Între pușcărie și academie: momente de înfrățire

Etichete

Academie, ancheta, cercetare, complicitati, Melania Cincea, universitate, volume, ziarist

Ziarista Melania Cincea își strînge în volum șirul de cercetări apărute în 2016-2017 în presă și inspirate de șarlatania cercetărilor “științifice”, produse de infractori de vază după gratii, pentru a beneficia de reducerea termenului de detenție. Partea mai penibilă stă în faptul că universități românești prestigioase s-au prins în hora escrocheriei și au girat, în plan academic, asemenea contrafaceri.

Autoarea trece în revistă autorii și volumele (dubioase) incriminate, instituțiile știintifice și editurile implicate, răspunsurile primite (sau nu) de ea, în urma chestionării celor vizați. Doar Universitățile din București și Timișoara și-au sancționat angajații care au creditat înșelătoria: unii profesori consultanți au fost trecuți pe linie moartă, alții, activi, au încasat avertismente. Toate celelalte s-au spălat pe mîini. Academia Română și-a pasat obligația răspunsului, de la unii vicepreședinți la alții, terminînd în coadă de pește, printr-o poziție ambiguă. Academia de Poliție “Al. I. Cuza” din București a constatat că profesorii săi “au oferit doar recomandări privind posibilitatea ca domeniul sau tema aleasă să fie una științifică” și a clasat cazul “întrucît nu a existat nici o încălcare a legii”. SNSPA din București a răspuns – fără a spune nimic – că ea este “o instituție de învățămînt superior de stat”, în care “orice alte acțiuni ce exced misiunii învățămîntului superior nu constituie o activitate” a sa. Universitatea “Goldiș” din Arad a clasat sesizarea, pentru că “nu s-a putut reține vinovăția” profesorilor săi, care totuși i-au ajutat pe unii infractori să-și ateste științific publicațiile. Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj n-a recurs la sancțiuni, întrucît specialiștii săi “au purtat o corespondență în nume propriu, fără a implica universitatea (…), recomandările fiind girate în nume personal”. Universitatea din Constanța a fost de părere că recomandările academice “nu s-au acordat în afara cadrului legal” și așadar n-a făcut nimic. Universitatea din Iași a arătat că n-a primit reclamații și din alte surse, pentru problemele semnalate de autoare. Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, Universitatea Politehnică din București și Universitatea Națională de Apărare “Carol I” nici n-au răspuns la solicitarea legală de informații.

Ancheta jurnalistică s-a finalizat în carte. Ancheta juridică mai stagnează.

Reclame

Exmatricularea lui Pirandello

Etichete

exmatriculare, incident, La Sapienza, Luigi Pirandello, profesor, rector, Roma, universitate

Am scris pe acest blog nu de mult despre două incidente, din vremea studenţiei mele, cu profesori pe care i-am surprins scăpînd mărunte neatenţii în timpul cursului. Ambii au avut puterea de-a se corecta în public, de-a face amendă onorabilă. Asta a constituit pentru mine o lecţie etică mai admirabilă decît orice detaliu ştiinţific pe care mi l-ar fi putut ei transmite. Citesc între timp, în cartea lui Camilleri dedicată vieţii lui Pirandello, despre o situaţie asemănătoare, dar cu un deznodămînt diferit, de-o nedreptate grosolană.

Pe vremea studiilor începute la Universitatea La Sapienza din Roma, tînărul Pirandello asista la cursurile rectorului Onorato Occioni, personaj solemn, cu barbă şi morgă, dar de un profesionalism îndoielnic. “Într-o zi, pe cînd profesorul Occioni traducea dintr-o comedie a lui Plaut, i s-a întîmplat să facă o greşeală grosolană. Lucruri care li se pot întîmpla tuturor, dar, cum se ştie, elevii sînt de-o cruzime extremă faţă de profesori, nu le iartă nimic. Trebuie spus că Occioni, aproape imediat, şi-a dat seama de greşeală şi a încercat s-o repare. Dar era prea tîrziu. Un tînăr ştrengar, care stătea în prima bancă lîngă Luigi, l-a împins uşor cu cotul pe colegul său pentru a sublinia greşeala lui Occioni şi-a scăpat un hohot de rîs, pe care poate că nici n-a încercat să-l oprească. Văzîndu-i gestul batjocoritor, profesorul parcă şi-a ieşit din minţi.

