mai interesant decît celălalt.
A.V.: Puteți să vorbiți despre amîndouă.
L.A.: “Se pierde în negura vremurilor”, cum se spune ironic, data respectivă. De fapt a fost un concurs de împrejurări, nici măcar foarte dorit sau premeditat de mine, debutul în presa literară. Pînă la sfîrșitul studenției nu publicasem nimic, pentru că nu m-am considerat destul de matur și totdeauna am luat publicarea foarte în serios, ca un gest de asumare a unei responsabilități. Pe atunci oricum eram și în comunism, în adolescența mea, cînd nu era ușor să publici, trebuia pînă la un punct să te înscrii în cele permise de cenzură și de autoritățile comuniste. Dar, dincolo de asta, nu mă socoteam suficient de matur și pregătit pentru a publica și nici nu am făcut tentative. Dar, pe cînd eram în armată, întîmplarea a făcut să descopăr, la niște colegi de la Facultatea de Litere din Timișoara, cu care eram soldați împreună, revista România literară. Eu n-o mai văzusem niciodată, dar ei o primeau de acasă, de la părinți, odată cu pachetele de mîncare. Aș vrea să evoc aici figura unui regretat coleg, extrem de rafinat și distins, Răzvan Georgescu, fiul dirijorului de la Timișoara care s-a stins nu demult. El însuși, Răzvan, a murit deja, după ce a făcut cîteva filme, a avut o scurtă carieră cinematografică. După cum spuneam, era o personalitate încă de atunci, din prima lui tinerețe, cînd eram colegi de armată, la Constanța. El primea revista aceasta. Văzînd că ei o citesc așa, cu elan, le-am împrumutat-o și eu și am rămas cucerit de diferența uriașă dintre limba de lemn, care exista pe vremea aceea, și ce găseam în România literară la jumătatea anilor ’80, mai precis în 1984-1985. Sigur că prima figură care m-a captivat, pe care am citit-o apoi mereu și mereu, a fost a cronicarului literar Nicolae Manolescu, showman-ul de acolo. Am terminat armata, am terminat și facultatea, am ajuns profesor în vîrful muntelui, în județul Suceava, la Cîrlibaba, lîngă Vatra Dornei, și am revoluționat serviciile poștale din satul respectiv, făcînd abonament la România literară. Nimeni nu mai auzise de această publicație. Venea poștașul, îmi intra pînă în casă, nu înfigea presa între parii porții, ca la ceilalți, ca să fie sigur că nu cumva se pierde. Deci am citit și acolo permanent, un an, cît am fost pe munte ca profesor de română. Apoi am revenit la Cluj. Continuînd să citesc, săptămînă de săptămînă, așteptam cu mare nerăbdare apariția revistei. La un moment dat, în 1991, Nicolae Manolescu a publicat o cronică literară la o carte de Ștefan J. Fay, despre niște adnotări legate de Ion Barbu. Era vorba acolo și despre faimoasa poezie, “Din ceas, dedus adîncul acestei calme creste / intrată prin oglindă în mîntuit azur…” etc. Manolescu, în comentariul lui, argumenta de ce, după “din ceas”, este nevoie de o virgulă, fiindcă sînt sintagme diferite, pe de o parte este “din ceas”, pe de altă parte este “dedus adîncul”, așadar, practic, adîncul era dedus. Lipsește o virgulă, dar nu-i nimic, o subînțelegem noi, fiindcă altfel nu se prea pricepe poezia. Ca să fiu sincer, eu cunoșteam foarte bine acel text poetic și chiar nu vedeam utilitatea virgulei, pentru că aveam o altă lectură, după care “din ceas dedus” constituie o sintagmă, iar “adîncul calmei creste” e altceva. Acum intru în niște detalii tehnice, dar poate că nu e bine și atunci mă retrag din ele.
A.V.: Puteți să le spuneți liniștit. Avem timp.
