• Site
  • „E-Leonardo”
  • Volume scrise
  • Volume traduse
  • Articole în presă
  • TV – Radio
  • Lectura lui Dante
  • Pirandello

Laszlo Alexandru

~ writer's blog

Laszlo Alexandru

Arhive etichetă: universitate

Erezia profesorală

06 Sâmbătă iun. 2020

Posted by Laszlo Alexandru in Pirandelliana

≈ Scrie un comentariu

Etichete

burlesc, curs, Luigi Pirandello, profesor, universitate

PIRANDELLIANA

Pirandello1Profesorul Bernardino Lamis, titular de istoria religiilor la Universitatea din Roma, e protagonistul nuvelei Erezia catară. E un bătrînel cumsecade, blajin și absorbit de știință, care și-a dedicat întreaga viață dorinței de-a ști. Mereu înconjurat de cărți și gînduri, își neglijează ținuta și traiul. Se lasă călcat în picioare de toți, pentru a nu fi smuls din lumea gîndurilor sale. Îi moare pe neașteptate fratele napolitan și se pomenește invadat de cumnata gălăgioasă și armata ei de mucoși răsfățați, care își caută cu forța protecție în locuința lui neadecvată. Profesorul e dispus chiar și atunci să strîngă din dinți, să-și vadă de scris/citit, oferindu-le chinuitorilor musafiri nepoftiți, pe lîngă ospitalitate, propriul salariu lunar. Pînă în ziua cînd îl surprinde pe unul dintre cei mici, încurajat de mama certăreață, cățărat pe geamul camerei sale, să-i fure cărțile din bibliotecă, pentru aprovizionarea anticarilor hrăpăreți. Furia e colosală: nu-i alungă pe ei, se mută el de-acasă…

De parcă nu i-ar fi fost de-ajuns, preocuparea sa de-o viață, studiul despre erezia catară medievală e întunecat de lucrarea recentă, pe același subiect, a unui profesor german prestigios. Cartea groasă a aceluia își permite afrontul să nu-l pomenească pe Lamis, anticipator în domeniu, decît în trecere, defavorabil, și e în măsură să-i strice definitiv zilele strîmtorate. Așa că, în timp ce se plimbă îngîndurat, pe străzile de la universitate spre garsonieră (în altă parte nu-și permite să piardă vremea), sau în timp ce molfăie placid bezele, fursecuri și picromigdale, luate mereu din aceeași cofetărie și strecurate prin buzunarele încăpătoare (altceva nu are timp și bani să mănînce), eroul nostru  se gîndește cum să pună lucrurile la punct, cum să restabilească adevărul.

Doar doi studenți afectuoși îi stau alături și îi urmăresc lecțiile, în amfiteatru, și gîndurile, în plimbările scurte spre casă. Toți ceilalți au dat bir cu fugiții. Revistele îi resping articolele de specialitate, prea detaliate și pătimașe. Lumea care trebuie luminată, în legătură cu adevărata natură a ereziei catare din Evul Mediu, se reduce la o foarte strîmtă asistență.

Oricum e greu să înghesuie toate cele spuse deja de el, în două volume masive, într-un singur curs de o oră. Profesorul Lamis obișnuia să-și noteze lecția în prealabil, pe cîteva foi ministeriale, citite apoi cu voce tare în amfiteatru. Dar acum i se învălmășesc în cap gîndurile, de mînie, de nerăbdare, din dorința de-a face dreptate. A trebuit să vegheze peste noapte, în fața mesei de lucru, pentru a nu lăsa pe dinafară nimic esențial.

Nici furtuna colosală nu-i în stare să-i oprească pașii hotărîți către facultate. După ce și-a lăsat umbrela șiroind de apă în cabina portarului, intră în amfiteatru și urcă la catedră, cum nu făcea pînă atunci dintr-o smerenie exagerată. În sala întunecată de stihia de-afară, prin ochii lui miopi deslușește un public neobișnuit de numeros, venit pesemne să asiste la lecția epocală a carierei sale, a vieții sale. Iar profesorul Lamis, mai emoționat ca niciodată, cu mîinile tremurînd, citește expresiv, de pe paginile îndelung meditate, în liniștea deplină a auditoriului.

Spre finalul cursului, ajunge în pragul sălii și unul dintre cei doi studenți fideli – celălalt i-a transmis că și-a scrîntit piciorul și-l roagă pe el să-i explice absența pe lîngă magistru. Mirat de dăruirea cu care profesorul își declamă pledoaria, în amfiteatrul plin de umbre ciudate, își încordează privirile pentru a pricepe că studenții de alături și-au presărat aici, pe bănci, pelerinele la uscat. Obiectele de pavăză împotriva ploii au ascultat cu atenție, fără a protesta, delicatele aspecte ținînd de “originea, cauza, importanța istorică și consecințele ereziei catare”, argumentele sarcastice, de polemică tăioasă, împotriva recentului studiu critic al profesorului van Grobler, pronunțate răspicat de profesorul Lamis.

Sună de ieșire și proprietarii pelerinelor ar vrea să plece acasă. Dar sînt opriți, pe coridor, de studentul jenat și îndurerat de situația la finalul căreia a fost nevoit să asiste. “Liniște, vă rog mult, liniște! Scutiți-l de această umilință pe bietul bătrîn! Vorbește despre erezia catară!”

Tragicul și comicul (penibil) se împletesc adeseori la Luigi Pirandello, fără să se aleagă unul de celălalt, ci alunecînd cel mai adesea în burlesc. Nu vom ști niciodată dacă profesorul Lamis a fost cu adevărat marele savant care se considera, nedreptățit de contemporanii lui, sau doar un mic diletant anonim, hrănit pînă la sfîrșit cu iluziile genialității ignorate. Nu vom ști dacă el a înțeles că marele curs fundamental al carierei sale a fost ținut în fața unor pelerine și într-un amfiteatru fără țipenie de om. Toate aceste lucruri – importante, pînă la urmă, pentru cunoașterea deplină a situației prezentate – vor rămîne în penumbra sălii tăcute.

Dar erezia profesorului, care se silește să-și ridice vocea pentru a detalia probleme care doar pe el îl frămîntă, în ignorarea deplină și programatică a persoanei, curiozității, așteptărilor și neliniștilor publicului ce l-ar putea asculta, merita desigur umilința întîmplătoare a indiferenței generalizate.

Publicitate

Mihail Sebastian şi învăţămîntul (3)

03 Luni sept. 2018

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru, Moralităţi

≈ 5 comentarii

Etichete

Cuvintul, invatamint, Marta Petreu, Mihail Sebastian, universitate, ziarist

sebastian.jpgGazetarul de la Cuvîntul pune în evidență contradicția de sistem, care acționează asupra absolvenților universitari: pe de o parte au fost tentați să frecventeze cursuri superioare, pe de altă parte sînt blocați după absolvire, printr-o serie de legi care-i transformă în șomeri. Lipsa unei viziuni politice de ansamblu, asupra școlarizării și a coordonării învățămîntului cu nevoile societății, este decontată de tinerii intelectuali. “Facultatea de Drept din Bucureşti publică lista licenţiaţilor ultimei sesiuni de examen. Este un registru de vreo 300 de nume, 300 noi diplome, care reprezintă 300 de candidaţi la şomaj. / Cifra de altminteri este incompletă: ea nu cuprinde nici pe licenţiaţii celorlalte facultăţi juridice din ţară, nici pe studenţii anului 3, care din diferite motive au rămas să-şi treacă ultimele examene în sesiunea de toamnă. Pentru a stabili întinderea exactă a inflaţiei de diplome, ar trebui să totalizăm numărul licenţiaţilor facultăţilor de drept din Bucureşti, Iaşi, Cernăuţi, Cluj şi Oradea, din iunie, octombrie şi februarie. Am obţine astfel o cifră, ce reprezintă un dezastru anual şi progresiv, pe care nimeni nu-l controlează, fiindcă deocamdată primejdiile lui sunt latente şi surde, dar care duce neîndoielnic spre o zguduire generală în viitor. / Ce vor face aceşti tineri, pe care în fiecare an universităţile noastre îi aruncă pe stradă cu o hîrtie oficială în buzunar şi cu o inaptitudine totală în faţa unei societăţi sărace, în care toate locurile sunt ocupate şi toate drumurile închise? / Nu ştie nimeni. Nu vrea nimeni să ştie. Din cînd în cînd doar, dintr-un simţ explicabil de panică al celor bătrîni, se iau măsuri de apărare împotriva noilor veniţi, prin legi brutale cum a fost bunăoară stupida lege a advocaţilor de acum 2 ani. Iar aceste măsuri de opresiune nu schimbă nimic şi contribuie cel mult la legalizarea unor nefericiri existente. / Pentru licenţiaţii în litere, statul a crezut suficient să suprime pe cîţiva ani seminarul pedagogic, împiedicîndu-i să mai devină profesori. Măsura se impunea, căci astăzi nu mai există nici un loc liber în învăţămînt. Dar se întreabă cineva ce devin tinerii licenţiaţi, eliminaţi astfel din profesiunea lor? / Pentru licenţiaţii în drept există pe de altă parte scadenţa mai sus pomenitei legi advocăţeşti, menită să intre în vigoare în 1935. / Sunt însă acestea soluţii? Se rezolvă ceva cu asemenea cîrpeli sălbatice? / Încă odată şi încă odată se dovedeşte că dezastrul vine de mai sus şi de mai departe, că există undeva în centrul sistemului nostru de învăţămînt un motor spart, care va continua să înăbuşe viaţa noastră culturală şi socială sub mereu noi avalanşe de diplomaţi, în timp ce noi ne vom căzni stupid şi meschin să reparăm ici un robinet, colo o ţeavă crăpată. / Mereu incapacitatea noastră de a merge la rădăcinile unei soluţii.”(1)

