Despre demnitatea lui Mihail Sebastian

Etichete

Cuvintul, interbelic, lansare de carte, Marta Petreu, Mihail Sebastian

Vreau să le adresez, cu toată căldura, mulțumiri filialei clujene a Uniunii Scriitorilor și doamnei președinte Irina Petraș, o gazdă foarte generoasă. Nu e vorba, azi, doar de o întîmplare. Am mai avut ocazia să țin aici o conferință-prezentare despre Paradisul lui Dante și m-am bucurat de toate condițiile puse la dispoziție. Iar cu cîțiva ani în urmă, mi-am lansat un volum de eseuri și adnotări pe blog, Uriașe lucruri mici. Stăteam în acest loc și priveam în fața mea, unde pe panoul cu președinții clujeni ai scriitorilor, în colțul din stînga, îl văd pe regretatul profesor Liviu Petrescu, cel care mi-a coordonat pe final teza de doctorat. I-am fost un discipol în facultate. Iar în spatele meu, pe perete, este un tablou ceva mai mărișor, al Etei Boeriu, care a făcut un lucru extraordinar: a tradus integral Divina Comedie în versuri și este unul din spiritele tutelare din domeniul italienisticii; o admir cu toată perseverența și pe urmele ei am venit, fiindcă între timp am tradus și eu integral poemul dantesc, chiar dacă nu l-am tipărit încă pe hîrtie. La mijloc de drum, între un estetician al literaturii, eseist remarcabil, și o traducătoare de frunte, am încercat să împac aceste două aspecte în activitatea mea publică, intelectuală. Uniunea Scriitorilor mi-a stat aproape, m-a încurajat și m-a găzduit, de fiecare dată cînd i-am cerut sprijinul.

Apoi mulțumirile mele se îndreaptă spre Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, de la București, cu care am o colaborare foarte strînsă, de peste zece ani. Vreau să arăt că nici măcar nu m-am înscris eu la prima ediție a sesiunii de comunicări științifice de acolo, ci am fost contactat de dînșii. Publicasem o intervenție incendiară, despre propagandismul hitlerist al lui Vintilă Horia (eram într-o fază mov a creației, acum am intrat poate într-o etapă mai soft, stilistic vorbind), dar tot bazată pe documente și migăloasă cercetare de arhivă. Am fost invitat în capitală să-mi prezint punctele de vedere și rezultatele investigațiilor, într-un cadru științific oficial. Sigur, am fost impresionat și am mulțumit pentru invitație. Am ajuns acolo și l-am cunoscut pe domnul director Alexandru Florian, care a dat mîna cu mine și mi-a zis direct: “Mă bucur să vă întîlnesc. Domnule profesor, vă rog să mă ajutați cu o problemă și, la modul cel mai serios, vă rog să nu mă refuzați”. Surprins pe moment, am cam fost de acord și am vrut să știu despre ce e vorba. “Uite, noi ne desfășurăm conferința pe secțiuni, pe panel-uri”, cum se spune azi, anglicizat. “La panel-ul paralel lipsește coordonatorul, care trebuia să vină de la Paris. Te rugăm pe dumneata să preiei conducerea dezbaterilor”. M-am uitat pe hîrtie, erau profesori universitari din America, Israel, Germania, România, un oaspete de vază din Elveția, un nume celebru din Franța – și eu, profesor la un liceu din Cluj. M-am luat cu mîinile de cap. “Vai de mine, oare sînt omul cel mai potrivit? Nu-l cunosc personal pe nici unul de pe listă.” Și mi-a răspuns: “Tocmai ăsta e avantajul dumitale. Nu-i cunoști și vei fi echidistant în dezbaterile care vor urma”. Într-adevăr au fost niște ciocniri memorabile între ei, dar am încercat să țin cumpăna dreaptă. Am avut emoții teribile, pentru că situația îmi depășea orice așteptare profesională, chiar dacă încerc mereu să nu mă pierd cu firea și să mă descurc în contextul unde aterizez. Cred că am făcut față, fiindcă am mai fost invitat încă de trei ori, în anii următori. Am susținut așadar o comunicare despre Vintilă Horia, pe urmă a fost o primă intervenție a mea despre Mihail Sebastian, apoi am vorbit despre tinerețea zbuciumată a lui Constantin Noica, tot așa, cu citate ample din presa legionară a vremii. Apoi am revenit cu un alt aspect despre Sebastian. Cele două prezentări pe subiectul nostru au intrat în diverse capitole ale cercetării de-acum. Venind așadar pe acest drum, de colaborare, de peste zece ani, am îndrăznit să le cer sprijinul, pentru apariția cărții, să își asume un gir de natură științifică. Eu am toată încrederea în ceea ce spun acolo. Dar nu voiam să fiu un cavaler rătăcitor, care se duelează de jos în sus cu o profesoară de la Universitatea “Babeș-Bolyai”, titulară de cursuri de istoria filosofiei, pe cînd eu sînt un italienist de la liceu, care vorbește despre Dante. Deci ce caut eu pe domeniul respectiv? V-o spun sincer, asta a fost abordarea mea. Ei au acceptat să vadă manuscrisul. L-au trecut prin Consiliul Științific, unde sînt circa 14 profesori universitari și cercetători în istorie și filosofie și studii de Holocaust din America, Israel, Germania, Franța și din universități românești. A fost văzut proiectul meu de acest colectiv prestigios. Am obținut acordul specialiștilor, așa că volumul apare azi sub egida Institutului “Elie Wiesel” din București și le mulțumesc pentru sprijin.

Apoi sînt bucuros că mă aflu iarăși alături de prietenul Ovidiu Pecican. Ne leagă decenii de colaborare culturală, de cărți scrise împreună. El m-a urmat într-un amplu dialog despre Dante și Evul Mediu italian. Am zis să-i întorc vizita și să mă apuc și eu de istoria interbelică a României. Cred că sîntem spirite afine, care gîndim lucrurile zburdalnic, sărind de la una la alta și făcînd analogiile care se impun. Nu ne sfiim să ne rostim cu voce tare părerile, chiar dacă s-ar nimeri să deranjeze. Îi sînt recunoscător pentru prietenia neezitantă, de-a lungul acestor decenii, care ne-a fost de un folos reciproc.

Legat de cartea pe care o vedeți acum în fața ochilor, făceam o comparație, pentru a facilita puțin lucrurile. Puteți s-o priviți ca pe o prăjitură Doboș, care are niște straturi suprapuse, cu glazură, cu cremă, cu blat, cu cremă de altă culoare și așa mai departe. O spunea foarte bine domnul profesor Al. Florian, Mihail Sebastian este o personalitate polimorfă, proteică, nu mai știi de unde s-o apuci. Poate că și eu sînt tot așa, mă recunosc în descrierea domniei sale. Sînt profesor și cei care stau acum pe margine, pe care i-am smuls de la școală, pot să o confirme din experiență directă. Ei dau teze, eu dau note. Nu știu dacă toți rămîn mulțumiți… Da, sînt profesor, recunosc. Nimeni nu-i perfect – și eu sînt profesor. Sînt și ziarist, de n-ar fi să-mi amintesc decît că, timp de opt ani, în sala aflată alături, am avut o rubrică permanentă la revista Tribuna. Îi mulțumesc pentru asta redactorului șef, domnului Niță Danciu, care a fost un om cum puțini am cunoscut în ziaristica românească și mi-a ținut spatele, în ciuda tuturor intervențiilor care s-au făcut ca eu să fiu scos de acolo. Pînă la urmă n-am fost scos, am plecat singur. Dar sînt și ziarist. Cred că sînt firește eseist, polemist, cum mă definea Ovidiu Pecican, de n-ar fi să număr decît cele cincisprezece cărți despre literatura română, publicate pînă azi. Cu siguranță sînt traducător, mai ales cînd o să-mi apară anul viitor cele vreo 2.000 de pagini din Divina Comedie a lui Dante, pe care am tradus-o și am comentat-o, împreună cu o sinteză a dantologiei, din Evul Mediu pînă în secolul XX, pe care de asemeni am realizat-o. Atunci brusc se va vedea că sînt și italienist, sau poate că oamenii se vor certa dacă sînt mai degrabă dantolog, sau mai degrabă critic literar, comentator al literaturii române, sau mai curînd autor al monografiei – prima și singura de acest fel pînă acum – despre Nicolae Manolescu, teza mea de doctorat, pe vremea cînd Manolescu nu era președinte la Uniunea Scriitorilor, deci n-aveam nici un interes să-l cultiv. De altminteri l-am conturat, în portretul meu, cu șfichiuielile de rigoare, și cu bune, și cu rele. Pe alocuri n-a ieșit foarte încîntat de ce anume a citit.

Irina Petraș: Dar oricum spunea că știi mai multe despre el decît el însuși.

Da,  a zis că a aflat de la mine unele lucruri pe care nu le știa. În contextul acesta am citit cu admirație Jurnalul lui Mihail Sebastian. M-a convins pe deplin, în ciuda caracterului său polimorf. El este un extraordinar comentator de muzică clasică. Își povestește drumețiile la munte, aventurile de schior, iubirile, chiar cele fără perdea, își relatează bîrfele cu marii scriitori ai vremii. Spune multe. Fiecare cititor probabil că și-a luat cîte ceva din Jurnalul acela. Ce m-a impresionat pe mine a fost demnitatea lui extraordinară și felul cum totdeauna, chiar și atunci cînd vorbea de rău pe cineva, se întemeia pe fapte, niciodată pe șarje, pe pamflet. Și era vorba, atenție, de un jurnal intim, pe care nu credem că îl voia publicat. Pînă și în intimitatea lui, avea o decență și o verticalite și un bun simț, care pe mine m-au surprins. Este un om care crede în demnitatea umană. Și care, pentru a promova demnitatea umană, nu se coboară la niște lucruri de care el însuși s-ar fi rușinat. De asta m-a convins pe mine lectura Jurnalului. Însă, după cîțiva ani, a apărut scandalul provocat de Marta Petreu. Mesajul ei era construit exact pe dos: Mihail Sebastian este un tip josnic, un mișel, un trădător, un aservit, o fantoșă, un discipol al diavolului, face cu entuziasm porcăriile. Am rămas uimit! Erau acolo citate – și m-au șocat! Am zis: nu se poate! Ce-am citit eu, în 600 de pagini de jurnal, se contrazice cu cercetarea academică din presa vremii? Dar ce fel de om e ăsta?! Nu înțeleg acest fenomen. Doresc să-l cunosc, pentru mine însumi. Și efectiv m-am dus la bibliotecă. Eu sînt profesor la Colegiul “G. Barițiu”, unde predau ore în fiecare zi, pînă pe la 2 sau 3. Ieșeam la amiază, mîncam ceva și apoi mergeam la sala de lectură, la Biblioteca Centrală Universitară, pînă seara. Mi-am petrecut așa peste un an de zile, citind număr de număr (este un ziar, nu o revistă, e o publicație tipărită în fiecare zi!) am citit ziarul Cuvîntul, am fotografiat, mi-am luat notițe și am sistematizat tematic articolele. Înainte să apară ediția de la Academia Română, eu aveam deja toată informația la mine acasă, aranjată, fotografiată, pe fișe de lucru. Încet-încet am început să redactez, plecînd de la textul Martei Petreu și îndreptîndu-mă spre cele constatate de mine. Vă spuneam că fragmente am prezentat la sesiunile științifice ale Institutului “Elie Wiesel”, din București, la comunicările academice internaționale organizate de Universitatea de Stat din Moldova, de la Chișinău, în diverse reviste culturale. Și a ieșit această carte.