L.A.: Mă gîndesc la publicul nostru, care poate că nu freamătă la tainele poeziei ermetice. Fapt este că am pus mîna pe niște cărți să văd alții cum au citit sintagma respectivă. Am constatat că nu s-a păstrat ultima versiune, pentru tipar, a poeziei lui Ion Barbu. Am găsit cîteva studii care analizau laboratorul său de creație, în unele exista virgula, în altele nu exista virgula. Și, punînd toate acestea cap la cap, am făcut o scrisoare, care începea cu “Stimate domnule Nicolae Manolescu”, am citit în numărul cutare din România literară articolul dumneavoastră, în care argumentați că e nevoie de o virgulă, fiindcă sensul poeziei este acela și acela. Dar, iată, eu argumentez că ar trebui fără virgulă, sau dacă totuși o înțelegem acolo, atunci trebuie să mai adăugăm încă una, care să anuleze valoarea de rupere a sintagmei, și anume după cuvîntul “dedus”, pe modelul: “Din ceas, dedus, adîncul acestei calme creste…”. Dădeam diverse argumente, ele pot fi găsite, au fost publicate. Am reluat articolul, pe urmă, în cartea mea de debut. Și desfășuram bibliografia aferentă, cu alte voci critice, care s-au exprimat la adresa poeziei lui Ion Barbu. Am pus scrisoarea într-un plic, m-am uitat pe coperta revistei să găsesc adresa redacției, am menționat pe ea: Domnului Nicolae Manolescu, la România literară etc. și am trimis-o cu poșta simplă. După vreo două sau trei săptămîni, spre uimirea mea, am găsit, într-o poziție destul de onorantă, într-un colț de pagină, dar spre începutul revistei, textul pe care-l intitulasem Pornind de la o virgulă… Titlul meu exista, dispăruse adresarea “Stimate domnule Nicolae Manolescu” și, peste tot unde era exprimarea la persoana a II-a plural, “după cum știți”, “după cum ați formulat”, “după cum ați arătat”, era transcris la persoana a III-a singular, “după cum se știe”, “după cum s-a arătat”, “după cum se cunoaște” etc. Probabil ca să nu existe o adresare prea directă, să sune totul a articol și nu a scrisoare. Acel text al meu a apărut în România literară. Deci am debutat într-o situație privilegiată și fără s-o fi premeditat cu tot dinadinsul, mai mult împins de dorința de-a clarifica un lucru, sau în orice caz de a prezenta un alt punct de vedere. Acest fapt sigur că mai întîi m-a uimit, apoi m-a bucurat foarte tare, dar, una peste alta, cînd am digerat mai calm toată întîmplarea, m-a impresionat profund. Pentru că, vă dați seama, eu eram efectiv un necunoscut din provincie, care îi trimite șefului celei mai importante reviste culturale din țară un mesaj, în care îi spune că nu este de acord cu lectura lui. Și că se poate și altfel. Dar, mă rog, în virtutea textului literar, nu este greșit cum a citit Manolescu, însă ar trebui acceptată și această versiune, poate că nu s-a gîndit la ea. Ei, și fără să am nici un fel de pretenții de tipărire sau alte așteptări, persoana respectivă, a cărei lectură era pusă în dubiu pînă la un punct, efectiv îmi ia mesajul și îl pune la dispoziția tuturor, cu un gest de deschidere și de generozitate sufletească, pe care prea puțin l-am mai întîlnit după aceea pe la alții. O spun cu toată sinceritatea, știu cine este Nicolae Manolescu, știu ce critici i se aduc din diverse părți, dar asta pe mine, în această secundă, nu mă interesează. Eu mă refer strict la povestea debutului meu. Așadar am rămas profund impresionat de generozitatea și altruismul lui N. Manolescu, care a făcut un gest la care eu însumi nu mă așteptam. Iată că așa am debutat. Ăsta a fost primul pas în publicistica literară. Pe urmă au mai fost și alții.
A.V.: Voiam să vă întreb… pentru că dumneavoastră ați debutat într-un mod unic, din cîte îmi dau seama…
L.A.: Sper…
A.V.: Eu n-am mai întîlnit pînă acum așa ceva. Sînteți un caz destul de rar și fericit, văd. V-a adus un plus acest debut, faptul că Nicolae Manolescu a intervenit, într-un fel sau altul?
