Povești din Sicilia (2)

Etichete

Agrigento, Italia, Luigi Pirandello, Sicilia, vizita

“Sicilienii sȋnt cu toții niște bandiți!”, mi-a urlat furioasă profesoara italiană care venise cu grupul de elevi din Paris. Căuta un taxi care s-o transporte noaptea ȋn centru, pȋnă la autobus. Dar taxiul nu putea fi comandat decȋt prin recepția hotelului și nimeni n-o ducea fără 50 de euro. Ȋn mod normal, după ceasul taxator, nu costa mai mult de 30. “Ăștia s-au pus de-acord! Ȋi jumulesc pe bieții turiști ca pe puișori! Este incalificabil! O să-i spun primarului localității, și-așa ne ȋntȋlnim cu el la teatru!”.

Eu i-am văzut altfel pe necunoscuții de pe stradă, cȋnd am mers să cumpăr ziarul sau să-ntreb unde-i farmacia. Stăteau apatici la umbră și mă priveau zȋmbitori. Ȋncepeau prin a mă lăuda ce bine vorbesc italiana. Le spuneam că e normal, fiindcă o predau de mulți ani ca profesor. De-acolo curgeau ȋntrebările: unde anume? și ce caut aici? și ce părere am de locurile astea? Ȋn schimbul unei povești senine și amuzante, de trei minute, despre lume și viață, ȋmi dădeau apoi toate informațiile necesare. Dar niciodată relația n-a fost unilaterală: eu să ȋntreb, ei să-mi spună, eu să plec mai departe. Dacă evitam interacțiunea, eram ignorat.

O singură dată am fost surprins neplăcut. Balerinul filfizon, care făcea pe scenă oficiile de amfitrion, m-a prezentat hohotind de bucurie, mi-a strȋns mȋna, a declarat că-i ȋncȋntat să mă cunoască. După ce-am ieșit amȋndoi ȋn fața teatrului, l-am ȋntrebat pe unde se merge spre Piazza Castelli, la autobus. S-a uitat prin mine, a șoptit “habar n-am” din vȋrful dinților și mi-a ȋntors spatele.

P.S. Organizatorii concursului din Agrigento au citit pe internet aceste rînduri. Au luat legătura cu mine și m-au rugat să le traduc în italiană mai ales ultimele pasaje. Au rămas neplăcut surprinși de cele aflate și m-au asigurat de deplina lor solidaritate. La cîteva zile distanță, personajul cu pricina mi-a scris în privat un lung mesaj de scuze.

Publicitate

Povești din Sicilia (1)

Etichete

Agrigento, intimplare, Luigi Pirandello, povesti, Sicilia, vin

A fost greu drumul pȋnă la Agrigento: aproape 24 de ore cu microbus – avion – autocar – microbus. Am ajuns frȋnți. I-am ȋnsoțit acolo pe elevii mei, care au cȋștigat “Premio straordinario” ȋn concursul de dramaturgie “Uno, nessuno e centomila”, organizat de Ministerul Instrucției din Italia, la aniversarea celor 150 de ani de la nașterea lui Luigi Pirandello. Elevii adaptaseră pentru scenă nuvela Due letti a due și au convins juriul, dintre alte 80 de echipe candidate.

Ȋn prima seară, la cină, rupți de oboseală, m-au ȋntrebat dacă le permit să-și cumpere un pahar de vin. Asta ȋi va ajuta să cunoască specialitățile locale, dar să și doarmă mai bine. Am ezitat o clipă, apoi am fost de acord. Dar să nu procedăm la ȋntȋmplare. M-am ridicat și m-am ȋndreptat spre maȋtre d’hôtel: un tip aspru, scund, vȋnos, ȋn pragul bătrȋneții. Ȋși controla personalul din priviri, făcea un gest cu degetul și doi chelneri se năpusteau, ridica din sprȋncene și chelnerița ȋnțepenea din drum speriată. Rostea monosilabic ordine seci, care erau imediat executate. M-am apropiat de el, decontractat, și am intrat ȋn vorbă, prinzȋndu-l de antebraț. S-a ȋncordat instantaneu și m-a privit neȋncrezător. I-am spus repede că sȋnt profesor, am venit ȋn Sicilia cu elevii mei pentru un concurs de literatură, ei s-au gȋndit să guste un pahar de vin local, dar nu ne pricepem, am vrea să-i cerem sfatul: ce ne recomandă? M-a privit rece și mi-a poruncit: “Mergeți la masă! Vin eu acolo”.