Să revin însă la ceea ce începusem, cu Mihail Sebastian și prăjitura Doboș. Noi aici ne aflăm la Uniunea Scriitorilor și eu afirm cu tărie – prevalîndu-mă de formația mea de literat – că Sebastian este un scriitor de prim rang. Poate nu prin romanele sale, dar prin jurnalul său cu siguranță. Mîine vom merge la Universitate, la Facultatea de Științe Politice (și îi mulțumesc pentru invitație domnului profesor Tibori Szabó Zoltán). Acolo probabil vom pune în evidență o altă latură a lui Sebastian, despre care pînă la cartea Martei Petreu și la aceasta, a mea, încă nu s-a vorbit: el e un admirabil politolog. Se apleacă în articolele din Cuvîntul asupra întregii realități din epoca sa și, pe lîngă studiile de cultură franceză, despre care amintea Ovidiu Pecican, face o sinteză a politicii din anii ’30, cînd are rubrică permanentă într-un cotidian politic. Punctul său de vedere este neutru: el nu e membru al nici unui partid, nu simpatizează nici un partid, îi critică pe toți, și la stînga, și la dreapta. Și pe legionari, indirect. Dar spectaculoase sînt analizele lui de politică externă: ce spune despre Hitler, pe vremea cînd Hitler abia se afirma. Ce diagnoze frapante, dure și precise face el esenței criminale a hitlerismului, încă din prima sa etapă de manifestare! Se oprește asupra fascismului și are două-trei articole cu final pozitiv, nuanțat, asupra lui Mussolini. Dar 80% din publicațiile lui despre fascismul italian sînt de natură critică, polemică. Marta Petreu ia cele 20% și conchide că este un admirator fascist. Celelalte le ascunde, le ignoră, le trece sub tăcere. Chiar și astfel, eu unul n-am înțeles nici aceste 20%. Ce s-a întîmplat? Cum adică poți să elogiezi în Mussolini pe unul care protejează păsările de pe insula Capri? Am dedus astfel că îmi scapă mie niște lucruri. Și m-am afundat mai adînc în studiul istoriei, ca să pricep mai bine atitudinea jurnalistului. Am observat următorul lucru. În primii ani, pînă prin 1938, cel mai tenace adversar european al lui Hitler a fost Mussolini. Asta cred că puțini o știu. Noi avem azi o perspectivă globală: spunem “nazismul fascist”, sau “fascismul nazist”. Cele două sînt plasate pe același calapod. Or, în realitatea politică a anilor cînd Sebastian scria la Cuvîntul, în 1931-1933, Mussolini colabora îndeaproape cu Cancelarul Austriei, Engelbert Dollfuss, care voia să contracareze Anschluss-ul, iar Hitler era ținut în frîu nu de Franța și nu de statele balcanice, ci de complicitatea dintre Italia și Austria, care luptau împotriva expansionismului german. O situație prea puțin studiată de istorici, pe care am constatat-o uimit. După aceea s-au răsturnat firește realitățile politice, Mussolini însuși a fost lovit de sancțiunile internaționale, datorită politicii sale expansioniste din Etiopia, s-a aliat cu alt hrăpăreț celebru, Hitler, și așa a apărut al Doilea Război Mondial. Dar în perioada articolelor politice ale lui Sebastian, nu era acel Mussolini pe care îl știm noi azi. De altminteri, după cum a arătat-o Michael Shafir, în timpul lansării de la București a acestei cărți – și o va repeta mîine la facultate, sînt sigur – în prima perioadă a fascismului, mulți evrei italieni erau admiratori ai lui Mussolini, aveau chiar și un ministru în guvern. El nu ducea inițial o politică antisemită. Însă imaginea noastră este fixată, după mai multe decenii, într-o altă direcție. Noi venim cu “brand”-ul construit de studiile istorice. Citindu-l pe Sebastian, nu pricepem cum putea un evreu român să-l privească pozitiv, pe cîteva detalii, într-o periferie, pe Mussolini. Fiindcă, repet, pe ansamblul personalității Ducelui avea numeroase rezerve. Dar astfel se explică! Realitatea politică din acele vremuri era cu totul diferită de cea pe care o percepem azi, prin studiile cristalizate. Atunci epoca era în mișcare, era în convulsie, își căuta drumul. Iar Sebastian era un actor în cadrul acestei convulsii, palpita împreună cu epoca. A subliniat-o foarte frumos Daniel Cristea-Enache, atunci cînd a scris despre volumul Martei Petreu și l-a disecat, cu o pătrunzătoare putere de analiză. Greșeala Martei Petreu – și mă asociez pe deplin la această critică – este că face din Mihail Sebastian, care e ziarist, un ideolog. Dar el nu e ideolog! El consemnează, la firul ierbii, ce anume se întîmplă în jurul lui și își exprimă propriile judecăți, subiective. Însă Marta Petreu îl ignoră pe ziarist, îl ignoră pe scriitor și vrea să construiască un ideolog, și anume unul fascist, reacționar, de rea-credință, un ticălos și un nemernic. De la premise false, se alunecă în evoluții contrafăcute și se ajunge la concluzii aberante.

Cartea mea e și o meditație despre cum percepem istoria: luăm imaginea, care e construită acum, și o acceptăm? Sau mergem acolo, ne transpunem, ca și cum am fi chiar Sebastian? Noi cum am trăi realitatea de atunci, fiind acolo? Este un concept, în italiană, care se numește “immedesimazione”, te pui în pielea altcuiva. Asta cred că izbutesc marii scriitori. Ei pot să scrie, să transcrie, să descrie lumea de parcă ar vedea-o, ce știu eu, cu ochii unui cîine. Kafka ne-a vorbit din perspectiva unei gîngănii: Metamorfoza. A dat niște imagini șocante. De ce noi, dacă scriem istoric, nu ar trebui să ne transpunem în pielea celuilalt? A unui evreu, care nu știa cînd vin legionarii să-i taie gîtul, care vedea că evreii din București trebuie să iasă la lopătat zăpada, care auzea că, în Moldova, alți evrei umblă cu steaua galbenă a lui David, cusută la piept în mod obligatoriu. Și atunci un asemenea evreu credeți dumneavoastră că îl admira pe Mussolini? că îl trata cu blîndețe pe Hitler? Așa cum ne spune azi Marta Petreu? Sincer! E o problemă de plauzibilitate, pînă la urmă: nu e convingător. Și apoi, mergînd la ziar, documentîndu-mă, am rămas șocat de diferența dintre ce am văzut acolo și ce ni se transmite aici.

Avea dreptate domnul director Alexandru Florian: cartea Martei Petreu a avut un succes nebun în ochii publicului. Eu, sceptic cum sînt, aproape sînt convins că operațiunea inversă, de demistificare, nu va avea nici sfertul succesului falsificării. În spațiul nostru așa de frămîntat, balcanic, se alunecă pe complicități, pe prietenii, pe dorința de-a ne simți bine. Pînă la urmă, ce contează ce-a fost? Important e că sîntem noi aici, ne iubim, ne ajutăm și tot românul să prospere. Eu n-am mers pe ideea asta caragialiană, chiar m-am transpus în pielea lui Mihail Sebastian, poate fiindcă sînt și eu un tip proteic, așa cum a fost el. Chiar m-am simțit de parcă aș trăi în perioada interbelică: să te ignore cel mai bun prieten, Mircea Eliade, să-ți întoarcă spatele profesorul preferat, Nae Ionescu, să constați că o mare inteligență și luciditate, de talia lui Camil Petrescu, e preocupată mai ales să pună mîna pe o casă de evrei, confiscată de stat. Să vezi că lumea își întoarce sumanul, în preajma ta, și apoi să mai citești și cartea Martei Petreu. Așadar principalul demers pe care l-am pus la temelia cărții mele, pe lîngă faptul că am tratat despre politologul, despre literatul, despre mintea limpede Sebastian, a fost reflecția de natură etică. O afirm aici cu toată hotărîrea, chiar dacă n-am spus-o explicit în cartea mea: Mihail Sebastian este omul demnității personale. Fie că polemizează cu evreii – da, el a avut cîteva replici împotriva unor gazetari evrei; fie că polemizează cu extremiștii de dreapta, sau cu foștii colegi de la Cuvîntul, ca Petre Pandrea, un transfug oportunist, el nu se coboară la insulte, nu calcă în picioare, nu jignește. Își menajează adversarul, chiar și atunci cînd îl disprețuiește.

Acesta este Mihail Sebastian și eu m-am identificat cu el și am luat-o ca pe o datorie să-i restabilesc demnitatea personală, terfelită în public. Vă fac o mărturisire finală. În acești ultimi zece ani, am lucrat la cartea despre Sebastian și, în paralel, am tradus Divina Comedie. În talerul meu de priorități, mă luptam în fiecare zi cu gîndul: acum să mă ocup de Dante, sau să mă ocup de Sebastian? La Dante aveam o miză culturală și de iubire intelectuală. Și acolo era immedesimazione, fără îndoială. La Sebastian însă a fost și o miză morală: dorința de-a face dreptate. Purtat de un asemenea îndemn, se explică de ce am încheiat mai repede această cercetare, față de cealaltă.

