Să spionăm cu Katherine Verdery (4)

Etichete

cercetare, comunism, dosare, informatori, intelectuali, istorie, Katherine Verdery, Securitate

Cercetătoarea este conștientă de ciudățenia abordării sale și de antipatia pe care o poate stîrni printre cititori: “nu ar trebui să-i condamn pe informatori, pe ofițeri, instituția? Asta ar dori mulți dintre românii pe care îi cunosc. / Aici, după părerea mea, ne aflăm față în față cu limitările unui antropolog în comparație cu locuitorii țărilor pe care le studiază. Ei pot fi extrem de indignați de anumite aspecte ale societății lor, într-un fel în care eu simt că nu pot fi. Nu că aș mai crede că antropologia e o știință «obiectivă» – e clar că nu este. Dar sunt hotărîtă să mă împotrivesc unei condamnări care mi-ar bloca posibilitățile de înțelegere” (p. 260). Impresia că judecarea aspectului etic al unei situații reprezintă un impediment în calea cunoașterii fenomenului e desigur un sofism grosolan. Calea investigării activităților de poliție politică ale Securității ceaușiste nu trece prin descrierea empatică, admirativă, a instrumentelor sale, în numele “obiectivității antropologice”, tot așa cum un dentist nu le va oferi consultații dentare gratuite foștilor săi turnători, iar un cofetar nu le va dărui savarine cu frișcă.

În consecvență cu strategia sa dubioasă, Katherine Verdery pornește să-i întîlnească pe unii ofițeri de Securitate, între timp pensionați, care au coordonat dispozitivele de informatori din jurul ei. Le dă telefon, le sună emoționată la ușă sau îi întîlnește prin cafenele, fiindcă vrea să le vadă chipul, le cumpără flori, li se vîră pe sub piele, schimbă confidențe despre familie, ocupația părinților și a fraților, flecărește cu nevasta unuia (p. 337 sqq.). “Într-un fel, simt că mi-am făcut un nou prieten. Dar este o nebunie! Cum pot să gîndesc așa? Oamenii aceștia au fost învățați ca să fie psihologi și manipulatori buni, dar duplicitari în relațiile cu alții. Cum îmi pot oare imagina că a fost o întîlnire «cinstită», că fusese sincer cu mine? E clar, asta doresc să cred. Uluitor!” (p. 351). Continuă jocul searbăd de conspirare a identităților reale, cînd autoarea pălăvrăgește cu ofițerul “Grigorescu”, cu maiorul “Dragomir”, cu ofițerul “Blidaru”. “Ceea ce mă impresionează pe mine este reacția mea emoțională excesivă. La fel ca și mai înainte, cînd făceam cercetare pe teren, parcă mă îndrăgostisem de oamenii aceștia. Ridicol!” (p. 361). “Sindromul Stockholm?” – notează nedumerită Verdery, acolo unde semnul de întrebare ar trebui înlocuit cu cel de exclamare.

După ce ne mărturisește fascinația pe care i-o provoacă securiștii și turnătorii ei de odinioară, K. Verdery mai bifează un punct pe agendă: relativizarea activităților de terorism social ale Securității comuniste. Dacă privim lucrurile prin extrapolare, ea n-a făcut altceva decît suratele sale: “Toate țările au servicii de informații; nici un om care cunoaște acțiunile FBI sau J. Edgar Hoover nu poate avea curajul să arate cu degetul fără ca degetul să-i tremure un pic” (p. 376). Timpul care a trecut e oricum în măsură să șteargă păcatele: “După 1989, condamnarea întregului sistem și mai ales a detestatei sale Securități era o cerință virtuală: a devenit principala ideologie publică. Dar aproape trei decenii mai tîrziu există mai multe opțiuni. Mulți români au uitat că Securitatea era așa de atroce, iar pe copiii lor această chestiune nu-i interesează” (p. 376). Securitatea a avut diverse etape de activitate și este o greșeală să extinzi brutalitățile din anii ’50 peste întreaga perioadă comunistă (p. 390). După ce-au fost dați afară securiștii unguri, evrei și ruși, “răi”, au rămas doar românii buni și patrioți (p. 391-392). Pe măsură ce întoarcem paginile, constatăm cu uimire crescîndă că investigația antropologică a unui caz de urmărire securistă din ultimele decenii ceaușiste se transformă într-o litanie emoționată, prin care victima sărută mîna călăilor. Demersul științific alunecă în exhibiționism masochist. “Mă gîndeam că o să dau de urma lor, poate o să-i înfrunt (deși nu într-un mod ostil) – dar, în schimb [sic, L.A.], ei m-au recrutat pe mine! – nu ca să le dau informații, ci ca să-i văd pe ei într-o lumină pozitivă. Cînd mă gîndesc la asta, sunt de-a dreptul uluită” (p. 385).