A coborît de la catedră, l-a atacat pe tînărul ştrengar ca un cîine turbat, avînd însă mare grijă să nu dezvăluie motivul indignării sale. Dacă vreunul dintre studenţi nu şi-a dat seama de greşeala pe care a făcut-o, n-avea rost să i-o spună chiar el.

Pînă în acest moment al confruntării dintre profesor şi ştrengar, Luigi nu fusese deloc amestecat, putea foarte bine să se dea la o parte, să nu participe la scandal, de altfel doar primise şi întorsese o mică lovitură cu cotul, nu se apucase să rîdă de greşeala lui Occioni. Doar că trăsătura impulsivă, care fireşte că-i aparţine lui Don Stefano [tatăl lui Pirandello], dar nu fiului schimbat, îl face să sară în picioare, ca una dintre acele păpuşi cu arc, care ţîşnesc atunci cînd deschizi capacul. În faţa colegilor care îl ascultau uimiţi şi cu toate că Occioni încerca să-l acopere cu vocea lui tunătoare, Luigi povesteşte de-a fir a păr ce s-a întîmplat, îl acuză pe profesor de ipocrizie, fiindcă n-a vrut să dezvăluie că totul s-a datorat greşelii sale de traducere. Iar apoi, terminînd de vorbit, iese din amfiteatru. Furia lui Occioni şi-a găsit o altă ţintă, acum se concentrează toată asupra lui Luigi. Concluzia a fost că, după şedinţa de consiliu a facultăţii şi după cea a comisiei de disciplină, tînărul Pirandello a fost exmatriculat din Universitate.”

Luigi Pirandello a absolvit studii de filologie romanică la Universitatea din Bonn, în Germania. În 1934 a cîştigat Premiul Nobel pentru literatură.

Universitatea în declin (4)

Etichete

Cristian Ivanes, criza, dezbatere, Fata in fata, Radio Cluj, universitate

(Fragmente din emisiunea “Faţă în faţă” moderată de Cristian Ivaneş la Radio Cluj)

L.A.: Eu am dat nişte exemple mai subtile, acestea, de lipsă de profesionalism, unde studenţii sînt disperaţi că n-au un punct de referinţă la care să apeleze. Dar avem la îndemînă şi două exemple scurte, fulgerătoare, în care tinerii efectiv s-au defulat din lipsă de alternativă. Ne amintim de recentul scandal sexual de la Facultatea de Studii Economice, cu profesorul filmat în chiloţi şi dat apoi în presă ca să poată fi concediat.

C.I.: Tot de-acolo este şi ultimul scandal, cu un plagiat înfiorător, ştiţi cazul fostei doctorande care s-a dus la tîrgul de carte Gaudeamus să-şi cumpere o carte…

L.A.: …iar coordonatorul ştiinţific îi furase lucrarea.

C.I.: …şi şi-a văzut lucrarea de doctorat publicată cu numele ăluia. O chestiune absolut reală.

L.A.: Iar celălalt caz la care mă gîndeam este de la Facultatea de Litere. Acum, cînd noi stăm de vorbă, un profesor de engleză de-acolo se prezintă în faţa instanţei, fiindcă i se impută faptul că a primit mită. Iată, sînt situaţii în care studenţii, deja în disperare de cauză, pentru că nu pot contesta profesional anumite incompetenţe, ajung să iasă în presă cu scandaluri sexuale, sau merg în justiţie cu scandaluri de corupţie, pentru că nu există nişte foruri interne, profesioniste, de gestionare a conflictelor.

C.I.: Între noi fie vorba, ştim din auzite, de la studenţi şi foşti studenţi, că sînt zeci de cereri de mită în universităţile române. Niciodată pedepsite pînă acum. E bine că se începe odată şi odată cu un astfel de caz, ca lucrurile să se termine.