(Lansare de carte Cum se inventează un huligan? Mihail Sebastian, ziarist la “Cuvîntul”,
la Uniunea Scriitorilor din Cluj, luni, 2 decembrie 2019)

 

 

Mihail Sebastian, ziarist la “Cuvîntul”

Etichete

Cuvintul, democratie, extremism, fascism, frauda, interbelic, jurnalism, legionari, Marta Petreu, Mihail Sebastian

 

Mi-am început documentarea despre activitatea ziaristică a lui Mihail Sebastian încă de cînd am citit primele pasaje aruncate de Marta Petreu în presa literară, ca avanpremieră la cartea turmentată pe care urma s-o publice. Prea erau trase de păr lucrurile, prea insistent se împroșca noroiul, iar noua imagine fabricată prea o contrazicea pe cea cu care eram toți obișnuiți. În timp ce vedeam, cu un ochi, cum se întinde scandalul (noul scandal) despre Sebastian, în presa literară din țară – uneori și din străinătate -, cu celălalt parcurgeam deja, fotografiam cu aparatul digital și fișam cu pixul pe foile mele articole din ziarul Cuvîntul, în Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, pentru a mă convinge personal cum stau lucrurile.

Pe vremea aceea aveam o rubrică permanentă în revista culturală Tribuna. M-am străduit, într-un amplu serial în cinci părți, să dau seama despre numeroasele contrafaceri puse în circulație de Marta Petreu. Textul meu a fost reluat în Jurnalul săptămînii din Israel, unde colaboram frecvent. Dar lucrurile nu păreau să se lămurească. Alte intervenții agitau ambele talere ale discuției. Disputa era strînsă, între capete limpezi și condeie informate, care primeau replici circumstanțiale, îndemnuri la înțelepciune și “toleranță”, de la intelectuali nu mai puțin prestigioși. Am revenit asupra subiectului incendiar, în două sesiuni științifice ale conferințelor internaționale de la Institutul Național pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel” din București: Mihail Sebastian pe masa de operație (7 oct. 2009), Mihail Sebastian și evreii (11 oct. 2010). Multă lume “bună” tot nu părea convinsă. Mi-am continuat șirul de intervenții pe tema respectivă, la conferința internațională a Universității de Stat din Chișinău, Republica Moldova: Mihail Sebastian și politica de la “Cuvîntul” (21-22 mai 2015). Paginile transcrise au intrat apoi, desigur, în volumele colective care dădeau seama despre cele prezentate la conferințe.

Mă bucur că, iată, după zece ani, am găsit răgazul de-a finaliza această carte, destinată să demistifice una dintre cele mai mari escrocherii din cercetarea culturală românească de azi. Îi mulțumesc Institutului Național pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel”, dedicat promovării principiilor democrației și ale statului de drept, fiindcă îmi oferă un important sprijin editorial, prin finanțarea tipăririi acestui volum. Le sînt recunoscător profesioniștilor din țară și străinătate, aflați în componența Consiliului Științific al Institutului, fiindcă mi-au avizat favorabil, unii chiar entuziast, cercetarea: Viorel Achim, Lya Benjamin, Liviu Beriș, Denis Deletant (Marea Britanie), Mihai Dinu Gheorghiu (Franța), Radu Ioanid (SUA), Andrei Pippidi, Liviu Rotman (Israel), Michael Shafir, Paul Shapiro (SUA), William Totok (Germania), Raphael Vago (Israel), Virgil Nițulescu, Alexandru Florian.

Celui din urmă vreau să-i dau cuvîntul nemijlocit, în Prefața pe care a binevoit s-o scrie pentru această ediție.

 

Laszlo Alexandru şi-a asumat o misiune deosebit de importantă pentru un spaţiu cultural precum cel românesc, care periodic se redefineşte şi îşi caută rădăcinile sau mentorii: împrospătarea moştenirii culturale. Dar care să fie vectorii de filtrare a producţiei culturale? Pe cei politici sau ideologici, în chip firesc pentru o asumare raţională, îi respinge din start. Restitutio in integrum? Adică actualizarea în bloc a autorilor sau lucrărilor puse la index în perioada regimului comunist? Nu, el respinge o astfel de strategie şi afirmă încă de la început aderenţa la principiul restituirii critice. Iar din perspectivă metodologică, restituirea critică se referă la exercitarea unui filtru asupra mesajului operei, filtru ce are ca structură fondatoare umanismul şi, corolarul său modern, democraţia. Iată de ce în 2009 afirma, cu întemeire: “Acum, cînd problema stringentă a societăţii româneşti constă în edificarea şi consolidarea mecanismelor de judecată democratică, e surprinzătoare graba unor personalităţi ale vieţii publice de a distorsiona trecutul, de a-i recupera pe propagandiştii fascismului sau ai comunismului, de a-i gratifica moral pe actorii dictaturilor” (Laszlo Alexandru, “Noica la a doua tinerețe”, Holocaust. Studii și cercetări, vol. I, nr. 2/2009, p. 85).

Drept pentru care a creionat, cu detaşarea spiritului critic şi cu argumentul operei scrise a acestora, harta valorilor politice sau sociale la care au aderat reprezentanţi ai generaţiei ’27. Imboldul i-a venit din faptul că astăzi mulți dintre ei sunt asiduu promovați, de o elită conservatoare, să stea, fără să se clatine, în vîrful piramidei culturii naţionale. Despre Vintilă Horia sau Constantin Noica şi adeziunea lor la dictatură şi ideologia fascistă a scris în revista institutului (Laszlo Alexandru, “Vintilă Horia – ce-a fost și ce se zice azi”, Holocaust. Studii și cercetări, vol. I, nr. 1/2009 și “Noica la a doua tinerețe”, vol. I, nr.2/2009). Despre alte personaje, colegi de generaţie şi orientare cu cei dintîi, a publicat în revista online E-Leonardo (2003-2012), pe care a coordonat-o. Dedicat culturii italiene, nu întîmplător a ales ca titlu al revistei numele unuia dintre cele mai strălucite spirite ale Renaşterii. De asemenea, pe blogul său de scriitor putem afla şi alte scrieri subordonate preocupării restituirilor critice în cultură. Naraţiunea lui Laszlo Alexandru este una dinamică, vie. El alternează cu abilitate limbajul polemic cu înlănţuirea argumentelor pentru a demonta mesajele laudativ-propagandistice ale confraţilor săi, predispuşi să ascundă sub preş trecutul fascizant al acelor intelectuali interbelici pe care încearcă să îi promoveze ca modele fondatoare.

Eseurile care urmează nu se înscriu însă în această paradigmă demistificatoare şi deconstructivă, prin care ne ajută să fim cu picioarele pe pămînt. Probabil că Laszlo nu s-ar fi apucat prea curînd să îl portretizeze pe Mihail Sebastian. Apariţia Jurnalului său în anii 90 a reuşit, pentru un timp, să tempereze avîntul luat de elita noastră intelectuală gălăgioasă şi pusă pe relansarea in corpore a generaţiei ’27. Jurnalul unui evreu care nota la cald reacţii antisemite din mediul scriitoricesc interbelic faţă de “problema evreiască” din timpul Holocaustului, a avut darul să-i trezească pe aceia care nu s-au lăsat impresionaţi de istorici sau documente de epocă. Cînd aplaudacii lui Eliade, Vulcănescu, V. Horia, Nae Ionescu, Mihail Manoilescu etc. s-au reapucat de vocalize, Laszlo Alexandru s-a concentrat asupra acestora.

Apoi a venit bomba… editorială! Marta Petreu lansa în 2009 de la Cluj, din oraşul lui Laszlo Alexandru, via Iaşi, prin editura Polirom, teza apartenenţei lui Mihail Sebastian la extrema dreaptă… moderată. Oare cum o fi extrema moderată? E și pentru autoare o împerechere ciudată a vocabulelor, dar pentru originalitatea exprimării și-o asuma instantaneu: “Sebastian a fost un extremist de dreapta moderat – formula sună aberant, dar reflectă realitatea articolelor sale – nu unul «turbat»… . Sebastian a fost «protocron»”(Marta Petreu, Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Editura Polirom, Iași, 2009, p.126-127). Iar această poziţionare ideologică a scriitorului evreu, proaspăt venit de la Brăila, ar fi venit din dorința de a reuși într-un spaţiu cultural dominat de conservatorisme şi radicalism etnic. Dar și a hazardului, care l-a aruncat de tînăr în brațele diabolicului Nae Ionescu. Înclinarea spre extrema dreaptă s-ar fi produs chiar înaintea celebrelor adeziuni ideologice sau politice ale lui Eliade, Cioran ş.a.

În Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu-Mihail Sebastian, volum de eseuri care a avut 3 ediţii, autoarea îşi propunea să îl “demitizeze” şi să îl înregimenteze politic la dreapta radicală pe evreul care îndrăznise să noteze atitudini şi gesturi antisemite ale unor intelectuali interbelici. Acei intelectuali cărora confraţii lor etnici români, după război, le ascunseseră timp de decenii sub preş opţiunea antisemită ca fel de a fi. La data apariţiei volumului reacţiile critice au subliniat diversele carenţe majore sau minore ale unei puneri în scenă menită probabil să ofere notorietate autoarei. Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Ioana Pârvulescu, Andrei Cornea ş.a. au fost printre cei care au exprimat rezerve sau chiar au văzut o manipulare, pentru ca autoarea să obţină publicitate. La timpul respectiv, celor mai mulți dintre critici Marta Petreu le-a consacrat pagini întregi în România literară (vezi nr. 2 şi 3/2010).

Laszlo Alexandru nu apare printre ei. Mobilizat poate de platitudinea îndemnului autoarei Diavolului…, care își încheia “Cuvîntul înainte” la carte cu revelația: “Cartea mea nu îl epuizează pe Sebastian – despre el se pot scrie multe și felurite alte studii, literare și politice. În momentul cînd am încheiat-o, eu însămi aș mai fi putut, cu o minimă documentare suplimentară, să-i mai adaug cîteva capitole. Atîta cît este mi s-a părut însă de ajuns” (Marta Petreu, op.cit., p. 7). Și bine a făcut… că s-a oprit.