Cartea se încheie cu o magnifică pupare în Piața Endepedenți: specialista americană își cheamă prietenii, cunoscuții, turnătorii și securiștii la restaurant, într-o serbare finală. Stau acolo, cu toții, claie peste grămadă: mîncare-beutură-efuziuni-lacrimi și recunoștință (p. 414). Caragiale ar zice: uite-i ce drăguți sînt!

Într-o sublimare a sindromului Stockholm, Constantin Noica și-a compătimit torționarii și ne-a îndemnat să ne rugăm pentru fratele Alexandru. Katherine Verdery, mai pedestră, ne îmbie să ne pupăm cu ei.

Publicitate

Să spionăm cu Katherine Verdery (3)

Etichete

cercetare, comunism, dosare, informatori, intelectuali, istorie, Katherine Verdery, Securitate

Autoarea nu-i o conțopistă rigidă, care să însăileze documente ca mărgelele pe salbă. Implicarea ei afectivă se vădește în paginile cărții și, de fapt, a stat la rădăcina întregii sale prezențe în România, de-a lungul deceniilor. Anchetele etnografice i-au impus o identificare emotivă: “M-am aruncat în aceste relații, am depășit chiar măsura. Aici este tînăra îndrăzneață, care se afirmă, dar este și cineva care nu se prea apără. Etnografa este propriul ei instrument de lucru: dacă te controlezi, dacă te aperi, nu vei reuși. Dar aceasta înseamnă că posibilitatea de trădare în lumea umbrelor informatorilor Securității dobîndește o ipostază și mai imorală: profită de practicile de lucru ale etnografei pentru a o întoarce împotriva ei înseși, punînd-o în slujba lor” (p. 257). Katherine Verdery are acum revelația că, de fapt, cele două tipuri de activități – etnografia și filajul securist – prezintă numeroase asemănări, prin fixarea obiectivelor, studierea elementului uman, dialogul cu informatorii, redactarea observațiilor, formularea concluziilor, arhivarea materialului. Astfel încît o strînsă colegialitate se stabilește, peste arcul vremii, între spioni și spionată, cu răsturnarea perspectivelor și bălăcirea în același sos. “Folclorista”, “Vera”, “Viky”, “Valy”, “Kora”, “Kitty”, “Vanessa”, “Vadu” și “Verona” va izbuti să-și îndrăgească turnătorii și să-și admire securiștii.