L.A.: Dacă ăsta este contextul – sigur că era un “dacă” retoric – atunci să nu ne mirăm că sîntem pe nicăieri în ierarhiile mondiale ale celor 500 de universităţi. Păi oare de ce? Pentru că lipsesc publicaţiile internaţionale. Şi de ce lipsesc? Pentru că degeaba le ai, ele sînt nerelevante în carieră. Importante sînt obedienţa şi apartenenţa la un anumit grup de putere. De ce să mă chinui eu să mă documentez, să lupt, să ajung în America, la nu ştiu ce redacţie, acolo să-mi fie examinate încrucişat lucrările şi eventual chiar respinse? Sau, poate într-un final, îmi apar un articol sau două, dar n-au nici o relevanţă în evoluţia mea profesională. Aici, dacă plagiezi, avansezi. Ăsta e sistemul. Iar dacă ai grijă să fii corupt fără să fii prins, adică iei banii mai cu prudenţă, îţi merge lin. Problema asta, cînd se strigă “de ce nu avem şi noi universităţi fruntaşe pe plan mondial?” e doar vîrful icebergului. Trebuie mers în adîncimea sistemului şi remaniat profund. Dacă încearcă totuşi cineva acest lucru, apar oamenii furioşi sub stindardul autonomiei universitare. Aici e dilema. Autonomia academică e într-adevăr un concept al democraţiei. Dar la noi el este răstălmăcit, pentru a se menţine şi a se consolida în amfiteatre o organizaţie de tip medieval. Acesta e buboiul care încă n-a fost spart.

C.I.: Cîtă vreme nu-l vom sparge, vom continua să fim nu la coada, ci în afara clasamentelor. Nu ne situăm în nici un discurs academic internaţional. Sîntem undeva, aşa, la capitolul “şi alţii”. Motivele sînt arhicunoscute. Însă pare-se că multora le convine.

L.A.: Celor care sînt acolo, la vîrf, da. Dar alţii, mai spre baza sistemului, sînt convins că au adunat multă ranchiună.

C.I.: Unii sînt temători, alţii sînt ezitanţi.

L.A.: Te costă orice cuvînt imprudent, dacă vrei o carieră universitară. Şi atunci ori te faci că nu vezi, ori vezi dar nu spui. Eu nefiind în sistem, dar avînd informaţii destul de detaliate, îmi permit să-mi spun părerea. Nu sînt condiţionat de nici un fel de carieră academică. Ceea ce afirm eu, sînt convins că ştiu sute de oameni. Dar nimeni nu-i atît de “sinucigaş” încît să abordeze lucrurile în asemenea manieră.

C.I.: Din nou îmi aminteşte de “omertà”-ul sud-italian. Toată lumea ştie. Toată lumea înţelege. Toată lumea e la curent. Nimeni nu spune nimic. Stingem lumina, vîrîm capul la cutie şi trecem peste asta.

(Cluj, 2 septembrie 2013)

Universitatea în declin (3)

Etichete

Cristian Ivanes, criza, dezbatere, Fata in fata, Radio Cluj, universitate

(Fragmente din emisiunea “Faţă în faţă” moderată de Cristian Ivaneş la Radio Cluj)

C.I.: Lucrul ăsta se întîmplă şi datorită faptului că li se permite şi nimeni nu pune piciorul în prag şi nu-i opreşte.

L.A.: Problema e foarte delicată. De cîte ori s-a încercat să se pună piciorul în prag, au fost proteste vehemente, întemeiate pe conceptul de autonomie universitară. Acesta e un lucru foarte frumos şi vechi, nu de ieri, de azi, provine din Evul Mediu, tocmai din oraşul italian Bologna. Autonomia universitară îşi are rostul său nobil, dar la noi, în Balcani, s-a creat un peşcheş interesant, brodat pe realităţile autohtone. Deja sînt familii, la diverse catedre, se creează corporaţii pe bază de interese. Dacă un student are un conflict de natură profesională, cu un profesor, nu e mulţumit de nota pe care o primeşte, el nu găseşte pe nimeni să-i rezolve problema. Nu există foruri de contestaţie, unde să te adresezi. În societatea liberă, dacă ies pe stradă şi mă loveşte maşina, am un judecător la care mă duc şi mă despăgubeşte. Într-o facultate, dacă mă fură un profesor la notă, nimeni nu-mi va da mie, ca student, dreptate. Am trăit-o pe spinarea mea. Încet-încet se creează un univers în care nu se mai deschide fereastra. Un univers ermetic închis.

C.I.: Pe lîngă aceste încrengături de familie, tipic mafiote, putem spune, sîntem amîndoi familiarizaţi cu realitatea italiană, sistemul de care discutăm ne aduce aminte de nişte lucruri din sudul Italiei. Dar nu este strict limitat la familie! În universităţi avem tot felul de îndatorări, ale unor oameni care au primit funcţii şi care nu neapărat sînt înrudiţi familial. Se creează încrengături absolut înfiorătoare, care n-au a face cu nimic academic, de fapt.