Laszlo Alexandru s-a apucat de treabă, s-a documentat, poate mai mult și din surse mai diferite, a reflectat în stilul său caracteristic… și a produs un volum despre același Mihail Sebastian. Dar, este un volum în oglindă! El îl citește pe evreul brăilean dornic de afirmare, într-o cheie răsturnată, așa cum de altfel sugera Marta Petreu că ar fi posibil. Scrierea lui este alertă, polemic-academică și încărcată de argumente. La Marta Petreu documentarea primară era importantă și teza extremismului lansată de la începuturi se voia ilustrată prin citate din jurnalistica lui Sebastian. Pentru Laszlo Alexandru articolele de presă de la Cuvîntul sunt fundamentale. Ele sunt puse în relație cu epoca și astfel contextualizate. Iar pentru a oferi o imagine mai cuprinzătoare asupra mesajului lui Sebastian, clujeanul nostru recurge la citări masive, la reluarea aproape integrală a unor articole de ziar. Acestea, puse adesea față în față cu citatele uneori amputate ale M. Petreu, generează alte sensuri sau semnificații.

Acestea fiind spuse, vă las pe dumneavoastră să decideți asupra virtuților și limitelor spiritualității tînărului Sebastian. Bineînțeles după ce veți fi parcurs eseurile acestui volum.

Alexandru Florian

 

21 decembrie 1989 în Mănăștur

Etichete

Cluj, decembrie 89, Mănăștur, prezentare, revolutie anticomunista

Îi mulțumesc Asociației “Vechiul Cluj” pentru inițiativa aceasta extraordinară a istoriei vorbite, pe care o acoperă deja, faptic, de cîțiva ani încoace. E o premieră în spațiul românesc. În perioada comunistă, ca să te ocupi de istorie îți trebuiau șapte rînduri de peceți, de la București în jos (sau în sus, pînă la Dumnezeu), pentru a ți se aproba vreo lucrare, care apoi brusc devenea oficială. Or, după 1989, iată că am descoperit normalitatea și în acest domeniu. Foarte importante în Occident, de mai multe decenii, sînt istoria orală și istoria locală. Noi eram fixați, în proiectele impuse ale unei istoriografii de factură naționalistă, pe diverse nostalgii: nu știu cîte mii de ani de la Decebal, nu știu cîte milioane de ani de la Burebista. În schimb ignoram: 1. întîmplări de lîngă noi, în spațiu și 2. întîmplări din apropierea noastră, în timp. Adică lucruri normale. Istoria trebuie să fie, pînă la urmă, o componentă a biografiei noastre. Ea nu e un ansamblu înțepenit, de odinioară, care trebuie venerat – și folosit ca instrument ideologic pentru manipularea conștiințelor colective -, ci o realitate concretă, care trebuie redescoperită, prin experiențele fragmentare ale celor din jur.

Despre o astfel de experiență vreau să vă relatez acum. Nu e prima dată cînd mă refer la ea. Pentru mine a fost una din situațiile de traumă majoră a biografiei mele. Cum era să uit așa ceva? Nu vă vorbesc așadar despre un trecut cu mii de ani în urmă, ci despre ceva care-mi este foarte aproape. Nu poate să treacă. Și poate că e mai bine așa, să nu treacă. O să vă relatez despre ziua de 21 decembrie 1989, în cartierul Mănăștur din Cluj. Nu-mi propun să lansez ipoteze, fabulații, probabilisme, ci să vă povestesc ce anume s-a întîmplat. Nu mă interesează, prin urmare, diversele speculații ale celor care zic că da, a fost revoluție, sau nu, n-a fost revoluție, sau a fost mîna rușilor, sau a fost mîna americanilor. Vă detaliez ce-am trăit și ce-am văzut – firește, selectînd, fiindcă altminteri mi-ar trebui o zi întreagă pentru a descrie o zi întreagă.

Eram proaspăt absolvent de facultate, de Litere, ajuns cu repartiție într-un sat din Moldova. Venise vacanța și ne-am întors acasă. Eu sînt mănășturean din 1971, cînd mi-am terminat grădinița aici și mi-am continuat toată școlarizarea, preuniversitară și universitară. Așadar am revenit, împreună cu soția mea de atunci, de la postul de profesor, în vacanța de iarnă. Cam știam ce se petrece în țară, fiindcă toată lumea asculta Europa liberă și, în zilele de 16, 17 decembrie 1989 s-au transmis înregistrări absolut îngrozitoare, cu focuri de arme, urlete de disperare, îndemnuri: “Nu trageți, fraților! Ne omorîți!” etc. Sigur că, în vîrful munților, în județul Suceava, încă nu era nimic din toate astea. Dar trăiam, în sinea noastră, tensiunea celor auzite. Am venit la Cluj și aici lucrurile erau încă liniștite. Eram acasă în dimineața de 21, așa că nu vă pot spune ce-a fost în centru, pentru asta va trebui să vină alți martori. Undeva pe la amiază, pe la ora două, se întorcea tatăl meu din oraș. A intrat în locuință. Noi eram cu prietenii noștri Mihai Hurezeanu (fratele lui Emil Hurezeanu) și soția lui. Deci eram în patru. A ajuns tatăl meu și mi-a zis: “Vezi că e agitație mare în oraș. Armata e la Fabrica de Bere. Nu mai circulă nimic. Eu, de-acolo, am venit pe jos pînă acasă. E scandal. Să nu cumva să ieșiți din casă, e periculos”. Auzind asta, prima noastră reacție a fost exact să mergem pentru a vedea ce se întîmplă. Discutaserăm deja cîte ceva, între noi. Chiar atunci ne uitam la niște filme occidentale, pe video recorder, dar Bruce Lee nu se lipea de noi. Aveam, așa, o agitație interioară mocnită, fiindcă simțeam că nu-i bine să fim acolo, cînd trebuia să fim aici. Am ieșit pe stradă. În Mănăștur era totul liniștit. Am mers în zona complexului Minerva. Acolo, mai ales fosta mea nevastă, care avea o fire foarte revoluționară, s-a pus pe fapte mari. A zis: “nu putem să stăm așa, haideți să mobilizăm lumea, să facem și noi ceva”. Erau cîteva zeci de oameni, la coadă, la portocale. Ceea ce era o raritate. Banane nu se găseau, în ultimul deceniu de comunism, dar portocale, în situații de criză, se mai “băgau”, să țină lumea ocupată. Și atunci efectiv am mers la coada aia imensă de portocale, de la Minerva, și am început să-i apostrofăm pe oameni. “Ce faceți? Alții mor și voi mîncați portocale? Haideți cu noi! Nu se poate una ca asta”. Firile s-au aprins, din una-n alta. Ne-am adunat zece-douăzeci de oameni. Pe urmă am fost cincizeci. Pe urmă am fost o sută. Ne-am apucat să strigăm: “Jos Ceaușescu!”, “Jos comunismul!”, “Jos dictatura!”. Am început să ne agităm. Pe lîngă noi lumea trecea tot pe jos, într-adevăr, mijloace de transport în comun nu erau. Mănășturul era foarte calm. Ne așteptam să sară ceva miliție, armată, pe noi, să ne strîngă iute. Dar nu era nimeni, era chiar pașnic, din acel punct de vedere, numai noi eram “nepașnici”. Am început să strigăm și, de la gălăgie, se mai uitau unii pe geam să vadă ce se întîmplă, i-am chemat și pe ei: “Hai cu noi!”, “Nu stați în casă!”. Au coborît unii de prin blocuri. Epicentrul, repet, a fost în fața complexului Minerva. Nu exista atunci McDonald’s. Era un teren viran, cu desișuri, cu tot felul de gunoaie. Acolo ne-am strîns treptat vreo 200, cam așa. Ne-a venit ideea, pentru a mai aduna oameni, fiindcă eram puțini, să facem o tură prin Mănăștur. Să fim mai mulți, să avem forță de exprimare. Așadar din casă am ieșit la ora două, sau două și jumătate, iar pe la trei am început un fel de marș, am pornit la vale, spre complexul Union. Acolo am cotit la dreapta și am urcat pe strada Mehedinți. Strigam: “Jos comunismul!”, “Jos dictatorul!”. Am luat curba aceea amplă, pe strada Mehedinți și practic am parcurs strigînd tot traseul pînă sus, lîngă pădure, printre blocurile turn, cu foarte mulți locuitori. De-acolo a început într-adevăr să vină lumea.

Dar totul era vraiște. Nu știam ce va fi; ce vrem noi să facem; cum să ne organizăm. Erau foarte mulți copii. De asemeni, o spun cu onestitate, erau unii cetățeni turmentați, sau în stare de ebrietate. La colțul străzii Mehedinți, aici, în partea de jos, țin minte o scenă importantă: am încercat să ne adresăm mulțimii. Dar nu aveam microfon sau difuzor, ci doar vocea. Fiecare avea o voce și o părere. La 200 de persoane – vă dați seama. Fosta mea nevastă a zis: “hai să-i organizăm puțin”. Era acolo o Dacie albă. Ea era o femeie tînără și firavă, s-a urcat pe capota mașinii și-a început să strige energic să se facă liniște. Asta deja a dat niște rezultate și lumea a început să asculte, să vadă ce are de spus persoana. După cîteva scurte fraze de punere în temă, că oamenii mor la Timișoara, că nu mai suportăm comunismul și trebuie să-l dăm jos, i-a întrebat: “Vreți să mergem să murim?”. Mai ales cei turmentați au răspuns în cor: “Daaa!”. “Nu! Greșiți!” “Păi, cum nu?! Dar nu de-aia ne-am adunat?!” “Nu, noi vrem să protestăm, nu să murim!” Era și ea profesoară, știa să fie convingătoare și să vorbească în public. Le-a făcut acolo “Cursul scurt”, călare pe Dacie. “Noi mergem să protestăm împotriva comunismului! Dar nu mergem să murim! Că nu sîntem proști!” “Daaa, așa este! Nu sîntem proști!” (Aici eram cu toții de acord.) “Și cum să facem?” (Răspunsul îl gîndisem deja între noi.) “Păi, oprim niște mașini. Dar nu mașini din ăstea mici, camioane ne trebuie. Măcar vreo două, să le punem în fața noastră, cînd vor trage ăia! Să nu murim ca proștii!” “Cine dintre voi știe să conducă? Să ridice mîna!” “Cine vrea să conducă un camion în fața oamenilor?” S-au oferit unii, nu mai știu cîți, dar erau destui. Aveam ideile astea în cap: 1. Nu trebuie să ne sacrificăm ca proștii. 2. Trebuie să ne organizăm, lumea trebuie să asculte de ceea ce i se spune. 3. Trebuie să punem mîna pe niște camioane. 4. Trebuie să mai creștem numeric. Și atunci ne-am continuat marșul pe strada Mehedinți, roată, pînă sus, lîngă pădure. Am coborît pe partea cealaltă. Nu aveam nici camioanele, pe-acolo, așa că ne-am întors pe strada Cîmpului, spre punctul de plecare, complexul Minerva. Pe măsură ce mărșăluiam, mulțimea creștea. Și a apărut un camion care ducea marfă nu știu unde. L-am oprit – și asta țin minte foarte precis – fiindcă era stare de revoluție, aveam motive temeinice. L-am înhățat pe șofer și i-am explicat cum stau lucrurile: “N-avem nimic cu tine personal. Dar trebuie să mergi în fața noastră, cu camionul, la pas!”. El a zis: “Da, da, vă ajut eu!”. Și cum a scăpat de noi, a apăsat pe accelerație și dus a fost! Ne-a prins o ciudă teribilă că ne-am lăsat păcăliți. Am hotărît că pe care-l mai prindem, îl dăm jos din cabină. Știm să conducem noi camioanele și nu ne mai lăsăm duși de nas. Am revenit așadar pe strada Cîmpului. Să fi fost deja ora 4 sau 4 și jumătate. Ne-am grupat în fața complexului Minerva. Acolo a fost sediul nostru general. Dar era mare învălmășeală. Nu era nimic bătăios. Am citit apoi tot felul de tîmpenii rău intenționate: că am atacat niște militari, că le-am pus viața în primejdie etc. Sînt niște minciuni, firește. Marele meu efort – de asta m-am ocupat insistent – era să-i trimit acasă pe copii. Erau o puzderie și foarte mici, de la cinci ani în sus, pînă spre zece, doisprezece ani. Ei vedeau că e o mulțime care urlă și defilează, și-au zis: “Hai și noi să ne jucăm!”. Asta pe mine mă îngrozea și-i goneam de-acolo, să n-avem probleme.