Rezolvarea problemei nu constă nici în închiderea porții universităților, prin trasarea arbitrară a unui prag numeric de studenți (fiindcă asta produce nemulțumiri), nici în ridicarea absurdă a ștachetei pretențiilor de la catedră (fiindcă asta nu durează în timp și nu e o măsură unitară). Soluția sugerată de ziarist ar presupune evaluarea generală a nevoilor societății și adaptarea oportună a configurației interne a structurilor universitare la aceste nevoi. O măsură prea ambițioasă, pe care nici o guvernare nu și-o permite. “Micul scandal de vacanţă, pe care l-au provocat săptămîna trecută pretinsele declaraţii ale d-lor Vaida şi Tilea despre un pretins «numerus clausus» confesional în şcoli s-a terminat după cum ştiţi cu un comunicat oficial, ce pune capăt tuturor zvonurilor, dar deschide o altă problemă, atît de complexă aceasta, încît depăşeşte cu mult actualitatea imediată şi trecătoare. / Pentru diversele insinuări şi bănuieli lansate cu acest prilej, comunicatul oficial a avut o frază categorică: «guvernul nu înţelege să refuze nimănui instrucţia şi cultura românească». E lămurit. / Abandonînd însă problema sub acest aspect turbulent şi neserios, comunicatul o reia sub un aspect mai grav şi mai substanţial, cînd afirmă intenţia de a căuta şi de a găsi o soluţie pentru «şomajul intelectual». / Cu ştiinţă sau fără ştiinţă, guvernul pune astfel degetul pe una din cele mai dureroase răni ale vieţii noastre de după război. / A ajuns o platitudine să vorbeşti despre tragedia generaţiilor tinere, care în aceste timpuri confuze şi bătute de toate vînturile, sunt lăsate la marginea vieţii şi în voia mizeriei. Acesta nu e un fenomen specific românesc, ci general. Pretutindeni, maşina de stat şi angrenajul social se dovedesc insuficiente şi incapabile să cuprindă în cadrul lor generaţiile noi, pe care le refuză, pentru care nu mai găsesc întrebuinţare şi cărora nu le mai poate [sic! – L.A.] da condiţii normale de existenţă, muncă şi creaţie. / Faptul acesta este poate o consecinţă a crizei economice – dar numai în foarte mică măsură. El exprimă mai degrabă o criză de regim, de civilizaţie, de structură socială. / O societate care nu mai are ce face cu tinerii ei, este o societate virtual căzută. Acesta e cel mai sigur simptom de înţepenire şi de moarte. / Fenomenul aparţine întregului eşafodaj social burghez – şi în această măsură noi nu suferim decît o manifestare parţială a sa. Guvernul nostru nu este desigur nici destul de prezumţios, nici destul de curagios pentru a-şi închipui sau a încerca să remedieze ceva în această ordine de cauze şi forţe istorice. / Dar, în cazul special al României, situaţia este agravată de anumite condiţii, ce ne sunt specifice. Asupra lor se poate lucra şi în cadrul lor se pot încerca remedii. / Căci «şomajul intelectual» al generaţiilor tinere nu se datorează la noi numai lipsei de debuşeuri pentru muncă, ci şi exageratei invazii de diplome şi diplomaţi, pe care învăţămîntul nostru superior o întreţine şi o încurajează an cu an. Aici nu mai este vorba de păcatele structurale ale unei societăţi, incapabilă să ofere de lucru tuturor oamenilor săi, ci de dezmăţul unui sistem de învăţămînt, care trăieşte în vid şi produce în vid, fără nici o relaţie cu necesităţile limitate – mereu mai limitate – ale colectivităţii. Şcoala noastră, universitatea noastră, lucrează cu porţile închise, după norme abstracte şi cu un randament anual disproporţionat. / Ce soluţii se pot încerca pentru a încercui, cel puţin aici, în cauzele lui parţiale, răul? Foarte multe probabil, dar dintre toate, guvernul se opreşte la cea mai simplă. «Prin reducerea numărului tuturor studenţilor, fără nici un fel de deosebire, se va ajunge la selecţionarea dorită.» / Fraza este cam vagă, dar oricum spune destul. «Reducerea numărului studenţilor» nu e greu de bănuit cum speră guvernul să o cucerească. Va limita desigur cifra studenţilor acceptaţi la înscriere, iar pe toţi ceilalţi îi va elimina prin concursuri şi examene drastice. / Procedeul este expeditiv şi triumfător. Atît de triumfător, încît înaintea guvernului actual l-au mai încercat vreo trei perechi de guverne, ducînd totdeauna la inevitabile şi jalnice rezultate. / În fond, ce altceva a vrut d. dr. Angelescu în 1925, cînd a instituit prin lege cel mai aspru bacalaureat din lume, ce altceva a vrut decît «reducerea numărului studenţilor»? Şi concursurile de intrare în facultăţi, şi «anii preparatori» şi examenele mereu mai exigente, ce rost au avut altul, decît mereu aceeaşi «reducere»? / Rezultatul se cunoaşte. După doi ani, bacalaureatul era un simulacru de bacalaureat. În mai puţin de doi ani, examenele cele mai sălbatice se dovedeau insuficiente. / Era de altminteri fatal. Căci nu e suficient să trînteşti uşa universităţii în nasul unei întregi generaţii de tineri, ci trebuie să mai ştii ce să faci cu aceşti tineri, pe care i-ai lăsat în stradă. Îi trimeţi spre sinucidere sau spre revoluţie? Spre una sau spre alta în orice caz, dacă nu le găseşti o altă întrebuinţare. / Atunci? / Atunci însemnează că problema «şomajului intelectual» este mult mai complexă, decît două fraze de comunicat oficial pot să cuprindă. Şi că pentru a-i găsi remedii serioase, ea trebuie cercetată, nu din afară, ci dinlăuntrul ei, din miezul ei, de la datele ei iniţiale. Cine se apropie de chestiunea aceasta, se apropie în realitate de însuşi sistemul nostru de învăţămînt, se apropie de cele mai grave şi mai triste păcate ale aşezării noastre culturale.”(2)

Tentativa de limitare a numărului de studenți în universități, prin ridicarea unui baraj excesiv de exigențe în calea lor (“numerus clausus”), este denunțată de Mihail Sebastian, care vede în asta doar o intervenție timidă a guvernanților asupra efectelor fenomenului de inflație intelectuală, lăsîndu-se neremediate cauzele sale: inadecvarea specificului academic la specificul nevoilor sociale. În lipsa unei abordări structurale a problemei, ea nu va putea fi rezolvată. “D. Petre Andrei a făcut la Iaşi, cu privire la intenţia guvernului de a limita şomajul intelectual, cîteva noi declaraţii, cărora calitatea d-sale de subsecretar la ministerul instrucţiunii le dă o valoare de proiect autorizat. / Aşadar ceea ce cu două săptămîni în urmă spunea d. Vaida Voevod la Tekirghiol a fost în ciuda reportagiilor deformatoare mai mult decît un zvon. După comunicatul prezidenţei consiliului, iată declaraţiile d-lui Andrei vin să confirme că la baza acelor cuvinte fals reproduse şi rău comentate se afla totuşi o preocupare foarte serioasă a guvernului. Nu e vorba, şi nu poate fi, despre măsuri de adversitate etnică sau confesională, dar se impun, în cu totul altă ordine de idei, măsuri serioase de limitare generală a numărului studenţilor. Inflaţia universitară trebuie să înceteze – şi guvernul a decis să lucreze în acest sens. / Am discutat pe larg într-un articol trecut dificultăţile de realizare a intenţiei acesteia, foarte necesară în sine, dar enorm de complicată din punct de vedere practic. / Declaraţiile d-lui Andrei ne silesc să revenim. Se pare că guvernul pregăteşte pentru foarte curînd un lanţ de examene şi concursuri în jurul universităţii, un fel de lungă reţea de sîrmă ghimpată, care să oprească accesul noilor serii de bacalaureaţi în facultăţi şi şcoli superioare. / Metoda e simplă şi va fi tragică. Experienţe repetate din trecut ne dau dreptul să prevedem ori inutilitatea acestui baraj în cazul în care el se va uza repede, devenind ineficace – ori crearea unei masse de tineri dezorientaţi şi gata de orice exces, în cazul în care concursurile vor fi eficace şi – deci – îi va [sic! – L.A.] lăsa în stradă, dincolo de porţile ermetic închise ale universităţii. / Răul vine prea de departe, pentru a putea fi remediat de la suprafaţă. Ceea ce ar trebui în realitate schimbat fundamental în sistemul nostru de învăţămînt, este învăţămîntul însuşi. Guvernul se mulţumeşte a schimba examenele. D. Vaida, care este medic, încearcă astfel ceea ce în medicină se cheamă o «terapeutică simptomatică». Încearcă adică înlăturarea simptomelor, lăsînd intacte rădăcinile bolii. Important pentru un bolnav de meningită, de exemplu, este nu să faci să-i treacă durerea de cap (ceea ce se poate obţine prin droguri superficiale şi anestezice), ci să-l lecuieşti de meningită. O fiolă de morfină rezolvă totdeauna cele mai crunte dureri, fără să rezolve în fond nimic. / Acolo unde ar trebui transformat cu totul sistemul nostru universitar, acolo unde s-ar cere o radicală organizare a orientării profesionale, astăzi abandonată tuturor vînturilor, acolo în sfîrşit unde s-ar impune un alt eşafodaj, acolo unde cu un cuvînt e nevoie de o altă şcoală, guvernul se ocupă cu reforma examenelor. / E prea uşor, ca să nu fie primejdios.”(3)