L.A.: Nu în mod direct. Dar, în mod indirect, ce s-a întîmplat după aceea? Văzînd că am fost publicat acolo, am început să le trimit, așa, ca sticla pe care o arunci în mare cu un mesaj, dacă ajunge – bine, dacă nu – nu, m-am apucat să le expediez la România literară diverse articole, cu o tentă polemică destul de accentuată însă. Mi-am zis: hai să văd. Dacă sînt tipărit, bine, dacă nu, asta este. Am avut trecere cu Ion Barbu, deși mesajul meu era ușor incomod, hai să mai am niște încercări. Spre surprinderea mea, cu ușoare întîrzieri, date de oportunitățile de spațiu editorial, de care ei dispuneau, acele articole, dacă nu greșesc, toate, sau poate cu o singură excepție, au fost publicate. Și, repet, nimeni nu mă cunoștea, aveam oricum un nume mai ciudat. Am și o garanție că nu s-a umblat cu “pile”. La un moment dat – asta e o altă poveste, la fel de amuzantă, drolatique, cum zic francezii – am propus un articol foarte elogios la adresa lui Paul Goma. Îi apăruse o carte aici, la Cluj, am cumpărat-o, nu știam cine e Goma, am citit-o, am scris o cronică entuziastă în acel context și am trimis-o. S-a publicat. Iar Goma, cum era el cu toate antenele întinse, să vadă ce se întîmplă, cine-l laudă, cine-l înjură, pe vremea aceea era foarte sensibil, cum a fost de fapt în toate vremurile, s-a interesat la Monica Lovinescu: cine e Laszlo Alexandru ăla, care mă laudă în România literară? Ea i-a răspuns: nu știu, n-am auzit de el în viața mea, dar stai că-l întreb pe Manolescu, fiindcă el e șef pe acolo și trebuie să-l știe. De unde am aflat asta? Dintr-o scrisoare de-a lui Goma, fiindcă pe urmă am intrat în corespondență cu el, vreo zece ani am avut o legătură foarte intensă, vreo 800 de pagini, care n-au fost publicate pînă acum, dar într-una el relatează această poveste. Așadar Monica Lovinescu a luat legătura cu Manolescu, să-i spună pe urmă lui Goma cine e acest Laszlo Alexandru. A revenit la autorul comentat și i-a zis: uite, nici Manolescu nu-l cunoaște, dar zicea că e ceva inginer de pe la Cluj. Nu prea le are cu literatura, dar mai trimite niște articole și noi i le publicăm. Ceva inginer pe la Cluj. Și îmi scrie Goma: dom’le, dar chiar sînteți inginer? Că eu așa am aflat de la Manolescu, prin Monica Lovinescu. Am început să rîd, citind scrisoarea. Pe urmă i-am răspuns. Există acest mesaj, poate că se va publica vreodată corespondența noastră, care e suculentă – poate mai puțin în ultimii ani, cînd ne-am luat la polemici și la harță, destul de contondent, iar pe urmă ne-am certat și ne-am despărțit. Dar prima parte e foarte amuzantă. I-am dezvăluit lui Goma: mă bucur că îmi scrieți aceste lucruri și mă bucur că Nicolae Manolescu mă publică la România literară fără să știe că eu, de fapt, sînt literat, am absolvit Facultatea de Litere din Cluj, de Filologie, cum îi zicea. În acest moment – adică în acel moment, în 1992 – sînt înscris la doctorat, la Litere, iar teza mea de doctorat se cheamă Criticul literar Nicolae Manolescu. Așadar mă bucur că n-a aflat și este extrem de gratificant pentru mine, că nu de aia mă publică în România literară fiindcă eu fac un doctorat despre el, căci el nici nu știe treaba asta. Lăsați-l să mă creadă în continuare inginer, fiindcă eu tocmai îi studiez în detaliu opera și măcar o să-mi văd nestingherit de cercetarea mea. Este foarte onorant pentru mine că mi-ați dezvăluit că doar atîta știe Nicolae Manolescu despre mine. “Miracolul” a continuat, eu am fost publicat cîțiva ani în România literară și, datorită acestui fapt, apoi, vă spuneam că am avut un avantaj indirect de pe urma situației respective, cînd a fost să mi se tipărească volumul de debut, care se cheamă Între Icar și Anteu și începe cu eseul Pornind de la o virgulă… Așadar cartea aceasta adună cîteva dintre eseurile mele apărute acolo. Cînd m-am dus cu volumul la editură, întîmplător a fost Dacia, sigur că, fiind vorba de articole din România literară, care era foarte cunoscută, iar numele meu se făcuse un pic auzit, am pătruns cu mai multă ușurință spre publicare. Sigur că a existat o finanțare, obținută printr-o sponsorizare, dar poate că mi-a fost mai ușor decît altora.