Odată depășită bariera etică, rațională, care – nu-i așa – constituie o piedică în calea cunoașterii profunde, universitara americană trece să edifice o amplă cazuistică, despre diversele tipuri de informatori. Unii toarnă din obligație profesională, alții din teamă, alții din entuziasm, sînt unii care scriu banalități pentru a proteja persoana urmărită, sînt și cei ce nu acceptă să semneze un angajament oficial, însă dau totuși note informative etc. “Anton” refuză să admită, în ciuda evidențelor, că a scris delațiuni despre autoare. “Silviu” este un amic tandru, cu vorbă blîndă, “îmi plăcea sentimentul de calm echilibrat pe care îl degaja”, “cînd apăream pe neanunțate spunea că avusese o premoniție că voi veni, sau că îi aminteam de un membru al familiei la care ținea mult” (p. 304). Probabil că “a făcut-o din slăbiciune, nu din răutate. Aș adăuga că este foarte posibil ca ofițerul să-i fi dictat unele din rapoarte, sau chiar pe toate, iar el să le fi semnat” (p. 309). Rudele lui “Iacob”, mort de-atunci, se străduiesc să-i găsească circumstanțe atenuante: poate că avea lipsuri în gestiune la serviciu și era vulnerabil, poate că a fost prins furînd porumb de la CAP, oricum era fricos și laș. “Astfel începe nuanțarea atitudinii față de informator: putem găsi scuze pentru unii; unii nu sînt așa de răi ca alții, pentru că nu au scris lucruri urîte despre obiectivele lor; chiar dacă au făcut aceasta, probabil au suferit pentru că o făceau; și așa mai departe” (p. 134-135). Și, în orice caz, turnătoriile au avut gravități diferite: “Rapoartele lui «Silviu» au fost extrem de dureroase: au oferit exact informațiile cele mai incriminatorii la adresa mea, din punctul de vedere al Securității, și care ar fi putut duce la o punere sub acuzare. Cele ale lui «Groza» și «Anton» au insistat pe partea negativă a activităților mele și i-au implicat pe prietenii mei, în timp ce alte rapoarte, ca acelea ale lui «Iacob», au fost destul de benigne, oferind foarte puține informații, dar lăsînd impresia de cooperare” (p. 314).

De la diluarea realităților factuale, K. Verdery urcă spre diluarea evaluărilor teoretice. Conceptul de trădare este mai curînd relativ într-o societate tradițională, unde oamenii trăiesc într-o strînsă interdependență: așadar turnătorii s-au văzut obligați să fie fideli față de legăturile lor sociale și familiale stabile, în loc să-i fie fideli unei persoane străine, pe care abia o cunoșteau. Ei au turnat-o, dar e foarte explicabil că au făcut asta (p. 311). Este relativizat însuși conceptul de prietenie: la americani este o chestiune mai superficială și trecătoare, marcată de frecventele schimbări ale locului de muncă și ale localității de reședință; la români, prietenia dobîndește valențe profunde și de lungă durată; constrînsă la sejururi de cîteva luni, ea nu le-a fost de fapt prietenă sătenilor din Hunedoara, universitarilor din Cluj, așadar e normal că aceștia au turnat-o (p. 311).

Cu o bună deprindere a specificului cercetării academice, autoarea pune în pagină, cu titlu informativ, și ipoteza contrară. De pildă scriitoarea Herta Müller, confruntată cu încercarea de-a fi recrutată ca informatoare, s-a ridicat demn în picioare și l-a anunțat pe securist: “N-am caracterul să fac asta” (p. 318). Situația e consemnată succint, o asemenea posibilitate este semnalată tipologic. Dar Katherine Verdery își interzice inflexiunile de judecată etică și își împinge cercetarea “antropologică” în zona amoralității. Conceptul de obiectivitate științifică e fluturat pentru a ascunde cinismul.

Să spionăm cu Katherine Verdery (2)

Etichete

cercetare, comunism, dosare, etnologie, informatori, intelectuali, istorie, Katherine Verdery, Securitate

Cartea este rezultatul unei prelucrări prin straturi suprapuse de falsificare. Dosarul ca atare, așa cum a fost întocmit de diverși ofițeri de Securitate, în locuri și momente succesive, reflectă o ficțiune, fiindcă prezintă o realitate dorită de “inteligenții” care pîndesc, iar victima se recunoaște cu greu pe sine însăși. Unii informatori sau ofițeri, care au contribuit la redactarea materialelor secrete, sînt căutați și descusuți de cercetătoare, peste decenii; dar sîntem avertizați că folosirea ghilimelelor, pentru replicile lor, poate oferi imagini imprecise, rezumative, fiindcă vorbele nu le-au fost înregistrate ca atare, ci recompuse la sfîrșitul interviurilor. Identitățile celor mai multe persoane chestionate de autoare rămîn ascunse, pentru a se evita punerea lor în situații inconfortabile: unele sînt desemnate prin nume conspirative, ce le-au fost stabilite odinioară de Securitate; pentru altele, autoarea inventează alt rînd de pseudonime, pentru a le proteja suplimentar; în anumite situații se dau nume reale; “în cîteva cazuri, născocirile mele se extind și asupra unor fapte din viața oamenilor, făcîndu-mă un pic demiurg, la fel ca securiștii mei. Consider supărător acest lucru, dar a fost necesar” (p. 50). Autoarea nu detaliază de ce i-a fost necesar acest obositor joc de măști, prin care Securitatea comunistă e deconspirată pentru a fi reconspirată, iar o metodă ocultă de investigații, din perioada totalitară, e cercetată cu propriile ei instrumente mistificante, azi, în vremurile democratice. Rezultatul se plasează pe un no man’s land între realitatea clandestină (documentată prin fotografii de oameni, străzi, case, documente secrete) și jocul de măști al ficțiunii polițiste (aici: milițiste), încît cititorul rămîne cu impresia că totul poate fi adevărat sau dimpotrivă. Trecutul, în loc să fie adus la lumina zilei, este împachetat în noi straturi de complicitate.