Sistemul de învățămînt este fragilizat suplimentar, pe lîngă problemele sale structurale, de năravul recompensării activiștilor politici. Îndată ce sînt cîștigate alegerile, funcționarii superiori și directorii profesioniști sînt demiși, pentru a fi răsplătiți zeloșii membri de partid. Mihail Sebastian respinge dezgustat o asemenea manevră dubioasă. “Două zile după constituirea noului guvern, odată cu listele de prefecţi, ziarele au publicat listele noilor directori de liceu. În Capitală mai puţin, în provincie însă aproape pretutindeni – directorii şcolilor secundare au fost revocaţi sau siliţi să demisioneze şi imediat înlocuiţi cu partizani ai regimului. / Acest fapt, care nu face parte exclusiv din moravurile duciste, ci din ale tuturor partidelor politice, acest fapt este poate cel mai ruşinos, din toate cîte marchează o schimbare de regim. Amestecul brutal şi direct al clubului politic în şcoală constituie o insultă adusă învăţămîntului şi e un semn de dezmăţ cultural, care explică o bună parte din tristul hal al «instrucţiunii publice româneşti» (cum se spune în programele politice culturale). / Puţin ne pasă nouă că o şcoală este sau trebuie să fie o familie sufletească, o casă de tradiţie şi continuitate, o instituţie cu viaţă organică, aşezată. Puţin ne pasă nouă de asta. Ce vedem noi de acolo sunt zidurile, cancelariile, arhivele. Spiritul nu ne interesează. Ne închipuim că printr-o şcoală poate trece oricine, ca printr-o percepţie, poate veni şi poate pleca fără să lase în urma lui o amintire. Ne preocupăm de partea pur administrativă, pur birocratică a şcolii şi ne închipuim că asta e tot. De aceea o şi lăsăm în mîna clubului politic local, care împarte demnităţile în şcoală, cum le-ar împărţi în poliţie. / Gîndiţi-vă ce dezastruos exemplu este pentru o minte de copil, această schimbare repetată în viaţa şcolii lui, schimbare pe care o ştie legată nu de valorile muncii, ci de socotelile mahalagiilor care umblă pe stradă ţipînd «jos guvernul» sau «jos opoziţia». De mic, din primii ani de liceu, tînărul viitor cetăţean român află astfel că drumul spre carieră nu este printre cărţi, ci printre ciomege. / El îşi dă seama că a sta în şcoală, a munci acolo, a te ocupa de elevii tăi, a te apropia de ei, a-i cunoaşte, a munci pentru ei – toate acestea sunt inutile şi rămîn inutile. Valorile nu se creează în şcoală, ci la club. / Nu spun asta pentru noii directori. Nici pentru cei vechi. Unii nu sunt mai răi sau mai buni decît alţii. O spun pentru sistemul deplorabil, în numele căruia unii au fost destituiţi şi alţii numiţi, pentru ca mîine cei de azi să fie ei destituiţi, iar cei de ieri să le ia din nou locul. Şi tot astfel, pînă la nesfîrşit. / Pe noi puţin ne interesează dacă directorul unei şcoli este liberal, ţărănist, lupist, argetoienist… Ce ne interesează este să fie director. Şi pentru asta ar trebui, odată pentru totdeauna, schimbat sistemul.”(4)

Acestea sînt meditațiile mai importante ale lui Mihail Sebastian pe subiectul învățămîntului din vremea sa. El constată problema de supraproducție a diplomelor universitare, specifică întregii crize economice a perioadei 1929-1933 pe care o traversează, și se pronunță împotriva instituirii unui “numerus clausus”, prin mărirea taxelor și a costurilor academice, sau prin instituirea de examinări și evaluări nefirești. În schimb el vrea desființarea formalismelor lipsite de calitate, în învățămîntul superior, sincronizarea specificului studiilor academice cu nevoile sociale și neamestecul criteriilor politicianiste în selectarea cadrelor de conducere. În situații punctuale, fidel criteriului egalității de șanse în educație, el militează pentru sprijinirea materială a vreunei școli oropsite din vîrful munților, unde stă să se prăbușească, sau protestează împotriva fiscalității nemiloase, care a împins o studentă nevoiașă chiar la sinucidere.

La fel ca pentru toate sectoarele de gîndire și activitate ale lui Mihail Sebastian, comentatoarea lui de peste decenii decupează anumite sintagme ale sale (și i le răsucește semantic), preia descrieri ale situațiilor pe care ziaristul le critică (și i le atribuie) – și, în general, îl calomniază cu uimitoare sprinteneală. “O altă culpă a democrației este diagnosticată în domeniul, mereu criticat de Sebastian, al învățămîntului. Dacă în 1929 acuza, în spirit antiluminist, gratuitatea învățămîntului, în 1932 acuză democrația că generează «supraproducția» de licențiați. Și din acest punct de vedere, el urma școlărește poziția lui Nae Ionescu”(5) etc. “Ca mai înainte, el pledează și acum pentru numerus clausus (fără însă a folosi sintagma)”(6) etc. – în realitate am văzut că ziaristul de la Cuvîntul a folosit chiar de două ori sintagma, pentru a se disocia de noțiunea pe care ea o exprimă.

Prin răstălmăcirea unor afirmații, prin deformarea unor gînduri, prin decuparea tendențioasă a unor fraze, prin diabolizarea unor false impresii, prin denaturarea ostilă a realității (“antiluminist” și “elitist”), Marta Petreu îi dă brînci ziaristului democrat Mihail Sebastian în zona extremismului și-i inventează vecinătăți cu antisemiții (“A.C. Popovici”, “de la A.C. Cuza la legionari”). Un malpraxis echivalent cu o escrocherie.

Note:

(1) Mihail Sebastian, 300 de licenţiaţi, în Cuvîntul, sîmbătă, 15 iulie 1933, p. 1.
(2) Mihail Sebastian, Şomajul intelectual, în Cuvîntul, joi, 10 august 1933, p. 1.
(3) Mihail Sebastian, Sîrmă ghimpată în jurul Universităţii, în Cuvîntul, luni, 14 august 1933, p. 1.
(4) Mihail Sebastian, Liceul şi clubul politic, în Cuvîntul, joi, 30 noiembrie 1933, p. 1.
(5) Marta Petreu, op. cit., p. 67.
(6) Id., ibid.