Cît de cît am reușit să scăpăm de copiii din Mănăștur și am pornit spre oraș. Am coborît pe strada Primăverii (fosta Lingurarilor), am cotit la dreapta, pe breteaua podului. Am ieșit pe drumul principal. Deja trecuse de ora 5 după-masă. Vreau să vă spun, ca o ciudățenie, că era un asfințit destul de pașnic. De cîteva zile se făcuse chiar cald, încît era noroi pe jos. A fost, vreo două-trei zile, o căldură foarte ciudată. De obicei la noi iernile sînt aspre – sau erau pe atunci, acum deja e altfel. Dar în perioada aceea a fost o vreme foarte plăcută, cu diverse grade plus. Țin minte perfect că era noroi pe drum. Începea să se întunece și am făcut rost pînă la urmă de patru camioane, exact cîte ne trebuiau. Cîte două pe fiecare sens. Dintre ele, două erau cu remorcă, și asta îmi amintesc, fiindcă eram chiar în față, printre cei care organizam lucrurile, cu prietenii mei, și nu puteam sta alături, fiindcă două camioane erau mai lungi. Cînd ne apropiam, știam deja că sîntem așteptați. Adică va fi un lanț de trăgători. Care era planul nostru? Voiam să ajungem în centru, fiindcă auziserăm că au fost împușcături, au fost victime. Voiam să ne alăturăm manifestanților de-acolo, să le exprimăm solidaritatea noastră și susținerea. Știam că asta fusese la amiază. Nu cunoșteam dacă mai era ceva sau nu. Dar era de datoria noastră să ne marcăm adeziunea. Știam de asemeni, de la tatăl meu, încă de la început, că e desfășurată armata, la Fabrica de Bere, fără a fi informați precis unde anume. Coborînd pe lîngă școala aceea, în pantă, marele meu efort, al doilea, după ce-am scăpat de copii, a fost să alerg în stînga, în dreapta, la toți cei ce mărșăluiau pe trotuare, să strig la ei, să-i îndemn energic să treacă pe carosabil, în spatele camioanelor, pentru a fi mai protejați, dacă se va trage. Noi, ca pietoni, avem reflexul de-a umbla pe trotuar. Însă toată lumea trebuia atunci să meargă pe mijlocul drumului, pentru a fi mai la adăpost de gloanțe. Și ce voiam să facem? Stabilisem limpede că vom avansa cu camioanele la pas și, dacă se trage spre noi, dacă se ajunge la o opoziție atît de înverșunată, din partea adversarilor, atunci șoferii să oprească imediat, cu faza mare în ochii soldaților, pentru a-i incomoda, să se dea jos din cabină și să fugă, să lase motoarele în ralenti și faza mare aprinsă, ca să protejeze în întuneric mulțimea din spate. Dar nu intenționam nici o secundă să forțăm lanțul de trăgători, să-i dăm la o parte, să-i agresăm, Doamne ferește! Nimic de genul acesta. Am vorbit limpede cu șoferii: dacă se trage în noi, să oprească imediat înaintarea, să abandoneze totul și să fugă la adăpost, iar ei au executat întocmai cele stabilite.

Trecînd de școala aceea și ajungînd la locul ciocnirii, m-am uitat în spate, pot estima participanții cam la 1.000 de oameni. Dar e la fel de adevărat că, fiind deja iminentă confruntarea, grupul s-a rupt în două. Cei din plutonul din față eram cam 200 sau 300, estimativ. Pe urmă era un spațiu gol, de cîțiva metri. Și apoi veneau încă mulți alții. Cam așa era configurată mulțimea. Am trecut de colțul de mai jos de USAMV, spre stînga. Acolo era lanțul de trăgători. Vedeam niște siluete, răsfirate de-a curmezișul drumului. Nu știam ce-s ăia, militari, sau securiști, sau milițieni. N-am auzit nici o somație. E adevărat că eu, fiind imediat în spatele camionului din dreapta, aveam motorul chiar acolo. Dacă a fost sau n-a fost somație, nu știu. Dar au pornit niște focuri de armă. N-a căzut nimeni. Stăteam, ne uitam la noi. Unii au început să strige: “Nu vă speriați, sînt gloanțe oarbe, vor să ne sperie, pe ei!”. Deduc că probabil primele focuri au fost în aer. Pentru că n-am văzut pe nimeni căzut. Pe urmă însă au pornit… Deci prima salvă a fost clar organizată și strînsă. Apoi au pornit focurile așa, la nimereală. Și atunci au început să cadă oamenii. Eu, din reflex, m-am trîntit pe burtă. Făcusem armata cu vreo cinci ani înainte. Aveam niște reflexe de soldat, atîtea cîte puteau exista. Erau inclusiv gloanțe trasoare. Am văzut un glonț din ăsta trasor, cum stăteam pe burtă, în spatele camionului, la mai puțin de jumătate de metru în fața mea, cum a mușcat din asfalt și a sărit peste mine. În sinea mea știu că mi-am zis: “Astea nu sînt gloanțe oarbe, cum strigau alții”. Apoi s-a oprit focul. Ne-am ridicat să vedem despre ce este vorba. Și atunci a fost un strigăt: “E o fată împușcată, în stînga!”. Nu mi-a venit să cred. Noi luam încă totul așa, à la légère, văzusem glonțul, dar parcă tot nu puteam să cred. Mi-am zis: hai să văd ce-i acolo. Sînt un tip curios din fire. Am fugit în stînga, unde-i farmacia acuma. Și atunci era tot farmacie. Și era într-adevăr, am văzut-o cu ochii mei. Era o fată de 23 de ani, cu părul lung, care horcăia pe jos. Cei din jur ziceau că a fost împușcată în inimă. Și că o să moară. Iar după curbă, unde e acum intrarea la Platinia, erau atunci niște ziduri și o construcție de înălțime medie, a Fabricii de Bere, un pavilion mai înaintat. În fața pavilionului, cei de-acolo ziceau că e împușcat grav un alt bărbat, un tipograf. Nu m-am dus să-l văd și pe acela, doar am auzit de el. Dar fata am văzut-o. Eu de două victime știu. Fata a fost transportată de la farmacie vreo 20-30 de metri mai în spate. Există acolo un intrînd, care se formează de la colțul casei din față și ușa magazinului. În intrîndul acela a fost dusă pe brațe, ca să fie protejată de gloanțe, atît ea cît și alții, dacă vor mai fi, precum și cei care încercau să le dea ajutor. Asta am văzut cu ochii mei.

Noi am stat pe-acolo o vreme. Ne-am refugiat prin curți, prin ganguri, care de fapt nu erau prea multe. Atunci am descoperit că nu erau foarte multe locuri de refugiu. Nici pe stînga, nici pe dreapta. Și apoi, să treci de pe carosabil ca să intri sub o poartă putea fi mult mai periculos decît să rămîi culcat acolo, în noroi, protejat cît de cît. Pînă la urmă am traversat în fugă trotuarul, am intrat într-o curte, o recunosc fără dificultăți și azi, de cîte ori o văd. Acolo am încercat să ne regrupăm, să pricepem despre ce-i vorba. Farurile acelea luminau perfect. Era ca o scenă de teatru, deși nu e momentul să literaturizez. Era un individ în fața trupei, care se plimba stînga-dreapta, foarte furios, absolut dezlănțuit. Agita pistolul. Noi, din curți, de după porți, de prin ganguri, le strigam: “Criminalilor! Ați omorît oameni! O să vă judecăm! Ne-ați împușcat! Nemernicilor!”. Tîmpitul ăsta, chiar dacă nu vedea nimic, fiindcă avea farurile camioanelor în ochi, îndrepta pistolul spre noi și, unde auzea un strigăt: “Poc!”, “Poc!”. Ca-n filmele cu cowboy. Ăsta se credea John Wayne, sau ceva de genu’. Dar una e să fii în filme, și alta-i să vezi situația în realitate. Să vezi o fată ucisă, acolo, lîngă tine.