A scos un mănunchi imens de chei, a descuiat un dulap cu vitrină, de unde a extras o sticlă. A venit și ne-a plasat-o ȋn mijlocul mesei. A zȋmbit larg și ne-a spus că am cerut un sfat bun de la persoana potrivită. El a fost vreo 10 ani profesor de oenologie; ȋn perioada aia a insistat mereu că băutul vinului este o știință, care trebuie ȋnvățată ȋncă din adolescență. Vinul consumat ȋn mod inteligent ajută la sănătate. Prin urmare sticla respectivă este un cadou de bun-venit din partea lui. A zȋmbit din nou și s-a ȋndepărtat. Firește că această mică scenă a făcut senzație la masa noastră.

Am revenit ȋn camera de hotel ȋngȋndurat. Tocmai am asistat la un gest frumos, simțeam că i-am rămas dator, cum să-l răsplătesc? Aveam la mine două exemplare din Dicționar italian-român și român-italian, pus ȋn bagaje pentru orice eventualitate: un tiraj minunat, cu coperți cartonate, retipărit anul trecut la o editură academică din Chișinău. Ȋn seara următoare am luat un volum și am coborȋt la restaurant. M-am apropiat de el, l-am prins de antebraț, l-am simțit iar cum se cabrează. “Aseară ne-ați arătat la ce vă pricepeți dumneavoastră. Ȋn seara asta aș vrea să vă arăt la ce mă pricep eu. Vă rog să primiți cartea asta, pe care am scris-o. Sȋnt profesor, dar sȋnt și scriitor și ȋmi face plăcere să v-o ofer. Este un dicționar și, chiar dacă nu știți românește, folosind partea redactată ȋn italiană s-ar putea să vă fie cȋndva de ajutor”.

Privirea tăioasă i s-a tulburat. Vocea a ȋnceput să-i tremure. “Vai de mine. Dar eu n-am primit ȋn viața mea o carte de la nimeni!”. I-am zȋmbit și i-am spus că sȋnt cu atȋt mai bucuros. Abia m-am ȋntors la masa noastră, că a ajuns și el, cu o altă sticlă, pe care a pus-o ȋn mijloc: “Acesta e cadoul meu!”. Am rămas cu toții uluiți. Ȋn timp ce scotea dopul și ne turna ȋn paharele apărute ca prin farmec, ne-a povestit că și el are două fete de 27 de ani; a stat vreo 8 ani ȋn Scoția; a lucrat, ȋn cinci reprize diferite, la restaurante de lux din America; acum coordonează echipele de ospătari și supervizează activitatea din localurile de prima categorie din Sicilia.

De-atunci și pȋnă la plecare, ȋn fiecare seară, am primit de la el cadou cȋte o sticlă de vin. Ȋntr-o singură zi a lipsit de la serviciu, fiind liber să se odihnească. Adjunctul lui s-a apropiat de masa noastră și mi-a spus: “Domnul șef mi-a transmis să vă ofer o sticlă de vin. Ce preferați? Alb sau roșu?”.

Drepturi. Și strîmburi

Etichete

carti, copyright, corespondenta, internet

Notificare
Către Universitatea BIOTERRA
Str. Hangarului, nr. 8, Buzău
tel. 0788-790935; 0722-338673

Subsemnatul prof. dr. Laszlo Alexandru constat cu neplăcere că două cărți ale mele au fost expuse, în acces liber, pe site-ul universității Dvs. Este vorba despre:
– Laszlo Alexandru, Între Icar și Anteu, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1996, ISBN 973-35-0582-X – la adresa: ……
– Luigi Accattoli, Karol Wojtyla. Omul sfîrșitului de mileniu, traducere de Laszlo Alexandru, Cluj, Casa de Editură Viața Creștină, 1999, ISBN 973-9288-21-9 – la adresa: …….
Vă informez că paginile scrise și traduse de mine sînt protejate prin legea drepturilor de autor. Vă rog ca în următoarele 30 de zile să îndepărtați aceste cărți de pe site-ul universității Dvs.
În absența unei opțiuni clare și rapide, vă rog să considerați acest mesaj ca notificare prealabilă în vederea procesului în instanță.
prof. dr. Laszlo Alexandru
Cluj-Napoca,
11 februarie 2017

–––––––––––––––––––––

În atenția dl. prof. dr. Laszlo Alexandru,

Referitor la notificarea dumneavoastră din data de 11 februarie 2017 privind expunerea pe site-ul universității noastre a două cărți ce vă aparțin (luate din mediul online), am decis imediat îndepărtarea acestora, sancționând totodată persoana responsabilă.
Ținând cont de acest fapt vă rog să acceptați scuzele noastre pentru prejudiciul creat.
Vă mulțumim pentru înțelegere.
Cu stimă,
Prof. univ. dr. Manolache Constantin
14.02.2017