Mihail Sebastian şi învăţămîntul (2)

02 Duminică sept. 2018

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru, Moralităţi

≈ Scrie un comentariu

Etichete

Cuvintul, interbelic, invatamint, Mihail Sebastian, universitate, ziarist

mihail-sebastianTaxele de școlarizare tot mai mari care se pretind în învățămînt reprezintă, de fapt, nu doar problema personală a oricărei persoane nevoiașe, ci reflectă aviditatea deplorabilă a sistemului ca atare. Deși presat de numărul excesiv al studenților, statul închide ochii la lăcomia jenantă a universităților. Gazetarul se simte îndreptățit să denunțe această situație. “De ce să nu fim sinceri şi să nu recunoaştem că fiscalitatea excesivă, pe care o exercită şcoala în România, liceul deopotrivă cu universitatea, este făcută anume ca să oprească afluenţa elevilor şi a studenţilor. Sunt prea mulţi bacalaureaţi, sunt prea mulţi studenţi, sunt dezastruos de mulţi profesionişti liberi. Primejdia a fost înţeleasă tîrziu, căci pînă mai acum vreo cinci-şase ani trăiam într-un fel de desfrîu cultural (vezi activitatea zidărească a doctorului Angelescu), dar cînd în sfîrşit a fost înţeleasă, oficialitatea s-a înspăimîntat. / Trebuie oprit dezmăţul ăsta liceal şi universitar – şi-au spus oamenii. Trebuie – dar cum? Problema era dificilă şi rezolvarea ei presupunea o reformă de ansamblu, o schimbare nu de forme, ci de structură a învăţămîntului nostru. Prea greu, nu-i aşa?, pentru un ministru care era totdeauna şi în primul rînd, un om politic. S-a procedat atunci negustoreşte. / Sunt prea mulţi elevi şi prea mulţi studenţi? Să urcăm taxele şcolare – şi vor fi mai puţini. / Observaţi felul arbitrar în care au fost sporite an cu an birurile şcolăreşti, şi veţi vedea că acesta a fost principalul lor motiv: să instituie deghizat un numerus clausus, nu de ordin naţional, ci economic. Cine are, învaţă. Cine nu, nu. / Nu vom spune cît este de brutală şi neomenoasă această metodă. Noi nu suntem sentimentali. Vom spune numai că înainte de a fi brutală, ea este şi s-a dovedit ineficace. Numărul studenţilor n-a descrescut: s-au mărit doar necazurile lor. / În acelaşi timp însă, în care la noi şcolile transformate în percepţii, gem sub asediul elevilor şi al studenţilor, în străinătate se întîmplă un lucru exact contrariu. Se ştie poate că de cîţiva ani se aplică în Franţa principiul gratuităţii liceului. Acum doi ani, clasa a cincia, acum un an, clasa a şeasea au fost puse la dispoziţia publică, desfiinţîndu-se taxele obligatorii pînă atunci. În scurtă vreme, învăţămîntul liceal va fi, asemeni celui primar, complet gratuit. / Şi totuşi – aici este miracolul – numărul celor care frecventează liceul este într-o însemnată scădere. Pentru că şcoala franţuzească nu are nevoie de selecţii fiscale, cînd îi stă la îndemînă o selecţie proprie, a studiului, a capacităţii de lucru, a înclinărilor personale fiecărui elev. / Examene severe, studii strîns organizate, un control permanent al activităţii de clasă, iată cîte mijloace stau aiurea la îndemîna învăţămîntului pentru a se apăra. E mai firesc, este mai logic, este mai creator. Dar, să recunoaştem, este puţin mai dificil.”(1)

În locul unui numerus clausus construit în favoarea tinerilor înstăriți, care își permit să plătească oricît pentru obținerea diplomei, Mihail Sebastian indică așadar spre modelul franțuzesc, al exigenței profesionale care va cerne de la sine grîul de neghină, îi va descuraja pe cei mai puțin înzestrați intelectual și va echilibra statisticile numerice. Mai ales că nici creșterea tarifelor nu este practicată în mod unitar, iar lipsa de coordonare, la nivel național, în numele sacrosanctei “autonomii universitare”, conduce la discrepanțe nedrepte între diversele centre academice. “Studenţii în drept de la Facultatea din Cluj sunt încă în grevă. Nimeni nu s-a înscris la cursuri, nimeni la examene. / Taxele enorme ce apasă asupra studenţilor (taxe despre care un profesor universitar nu s-a sfiit să spună, sub semnătură, că reprezintă pur şi simplu UN JAF) împiedică pe tinerii studenţi de la Cluj să mai înveţe. Taxe de frecvenţă, taxe de bibliotecă, taxe de reparaţii, taxe de examene, taxe, taxe şi taxe. / Mărturisim că nu ştiam că Facultatea clujeană are şi ea asemenea îndeletniciri fiscale. Cunoşteam – şi îl cunoşteam bine – cazul Facultăţii din Bucureşti, administrată cu o mentalitate de perceptor. Am scris în nenumărate rînduri despre acest lucru, am reclamat, am cerut să se ia măsuri, am povestit fapte semnificative şi tipice. Drept urmare, s-au făcut anumite cîrpeli, ce ni se par şi insuficiente şi provizorii, dar s-au făcut. / De ce autorităţile universitare clujene nu urmează acest exemplu? Cel puţin acest exemplu. Să se reducă numărul taxelor, să se reducă suma lor, a fiecăreia în parte, să se eşaloneze plăţile în cîteva rate mici. Este ceea ce se poate face deocamdată pentru liniştirea necăjiţilor noştri studenţi. E foarte puţin, desigur, e insuficient – dar să se facă. / Rămîne în al doilea rînd, pentru o zi mai calmă, problema generală a gospodăririi universităţilor noastre. Căci nu e acceptabil, ca sub pretextul autonomiei universitare («autonomie» ce pînă azi nu a creat decît buclucuri), nu e acceptabil ca fiecare facultate să se administreze arbitrar, după bunul ei plac şi după fanteziile ei financiare. Această domnie a fiscalităţii «autonome» nu provoacă decît nedreptăţi şi inegalităţi, regimuri deosebite pentru studentul de la Cluj şi pentru cel de la Bucureşti sau Iaşi sau Cernăuţi, menţinînd astfel o stare continuă de agitaţie, o permanentă predispoziţie la mici conflicte, mari necazuri, uşoare şi grave enervări sau greve sau ciocniri. Nu se poate ca lucrurile să continue astfel. Situaţia aceasta nu va fi soluţionată cu cîrpeli de detaliu şi nici cu aşa zise măsuri de «asistenţă», ci neapărat în cadrul unei reforme de ansamblu, în care interesele speciale ale fiecărei universităţi să fie coordonate şi grupate în jurul unor criterii de organizare unitară. / Este ceea ce greva studenţilor de la Cluj trebuie să arate celor de cuviinţă.”(2)

Iată-l așadar pe tînărul ziarist de la Cuvîntul preocupat de așezarea învățămîntului universitar românesc pe baze de meritocrație și condamnînd stimularea exclusivă a cîștigurilor financiare. Iată-l activînd pentru o coordonare, la nivel național, a criteriilor de onestitate și profesionalism în educație, pentru a se descuraja micile abuzuri locale. Aceeași exigență în favoarea învățămîntului eficient, sobru și strict, care nu insistă doar pe cantitatea absolvenților, încurajînd astfel șomajul cultural prin supraproducție, în criza economică globală a perioadei 1929-1933, ci mai ales pe calitatea actului de învățare, o exprimă într-un alt articol Mihail Sebastian. “O statistică a universităţii din Cluj indică pentru anul şcolar ce s-a încheiat o impresionantă scădere a numărului studenţilor săi. Faţă de anul 1924, anul 1931-1932 prezintă un minus de 50 la sută. Se ţine seama în aceste cifre de toţi studenţii înscrişi, fără a-i scădea, cum ar fi just, pe acei care, înscrişi fiind, n-au frecventat cursuri, n-au dat examene şi… n-au fost studenţi. Cu această rectificare, probabil că procentul diminuării ar fi fost mai mare. / Faptul în sine este excelent. Un important element al crizei româneşti (criză ce este altceva decît o variantă a momentului critic universal) a fost şi este supraproducţia universitară. Am spus-o în dese rînduri. Numărul exagerat al aşa-zişilor «intelectuali» a dus la un vast şomaj al licenţiaţilor, ceea ce e destul de grav şi a dus mai ales la dezorganizarea şi devalorizarea universităţii, ceea ce este mult mai grav. / Obişnuiţi să judece pe criterii de «progres», «cultură democrată», «luminare a maselor» etc. etc., oamenii noştri politici s-au bucurat de acest asalt dat şcolilor înalte. Cînd şi-au dat seama că iureşul ăsta «intelectual» era în realitate un fals progres şi o nefericită cucerire, aceiaşi oameni politici au recurs la soluţii de cinci parale, care toate au dat greş. Nimeni nu mai contesta necesitatea de a se bara drumul spre universitate. Dar de asemeni nimeni (dintre politicieni bineînţeles) n-a priceput că lucrul acesta cere soluţii de ansamblu, soluţii încadrate într-o reformă generală a politicii noastre culturale. / Noi am trăit într-un permanent 10 Mai cultural. Revenirea la o politică şcolară sobră, strictă şi creatoare nu se putea face cu mici măsuri de detaliu. Se cerea crearea unui nou sistem de orientare profesională, o degajare a liceelor, o organizare a unei alte Universităţi, care să-şi merite realmente numele… şi se cereau alte multe lucruri. În locul lor, toţi reformatorii şcolari au instituit… examene. / Dar un organism otrăvit îşi descoperă în structura lui intimă propriile arme de apărare. Mai dureroase, mai lente, dar mai sigure. / Supraproducţia universitară a nenorocit cîteva generaţii de tineri. Acest lucru nu putea trece fără a servi de exemplu. Degajarea şcolilor înalte se impunea de la sine, din circumstanţele sinistre pe care afluenţa lor le crease. Universitatea din Cluj ne serveşte primele cifre. În 8 ani, 50 la sută mai puţini studenţi. Ar trebui să ştim precis dacă celelalte universităţi au înregistrat acelaşi fenomen, în proporţii egal de mari. / Universitatea din Bucureşti mai ales, centrul dezastrului nostru şcolar. Şi dacă da, dacă proporţia este aceeaşi, dacă tendinţa de scădere a populaţiei studenţeşti se vădeşte a fi generală şi fermă, dacă inflaţia culturală se apropie de sfîrşit atunci putem în sfîrşit spera. / Soluţia este pe aproape.”(3)