(Ilustrație din volum)

Conglomeratul ce rezultă este obositor de eteroclit, pus în pagină cu trei tipuri diferite de litere, pentru a se sublinia proveniența variată a textelor. Se întrețes diverse momente ale narațiunii, din anii 1970, din anii ’80, de la începutul anilor ’90, după 2000 sau din prezentul redactării volumului. Sînt incluse niveluri alternate ale narațiunii: pasaje din notele secrete ale informatorilor; aprecieri ale ofițerilor, care prelucrează datele obținute; comentarii ale autoarei pe marginea acestor aspecte; note de teren din cadrul cercetărilor etnografice de odinioară etc. Proiecția fragmentată asupra realității este însoțită de niveluri diferite de avizare asupra situațiilor, date de vîrsta, experiența de viață, bagajul de informații și dotarea intelectuală eteroclită a purtătorilor de opinie. Ei provin din medii sociale diferite: sătenii din județul Hunedoara (cel mai frecvent), universitarii din Cluj, scriitorii din țară (invocați episodic prin citarea opiniilor despre deconspirarea Securității) etc. Țiganiada a alunecat din literatură în viața cotidiană.

Să spionăm cu Katherine Verdery (1)

Etichete

antropologie, cercetare, comunism, dosare, etnologie, informatori, intelectuali, istorie, Katherine Verdery, Securitate, sociologie

Cea mai importantă calitate demonstrată de cercetătoarea Katherine Verdery, în cărțile sale dedicate lumii românești, este empatia. Aterizată în anii 70 ai secolului trecut, într-o țară comunistă mică și îndepărtată, dincolo de cortina de fier, pentru a cunoaște o realitate umană foarte diferită de ceea ce lăsase în urma ei, tînăra își propunea să urmeze cercetări de teren, în domeniul etnografic și antropologic. Era înzestrată cu inteligență, hărnicie, entuziasm, curiozitate, dorință de integrare și o diplomă universitară, care a deprins-o cu un stil de muncă meticulos. Venită ca bursieră prin intermediul ambasadei americane, oficialitățile române au repartizat-o în satul Aurel Vlaicu din județul Hunedoara. Securiștii o iau imediat în primire, sub numele de cod “Folclorista”, și-i pîndesc toate gîndurile și gesturile. Un an de ședere în mediul rural din perioada comunistă, iar apoi numeroasele reveniri în țară, lunile de frecventare continuă a mediului universitar cu profil istoric din Cluj (David Prodan etc.), cunoașterea personală a cîtorva intelectuali de prestigiu la nivel național (Al. Paleologu, Al. Zub, N. Steinhardt etc.) marchează un traseu de explorare perseverentă și temeinică, prin cercuri extinse progresiv, în toate zonele geografice și la toate nivelurile sociale. Firea ei activă (își cumpără o motoretă Mobra, cu care cutreieră zonele rurale), tinerețea impetuoasă, dorința de-a descoperi lucruri noi și de-a comunica mereu cu lumea înconjurătoare, talentul de relaționare cu cele mai diferite persoane, însușirea nuanțată a limbii române, calitatea ei de cetățean american (o raritate pentru acele vremuri de dictatură autarhică) sînt atuuri puternice, care o propulsează hotărîtor.