Despărțire

Etichete

deces, despartire, Luca Pitu, scriitor

Tocmai aflu, cu mîhnire, de pe pagina de Facebook a lui Dan Alexe, că s-a stins din viață prietenul Luca Pițu. O adevărată enciclopedie ambulantă, omul m-a atras prin spiritul său neconformist, ce gîlgîia din toate frazele scrise. L-am abordat eu, ca unul mai tînăr, după decembrie 89. Mi-a răspuns cu multă căldură și spirit colegial. De-a lungul anilor am schimbat cîteva scrisori, vreo zece cărți cu dedicație (de la el spre mine și invers). I-am propus în 2001 să prefațeze traducerea mea din Zazie a lui Queneau și a acceptat bucuros. Fizic l-am văzut o singură dată, vreo 10 minute: stătea cuminte în public, la Tîrgul Gaudeamus din București, și m-a ascultat în timp ce-mi lansam o carte. La sfîrșit a venit să-mi strîngă mîna. Și să-mi spună că el e cel pe care-l știam de mult. E bine totuși că a prins acești 25 de ani de democrație (așa cum au fost ei: cu mineri și universecuriști), pentru a izbuti să-și publice cărțile, să-și etaleze erudiția sclipitoare. Nu l-am auzit vreodată făcîndu-și piedestal din faimoasa disidență anticomunistă, cea dinainte de 89. Inteligența lui ireverențioasă, anti-sistem, mergea în tandem cu bunul-simț înnăscut. Dumnezeu să-l odihnească!

Traducerea mea şi poşeta Ioanei Pârvulescu

Etichete

argou, aventura, hoti, Ioana Parvulescu, literatura, Raymond Queneau, Zazie in metrou

Mereu mă bucur să pot face un bine culturii române. Mai zilele trecute mă învîrteam pe internet, să văd cine mă pomeneşte. În Google Books dau peste volumul Ioanei Pârvulescu, Întoarcere în secolul 21 (Buc., Ed. Humanitas). Povestea sună în felul următor.

Într-o seară autoarea se dădea-n bărci pe Intercity spre Bucale şi, cînd s-a făcut mai spre uşă să coboare, a ginit doi coţcari de se-nfigeau spre ea să-i şparlească poşeta. Dama-i telectuală fină, cu biciclete pe nas şi aer de transplantată, aşa că manglitorii s-au sfătuit între ei cum să opereze. Unu’ i-a zis ăluilalt: N-o arde la ploscă… Şuţii erau pe felie că fraiera nu se prinde. Numai că dameza-i citită de cărţi în argou, aşa că i-a picat fisa că se vorbea de taşca ei, pe care ăia se pregăteau s-o opereze. Gagica iute s-a răstit la ăia să se care-ncolo mai la vale pînă nu le face scandal. Pungaşii s-au ginit c-au fost daţi în gît şi trebe s-o lase moale. Aşa s-a nimerit de-a rămas Ioana Pârvulescu nejefuită.

Autoarea îi explică triumfătoare cititorului sursa victoriei sale neaşteptate: “Că hoţii au vorbit cu glas tare despre planurile lor nu m-a mirat: identificaseră la mine semnul distinctiv al intelectualului, ochelarii, şi-şi închipuiau că argoul lor e ininteligibil pentru un om care, vădit, nu le-a frecventat lumea. Nu aveau de unde să ştie că literatura lumii e plină ochi de lumea interlopă şi că eu am făcut cîţiva ani la rînd seminare cu pagina de limbaj al şuţilor (…). N-aveau de unde să ştie că am confruntat traducerea românească a lui Laszlo Alexandru, din Zazie în metrou, cu originalul francez şi că pe biroul meu cu computer stau cîteva dicţionare de argou şi limbaj familiar”.

Haoleo. De-aici, de la biroul meu cu computer, îi spun Ioanei Pârvulescu “aferim” şi-i transmit “tetrailes bahtalo”. Grijă mare la cititul cărţilor, că ne apără de ciordeala şuţilor! Pupa-i-aş ochelarii.

Din nou la Chişinău

Etichete

Chisinau, conferinta, Cricova

Am avut bucuria să particip, la Chişinău, la a patra ediţie a conferinţei internaţionale organizate de Universitatea de Stat din Moldova, prin Departamentul de Literatură Universală şi Comparată, în colaborare cu Konrad Adenauer Stiftung. Sub coordonarea conf. univ. dr. Tatiana Ciocoi, între 21 şi 22 mai a.c., invitaţii au dezbătut tema “În oglinzile democraţiei: literatura europeană şi etica societară”.