Confruntat cu demagogia ipocrit-iluministă a celor ce susțineau inflația de absolvenți universitari (pentru a stimula cîștigurile financiare ale facultăților, ce școlarizau în disprețul calității și în pofida cerințelor de piață ale societății), ziaristul Mihail Sebastian își continuă analizele sobre și căutarea de soluții, în limitele realităților dificile ale crizei economice. El nu este, de altminteri, singurul reprezentant proeminent al tinerei generații, care se străduiește să înțeleagă și să dea răspunsuri la problemele momentului. Mircea Eliade îi ține isonul, într-un articol unde, pe lîngă evaluarea situației, trece și la amenințări de violență (o extremă pînă la care Sebastian totuși n-a ajuns)(4).

Note:

(1) M. Sb., Selecţia fiscală în şcoală, în Cuvîntul, joi, 13 octombrie 1932, p. 1.
(2)  M. Sb., Studenţii clujeni în grevă, în Cuvîntul, luni, 24 octombrie 1932, p. 1.
(3)  M. Sb., 50% mai puţini studenţi, în Cuvîntul, vineri, 29 iulie 1932, p. 1.
(4) Mircea Eliade, Mi-e foame!…, în Cuvîntul, joi, 24 august 1933, p. 1: “Problema șomajului intelectual a mai fost cercetată în această gazetă. Toată lumea știe că există 6000 de licențiați universitari fără posturi; fără pîine și fără nici un rost în lume. Tragedia aceasta a intelectualilor tineri a fost pînă acum privită sentimental sau echivoc. Știu că sunt greutăți în alinarea ei, sunt obstacole în rînduirea licențiaților – dar prea s-a abuzat mult de mitologia «crizei», prea s-a răspuns cu imbecilități și rățoieli, cu îndemnuri la resemnare sau cu promisiuni caraghioase, unor nevoi și urgente și esențiale Statului românesc. Sunt vremuri grele, e adevărat, suferim oarecum de inflație de titrați – dar oare nu se poate face nimic, acum, pînă la realizarea marilor reforme pe cari ni le promite fiecare ministru de instrucție? E vorba de 6000 de tineri, cari mor de foame după 15 ani de studii și de cheltuieli istovitoare pentru familiile lor. / Ni se tot spune că «nu sunt locuri». Iată însă că revista Fapta, organ al Asociației generale a Licențiaților universitari din România, publică în fiecare număr al său o pagină întreagă cu «documente», arătînd de ce nu sunt locuri pentru tinerii licențiați; pentru că țara e îmbîcsită de profesori cumularzi, provinciile alipite gem de incapabili cari ocupă trei patru funcțiuni culturale. Universitățile sunt populate de caraghioși inculți. De aceea nu sunt locuri, de aceea mor tinerii de foame. Există o sumedenie de profesori netitrați, există nenumărați cumularzi și învîrtiți prin politică. Pentru salvarea celor șase mii de tineri nu e nevoe să așteptăm marile reforme ale ministerului de instrucție. O severă triare a profesorilor secundari și a celor din școlile de meserii, din școlile serale, speciale etc. – ar face numaidecît loc. Fapta publică în articolele de fond cîteva sugestii (pentru pensionarea profesorilor după maximum 30 de ani de învățămînt, pensionarea membrilor corpului didactic secundar, fără titlu universitar, la maximum 20 de ani serviți școalei, preferarea titraților universitari în orice funcție de stat etc.), cari sunt practice și legale. Nu știu cum vor fi ele privite în cercurile diriguitoare; probabil că birocrația și rutina vor învinge și de astă dată. Soluțiile tinerești, viguroase, vor fi trecute la coș și se va proceda la elaborarea unor complicate reforme, cu realizare nesigură. / Numai că lucrurile nu stau tocmai așa de simplu. Oamenii aceștia tineri nu au să se mulțumească să rabde an după an. (…) Și pentru că nimeni nu îi ascultă, oamenii aceștia tineri muritori de foame au să treacă într-o zi la fapte. Au și spus-o; și eu unul îi cred. / Domnilor, ăi de mîncați și beți pe banii noștri, lăsați-o mai încet cu «criza» și cu «vremurile grele»; cuvintele astea nu mai conving pe nimeni, astăzi. V-au văzut flămînzii benchetuind; v-au spus chiar și pe nume. Nu se teme nimeni dintre d-voastră de soluții directe?”

Între pușcărie și academie: momente de înfrățire

16 Sâmbătă iun. 2018

Posted by Laszlo Alexandru in Cestiunea zilei, Moralităţi

≈ Un comentariu

Etichete

Academie, ancheta, cercetare, complicitati, Melania Cincea, universitate, volume, ziarist

cinceaZiarista Melania Cincea își strînge în volum șirul de cercetări apărute în 2016-2017 în presă și inspirate de șarlatania cercetărilor “științifice”, produse de infractori de vază după gratii, pentru a beneficia de reducerea termenului de detenție. Partea mai penibilă stă în faptul că universități românești prestigioase s-au prins în hora escrocheriei și au girat, în plan academic, asemenea contrafaceri.

Autoarea trece în revistă autorii și volumele (dubioase) incriminate, instituțiile știintifice și editurile implicate, răspunsurile primite (sau nu) de ea, în urma chestionării celor vizați. Doar Universitățile din București și Timișoara și-au sancționat angajații care au creditat înșelătoria: unii profesori consultanți au fost trecuți pe linie moartă, alții, activi, au încasat avertismente. Toate celelalte s-au spălat pe mîini. Academia Română și-a pasat obligația răspunsului, de la unii vicepreședinți la alții, terminînd în coadă de pește, printr-o poziție ambiguă. Academia de Poliție “Al. I. Cuza” din București a constatat că profesorii săi “au oferit doar recomandări privind posibilitatea ca domeniul sau tema aleasă să fie una științifică” și a clasat cazul “întrucît nu a existat nici o încălcare a legii”. SNSPA din București a răspuns – fără a spune nimic – că ea este “o instituție de învățămînt superior de stat”, în care “orice alte acțiuni ce exced misiunii învățămîntului superior nu constituie o activitate” a sa. Universitatea “Goldiș” din Arad a clasat sesizarea, pentru că “nu s-a putut reține vinovăția” profesorilor săi, care totuși i-au ajutat pe unii infractori să-și ateste științific publicațiile. Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj n-a recurs la sancțiuni, întrucît specialiștii săi “au purtat o corespondență în nume propriu, fără a implica universitatea (…), recomandările fiind girate în nume personal”. Universitatea din Constanța a fost de părere că recomandările academice “nu s-au acordat în afara cadrului legal” și așadar n-a făcut nimic. Universitatea din Iași a arătat că n-a primit reclamații și din alte surse, pentru problemele semnalate de autoare. Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, Universitatea Politehnică din București și Universitatea Națională de Apărare “Carol I” nici n-au răspuns la solicitarea legală de informații.

Ancheta jurnalistică s-a finalizat în carte. Ancheta juridică mai stagnează.

Exmatricularea lui Pirandello

09 Joi ian. 2014

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ Scrie un comentariu

Etichete

exmatriculare, incident, La Sapienza, Luigi Pirandello, profesor, rector, Roma, universitate

pirandelloAm scris pe acest blog nu de mult despre două incidente, din vremea studenţiei mele, cu profesori pe care i-am surprins scăpînd mărunte neatenţii în timpul cursului. Ambii au avut puterea de-a se corecta în public, de-a face amendă onorabilă. Asta a constituit pentru mine o lecţie etică mai admirabilă decît orice detaliu ştiinţific pe care mi l-ar fi putut ei transmite. Citesc între timp, în cartea lui Camilleri dedicată vieţii lui Pirandello, despre o situaţie asemănătoare, dar cu un deznodămînt diferit, de-o nedreptate grosolană.