După 40 de ani de prezență susținută în mijlocul realităților românești – intersectată de construirea unei consistente cariere academice americane -, Katherine Verdery a ajuns acum în situația de a-și descoperi și cerceta propriul dosar de supraveghere, care i-a fost întocmit de Securitatea ceaușistă. Uimirea ei n-a fost mică. “Din 1973 pînă în 1988, cel puțin 70 de persoane din Deva, Vlaicu, Cluj, Iași și București (numai 12 dintre ele fiind femei) au dat informații despre mine Securității. Mulți erau cunoștințe întîmplătoare care au scris un număr mic de note informative, alții au fost oameni pe care i-am întîlnit numai în treacăt (așa cum au fost recepționerii din hoteluri) și unii erau colegi și prieteni, chiar intimi. (…) Dintre toți acești oameni, numai doi mi-au spus înainte de 1989 că li s-a cerut să facă rapoarte despre mine” (p. 123-124). Descoperirile din dosare îi produc un șoc și o îndeamnă să mai scrie o carte, a cărei protagonistă, de data asta, este ea însăși. “Cînd am citit aceste note, m-au doborît. (…) Poate să dureze ceva timp pînă să privești cu detașare faptul că un prieten a informat despre tine – în acest caz, cinci ani. Mi-am amintit treptat că, la urma urmelor, ținusem la acești oameni și voiam să continui să țin și acum. Această perspectivă este mai ușor de atins dacă informatorul este încă în viață și dispus să vorbească” (p. 133). Rezultatele unei asemenea ciudate autoscopii, de factură sociologic-antropologică, se materializează în volumul Viața mea ca spioană (trad. Anca Irina Ionescu, Ed. Vremea, Buc., 2018).

Atentat împotriva spiritului

Etichete

arta, atentate, Demeny Peter, estetica, intelectuali, limite in arta, mod de gindire, opinia publica, Paris, terorism

Poetul Demény Péter s-a exprimat pe blogul său în legătură cu recentele incidente violente de la Paris şi receptarea lor în opinia publică intelectuală. Traduc aici, cu acordul autorului, reflecţiile sale.

De zile întregi sînt uluit. Citesc reacţiile de după atentatul de la Paris şi pe cele mai multe nu le pricep. Unul dintre articolele cele mai îndrăgite îi aparţine lui Papp Attila Zsolt şi mă bucur că am putut citi aşa ceva. Sau acela semnat de Gyöngyösi Csilla, care analizează diferenţele dintre cultura europeană şi Islam şi explică – iar prin asta m-a pus pe gînduri – că două tipuri de umor şi de simţ al umorului dau rezultate diferite.

Cele mai multe comentarii citite de mine le aparţin totuşi unor autori europeni, care: 1. parcă ar tinde să ierte crima; 2. parcă n-ar înţelege libertatea cuvîntului; 3. parcă n-ar înţelege ce-i arta.

1. Dacă-l zgîndări, îţi trage una; nu se cuvine să rîzi de religia altuia; ai văzut ce fiţuici ordinare – tot din astea citesc, iar concluzia spusă/nespusă este că “la urma urmelor, se înţelege că au făcut una ca asta”. Ei bine, aş vrea să clarific în faţa tuturor semenilor mei creştini: crima nu poate fi iertată, nu are justificări. Sînt uimit doar de faptul că aceia care s-au înscris la cuvînt şi eventual sînt credincioşi fervenţi nu consideră îngrozitoare o asemenea faptă. Porunca a şasea nu spune să nu-i ucizi pe oamenii drăguţi, frumoşi, simpatici etc., ci: să nu ucizi.

2. Ştiu de ceva timp: multora nu le-a trebuit libertatea cuvîntului; multora nu le-a trebuit deloc. Totuşi mă şochează iar şi iar cît de mult nu le-a trebuit. Ceauşescu putea să trăiască bine mersi, fiindcă pentru mulţi oameni nu contează deloc că pot să scrie, să spună, să urle orice.