L.A.: Dacă aşa funcţionează lucrurile – şi înclin să cred că da – atunci cînd omul respectiv intră la catedră, el are o cu totul altă abordare faţă de studenţi, în timpul predării, decît cea pe care o am eu la liceu. Şi aici vin către aspectul pedagogic. Am avut situaţii cînd copiii nu-şi puteau scrie numele corect pe tablă. La începutul anului şcolar, elevi de-ai mei din clasa a VIII-a (e drept că la ţară, în vîrful muntelui) nu stăpîneau grupurile “ge, gi, ghe, ghi”. L-am întrebat pe unul, în prima oră, cum îl cheamă şi mi-a molfăit ceva. L-am rugat să repete, iarăşi n-am priceput. L-am scos să îşi scrie numele pe tablă. Îl chema Gheorghe şi bietul de el a scris, după mari eforturi, “Gorge”. M-am îngrozit de unde trebuie să încep. Dar m-am dus acolo, i-am înţeles problema şi încet-încet, cu consultaţii suplimentare, m-am apucat să-l alfabetizez şi să-l aduc în sus. Ce-ar fi trebuit să fac cu sărmanul “Gorge”? Analiza simbolurilor thanatice din Mioriţa? Am preferat să-l învăţ alfabetul. Şi cred că toţi colegii mei din preuniversitar aşa procedează pedagogic. Cobori după copil, înţelegi ce-i trebuie şi îl tragi după tine. La universitate nu se întîmplă asta, din ce-mi spun sute de foşti elevi ai mei. Acolo intră profesorul la oră şi îşi face monologul, la nivelul său astronomic. Cine se înalţă pînă la el, foarte bine. Iar cine nu, n-are decît să-şi caute de drum. Din păcate, eu am aici o obiecţie de natură pedagogică, referitor la tipologia generală de predare în învăţămîntul academic. Sigur că totdeauna vor fi 5 sau 10 sau 20 de excepţii răsunătoare. Dar, din cîte cunosc eu, marea majoritate a profesorilor universitari merge pe un discurs “printre stele”. Cine îl pricepe sau cine face eforturi să se ridice pe cont propriu, bravo lui. Iar ceilalţi: Dumnezeu cu mila!

C.I.: Asta în varianta fericită că respectivul profesor ţine într-adevăr cursuri stratosferice!

L.A.: Sigur, nu vorbim despre cei care nu-şi ţin deloc cursurile. Asta e altă distracţie…

C.I.: Am devoalat modul de a accede în sistemul universitar, care e legat de foarte multe lucruri, dar adeseori de calitatea profesională nu. Avem de-a face cu indivizi care n-ar avea ce căuta nici la strung, darămite la o catedră universitară!

L.A.: Este foarte adevărat. În baza contraselecţiei care se operează, nu contează profesionalismul. Contează să fie de-al nostru!

C.I.: E de-al nostru, a adus servicii, e în regulă!

L.A.: Şi-apoi omul intră şi abuzează profesional zeci de promoţii de studenţi, iar bieţii de ei nici măcar nu-l pot reclama, fiindcă n-au unde! Şi dacă protestezi, i se dă profesorului dreptate, iar tu ai de suferit represalii.

Universitatea în declin (2)

Etichete

Cristian Ivanes, criza, dezbatere, Fata in fata, Radio Cluj, universitate

(Fragmente din emisiunea “Faţă în faţă” moderată de Cristian Ivaneş la Radio Cluj)

L.A.: Ceea ce ştiu eu, din contactul cu oamenii, cu tinerii care sînt la începutul unui drum profesional, este că, din păcate, populaţia României este masiv sărăcită. Pătura de mari bogătaşi, de multi-milionari, care eventual îşi trimit copiii în străinătate, la universităţi de elită, cu un faimos club de bridge, nu ştiu dacă ajunge la 2% sau nici atît. Marea majoritate a tinerilor provine din familii care speră ca, în urma studiilor academice, să-şi amelioreze cariera şi posibilităţile de realizare în viaţă. Eu nu cunosc oameni care să-şi pună problema studiilor sub forma “mă duc la şezătoarea lor, că e mai simpatică, sau merg acolo, fiindcă este o bună echipă de oină”. La noi lumea este corodată încă de nevoia supravieţuirii. Şi atunci, dacă mergi la o facultate care îţi explică numai lucruri teoretice, rupte din context (fiindcă ei fac doar filosofia chibritului), după care îşi ia mîna de pe capul tău, după trei ani, şi tu te duci direct în şomaj, credeţi-mă că asta îmi lasă un gust extrem de amar.