Pe vremea studiilor începute la Universitatea La Sapienza din Roma, tînărul Pirandello asista la cursurile rectorului Onorato Occioni, personaj solemn, cu barbă şi morgă, dar de un profesionalism îndoielnic. “Într-o zi, pe cînd profesorul Occioni traducea dintr-o comedie a lui Plaut, i s-a întîmplat să facă o greşeală grosolană. Lucruri care li se pot întîmpla tuturor, dar, cum se ştie, elevii sînt de-o cruzime extremă faţă de profesori, nu le iartă nimic. Trebuie spus că Occioni, aproape imediat, şi-a dat seama de greşeală şi a încercat s-o repare. Dar era prea tîrziu. Un tînăr ştrengar, care stătea în prima bancă lîngă Luigi, l-a împins uşor cu cotul pe colegul său pentru a sublinia greşeala lui Occioni şi-a scăpat un hohot de rîs, pe care poate că nici n-a încercat să-l oprească. Văzîndu-i gestul batjocoritor, profesorul parcă şi-a ieşit din minţi.

A coborît de la catedră, l-a atacat pe tînărul ştrengar ca un cîine turbat, avînd însă mare grijă să nu dezvăluie motivul indignării sale. Dacă vreunul dintre studenţi nu şi-a dat seama de greşeala pe care a făcut-o, n-avea rost să i-o spună chiar el.

Pînă în acest moment al confruntării dintre profesor şi ştrengar, Luigi nu fusese deloc amestecat, putea foarte bine să se dea la o parte, să nu participe la scandal, de altfel doar primise şi întorsese o mică lovitură cu cotul, nu se apucase să rîdă de greşeala lui Occioni. Doar că trăsătura impulsivă, care fireşte că-i aparţine lui Don Stefano [tatăl lui Pirandello], dar nu fiului schimbat, îl face să sară în picioare, ca una dintre acele păpuşi cu arc, care ţîşnesc atunci cînd deschizi capacul. În faţa colegilor care îl ascultau uimiţi şi cu toate că Occioni încerca să-l acopere cu vocea lui tunătoare, Luigi povesteşte de-a fir a păr ce s-a întîmplat, îl acuză pe profesor de ipocrizie, fiindcă n-a vrut să dezvăluie că totul s-a datorat greşelii sale de traducere. Iar apoi, terminînd de vorbit, iese din amfiteatru. Furia lui Occioni şi-a găsit o altă ţintă, acum se concentrează toată asupra lui Luigi. Concluzia a fost că, după şedinţa de consiliu a facultăţii şi după cea a comisiei de disciplină, tînărul Pirandello a fost exmatriculat din Universitate.”

Luigi Pirandello a absolvit studii de filologie romanică la Universitatea din Bonn, în Germania. În 1934 a cîştigat Premiul Nobel pentru literatură.

Universitatea în declin (4)

14 Sâmbătă sept. 2013

Posted by Laszlo Alexandru in Cestiunea zilei

≈ Un comentariu

Etichete

Cristian Ivanes, criza, dezbatere, Fata in fata, Radio Cluj, universitate

(Fragmente din emisiunea “Faţă în faţă” moderată de Cristian Ivaneş la Radio Cluj)

L.A.: Eu am dat nişte exemple mai subtile, acestea, de lipsă de profesionalism, unde studenţii sînt disperaţi că n-au un punct de referinţă la care să apeleze. Dar avem la îndemînă şi două exemple scurte, fulgerătoare, în care tinerii efectiv s-au defulat din lipsă de alternativă. Ne amintim de recentul scandal sexual de la Facultatea de Studii Economice, cu profesorul filmat în chiloţi şi dat apoi în presă ca să poată fi concediat.

C.I.: Tot de-acolo este şi ultimul scandal, cu un plagiat înfiorător, ştiţi cazul fostei doctorande care s-a dus la tîrgul de carte Gaudeamus să-şi cumpere o carte…

L.A.: …iar coordonatorul ştiinţific îi furase lucrarea.

C.I.: …şi şi-a văzut lucrarea de doctorat publicată cu numele ăluia. O chestiune absolut reală.

L.A.: Iar celălalt caz la care mă gîndeam este de la Facultatea de Litere. Acum, cînd noi stăm de vorbă, un profesor de engleză de-acolo se prezintă în faţa instanţei, fiindcă i se impută faptul că a primit mită. Iată, sînt situaţii în care studenţii, deja în disperare de cauză, pentru că nu pot contesta profesional anumite incompetenţe, ajung să iasă în presă cu scandaluri sexuale, sau merg în justiţie cu scandaluri de corupţie, pentru că nu există nişte foruri interne, profesioniste, de gestionare a conflictelor.

C.I.: Între noi fie vorba, ştim din auzite, de la studenţi şi foşti studenţi, că sînt zeci de cereri de mită în universităţile române. Niciodată pedepsite pînă acum. E bine că se începe odată şi odată cu un astfel de caz, ca lucrurile să se termine.

L.A.: Dacă ăsta este contextul – sigur că era un “dacă” retoric – atunci să nu ne mirăm că sîntem pe nicăieri în ierarhiile mondiale ale celor 500 de universităţi. Păi oare de ce? Pentru că lipsesc publicaţiile internaţionale. Şi de ce lipsesc? Pentru că degeaba le ai, ele sînt nerelevante în carieră. Importante sînt obedienţa şi apartenenţa la un anumit grup de putere. De ce să mă chinui eu să mă documentez, să lupt, să ajung în America, la nu ştiu ce redacţie, acolo să-mi fie examinate încrucişat lucrările şi eventual chiar respinse? Sau, poate într-un final, îmi apar un articol sau două, dar n-au nici o relevanţă în evoluţia mea profesională. Aici, dacă plagiezi, avansezi. Ăsta e sistemul. Iar dacă ai grijă să fii corupt fără să fii prins, adică iei banii mai cu prudenţă, îţi merge lin. Problema asta, cînd se strigă “de ce nu avem şi noi universităţi fruntaşe pe plan mondial?” e doar vîrful icebergului. Trebuie mers în adîncimea sistemului şi remaniat profund. Dacă încearcă totuşi cineva acest lucru, apar oamenii furioşi sub stindardul autonomiei universitare. Aici e dilema. Autonomia academică e într-adevăr un concept al democraţiei. Dar la noi el este răstălmăcit, pentru a se menţine şi a se consolida în amfiteatre o organizaţie de tip medieval. Acesta e buboiul care încă n-a fost spart.

C.I.: Cîtă vreme nu-l vom sparge, vom continua să fim nu la coada, ci în afara clasamentelor. Nu ne situăm în nici un discurs academic internaţional. Sîntem undeva, aşa, la capitolul “şi alţii”. Motivele sînt arhicunoscute. Însă pare-se că multora le convine.

L.A.: Celor care sînt acolo, la vîrf, da. Dar alţii, mai spre baza sistemului, sînt convins că au adunat multă ranchiună.

C.I.: Unii sînt temători, alţii sînt ezitanţi.

L.A.: Te costă orice cuvînt imprudent, dacă vrei o carieră universitară. Şi atunci ori te faci că nu vezi, ori vezi dar nu spui. Eu nefiind în sistem, dar avînd informaţii destul de detaliate, îmi permit să-mi spun părerea. Nu sînt condiţionat de nici un fel de carieră academică. Ceea ce afirm eu, sînt convins că ştiu sute de oameni. Dar nimeni nu-i atît de “sinucigaş” încît să abordeze lucrurile în asemenea manieră.

C.I.: Din nou îmi aminteşte de “omertà”-ul sud-italian. Toată lumea ştie. Toată lumea înţelege. Toată lumea e la curent. Nimeni nu spune nimic. Stingem lumina, vîrîm capul la cutie şi trecem peste asta.

(Cluj, 2 septembrie 2013)

Universitatea în declin (3)

13 Vineri sept. 2013

Posted by Laszlo Alexandru in Cestiunea zilei

≈ Scrie un comentariu

Etichete

Cristian Ivanes, criza, dezbatere, Fata in fata, Radio Cluj, universitate

(Fragmente din emisiunea “Faţă în faţă” moderată de Cristian Ivaneş la Radio Cluj)

C.I.: Lucrul ăsta se întîmplă şi datorită faptului că li se permite şi nimeni nu pune piciorul în prag şi nu-i opreşte.

L.A.: Problema e foarte delicată. De cîte ori s-a încercat să se pună piciorul în prag, au fost proteste vehemente, întemeiate pe conceptul de autonomie universitară. Acesta e un lucru foarte frumos şi vechi, nu de ieri, de azi, provine din Evul Mediu, tocmai din oraşul italian Bologna. Autonomia universitară îşi are rostul său nobil, dar la noi, în Balcani, s-a creat un peşcheş interesant, brodat pe realităţile autohtone. Deja sînt familii, la diverse catedre, se creează corporaţii pe bază de interese. Dacă un student are un conflict de natură profesională, cu un profesor, nu e mulţumit de nota pe care o primeşte, el nu găseşte pe nimeni să-i rezolve problema. Nu există foruri de contestaţie, unde să te adresezi. În societatea liberă, dacă ies pe stradă şi mă loveşte maşina, am un judecător la care mă duc şi mă despăgubeşte. Într-o facultate, dacă mă fură un profesor la notă, nimeni nu-mi va da mie, ca student, dreptate. Am trăit-o pe spinarea mea. Încet-încet se creează un univers în care nu se mai deschide fereastra. Un univers ermetic închis.