Mă surprinde totodată că un caz de o asemenea gravitate este discutat după reperul: se cuvine – nu se cuvine. În public nu se cuvine să rîgîi, să dai vînturi, să scuipi, să-ţi sufli nasul pe trotuar, dar totuşi nu ne-ar trece prin minte să ucidem pe cineva din cauza unor asemenea fapte nepoliticoase. Şi iarăşi spun: porunca a şasea n-a fost inventată în redacţia de la “Charlie Hebdo”.

Cel mai amuzant este însă că acei oameni care fac pe mironosiţele, din cauza caricaturilor, altminteri n-au nici o problemă să azvîrle spre ceilalţi cu “jidanule!”, “românule!”, “ţiganule!”, “americanule!” etc. Ehei, nu cumva să-şi piardă fecioria!

3. Jocul “se cuvine – nu se cuvine” mă atinge însă cel mai mult în calitatea mea de scriitor şi mă întristează în special că unii/alţii dintre colegii mei artişti fac vocalize despre conceptul de “limită”. Limită în artă?! Limită în umor?! Dar, dragii mei, citiţi pamfletul O modestă propunere al lui Jonathan Swift şi veţi vedea ce anume lua în derîdere acest neghiob nesuferit. “Gluma e ceva la care rîde toată lumea” – citesc pe o listă de comentarii, numai că pe de-o parte nu toată lumea are simţul umorului, pe de altă parte şi pe Caragiale a vrut lumea să-l alunge cu pietre din cauza comediilor sale, iar despre Molière care jignea Biserica a scris Bulgakov. Această concepţie învechită n-aş putea s-o pun pe seama altcuiva, decît a pedagogiei noastre cristaline, cu toată stima pentru excepţii. Acolo unde numai ceea ce nu stîrneşte probleme e frumos, la ce să te mai aştepţi?!

WC-ul lui Duchamp, Olympia lui Manet, Salò de Pasolini – sînt nişte limite, stimaţi prieteni impresionaţi ai mei. Fiindcă arta nu e cravată la gît şi şerveţele şi oscioare de peşte, ci e libertate şi aventură şi bucuria îngrozitoare că nu ştii ce vei găsi; dacă ştii, deja nu mai e artă, nu mai e nimic. Ce-ar fi să interzicem dreptul unui artist la caricaturi proaste? Sau să-l ucidem pe autorul fiecărei caricaturi proaste? Am ajunge rapid la capătul speciei, asta-i limpede.

Eta Boeriu

Etichete

amintire, Eta Boeriu, femeie, I.D. Sirbu, intelectuali, Lucian Blaga, taina

I.D. Sîrbu îşi aminteşte o vorbă a lui Blaga, despre tînăra admirată odinioară de toţi intelectualii Clujului pentru frumuseţea şi inteligenţa ei: “Există femei care au secrete şi femei care au o taină: secretele se pot afla, taina niciodată. Eta e singura fată care poartă aura unei taine…”.

Retorica laşităţii

Etichete

Bianca Burta-Cernat, comunism, critica, demagogie, intelectuali, Joachim Gauck, lasitate, nazism

Intelectualii care protestează împotriva criticii comunismului – asemeni intelectualilor care protestează împotriva criticii nazismului – nu s-au inventat pe Dîmboviţa. Judecăţile specioase străbat, ca irigaţiile prin solul arid, pentru a umple de viaţă sistemele mincinoase. Intelighenţia post-comunistă a acestei jumătăţi de Europă, în mod predilect, pare ispitită de retorica laşităţii. Pentru a-şi păzi influenţa socială, poltroneriile, comodităţile, complicităţile, nici un efort nu e inutil. Fostul pastor Joachim Gauck, actualul preşedinte al Germaniei, le scoate la lumină strategiile.

“La fel ca şi după 1945, după 1990, în Germania s-au iscat în diferite locuri proteste împotriva acestei ‘justiţii a învingătorilor’. Ceea ce s-a prezentat ca argument de politică juridică s-a dovedit adesea a fi doar teama profundă faţă de o autoreflectare critică, faţă de toate formele de ‘re-educare’, faţă de privirea înapoi spre ceea ce a însemnat viaţa pe timpul dictaturii. ‘Doar n-a fost totul rău pe vremea Führer-ului!’, spuneau bunicii. Iar o parte dintre părinţii de azi: ‘Stat nedrept? Doar n-a fost totul rău în socialism!’. Au vrut şi vor să se apere de ruşinea de-a fi colaborat, de-a fi privit, de-a fi întors privirea sau de-a nu fi observat nimic.”