Am rămas, cred, vreo jumătate de oră, o oră, strigînd la ei că sînt niște criminali, că vor fi judecați. După aceea, am început să ne răsfirăm, cu prudență, cînd nu exista foc de armă, și să ne întoarcem alergînd pe lîngă ziduri, spre Mănăștur. După primele rafale și primii răniți, au apărut dinspre oraș niște mașini de Salvare și au trecut printre militarii care le-au făcut loc. Au înaintat pînă la camioane. Dar noi nu aveam încredere. Auzisem tot felul de chestiuni înfiorătoare, de la Timișoara, că au intrat peste răniți în spitale și i-au masacrat. Și atunci lumea a refuzat să primească ajutorul celor de pe Salvare. Și oricum erau niște bărbați încruntați, cu mutre dubioase, în ochii noștri. Ziceau nervoși: “Care mai ești p-aici?” “Care mai trăiești?”. I-am izgonit. În schimb au venit dinspre Mănăștur cîteva mașini particulare, în mod spontan, și i-au încărcat pe răniți, i-au transportat pentru a li se oferi îngrijiri. Dar totul se făcea intuitiv, fiindcă nu existau telefoane celulare, pe vremea aia, sau alte mijloace moderne de comunicare.

Întorcîndu-ne, impresia mea fermă a fost că pe acoperișul acelui pavilion, puțin înaintat, din fața Fabricii de Bere, era un cuib de mitralieră. Trecînd pe sub el, oarecum în unghi mort, chiar mi s-a părut că văd gloanțe trase pe deasupra. Asta ar fi putut explica moartea bărbatului, de după curbă. Altfel n-avea cum. Lanțul de trăgători era la bifurcația dintre Calea Moților și Strada Piezișă. Iar bărbatul a fost împușcat după cotul drumului. Tipograful ucis se numea Ioan Chira. Iar fata se numea Luminița Mișan. Asta am aflat-o după cîteva zile, cînd a apărut cîte o cruce, cu numele lor, și am trecut pe-acolo, am citit inscripția. Altfel n-aș fi avut de unde să știu.

Atunci, eu, ăla, care făcusem armată, mi-am zis că acolo a fost totuși o ambuscadă, de tip militar. Grupul nostru a intrat, a fost blocat și secerat din față și împușcat din spate. Noi eram niște oameni dezarmați, care ceream democrație, și am fost întîmpinați cu strategii și proceduri militare. În timp ce ne retrăgeam spre Mănăștur – iarăși o scenă interesantă. A apărut un individ, pe moment mi s-a părut cam dubios, avea un fel de loden lung și era călare pe o bicicletă. Mergea spre oraș. I-am strigat mai mulți: “Du-te, dom’le, înapoi, că ăștia te împușcă!”. “Nu, nu, că am ceva urgent de rezolvat în oraș!” “Dom’le, ăștia nu te lasă să treci, du-te înapoi!” “Nu, nu!” Și chiar m-am oprit să văd ce se întîmplă. E ciudatul “lor” – sau mi s-a părut doar mie că-i ciudat. E de-al “lor”, trimis să ne spioneze? Știți cum aveam pe atunci, cu nervii întinși, toate suspiciunile. A trecut pe lîngă cele patru camioane, s-a dat jos de pe bicicletă și înainta, liniștit, spre soldați. Nu avea nici o intenție să-i atace și în orice caz n-avea nici un aspect agresiv. Mergea împingîndu-și încet bicicleta, la pas. Ăsta, ofițerul, tîmpitul, a ieșit în fața trupeților, l-a lăsat să se apropie la vreo zece metri de el și, fără să stea de vorbă: “Poc!”. L-am văzut că vine înapoi, șchiopătînd, și ne-a spus uimit: “M-a împușcat!”. Noi nu l-am crezut: “hai, dom’le, că exagerezi!”. Și atunci mi-a arătat mîna, cu care se ținea de șold: era cu sînge. Asta e iarăși o scenă pe care am văzut-o cu ochii mei.

Am urcat înapoi spre strada Cîmpului. Acolo a apărut o altă mulțime. N-aș putea să spun dacă erau mai mulți ca noi, sau mai puțini. N-aveau camioane. Erau numai ei, pe carosabil. Dar erau măcar două sute. Nu știu, fiindcă nu mai eram în situația să pot calcula persoane, din ce văzusem că tocmai s-a întîmplat. Vă dați seama, aveam vreo 23 de ani pe-atunci, sînt imagini care nu mi s-au șters nici astăzi. Deci nu acționa neapărat facultatea rațională din mine, în momentele acelea. Eram în stare de șoc. Dar am văzut că erau mulți. Am încercat să-i oprim, am strigat la ei: “Măi, nu mergeți că vă omoară! Și noi de-acolo venim! Nu e bine!”. Dar ei erau hotărîți să meargă. Și i-am lăsat. Pe cînd am ajuns acasă, au pornit iarăși împușcăturile. Aceea a fost a doua confruntare, cu agresiunea armată, a demonstranților pașnici. Pentru că nici ăștia nu aveau deloc arme, nici ăștia nu aveau deloc intenții violente, războinice.

Așadar au fost două valuri diferite. Eu am fost în primul val. Cu ochii mei am văzut o persoană împușcată și agonizînd, fata aceasta, Luminița Mișan, și mi s-a spus tot atunci despre un bărbat, de care apoi am aflat că se numea Ioan Chira și era tipograf. Una peste alta, din studiile și anchetele care s-au făcut, pe ansamblu, la Fabrica de Bere, în seara de 21 decembrie 1989 au căzut nouă morți. Pe lîngă numeroși răniți. Morți și răniți prin împușcare. Am și o publicație aici, editată de Asociația pentru Adevărul Revoluției, cu diagnoze foarte precise: numele și prenumele victimei, fotografia ei, ultima adresă, rezultatul autopsiei, unde anume a fost împușcată, care anume organe i-au fost lezate, dacă moartea a fost instantanee sau în chinuri, în termen de o zi-două-trei, dacă moartea s-a datorat lipsei de îngrijire medicală, lucruri extrem de precise, cîte un desen cu silueta umană în picioare, cu traiectoria desenată a glonțului, locul pe unde a intrat, locul pe unde a ieșit (dacă a mai ieșit), inclusiv fotografii cu gloanțe scoase la autopsie din victimă.

Am început să scriu despre asta, însă mi-au trebuit mai mulți ani. N-am crezut că poate fi așa de greu, pînă cînd n-am trăit-o eu însumi. Dacă mi-ar fi spus-o cineva, l-aș fi ascultat doar din politețe. Dar, ca să-mi consum această traumă și să mi-o stăpînesc, să fiu eu mai puternic decît ea, am avut nevoie de ani lungi de travaliu interior. De fapt momentul declanșator a fost atunci cînd am citit, în 1997, un text al Doinei Cornea, în revista 22, unde se referea, în general, la mișcările revoluționare din Cluj și descria evenimentele de la Fabrica de Bere, precizînd numărul de victime. Sigur că am cumpărat și am citit cele două volume de investigații jurnalistico-polițiste, semnate de procurorul militar Tit-Liviu Domșa, împreună cu ziaristul Victor Lungu: “Împușcați-i, că nu-s oameni!”. Acolo sînt aspecte extrem de documentate. Poate e lucrul cel mai detaliat care s-a scris despre Revoluția din Cluj. Și aici avem un paradox. Tit-Liviu Domșa a fost unul dintre procurorii care, înainte de 1989, fusese pînă la un punct implicat în anchetarea Doinei Cornea, pentru activitatea ei anticomunistă. Așa că nu beneficia de o faimă prea grozavă. Toată lumea a început să strîmbe din nas. Dar omul ăsta, după evenimentele din decembrie, i-a luat efectiv la anchetă pe cei de la Centrul Militar Județean, a publicat declarațiile lor, ordinele de zi, inclusiv faptul că, la Fabrica de Bere și în celelalte locuri (fiindcă apoi mi s-a limpezit peisajul, văzînd de sus lucrurile) au fost amplasate niște dispozitive de luptă, minuțios pregătite în prealabil. Ele au fost gîndite, pe hartă, de locotenent-colonelul de-atunci Constantin Degeratu. După aia, Degeratu a plecat de la Cluj și a făcut o fulminantă carieră, fiindcă era bun profesionist, a dovedit-o, era să mă omoare și pe mine, a devenit general, Șeful Marelui Stat Major al Armatei Române, cîțiva ani buni, iar apoi o altă perioadă a fost consilierul militar, la Cotroceni, al președinților Emil Constantinescu și Traian Băsescu. Acuma cred că-i la pensie, bine mersi, mai apare pe la televizor și ne spune una-alta. Despre NATO.

Abia după aceea am înțeles că ideea a fost de-a se închide zonele de aflux către centru. Pentru a se evita adunarea lumii, care mergea să protesteze, trebuia blocat cartierul Mănăștur – și asta s-a făcut la Fabrica de Bere. Trebuia blocat cartierul Grigorescu – și asta s-a realizat la podul de la Hotelul Napoca. Însă acolo era un ofițer foarte rezonabil, care a văzut că lumea nu-i multă și nu-i nervoasă. Au venit oamenii la el, cu vorba bună, ăla s-a dat la o parte, atrăgîndu-le totuși atenția că își riscă viața dacă merg spre centru. În primele luni de “democrație”, ofițerul ăsta a fost dat afară din Armată. Pe urmă, cu alt dispozitiv militar, a fost închis drumul dinspre gară, la podul de la Astoria. Pe acolo au venit muncitorii de la CUG. Nu se știa cine urma să apară, dar ideea era să se blocheze accesul spre centru. Și s-a închis cartierul Mărăști. Acolo mi se pare că a fost o singură victimă prin împușcare. Destul de multe victime au fost la Astoria, masacrate de căpitanul Ilie Dicu. Ăsta a tras ca un nebun. Iar în Mănăștur, celălalt descreierat, despre care tocmai v-am povestit ce-am văzut cu ochii mei, a fost Ioan Laurențiu Cocan. Așa se numește. Era maior și a fost făcut locotenent-colonel. Dar totul depindea mult, repet, de raportarea ofițerului din dispozitiv la situația cu care se confrunta. Acest Cocan, fiind mănășturean, se pare că și-a sunat nevasta, din unitatea militară, și i-a spus ca nu cumva să iasă undeva, în ziua aceea, fiindcă va fi scandal mare. După care și-a luat locul în dispozitiv și i-a împușcat pe oamenii care veneau din Mănăștur. Ăsta-i un om. Ofițerul de la Hotelul Napoca s-a dat la o parte, oricum nu era multă lume pe-acolo și n-a fost nici o victimă în zona aceea. Dar el a fost pedepsit cu asprime. Dicu, de la Astoria, a tras ca un dezlănțuit și în sectorul lui, de asemeni, au fost numeroase victime. Cei mai mulți au murit în centru, dimineața. Sigur că pe atunci nu aveam această perspectivă, ulterior mi s-a lămurit, eu am fost un simplu manifestant, aici, în Mănăștur.