După saluturile inaugurale, a venit consistenta prelegere a academicianului vienez Michael Metzeltin despre “Discursul naţional-statal european”, care a dinamizat asistenţa şi a dat frîu liber dialogului. Au urmat şase sesiuni cu intervenţii ştiinţifice pe temele şi subiectele cele mai diferite, dintre care spicuiesc: morala socială a autorului în totalitarism, cu aplicaţie pe cazul Tudor Arghezi; cultura română postmodernă; dezbaterile literare din anii ‘90; gîndirea democratică a lui Ion Heliade Rădulescu; resurecţia eticului şi esteticului arhaic la Lucian Blaga; şcoala românească de la Berlin; miturile antice şi actuale la Christa Wolf; Roland Barthes despre o etică a convieţuirii; mitologia populară; imaginile democraţiei; romanul contemporan; literatura în dezbateri parlamentare din sec. al XIX-lea; estetica literaturii din Republica Moldova în confruntarea cu sistemul totalitar; viziunea grotescă a utopiei lui Michel Houellebecq; reflecţii despre artistul imoral; activitatea de gazetar politic a lui Mihail Sebastian la ziarul Cuvîntul; principii etice în creaţia lui Nikos Kazantzakis etc.

Unii participanţi la conferinţă au provenit din zona central-europeană de românistică: acad. dr. Michael Metzeltin, dr. Petrea Lindenbauer şi dr. Florin Oprescu de la Universitatea din Viena, conf. dr. Ioana Scherf de la Universitatea Humboldt din Berlin. Alţii au ilustrat cercetarea academică românească: prof. dr. Ana Selejan şi prof. dr. Gheorghe Manolache de la Universitatea din Sibiu, dr. Lucian Chişu şi dr. Viorella Manolache de la Academia Română din Bucureşti, prof. dr. Vasile Spiridon şi lect. dr. Nicoleta Popa Blanariu de la Universitatea din Bacău, conf. dr. Florica Bodiştean de la Universitatea din Arad, dr. Roxana Patraş de la Universitatea din Iaşi. Li s-au alăturat numeroşi colegi, profesori şi conferenţiari de la Universitatea de Stat din Moldova, cercetători de la Academia Moldovei, editori şi ziarişti cu experienţă.

Partea senzaţională a întîlnirii a fost dată de vizita la pivniţele de la Cricova, în apropiere de Chişinău. Sub un munte excavat iniţial pentru exploatarea calcarului, ne-am pomenit în vreo 60 km. de galerii subterane, amenajate pentru depozitarea vinului şi prelucrarea şampaniei. Grupurile de turişti se deplasau prin măruntaiele muntelui în elegante maşinute electrice, iar uneori se vedeau depăşite pe culoarele spaţioase de microbuze şi autoturisme. Bulevardul central se deschidea, la stînga şi la dreapta, în alte străzi subterane: luminate cu neon şi întinse mult dincolo de limita vederii cu ochiul liber, ele erau presărate cu uriaşe cisterne de vin sau şampanie. Saloanele amenajate pentru degustarea specialităţilor, deşi se găseau la 60 de metri sub pămînt, erau ultra moderne, cu semnal telefonic şi wireless, cu personal eficient. Imaginea de labirint tentacular al etilismului debordant crea un amestec de angoasă şi stupefacţie.

Am găsit la Chişinău gazde la fel de călduroase şi entuziaste ca anul trecut, dispuse să lupte cu cele mai diverse greutăţi, de la cele financiare şi de organizare, pînă la aspectele inefabile, ţinînd de armonizarea atîtor preocupări şi personalităţi ştiinţifice. S-au dovedit mereu impecabile. Cu acest prilej am învăţat că, atunci cînd îşi propun să îmbrăţişeze pe cineva, recurg la o expresie admirabilă în conotaţiile ei: “dă-mi voie să te cuprind!”.