Alo! Bianca Burţa-Cernat! Se-aude??

Tactica cavaleriei (3)

Etichete

adeziuni, antisemitism, complicitati, fascism, intelectuali, intelighentia

În 2007 o altă listă de adeziuni intelectuale a strălucit pe firmamentul vieţii publice. Jurnalista Marilena Rotaru a decis că era timpul să-l reabiliteze pe Vintilă Horia, deşi scriitorul, în vremea războiului, desfăşurase o intensă activitate de propagandă extremistă, hitleristă. El considera, de pildă, că “Germania lui Adolf Hitler [este] o valoare asemănătoare, ca forţă şi întindere, religiei în Evul Mediu sau artei în timpul Renaşterii”. “Acest ‘homo europaeus’, cel dintîi dintre cei mai mari, acel ce s-a încumetat să distrugă o prejudecată şi să dovedească, cu strălucite argumente, forţa nepieritoare a Europei, este Adolf Hitler. Discursul său este acela al veacurilor care vorbesc încă de pe turlele catedralelor şi al basilicelor, din fundurile bibliotecilor şi al muzeelor şi de pe culmea aceea de umanitate care se numeşte europenism”. Şi nici Mussolini nu era chiar de lepădat, căci opera sa “va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîşită realizare artistică”.

Aceste fapte – precum şi alte enormităţi vîrîte prin ziare de Vintilă Horia – n-au contat pentru personalităţile care s-au reunit aşadar sub pulpana Marilenei Rotaru şi-au solicitat o “extrem de necesară reparaţie de ordin moral, istoric, cultural”. Pentru ca tărăboiul să fie cît mai impresionant, s-au adresat simultan “Preşedintelui României, Primului-Ministru, Ministrului Culturii, Preşedintelui Uniunii Scriitorilor, Preşedintelui Academiei Române, Comisiei de Cercetare a Totalitarismului Comunist, precum şi tuturor instituţiilor de presă”. Destinatarii simandicoşi erau intoxicaţi cu informaţii contrafăcute: Vintilă Horia n-ar fi fost un fascist extremist, ci faima sa oribilă s-ar fi datorat Securităţii comuniste, iar mai apoi ar fi fost răspîndită de presa occidentală aservită.

Expeditorii care au acceptat să-şi plaseze numele sub o asemenea manipulare zgomotoasă au fost Camilian Demetrescu, Doina Cornea, Paul Goma, Monica Lovinescu, Octavian Paler, Dorin Tudoran, Dan Hăulică, Doina Jela, Constantin Bălăceanu Stolnici, Mihai Cantuniari, Sorin Dumitrescu, Ion Caramitru, Theodor Cazaban, Matei Cazacu, Micaela Ghiţescu, Adrian Alui Gheorghe, Ileana Corbea, Nicolae Florescu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Marina Constantinescu, Liviu Antonesei, Sanda Golopenţia, Constantin Eretescu, Dinu Zamfirescu, Nicolae Stroescu-Stînişoară, Răzvan Codrescu şi mulţi alţii. Ce-au obţinut ei, după ce s-au strîns grămadă pentru a fi mai vizibili? În afara discreditului personal, nimic notabil. Pe vremea cînd restul lumii încă nu şi-a terminat de condamnat hitleriştii la tribunal, nu era să înceapă tocmai România cu reabilitarea naziştilor săi.

Tactica cavaleriei (2)

Etichete

antisemitism, complicitati, fascism, intelectuali, intelighentia, Paul Goma

După decembrie 1989 vocea individuală a conştiinţelor publice a început să nu mai fie chiar atît de credibilă. Aşa că s-au inventat noi metode de presiune: adeziunile pe liste publice.