Revin, după această paranteză, la aspectul pe care am început să-l relatez. În 1997 am citit articolul Doinei Cornea, în revista 22, unde se făcea o scurtă recapitulare a revoluției de la Cluj. Însă multe detalii din Mănăștur autoarea nu le cunoștea. Și atunci am simțit-o ca pe o obligație, să spun ce știu. Dar mi-a fost groaznic de greu să prezint acele lucruri. Le-am scris pe cîteva pagini, dădeam multe detalii, unele le-am reluat și acum. Am trimis scrisoarea tot la revista 22, ca un fel de replică, dar nu disociativă, ci ca o completare. Și mi-au publicat articolul la București. Pe urmă, ca să vă mai detaliez evoluția lucrurilor, spre marea mea stupoare, într-o seară m-a sunat un bun prieten, care mi-a spus să deschid televizorul, la postul lui Dan Diaconescu. Pe atunci exista marea televiziune… a poporului. I-am zis că eu nu mă uit de obicei la TV și cu atît mai puțin la ăla. “Vezi că e acolo omul care era să te omoare.” “Nu pot să cred!” Am pornit televizorul și, într-adevăr, ăsta perora de zor, spunea că toți manifestanții din Mănăștur au fost niște bețivani și neisprăviți, care l-au atacat pe el, care era în legitimă apărare. Ca orice militar, dacă-l ataci, cum să nu reacționeze etc. Pentru mine a fost ca un pumn încasat în plină figură. Așa ceva nu mi-aș fi imaginat niciodată: că voi vedea un asasin pe micul ecran. Eram în stare de șoc. Aproape ca-n seara de 21 decembrie. Am pus mîna pe telefon, erau afișate cîteva numere pe ecran, dacă vor telespectatorii să stea de vorbă cu invitatul. Am sunat de nu știu cîte ori și firește că toate liniile erau blocate. N-a răspuns nimeni. N-aveam nici o posibilitate de-a interveni. Și după o vreme m-am gîndit: “Dar, de fapt, ce să dialoghez eu cu omul ăsta?!”. Am pus la loc telefonul și am stins televizorul, scîrbit. După aceea am scris un articol extrem de tăios, Un criminal în transmisiune directă, unde luam pe rînd și demontam minciunile și murdăriile pe care le-a revărsat individul, inclusiv asupra celor pe care el îi omorîse. Pe vremea aceea colaboram la Jurnalul literar din București, o publicație culturală mai discretă, de nișă. De acolo, sub efectul uimirii produse, mesajul meu a fost amplu citat în România literară, deja o revistă mai răspîndită. Iar de-acolo protestul meu a fost reluat la New York, în revista românească Lumea liberă, unde colaboram de asemeni. S-a creat un pic de agitație. Și pe urmă am inclus textul ăsta într-o carte de-a mea, fiindcă mai sînt și scriitor.

Mi-a apărut în orice caz o carte, Orient Expres, unde am cuprins două intervenții pe tema asta: completarea la articolul Doinei Cornea și completarea la primul volum despre revoluție, publicat de Tit-Liviu Domșa și Victor Lungu. Descriam acolo în mod foarte detaliat evenimentele tragice din Mănăștur. Mai ales al doilea text, gîndit foarte oficial, se intitula chiar așa: Declarație și pornea cu: Subsemnatul Laszlo Alexandru, domiciliat în Cluj-Napoca, strada Cutare, numărul Cutare, declar că ăla a făcut și-a dres… l-am văzut cu ochii mei… În februarie 2000, undeva pe la ora 1 noaptea, m-a sunat acest Ioan Laurențiu Cocan. Am ridicat telefonul, pe fix, mirat că mă caută cineva la ora aia. Și a început să mă înjure de mamă. I-am zis: “Poftim? Cred că ai greșit numărul!”. “Nu ești tu ăla și ăla?” “Ba da.” “Păi eu sînt Ioan Cocan.” “A, bun. Și ce vrei?” “De ce scrii minciuni despre mine?” etc. Alte insulte și înjurături. “Ascultă, eu n-am ce discuta cu tine, am fost acolo și-am văzut cu ochii mei. Pe mine n-ai ce să mă convingi. Știu foarte bine ce s-a întîmplat. Minciunile tale să le torni celor care habar n-au.” Și-am închis. După cîteva secunde mi-a telefonat din nou. Între timp, îmi mergea mintea rapid. Cînd m-a sunat a doua oară, a început tot așa, cu o serie de înjurături, dar eu am pornit robotul. L-am înregistrat. L-am lăsat să mă înjure amplu. Să acumuleze robotul material suficient. Și, după ce și-a mai golit nițel amenințările și grosolăniile, i-am spus: “Fii atent că te înregistrez!”. “Ăăăăă nu mă sperii, ăăăă, să știi că nuuuu mi-e frică.” “Bine, atunci mai zi, mai zi!” După o vreme, cînd m-am plictisit, i-am închis din nou telefonul. A doua zi am luat legătura cu Asociația pentru Adevărul Revoluției, am făcut rapid o conferință de presă, am dat drumul la înregistrare, de față cu toți. Le-am zis: așa vorbește un om care a ucis niște oameni și care, după 11 ani, n-a făcut o zi de pușcărie, dar îi sună noaptea pe supraviețuitori, ca să-i înjure și să-i amenințe cu moartea. Dacă nu m-am temut de el atunci, cînd trăgea cu pistolul, pe stradă, nu mă tem cînd stau la mine acasă. Dar cam asta-i dreptatea în statul românesc. Eh, iarăși au fost articole pe prima pagină, în presa locală, dar cu ecouri și în presa națională, ce-i drept. După aia s-a terminat procesul lui și cineva mi-a spus – însă nu știu dacă asta e o informație corectă, n-am verificat-o – că volumul meu Orient Expres a fost depus la dosarul cauzei, ca mărturie. Fapt este că, după anul 2000, Ioan Laurențiu Cocan a fost condamnat la pușcărie și a făcut vreo doi-trei ani la Gherla. Cam așa.

Întrebare din public: Și acum ia pensie militară?

Nu, fiindcă a fost dat afară din Armată și, dimpotrivă, a fost pus să plătească despăgubiri consistente către urmașii victimelor și supraviețuitori, în solidar cu Ministerul Apărării Naționale. Sper că n-are totuși o pensie fabuloasă.

Eu v-am relatat o experiență și o mărturie personală, nu vreau să mă lansez în diverse speculații. În orice caz, în Mănăștur, n-am văzut picior de securist. Cei care trăgeau în noi, cu armele, erau cu toții soldați, să fie clar! Au ieșit la suprafață, cu nume și prenume, din anchetele publicate de procurorul Tit-Liviu Domșa. Se știu cu nume și adresă, așa cum și ei, sau unii, sau unul s-a îngrijit să mă caute pe mine după adresă. Și după 11 ani să mă amenințe din nou cu moartea.

Nu știu dacă asta e o diagramă a situației Mănășturului. Dar este o imagine concludentă a unui moment de curaj, pe care cîteva sute de oameni din acest cartier l-au avut și care au înfruntat moartea. Asta s-a întîmplat! Oamenii respectivi sînt uitați, deși au fost niște eroi, în sensul cel mai curat al cuvîntului. Niște oameni care s-au sacrificat, fără să urmărească și – cu siguranță – fără să obțină nimic în avantajul lor propriu.

Întrebare din public: Dumneavoastră aveți carnet de revoluționar?

Nu m-a interesat, nici o secundă, vreun beneficiu de pe urma acestor experiențe-limită ale mele. Este una din cele trei traume marcante din biografia mea. Prima în ordine cronologică. Și, ca atare, n-am depus niciodată vreo cerere și n-am făcut nici un demers pentru a obține vreun avantaj. În ceea ce v-am spus acum m-am concentrat pe oameni și evenimente și întîmplări, iar dacă ar fi să vorbim despre cei care au sau n-au diverse privilegii, de pe urma revoluției, ăsta deja e un alt subiect: ne adunăm într-o altă seară și vorbim ceasuri în șir. Vă mulțumesc că m-ați ascultat.

(Expunere la “Istorii mănășturene”,
șir de prezentări sub genericul “Povești despre Cluj”,
organizate de Asociația “Vechiul Cluj”, joi, 18 iulie 2019)

 

Ion D. Sîrbu – exilul interior (2)

Etichete

centenar, Craiova, Ion D. Sîrbu, literatura romana, moralitate, polemica, simpozion

Nici alții nu scapă de judecata lui sintetică, memorabilă, explozivă: “Am răsfoit şi Pavel Dan, parcă ar fi un Agârbiceanu cu trotinetă” (T, 366). “Nu-mi dădeam seama cu cine seamănă: cu Leibniz, înainte de însurătoare, cu Oscar Wilde, înainte de puşcărie, sau cu Vodă Caragea, de dinainte de ciumă” (AE, 65). “Cine trădează, de pildă, adevărurile poporului acestei limbi, pierde graţia ei, limba îşi retrage investiţia… şi pedepseşte cumplit. Pentru mine Păunescu, Beniuc, Everac, Andriţoiu sînt cazuri de mari talente iniţiale cărora, din cauza unor greşeli de ortografie morală, limba-mumă le-a retras încrederea şi capitalul. Aceşti scriitori sînt, de cîtva timp, simple monede de hîrtie, fără acoperire în aur. («Nu mai poţi scrie, zicea Flaubert, cînd nu mai ai nici o stimă pentru tine însuţi!» Iar eu adaug: «Cînd pierzi stima Limbii în care scrii!»)” (J1, 117). “Lui Everac i-am spus, în glumă: piesele tale sînt perfecte ca maşinărie, ca tehnică; dar sînt NE-SUFERITE, în sensul că ai fost mereu un boier de bulevard, un ştab al Fondului literar, nu ai tras nici o zi nici la roabă, nici la stuf (dar scrii despre muncă şi morala ei)” (T, 73).