A.V.: Acum, că ați adus vorba, hai să vedem din aproape în aproape cine v-a sponsorizat atunci? cine v-a susținut?
L.A.: Din aproape în aproape, erau pe atunci, tot la șase luni, sau odată pe an, nu mai țin minte cu precizie, sesiuni de finanțare în cadrul Fundației Soros. Diverse edituri sau fundații înaintau proiecte de finanțare, cereri argumentate, cu persoana autorului, conținutul cărții etc. Era un “board”, cum se spunea pe americănește, un comitet, un consiliu, care lua în discuție aceste candidaturi, pe baza a două scrisori de recomandare. Țin minte că l-am rugat, dacă tot ne cunoscusem deja prin corespondență (fiindcă altminteri parcă numai odată l-am văzut în carne și oase) și m-a sprijinit criticul Gabriel Dimisianu, de la România literară, care ridica de obicei corespondența și mi-a facilitat publicarea. Dacă tot comunicam prin scrisori, cu Poșta Română, că așa era pe vremea aceea, nu exista internetul, nu existau telefoanele celulare, i-am spus într-o scrisoare: uitați, aș avea nevoie de o recomandare la Fundația Soros să-mi public în volum articolele pe care unele, multe, dumneavoastră le-ați inclus deja în România literară, le cunoașteți, n-ar trebui să fie probleme, legat de conținutul lor. I-am spus de asemeni: sincer să fiu, nu știu, n-am a doua persoană căreia să mă adresez. Atunci s-a scărpinat el în cap – presupun, de aici, de la distanță – și a zis: uite, am aici o colegă de redacție, doamna Adriana Bittel, care nu vă cunoaște, nici dumneavoastră n-o cunoașteți, dar o rog să arunce o privire peste ce ați scris. Dînsa este o persoană foarte cumsecade, dispusă să ajute tinerii. Vă face ea a doua recomandare. Și așa, cu cele două scrisori, obținute sub forma aceasta, și cu restul dosarului, am depus cererea prin intermediul editurii – pe atunci Dacia din Cluj era prestigioasă, cea mai importantă editură din Ardeal, pot să spun – și am obținut finanțare de la Fundația Soros. Asta ce presupunea? Că eu nu trebuie să vin cu bani de acasă. Nu mi s-au plătit drepturi de autor, să nu credeți că mi-am cumpărat o mașină roșie de lux, n-am luat nici un ban, doar atît că n-am dat nici un ban. Așa mi-a apărut cartea de debut. Pe urmă am avut cîteva comentarii elogioase precum și cîteva palme peste cap, din partea unora, care erau supărați ce mai caut eu pe-aici, prin zonă. Dar e interesant că palmele le-am luat de la unii clujeni, iar elogiile le-am luat de la bucureșteni și de la presa națională. Una peste alta, ele s-au echilibrat pozitiv pentru mine. La palme am răspuns, pe vremea aia așa procedam, că eram polemist, iar elogiile le-am trecut sub o pioasă tăcere pînă în acest moment. Și mi-am văzut de drum.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.