Ritmul lui Dumnezeu

Etichete

bine, demon, Dumnezeu, pedeapsa, rabdare, rau, recompensa, timp

“Noi vorremmo vedere subito il bene premiato e il male punito. Dio aspetta, lasciando all’uomo il tempo di convertirsi e servendosi anche del demonio, perché l’uomo possa dare prova di fedeltà al suo Signore.” (Noi am vrea să vedem imediat binele răsplătit şi răul pedepsit. Dumnezeu aşteaptă, lăsîndu-i omului timpul de a se converti şi folosindu-se de demon, pentru ca omul să-şi poată dovedi credinţa în faţa Domnului. – Gabriele Amorth)

Greşelile sfinţilor

Etichete

greseli, indreptare, meditatie, sfinti

“Vorrei che si scrivessero i difetti dei santi e quanto essi hanno fatto per correggersi; ciò servirebbe assai più dei loro miracoli e delle loro estasi”. (Aş vrea să se scrie despre defectele sfinţilor şi cît de mult au făcut ei pentru a se corecta; asta ar ajuta infinit mai mult decît miracolele şi extazele lor. – Sfînta Bernadette Soubirous)

Lumea de azi

Etichete

diverse

“If I go insane, please don’t put your wires in my brain” (Pink Floyd).

Destine istorice (2)

Etichete

destin, film, Grace de Monaco, Nicole Kidman, printesa, sacrificiu, Tim Roth

“Grace de Monaco” este un film controversat, chiar în rîndul echipei de realizare, cu dispute între regizor, scenarist şi distribuitorul american, cu dezavuări publice din partea familiei regale monegasce. Pe scurt ar fi vorba despre metamorfoza unei actriţe americane de succes, Grace Kelly, în prinţesa Grace (interpretată de Nicole Kidman), soţia prinţului Rainier al III-lea (jucat de Tim Roth). Kelly a fost venerată şi adulată de public în America, a cîştigat şi Premiul Oscar. Intrînd apoi în familia regală şi venind să trăiască la Monaco, trebuie să renunţe la actorie şi la cariera profesională, care îi lipsesc mult. Da, locuieşte la palat, dar e pe-un colţ de stîncă. Da, e prima doamnă, dar suita ei este ipocrită, nu pierde nici un prilej de a-i vîrî beţe-n roate, de-a o spiona şi a o trăda. A dat libertatea unui continent pe o colivie de aur, destul de şubredă.

Soţul o neglijează, pentru că e foarte ocupat cu ameninţările politice cărora trebuie să le facă faţă. Monaco e un regat mic, aproape complet dependent de Franţa. Stătuleţul nu are industrie sau agricultură, se menţine doar din turism şi jocurile de noroc. Dar prinţul trebuie să găsească o soluţie la ultimatumul şi blocada militară ale lui De Gaulle, ce pretinde subordonarea financiară. Are, prin urmare, alte griji pe cap decît nevasta blondă, care suferă de spleen şi dezadaptare. Ideea divorţului se profilează tot mai insistent în mintea frumoasei prinţese. Duhovnicul american o sfătuieşte să-şi accepte noua condiţie, să renunţe la Statele Unite – dar apoi el însuşi nu mai rezistă departe de casă, se retrage din post, cere să fie transferat înapoi. Ce spune oare mama ei? O sună pentru a i se plînge că şi-a ratat viaţa – pe cînd aceea i-o taie aspru că vorbeşte prostii, nici o fată din Pennsylvania nu a mai devenit vreodată prinţesă, toată lumea o admiră şi-o invidiază, tatăl ei s-ar răsuci în mormînt să audă de-un divorţ.

Singura soluţie rămîne adaptarea. Grace îşi propune să devină “de Monaco”. Ia lecţii de limbă franceză, de mişcare scenică şi de ipocrizie socială. Tocmai la timp pentru a dejuca o conspiraţie pusă la cale de cumnată, care vrea să le preia tronul. Balul de caritate al Crucii Roşii, organizat în prezenţa unor somităţi diplomatice şi artistice mondiale, cu Maria Callas interpretînd sublim o arie, îi dă prilejul fermecătoarei aristocrate să ia cuvîntul. Într-un monolog cam despletit, dar cu o rochie de seară impecabilă şi o distincţie rafinată, alteţa sa face un apel vibrant la iubire şi generozitate, ca remedii universale pentru toate conflictele. Lumea o aplaudă, regatul e salvat, prinţul îi declară fascinat la ureche că o iubeşte. Spectatorii rămîn cu un dubiu, cînd se aprind luminile în sală: au asistat la povestea unui eşec asumat, sau a unui triumf amar? Pesemne că amîndouă.

Văzute la puţin timp unul după celălalt, filmul despre Lech Walesa şi cel despre Grace de Monaco vorbesc despre doi oameni care s-au ridicat deasupra celorlalţi, prin meritele şi sacrificiile personale. Unul a făcut-o folosindu-se pînă la capăt de autenticitatea sa noduroasă, iar cealaltă renunţînd la aspiraţiile ei visătoare şi naive. E dreptul fiecăruia să-şi aleagă drumul.