C.I.: Dă-mi voie să mă transform în avocatul diavolului. Foarte mulţi universitari arată cu degetul spre voi şi spun: voi, liceele, ne livraţi marfă proastă. Ne livraţi oameni care n-ar avea ce căuta aici. Sînt pregătiţi prost. După un bacalaureat luat, nu se ştiu exprima în propria limbă, n-au cultură, n-au nimic. Practic n-ar avea ce căuta decît la strung.

L.A.: Voi clarifica şi acest aspect. Începusem să vorbesc despre cîteva motive obiective, care au azvîrlit universitatea în criză. Dar poate că ar fi bine să venim la cele subiective. Principalul reproş pe care l-aş aduce, o carenţă datorată în cea mai mare măsură abuzului de autonomie universitară, care e clamată zi de zi, e faptul că s-a constituit un sistem intern de ierarhie feudală. Iar într-un asemenea spaţiu obedienţa este răsplătită. Profesionalismul este adeseori sancţionat.

C.I.: Ţin să te liniştesc că nu doar în universităţi se întîmplă asta.

L.A.: Este adevărat. Dar foarte multe universităţi sînt ale statului. Cei care îşi arogă atribuţiile sau autorităţile respective subîmpart nişte privilegii care nu lor le aparţin. Dacă eu îmi deschid o gogoşerie şi doresc să-mi angajez o fată cu profilul 90-60-90, chiar dacă nu ştie să facă o gogoaşă, pe banii mei fac ce vreau şi n-am decît să dau faliment cu acea super-vînzătoare. Într-o instituţie unde nu sînt proprietari cei care subîmpart funcţiile şi accesul la resurse, ei se comportă ca nişte stăpîni pe bunul statului. Este un abuz frapant.

Ca să poată merge înainte acest sistem de ierarhie feudală, se ajunge în foarte multe cazuri la selecţia inversă a personalului. Există aici şi motivaţii de natură social-economică. Să zicem că sînt decan sau şef de catedră la o facultate, am o nevastă şi o fiică de 25 de ani. Fiică-mea nu se angajează nicăieri, fiindcă e criză. Ce fac cu ea? Păi o aduc la mine, normal. Nevasta unde o angajez? Tot la mine! Ei au acest management de patroni peste bunurile altcuiva, acolo unde ar trebui să aibă un management de iluminatori spirituali.

Universitatea în declin (1)

Etichete

Cristian Ivanes, criza, dezbatere, Fata in fata, Radio Cluj, universitate

(Fragmente din emisiunea “Faţă în faţă” moderată de Cristian Ivaneş la Radio Cluj)

L.A.: Universitatea se află în declin? Fenomenul există, îl constatăm cu toţii, dar haideţi să încercăm să-i găsim cauzele. Cred că recunosc două tipuri de cauze: unele de natură obiectivă, care provin din exteriorul sistemului, altele de natură subiectivă, generate chiar de el. Le-aş enumera la repezeală pe cele din prima categorie. A fost o prăbuşire a natalităţii după anul 1990, din motive inclusiv politice: mineriade, tensiuni sociale, o mare instabilitate…

C.I.: Au emigrat mulţi oameni. Au făcut copii prin alte locuri. Asta este.

L.A.: Sigur că da. Această “curbă de sacrificiu”, fiindcă nu ştiu cum să-i spun altfel, am resimţit-o prima dată noi, în învăţămîntul preuniversitar. Vă pot da şi o situaţie concretă. La nivelul şcolii mele, unde lucrez în mod constant de douăzeci de ani, terminau de obicei cinci clase a XII-a la nivel. Care se îndreptau apoi spre universitate.

C.I.: Cinci clase concomitent?

L.A.: Da. Cinci cu diverse profiluri de studiu. Acum sînt trei clase, care se fac cu destule greutăţi. Ceea ce aproape că s-a înjumătăţit la noi, e limpede că va merge tot înjumătăţit spre diverse facultăţi. Asta este o reală problemă. Fac o mică paranteză. Pe mine mă amuză ideea cu autonomia universitară văzută ca un fel de Castalia, “jocul cu mărgele de sticlă”, baricade ridicate şi poduri mobile, nişte bastioane ale spiritului. Dar cînd societatea intră în criză, automat toate aceste instituţii de învăţămînt, şi universitatea printre ele, păţesc la fel. Iată dovada cea mai clară că autonomia universitară poate fi invocată pînă la un punct, pînă la o anumită limită. Poţi să te prevalezi de ea, dar n-o poţi absolutiza, cum din păcate se întîmplă în multe locuri la noi.