C.I.: Pe lîngă aceste încrengături de familie, tipic mafiote, putem spune, sîntem amîndoi familiarizaţi cu realitatea italiană, sistemul de care discutăm ne aduce aminte de nişte lucruri din sudul Italiei. Dar nu este strict limitat la familie! În universităţi avem tot felul de îndatorări, ale unor oameni care au primit funcţii şi care nu neapărat sînt înrudiţi familial. Se creează încrengături absolut înfiorătoare, care n-au a face cu nimic academic, de fapt.

L.A.: Dacă aşa funcţionează lucrurile – şi înclin să cred că da – atunci cînd omul respectiv intră la catedră, el are o cu totul altă abordare faţă de studenţi, în timpul predării, decît cea pe care o am eu la liceu. Şi aici vin către aspectul pedagogic. Am avut situaţii cînd copiii nu-şi puteau scrie numele corect pe tablă. La începutul anului şcolar, elevi de-ai mei din clasa a VIII-a (e drept că la ţară, în vîrful muntelui) nu stăpîneau grupurile “ge, gi, ghe, ghi”. L-am întrebat pe unul, în prima oră, cum îl cheamă şi mi-a molfăit ceva. L-am rugat să repete, iarăşi n-am priceput. L-am scos să îşi scrie numele pe tablă. Îl chema Gheorghe şi bietul de el a scris, după mari eforturi, “Gorge”. M-am îngrozit de unde trebuie să încep. Dar m-am dus acolo, i-am înţeles problema şi încet-încet, cu consultaţii suplimentare, m-am apucat să-l alfabetizez şi să-l aduc în sus. Ce-ar fi trebuit să fac cu sărmanul “Gorge”? Analiza simbolurilor thanatice din Mioriţa? Am preferat să-l învăţ alfabetul. Şi cred că toţi colegii mei din preuniversitar aşa procedează pedagogic. Cobori după copil, înţelegi ce-i trebuie şi îl tragi după tine. La universitate nu se întîmplă asta, din ce-mi spun sute de foşti elevi ai mei. Acolo intră profesorul la oră şi îşi face monologul, la nivelul său astronomic. Cine se înalţă pînă la el, foarte bine. Iar cine nu, n-are decît să-şi caute de drum. Din păcate, eu am aici o obiecţie de natură pedagogică, referitor la tipologia generală de predare în învăţămîntul academic. Sigur că totdeauna vor fi 5 sau 10 sau 20 de excepţii răsunătoare. Dar, din cîte cunosc eu, marea majoritate a profesorilor universitari merge pe un discurs “printre stele”. Cine îl pricepe sau cine face eforturi să se ridice pe cont propriu, bravo lui. Iar ceilalţi: Dumnezeu cu mila!

C.I.: Asta în varianta fericită că respectivul profesor ţine într-adevăr cursuri stratosferice!

L.A.: Sigur, nu vorbim despre cei care nu-şi ţin deloc cursurile. Asta e altă distracţie…

C.I.: Am devoalat modul de a accede în sistemul universitar, care e legat de foarte multe lucruri, dar adeseori de calitatea profesională nu. Avem de-a face cu indivizi care n-ar avea ce căuta nici la strung, darămite la o catedră universitară!

L.A.: Este foarte adevărat. În baza contraselecţiei care se operează, nu contează profesionalismul. Contează să fie de-al nostru!

C.I.: E de-al nostru, a adus servicii, e în regulă!

L.A.: Şi-apoi omul intră şi abuzează profesional zeci de promoţii de studenţi, iar bieţii de ei nici măcar nu-l pot reclama, fiindcă n-au unde! Şi dacă protestezi, i se dă profesorului dreptate, iar tu ai de suferit represalii.

Universitatea în declin (2)

12 Joi sept. 2013

Posted by Laszlo Alexandru in Cestiunea zilei

≈ Scrie un comentariu

Etichete

Cristian Ivanes, criza, dezbatere, Fata in fata, Radio Cluj, universitate

(Fragmente din emisiunea “Faţă în faţă” moderată de Cristian Ivaneş la Radio Cluj)

L.A.: Ceea ce ştiu eu, din contactul cu oamenii, cu tinerii care sînt la începutul unui drum profesional, este că, din păcate, populaţia României este masiv sărăcită. Pătura de mari bogătaşi, de multi-milionari, care eventual îşi trimit copiii în străinătate, la universităţi de elită, cu un faimos club de bridge, nu ştiu dacă ajunge la 2% sau nici atît. Marea majoritate a tinerilor provine din familii care speră ca, în urma studiilor academice, să-şi amelioreze cariera şi posibilităţile de realizare în viaţă. Eu nu cunosc oameni care să-şi pună problema studiilor sub forma “mă duc la şezătoarea lor, că e mai simpatică, sau merg acolo, fiindcă este o bună echipă de oină”. La noi lumea este corodată încă de nevoia supravieţuirii. Şi atunci, dacă mergi la o facultate care îţi explică numai lucruri teoretice, rupte din context (fiindcă ei fac doar filosofia chibritului), după care îşi ia mîna de pe capul tău, după trei ani, şi tu te duci direct în şomaj, credeţi-mă că asta îmi lasă un gust extrem de amar.

C.I.: Dă-mi voie să mă transform în avocatul diavolului. Foarte mulţi universitari arată cu degetul spre voi şi spun: voi, liceele, ne livraţi marfă proastă. Ne livraţi oameni care n-ar avea ce căuta aici. Sînt pregătiţi prost. După un bacalaureat luat, nu se ştiu exprima în propria limbă, n-au cultură, n-au nimic. Practic n-ar avea ce căuta decît la strung.

L.A.: Voi clarifica şi acest aspect. Începusem să vorbesc despre cîteva motive obiective, care au azvîrlit universitatea în criză. Dar poate că ar fi bine să venim la cele subiective. Principalul reproş pe care l-aş aduce, o carenţă datorată în cea mai mare măsură abuzului de autonomie universitară, care e clamată zi de zi, e faptul că s-a constituit un sistem intern de ierarhie feudală. Iar într-un asemenea spaţiu obedienţa este răsplătită. Profesionalismul este adeseori sancţionat.

C.I.: Ţin să te liniştesc că nu doar în universităţi se întîmplă asta.

L.A.: Este adevărat. Dar foarte multe universităţi sînt ale statului. Cei care îşi arogă atribuţiile sau autorităţile respective subîmpart nişte privilegii care nu lor le aparţin. Dacă eu îmi deschid o gogoşerie şi doresc să-mi angajez o fată cu profilul 90-60-90, chiar dacă nu ştie să facă o gogoaşă, pe banii mei fac ce vreau şi n-am decît să dau faliment cu acea super-vînzătoare. Într-o instituţie unde nu sînt proprietari cei care subîmpart funcţiile şi accesul la resurse, ei se comportă ca nişte stăpîni pe bunul statului. Este un abuz frapant.

Ca să poată merge înainte acest sistem de ierarhie feudală, se ajunge în foarte multe cazuri la selecţia inversă a personalului. Există aici şi motivaţii de natură social-economică. Să zicem că sînt decan sau şef de catedră la o facultate, am o nevastă şi o fiică de 25 de ani. Fiică-mea nu se angajează nicăieri, fiindcă e criză. Ce fac cu ea? Păi o aduc la mine, normal. Nevasta unde o angajez? Tot la mine! Ei au acest management de patroni peste bunurile altcuiva, acolo unde ar trebui să aibă un management de iluminatori spirituali.

Universitatea în declin (1)

11 Miercuri sept. 2013

Posted by Laszlo Alexandru in Cestiunea zilei

≈ Scrie un comentariu

Etichete

Cristian Ivanes, criza, dezbatere, Fata in fata, Radio Cluj, universitate

(Fragmente din emisiunea “Faţă în faţă” moderată de Cristian Ivaneş la Radio Cluj)

L.A.: Universitatea se află în declin? Fenomenul există, îl constatăm cu toţii, dar haideţi să încercăm să-i găsim cauzele. Cred că recunosc două tipuri de cauze: unele de natură obiectivă, care provin din exteriorul sistemului, altele de natură subiectivă, generate chiar de el. Le-aş enumera la repezeală pe cele din prima categorie. A fost o prăbuşire a natalităţii după anul 1990, din motive inclusiv politice: mineriade, tensiuni sociale, o mare instabilitate…

C.I.: Au emigrat mulţi oameni. Au făcut copii prin alte locuri. Asta este.

L.A.: Sigur că da. Această “curbă de sacrificiu”, fiindcă nu ştiu cum să-i spun altfel, am resimţit-o prima dată noi, în învăţămîntul preuniversitar. Vă pot da şi o situaţie concretă. La nivelul şcolii mele, unde lucrez în mod constant de douăzeci de ani, terminau de obicei cinci clase a XII-a la nivel. Care se îndreptau apoi spre universitate.