Pînă prin 2005, dar şi ulterior, Paul Goma umpluse presa culturală şi internetul cu o pletoră de scrieri negaţioniste, antisemite (“Doar ştim, avem şi hîrtii[,] şi ţinere-de-minte: ‘Holocaustul românesc’ este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare (’Punga sau viaţa!’)” – vezi vol. Săptămîna Roşie 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii, Bucureşti, Ed. Vremea XXI, 2004, p. 273). Disocierile oripilate n-au întîrziat să apară, de la instituţii, publicaţii sau persoane izolate din România. În asemenea circumstanţe agitate, la iniţiativa unui plagiator dovedit – şi recunoscut –, s-au găsit totuşi o sumă de semnatari care să se ia la trîntă cu evidenţele. Ei s-au încolonat cuminţi în spatele extremistului, pentru a estetiza noua orientare, nedemocratică, a gîndirii sale (P.G. “nu a negat şi nu neagă Holocaustul şi toate celelalte crime grave comise împotriva evreilor, inclusiv de conaţionalii săi”). Au lansat diversiuni colaterale, invocînd originea etnică a soţiei sau fiului său (“Pentru noi toţi e totuşi evident că scriitorul Paul Goma nu este antisemit nu doar pentru că este soţ şi tată de evrei”). Au acuzat de cenzură Uniunea Scriitorilor, deşi unele reviste apărute sub egida acesteia reluau texte – de multe ori identice – ale făptaşului ori ale complicelui său Liviu Ioan Stoiciu (“Ne adresăm Uniunii Scriitorilor (…) considerînd că celor doi le-a fost încălcat – printr-un act de cenzură greu de justificat – dreptul cel mai natural al oricărui scriitor, acela de a-şi publica scrierile”). I-au ameninţat cu procesul la tribunal pe toţi cei care aveau alte opinii decît ale idolului lor.

Şi s-au strîns peste 200 de oameni care să-şi pună numele sub această contrafacere!

Tactica cavaleriei (1)

Etichete

complicitati, comunism, fascism, intelectuali, intelighentia

În perioada paşoptistă a prevalat, poate, imaginea cărturarilor care se dedică modernizării societăţii, iluminării maselor. Întorşi de la studiile din Occident, intelectualii români constatau cu uimire că în provincii încă se mai umblă în şalvari şi cu ilic. Valorile de vestimentaţie şi comportament ale statelor europene erau aşteptate să aducă nu doar bunăstarea, în răsărit, ci şi un nou stil de viaţă şi gîndire.

Între timp dăruirea intelighenţiei în folosul binelui colectiv a devenit doar un slogan frumos, un deziderat niciodată atins. Au început să se prefire cercetările care au scos în evidenţă, de-a lungul funestului secol XX, complicităţile păguboase ale purtătorilor de condei. Stephen Koch a scris o carte aventuroasă, cu un stil ce-i drept cam dubios, despre Sfîrşitul inocenţei. Intelectualii din occident şi tentaţia stalinistă. 30 de ani de război secret. Pe cealaltă baricadă a extremismului, Max Weinreich a studiat Universităţile lui Hitler. Contribuţia intelectualilor la crimele Germaniei împotriva evreilor. Orbirile oamenilor lucizi au fost investigate de Mark Lilla în Spiritul nesăbuit. Intelectualii în politică. Jean Sevillia a descris Terorismul intelectual propagat de elitele care n-au pierdut ocaziile celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut pentru a se alia cu unele cauze dubioase, de la stalinism la comunismul din Indochina.

Explicaţia acestui lung şir de poziţionări împotriva interesului comun? Intelectualii ultimului secol au trecut să dezvolte discursuri ideologice, să evalueze realităţile în funcţie de grile prestabilite. Mai importante erau nu faptele care se derulau sub privirile lor, ci ansamblul de preconcepţii. Iar efectele discursului intelectual pervertit puteau fi devastatoare: sub prestigiul social al inteligenţei brevetate, era vîndută neghiobia în stare genuină. Căci, întorcîndu-şi privirile de la interesele colectivităţii, intelighenţia a învăţat să-şi vîndă propriile avantaje.