Ziceam că mai avem cam jumătate dintre absolvenţi. Din cinci clase au rămas trei. Dar ce te faci că ei merg la bacalaureat şi iau examenul abia vreo 22% (s-a anunţat adineaori la ştiri). Acum, la sesiunea de toamnă. Şi au mai fost încă vreo 30% în vară. Aşadar avem o promovare totală pe la 52%. De unde s-a înjumătăţit ansamblul, din ce rămîne cade încă o jumătate de pluton, fiindcă au crescut exigenţele la bacalaureat. Ceea ce eu cred că e bine, e normal, era de dorit. Dar loveşte foarte crunt în învăţămîntul superior. Am văzut în legătură cu asta – şi m-am amuzat în sinea mea – profesori reputaţi care protestau împotriva metodei respective: ce se întîmplă, dom’le? filmăm copiii cînd dau examen? dar ce sînt ei, infractori? Există un strop de interes în asemenea opinii, ele nu sînt pe deplin inocente. Pentru că ei intră în criză, nu mai au o bază de recrutare a obiectului muncii.

Au existat apoi nişte răsturnări macroeconomice. Să ne gîndim puţin că înainte de 1989 erau la căutare politehnicile, inginerii, pe piaţa muncii. În anii ‘90 inginerii au căzut în dizgraţie, s-au restrîns locurile respective, au explodat studiile umaniste. Acum iarăşi IT-ul şi inginerii revin la putere, pentru că sîntem într-o societate automatizată şi ei îşi reiau locul de frunte. Dar sfîrşesc în penumbră absolvenţii de istorie, de limbi străine (făcute pe insistenţă filologică, literară), latina e muribundă. Poate şi datorită acestor răsturnări de situaţie, eu unul am perceput o slabă legătură între universităţi şi economia reală. Nu prea cunosc programe de inserţie a absolvenţilor în locuri de muncă. După ce termină studiile, Alma Mater îşi ridică mîinile de pe capetele lor şi îi trimite în toate orizonturile.

Mircea Zaciu (16)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Mircea Zaciu, profesor, trecut, universitate

Nu ştiu cîteodată dacă trebuie să-i invidiez sau să-i dojenesc pe tinerii de azi pentru dezinvoltura lor lipsită de complexe. În orice caz o elevă de-a mea dintr-a XI-a, care întîrzie mereu la orele de dimineaţă, a reuşit să mă irite şi pînă la urmă i-am făcut observaţie. Am rugat-o să respecte programul. Ea mi-a replicat vehement: “Sigur, vă e uşor să vorbiţi, dar eu vin la şcoală tocmai de pe Zaciiiu”. “De unde vii?” “De pe Zaciiiu!”. (Accentua cu încăpăţînare litera i.) “Ce-i asta?” “Strada pe care locuiesc.” Am rămas pe gînduri o clipă. “Nu cumva e strada Mircea Zaciu?”. Ea, peste umăr cu indiferenţă: “Mă rog, whatever.” Şi după o clipă: “De unde ştiţi cum se pronunţă?”. “L-am cunoscut. Mi-a fost profesor.” “Zău? Ce chestie… Dar acum pot să mă aşez?”

Tot mai greu îmi vine să pricep năravurile trendy de pe Facebook. De pildă nu mai poţi pleca la un club, la un meci de fotbal, sau într-o excursie fără să-ţi dai check in. Ideea e – cum am înţeles cu eforturi – că îţi semnalezi prezenţa undeva, ca să fii mai uşor reperat de prieteni. Dar am înţepenit cînd am văzut că două eleve de-ale mele îşi dau check in “la Mircea Zaciu”. Mi-am zis că s-a ajuns cu gluma prea departe, a doua zi o să le cert. În timp ce ezitam în sinea mea, dacă e bine sau nu să mă amestec în şotiile adolescenţilor, mi-a trecut prin minte să verific ce-i cu acel “Mircea Zaciu”. Am constatat că e un “local business”, probabil o crîşmă dispusă pe strada cu acelaşi nume. Aşa devenea totul explicabil. Şi apoi mi-am amintit că am fost şi eu la Mircea Zaciu, pe vremea cînd eram elev. Dar asta a fost cîndva, foarte de mult, şi însemna pe-atunci cu totul şi cu totul altceva.