C.I.: Cinci clase concomitent?

L.A.: Da. Cinci cu diverse profiluri de studiu. Acum sînt trei clase, care se fac cu destule greutăţi. Ceea ce aproape că s-a înjumătăţit la noi, e limpede că va merge tot înjumătăţit spre diverse facultăţi. Asta este o reală problemă. Fac o mică paranteză. Pe mine mă amuză ideea cu autonomia universitară văzută ca un fel de Castalia, “jocul cu mărgele de sticlă”, baricade ridicate şi poduri mobile, nişte bastioane ale spiritului. Dar cînd societatea intră în criză, automat toate aceste instituţii de învăţămînt, şi universitatea printre ele, păţesc la fel. Iată dovada cea mai clară că autonomia universitară poate fi invocată pînă la un punct, pînă la o anumită limită. Poţi să te prevalezi de ea, dar n-o poţi absolutiza, cum din păcate se întîmplă în multe locuri la noi.

Ziceam că mai avem cam jumătate dintre absolvenţi. Din cinci clase au rămas trei. Dar ce te faci că ei merg la bacalaureat şi iau examenul abia vreo 22% (s-a anunţat adineaori la ştiri). Acum, la sesiunea de toamnă. Şi au mai fost încă vreo 30% în vară. Aşadar avem o promovare totală pe la 52%. De unde s-a înjumătăţit ansamblul, din ce rămîne cade încă o jumătate de pluton, fiindcă au crescut exigenţele la bacalaureat. Ceea ce eu cred că e bine, e normal, era de dorit. Dar loveşte foarte crunt în învăţămîntul superior. Am văzut în legătură cu asta – şi m-am amuzat în sinea mea – profesori reputaţi care protestau împotriva metodei respective: ce se întîmplă, dom’le? filmăm copiii cînd dau examen? dar ce sînt ei, infractori? Există un strop de interes în asemenea opinii, ele nu sînt pe deplin inocente. Pentru că ei intră în criză, nu mai au o bază de recrutare a obiectului muncii.

Au existat apoi nişte răsturnări macroeconomice. Să ne gîndim puţin că înainte de 1989 erau la căutare politehnicile, inginerii, pe piaţa muncii. În anii ‘90 inginerii au căzut în dizgraţie, s-au restrîns locurile respective, au explodat studiile umaniste. Acum iarăşi IT-ul şi inginerii revin la putere, pentru că sîntem într-o societate automatizată şi ei îşi reiau locul de frunte. Dar sfîrşesc în penumbră absolvenţii de istorie, de limbi străine (făcute pe insistenţă filologică, literară), latina e muribundă. Poate şi datorită acestor răsturnări de situaţie, eu unul am perceput o slabă legătură între universităţi şi economia reală. Nu prea cunosc programe de inserţie a absolvenţilor în locuri de muncă. După ce termină studiile, Alma Mater îşi ridică mîinile de pe capetele lor şi îi trimite în toate orizonturile.

Mircea Zaciu (16)

23 Miercuri ian. 2013

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ 2 comentarii

Etichete

amintiri, carti, literatura, Mircea Zaciu, profesor, trecut, universitate

Nu ştiu cîteodată dacă trebuie să-i invidiez sau să-i dojenesc pe tinerii de azi pentru dezinvoltura lor lipsită de complexe. În orice caz o elevă de-a mea dintr-a XI-a, care întîrzie mereu la orele de dimineaţă, a reuşit să mă irite şi pînă la urmă i-am făcut observaţie. Am rugat-o să respecte programul. Ea mi-a replicat vehement: “Sigur, vă e uşor să vorbiţi, dar eu vin la şcoală tocmai de pe Zaciiiu”. “De unde vii?” “De pe Zaciiiu!”. (Accentua cu încăpăţînare litera i.) “Ce-i asta?” “Strada pe care locuiesc.” Am rămas pe gînduri o clipă. “Nu cumva e strada Mircea Zaciu?”. Ea, peste umăr cu indiferenţă: “Mă rog, whatever.” Şi după o clipă: “De unde ştiţi cum se pronunţă?”. “L-am cunoscut. Mi-a fost profesor.” “Zău? Ce chestie… Dar acum pot să mă aşez?”

Tot mai greu îmi vine să pricep năravurile trendy de pe Facebook. De pildă nu mai poţi pleca la un club, la un meci de fotbal, sau într-o excursie fără să-ţi dai check in. Ideea e – cum am înţeles cu eforturi – că îţi semnalezi prezenţa undeva, ca să fii mai uşor reperat de prieteni. Dar am înţepenit cînd am văzut că două eleve de-ale mele îşi dau check in “la Mircea Zaciu”. Mi-am zis că s-a ajuns cu gluma prea departe, a doua zi o să le cert. În timp ce ezitam în sinea mea, dacă e bine sau nu să mă amestec în şotiile adolescenţilor, mi-a trecut prin minte să verific ce-i cu acel “Mircea Zaciu”. Am constatat că e un “local business”, probabil o crîşmă dispusă pe strada cu acelaşi nume. Aşa devenea totul explicabil. Şi apoi mi-am amintit că am fost şi eu la Mircea Zaciu, pe vremea cînd eram elev. Dar asta a fost cîndva, foarte de mult, şi însemna pe-atunci cu totul şi cu totul altceva.

← Articole mai vechi

Accesări

  • 107.303 views

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te celorlalți 144 de abonați.

Articole recente

  • Simfonia lumii (3)
  • Simfonia lumii (2)
  • Simfonia lumii (1)
  • George Coșbuc, primul traducător integral al “Divinei Comedii” în română
  • George Coșbuc, il primo traduttore integrale della “Divina Commedia” in romeno

Comentarii recente

Laszlo Alexandru la Poezia științei în “Parad…
Cristina-Alice TOMA la Poezia științei în “Parad…
Laszlo Alexandru la Inimaginabil
ourzica la Inimaginabil
Laszlo Alexandru la Etica neuitării
Horia Puscuta la Etica neuitării
Ioana Haitchi la Conspirația familiei Pazzi
Laszlo Alexandru la Luigi Pirandello, „Nuvel…
vicuslusorum la Luigi Pirandello, „Nuvel…
Ioana Haitchi la Scrisoare despre Dante
Laszlo Alexandru la Scrisoare despre Dante
Ioana Haitchi la Scrisoare despre Dante

Cele mai bune

  • La lingua italiana al Collegio Nazionale “G. Bariţiu” di Cluj-Napoca, Romania
  • Să spionăm cu Katherine Verdery (3)
  • O carte şocantă: Andrei Klein, “Lea. Povestea familiei mele”
  • Amintirile noastre și realitatea (2)
  • Limba italiană la Colegiul Naţional “G. Bariţiu” din Cluj-Napoca
  • Conspirația familiei Pazzi

Categorii

  • Amfiteatru
  • Anunţuri
  • Cestiunea zilei
  • Dante
  • Despre mine
  • Diverse
  • Italienistică
  • Moralităţi
  • Neghiobii
  • Pirandelliana
  • Polemici
  • Uncategorized

Calendar

ianuarie 2023
L M M J V S D
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  
« nov.    

Arhive

Meta

  • Înregistrare
  • Autentificare
  • Flux intrări
  • Flux comentarii
  • WordPress.com

Etichete

amintiri analiza Andrei Klein antisemitism arhive biografie blog Bucuresti carte carti Cluj colaboratori colaborator Securitate competente comunism conferinta Consiliul Judetean Cluj credinta cultura Cuvintul Dante demisie dezbatere dialog disident Divina Comedie Dumnezeu evrei Evul Mediu extremism fascism film Freud Gabriel Andreescu Holocaust imagine intelectual interbelic internet interviu ironie istorie Italia Jurnal lansare de carte Lectura Dantis literatura manipulare Marta Petreu Mihail Sebastian Mircea Arman Mircea Zaciu neghiobie Nicolae Manolescu Ovidiu Pecican Paradisul Paul Goma plagiat poezie poliglot politica premiu profesor propaganda scandal scriitor scriitori Securitate traducere trecut Tribuna turnatori universitate Victor Ponta ziarist

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com. Tema: Chateau de Ignacio Ricci.

Confidențialitate și cookie-uri: acest site folosește cookie-uri. Dacă continui să folosești acest site web, ești de acord cu utilizarea lor.
Pentru a afla mai multe, inclusiv cum să controlezi cookie-urile, uită-te aici: Politică cookie-uri
  • Urmărește Urmăresc
    • Laszlo Alexandru
    • Alătură-te altor 144 de urmăritori
    • Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
    • Laszlo Alexandru
    • Personalizare
    • Urmărește Urmăresc
    • Înregistrare
    • Autentificare
    • Raportează acest conținut
    • Vezi site-ul în Cititor
    • Administrează abonamente
    • Restrânge această bară
 

Încarc comentariile...
 

Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.