Mircea Zaciu (15)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Marian Papahagi, Mircea Zaciu, profesor, trecut, universitate

Pe Mircea Zaciu l-am mai revăzut o singură dată după susţinerea doctoratului. L-am rugat să mă primească într-o scurtă vizită de “concluzii”, prin octombrie sau noiembrie 1998. Cu acea ocazie am scos toate cărţile pe masă. I-am relatat şirul de abuzuri la care fusesem supus din partea bunului său prieten şi colaborator Marian Papahagi: două volume traduse de mine şi blocate de el, un post universitar de la care fusesem abuziv respins, elevii mei care sînt pedepsiţi şi persecutaţi cînd devin studenţi italienişti la facultatea de litere, pentru simplul motiv că le-am fost profesor etc. I-am întins textul dactilografiat care consemna o parte din “drăgălăşeniile” – pe stilul cotului în gură – de care am avut parte fără să mă ştiu vinovat cu ceva. L-am avertizat că, aşa cum îl vede, urmează a fi publicat într-o revistă literară din Bucureşti. L-am rugat să-mi facă o singură favoare: să-l citească. Nici măcar nu era nevoie să-mi spună ce părere are.

Cu mine de faţă, şi-a azvîrlit privirea pe prima pagină şi-a tresărit. “Ia te uită: ce titlu i-ai pus?”. Cu ceva timp înainte citisem indignat Pro memoria, cronologia ce rememora lanţul de piedici aruncate de sistemul comunist în calea publicării Dicţionarului Scriitorilor Români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu. Autorii rezumaseră acolo gama amplă de minciuni, înşelăciuni şi autoritarism cu care se confruntaseră, în dorinţa lor legitimă de a-şi exercita onest meseria. Mi s-a părut că Pro memoria e titlul cel mai potrivit, care să stea în fruntea propriei mele cronologii privind minciunile, înşelăciunile şi autoritarismul pe care una dintre victimele abuzurilor comuniste dinainte de ‘89 mi le servea mie cu nonşalanţă după ‘89.

Nu mă consider îndrituit, nici măcar la 15 ani de la acea întîlnire, să fac publice cuvintele de simpatie la adresa mea şi de regret la adresa situaţiei create, pe care mi le-a adresat Mircea Zaciu. Ne-am despărţit în termeni, aş zice, cordiali. Era ca fluturarea unei batiste albe, de pe puntea vaporului care se îndepărtează de la ţărm. În martie 2000 am aflat cu tristeţe că s-a stins din viaţă.

Mircea Zaciu (14)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Liviu Petrescu, profesor, trecut, universitate

Liviu Petrescu putea să pară un om ciudat pentru cei care nu-l cunoşteau. Avea o ţinută ţeapănă, protocolară, umbla mereu cu cravată la gît şi încheiat la toţi nasturii. Dar sub formalismul academic pulsa un om cald, dedicat, o persoană inteligentă, care îşi făcuse un scop din sprijinirea studenţilor. Măruntele replici ironice le plasa odată cu străfulgerări ale privirii, care instituiau o atmosferă de bună dispoziţie şi complicitate constructivă. Îşi făcea meseria cu o dăruire generoasă. Cei care eram adunaţi la şedinţa de doctorat îl cunoşteam destul de bine pentru a nu ne lăsa surprinşi de întorsăturile sale de retorică jucăuşă. Profesorul citea, cu intonaţie distinsă, referatul întocmit şi, pe alocuri, pentru a nu pierde pulsul sălii, îşi ridica privirile şi se lansa în scurte improvizaţii.

Aşa s-a întîmplat şi după un mic pasaj sarcastic, cînd s-a întrerupt din lectură şi i s-a adresat siderant auditoriului: vă rog să mă priviţi cu înţelegere şi iubire, fiindcă nu mă veţi mai vedea prea multă vreme printre voi. Toată lumea a îngheţat. S-a aşternut o linişte apăsătoare. După cîteva clipe vorbitorul a reluat zîmbind: ştim cu toţii că doctorandul nostru de azi e un polemist de temut şi va avea cuvîntul în final. Probabil că îmi va desfiinţa tot referatul. Spectatorii s-au descătuşat în zîmbete şi hohote de rîs. Parcă l-au şi aplaudat. Alte incidente semnificative n-au fost. Comisia a decis în unanimitate să propună acordarea titlului ştiinţific de doctor în filologie.

La cîteva săptămîni după aceea, grav bolnav, Liviu Petrescu s-a internat în spitalul din care n-a mai ieşit viu. De-a lungul anilor care au trecut, n-am putut uita insistenţele lui ca susţinerea doctoratului să fie organizată cît mai repede cu putinţă. Anvergura unică a evenimentului i s-a datorat, de asemeni, în exclusivitate. Sînt convins că şi-a premeditat spectacolul de adio, în mijlocul colegilor de elită şi al publicului, vorbind despre subiectul pe care l-a îndrăgit cel mai mult în viaţă: literatura.

Mircea Zaciu (13)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Liviu Petrescu, Mircea Zaciu, Nicolae Manolescu, profesor, trecut, universitate

Şedinţa publică de susţinere a devenit un fel de întrunire culturală mondenă, prin anvergura numelor implicate. Trei ziare au inclus articole sau note de prezentare a evenimentului. A început decanul Ion Pop, care a citit un mesaj dezinhibat primit de la Nicolae Manolescu, subiectul cercetării: “Dl. Laszlo Alexandru e un comentator deplin credibil. Informaţia d-sale mă copleşeşte. Ştie despre mine însumi o mulţime de lucruri pe care eu nu le ştiu; şi, dacă le voi fi ştiut pe unele (nu pe toate!), le-am uitat.” Au urmat analizele comisiei formate din profesorii Paul Cornea, Mircea Martin, Liviu Petrescu şi Mircea Zaciu, care au subliniat virtuţile şi servituţile lucrării. Li s-au asociat referenţii Gheorghe Grigurcu, Ovidiu Pecican, Luca Piţu şi Monica Spiridon, ale căror idei principale decanul le-a spicuit în faţa publicului. Cineva a observat cu jumătate de gură că sînt prezenţi acolo, cu opiniile lor, mai toţi criticii importanţi din literatura română contemporană. Altcineva a ricanat dintr-un colţ: “mda, lipseşte doar Eugen Simion”.

În condiţiile date n-am avut posibilitatea să cunosc în prealabil întîmpinările membrilor comisiei. Totul se desfăşura “live”, îmi luam notiţe pe un colţ de masă, pregătit să intru în rolul candidatului care, la final de examen, trebuie să dea răspunsuri convingătoare. Am savurat în special intervenţia lui Liviu Petrescu, pigmentată de mici înţepături cordiale (unele justificate), plasate în matca judecăţii profesionale superlative. “D-l Laszlo Alexandru este, în multe privinţe, un ‘copil teribil’ al criticii şi al cercetării literare româneşti; mereu ofensiv, cîrtitor şi arţăgos, lipsit cu desăvîrşire de inhibiţii, D. Sa a reuşit, într-un interval de timp relativ scurt, să irite multă lume, dar şi să atragă simpatii dintre cele mai sincere. În ceea ce mă priveşte, trebuie să mărturisesc faptul că, deşi nu i-am împărtăşit întotdeauna punctele de vedere, i-am admirat, de fiecare dată, spiritul independent şi retorica devastatoare. Sunt extrem de bucuros că toate aceste calităţi s-au păstrat, nealterate, şi în cadrul cercetării sale doctorale. (…) Privită în ansamblul ei, lucrarea D-lui Laszlo Alexandru mi se pare una dintre cele mai strălucite realizări – în sfera dizertaţiilor doctorale – pe care am avut bucuria de a le cunoaşte, în vremea din urmă; reţinerile sau rezervele formulate pe parcurs trebuiesc privite, probabil, şi ca o expresie a deosebirilor de vîrstă şi de generaţie între doctorand şi coordonatorul ştiinţific al lucrării. Dincolo de acestea, consider că doctorandul a făcut pe deplin proba maturităţii sale şi a unei formaţii ştiinţifice dintre cele mai serioase. D-l Laszlo Alexandru este o personalitate critică aflată într-un moment al marilor sale împliniri, iar teza consacrată activităţii de critic literar a lui Nicolae Manolescu va deveni, nu am nici cea mai mică îndoială, o carte de referinţă în cultura românească de azi.”