Iată ce ne spune despre un colos stalinist, Mihai Beniuc. “Bătrîneţea mea are o singură mîngîiere; îl văd zi de zi cît de total-prost-poet a devenit Beniuc; acum s-a însurat din nou, zice: «trebuie să mă îngrijesc, să am pe cineva care să-mi facă pomenirile, căci critica…». / Pe Blaga continuă să-l urască. Acesta a făcut gafa (în 1947) să-i citeze astfel un vers de-al lui Mihai: în loc de: «Pe unde mă-ntorc, pe unde mă duc / Lumea vuieşte, şopteşte / Acesta-i Mihai Beniuc / ştie şase limbi şi ruseşte». Blaga l-a citat aşa: «ştie şase limbi… Dar ruseşte»” (T, 83).

Figura lui Constantin Noica a constituit pentru multă lume, în epocă, un punct de reper, o alternativă la întunericul comunist. Publicarea Jurnalului de la Păltiniș, care propunea o nobilă alternativă filosofică la viața în beznă, iar apoi a Epistolarului derivat din acesta, a stîrnit cea mai frenetică dezbatere culturală a anilor ’80. Iată însă că Ion D. Sîrbu nu se sfiește să combată această falsă alternativă, care încurajează evazionismul social-politic, să biciuiască satiric duplicitatea și lipsa de curaj, ascunse sub faldurile înțelepciunii aristocrate. “Am o invenţie, nebrevetată, un mic detector automat al quantumului de frică şi de laşitate. Domnul Noica (pe care l-am întîlnit în casa moşierului Everac, unde mă documentam despre morala acelor scriitori care fac avere, moşie şi castele, scriind împotriva boierilor, capitalismului, exploatării din trecut), cum îţi spun, am pus în funcţie acest detector şi am constatat că marele Noica e un uriaş fricos, un atlet al prudenţei şi un campion la fugă (de răspundere); ştiu din puşcărie cum era acolo; să mi se ierte prejudecata de clasă, am văzut ţărani şi muncitori, popi de ţară şi studenţi, care se comportau ca nişte cavaleri cruciaţi, şi am văzut înalte feţe bisericeşti, mari poeţi şi mari critici, încăcănaţi pînă la limita ruşinei muierine. Noica nu s-a dus la Păltiniş ca să scape de frică, să se căiască de anii de laşitate şi trădare: s-a dus ca să transforme în stil acest mod de a ignora esenţialul: scrie o carte despre defectele spiritului, foloseşte atîtea cuvinte greceşti, se înlabirintează  în aşa fel că nimeni nu mai înţelege nimic: aşteptam de la Papa din Păltiniş o epistolă către mitici, o analiză a lichelismului, laşităţii, bizantiniei şi semidocţiei noastre thraco-getice. El, nimic: «să facem o şcoală ca o echipă de fotbal: doar 12 genii, plus rezerve: şi să îi creştem ca pe nişte genii de viitor, gata să îi ia locul la Păltiniş». Arde ţara, arde Europa, Noica se desparte de Goethe; piere limba română, el pledează pentru deschiderea care se închide, limita care nu se limitează, unicul care se divide fără să se împartă. Şi în jurul lui aceşti foarte talentaţi tineri, care în loc să scrie filosofie literaturizează ca într-un fel de onanie cu concepte şi se invertesc stilistic, ca să ajungă atît de subtili şi de culţi că nu mai ştii dacă au sex şi dacă mai mănîncă. (Sper să aibă măcar COPII, pe care nu ei să-i crească, ci mama mă-sii lor.) (…) Acum voi citi cartea – cu plăcere numai: Noica rămîne un caz sublim şi tipic: nu îl mai cred a fi profet eremit, el este un vicar, un suplinitor a ceea ce ar fi trebuit şi ar fi putut să fie: dacă nu era fricos, dacă era mai modest, dacă nu admitea să fie linguşit în numele dialogului platonician. Sînt om de teatru, un dialog de tipul: «sunteţi la apogeul spiritualităţii dumneavoastră, Hegel a rămas în urmă, Heidegger e macerat, cum vedeţi acum culmea cea mai culme?»; «Nu cred, dragă Gaby, în culme, ca idee, orice şes e o culme în sine, orice culme e un şes în devenire, Hegel a fost un amor, Heidegger o legendă fără sfîrşit»… Bla-bla-bla… Improvizez, desigur, dar te rog să mă crezi – un demon al satirei mă tot îndeamnă: de ce nu am făcut tot ce se putea face, să merg, să scriu la Păltiniş, să mănînc Lysis, să îmi bat trupul-porc ca să adun acel material prin care acum aş fi putut să scriu cea mai acidulată satiră despre aceşti preţioşi-ridiculi, aceşti circari ai somnambuliei aristocrate, aceşti onanişti care – vorba lui Blaga, ignoratul – «consumă numai mărgăritare, dar produc doar căcăreze»” (Şora, 156-157).

Vedem acum mai limpede, la centenar, atuurile lui Ion D. Sîrbu. Vă spuneam, ca prim element, curajul, îndrăzneala de-a călca nonșalant în picioare miturile consacrate, de-a denunța sarcastic statuile șubrede. Al doilea ingredient: excelenta cunoaștere a realităților, din propria experiență autobiografică. Familiarizarea și familiaritatea cu “țintele” pe care le vizează. Adaug încă o mare calitate, care a fost deja indicată de unii dintre intervenienții anteriori (și m-am bucurat să-i aud): extraordinara virtuozitate lexicală. Talentul de artist al cuvîntului – dacă e să recurg la această expresie demonetizată – se remarcă de la prima vedere. (Cu ceva timp în urmă, am realizat o antologie de vreo 200 de pagini, cu expresii memorabile ale lui Ion D. Sîrbu. Am intitulat-o Ziceri, preziceri, contraziceri și am publicat-o în serial pe internet, între anii 2003-2006, în revista E-Leonardo pe care o coordonam.) Sînt formulări explozive, de har expresiv și strălucire intelectuală. Sîrbu este un mare maestru al jocurilor de cuvinte. Uneori refolosește proverbe, sau expresii consacrate. De pildă se referă astfel la realitatea politică pe care o traversa: “Lumea e condusă de cîţiva andropauzaţi, care se andropovizează în disperare şi de frică” (J1, 23). Era scurta perioadă de glorie a lui Yuri Andropov. Sau o altă judecată: “Apa trece, adevărul rămîne” (A, 97). Îi scrie prietenului Negoițescu o scrisoare în Germania și-i transmite: “La mulţi ani cu sănătate, să vă dea Bonnul tot ce doriţi” (T, 473). Uneori jocurile de cuvinte le pune pe seama altora. E de fapt un carnaval de măști, el inventează diverse ghidușii și li le atribuie. Ajunge să-l crediteze pe Blaga cu unele glume deșucheate și expresii ambigue, indecente, care nu-i stăteau în fire (sau erau ignorate de publicul larg, sporind, prin asta, impactul comic al făcăturii).  “Desigur, Balotă are dreptate, Blaga avea son côté porno, dar în felul său. Verbal. Cu Breazu, mergeau (în zilele cele mai triste) la Muzeul Limbii Române în Cluj, pe strada Elisabeta; aici, de pe un gramofon vechi, tambur-înregistrator, ascultau cu religiozitate Povestea poveştilor de Creangă, mi se pare în lectura marelui Sadoveanu. Prima poezie populară învăţată în Lancrăm, mi-a spus mie, nu a fost Mioriţa (de care se săturase ca de mere acre), ci, redau din memorie: «la Maria văduva / Fut de-mi iese măduva!»”. (T, 214). Înainte de Jorge Luis Borges, care făcea trimiteri bibliografice ironic-fanteziste, sau poate în paralel cu acela, îl avem pe Gary Sîrbu, care nu se lasă deloc mai prejos. Calcă sardonic în picioare toate mitologiile artificiale. “Dacă o societate de babe cu humor, sau de fete pioase şi urîte, ar simţi nevoia să rîdă timp de două ore, eu aş putea să le povestesc diferite măscări legate de istorie şi filosofie. Blaga vedea în capul meu clopoţeii de bufon, vocaţia mea de intelectual e legată sever de rigorile ridicole ale acestei nobile meserii de curte. Doar curtea mi-a lipsit – trăiesc în bloc, la Craiova, rîsul e considerat un act nerentabil şi chiar riscant” (T, 44-45).

Iar virtuozitățile se revarsă în șuvoaie, din tolba plină a povestitorului: “Regman (care e un mare calamburgiu) zice: Nego bea bier cu fugiţii” (T, 117). Alte exemple: “Mă tot gîndesc la macabrul calambur auzit la policlinică: «Avem o Apocalipsă după Ioan şi o epocă-lipsă după Nicolae». Sinistru!” (J2, 128). “Strig tare: vivat Cenzor, scriitorii te salutant” (T, 81). “Caravana latră, cîinii trec” (Ş, 81). Sau o batjocură subtilă și savuroasă, de o clarviziune bulversantă: “În ţara orbilor, Sartre e împărat” (J1, 14).

S-ar putea merge înainte tot așa, dar nu încerc să abuzez de răbdarea dumneavoastră. Vreau să închid cercul expunerii mele, revenind la punctul de plecare. Ion D. Sîrbu era conștient că, pe vremea lui, șansele de-a fi publicat, de-a fi recunoscut și apreciat sînt mărunte, dacă nu chiar inexistente. A făcut unele tentative, apoi s-a descurajat, cu multă amărăciune, și și-a încredințat talentul manuscrisului, s-a lăsat pe seama postumității. El spune asta, în mod explicit: “Trebuie să scriu cu gîndul că voi fi publicat peste mulţi ani – deci scriu contra modei, ca să nu mă demodez între timp. (…) Poate că şi eu voi fi tradus cîndva, după moartea mea. Iată, revine melodia în muzică, figurativul în pictură, va reveni şi istoria, întîmplarea, în teatru şi proză. Eu sînt un povestitor, fiindcă limba mea este o limbă care îşi trăieşte vîrsta în care are nevoie să se destăinuie” (T, 387).

Mărturia lui Ion D. Sîrbu este aceea a unui foarte mare scriitor, care și-a asumat libertatea, n-a așteptat să-i fie dăruită de nimeni, și, dacă i s-a pus călușul în gură, în public, în societate, s-a năpustit pe alte canale de comunicare, prin intermediul cărora a izbutit să-și transmită înzestrarea, harul artistic admirabil. Mă bucur că am putut fi astăzi, aici, cu ocazia centenarului său, pentru a-i evoca figura inconfundabilă, în concertul literaturii române.

Bibliografie:

– Ion D. Sîrbu, Arca Bunei Speranţe, Bucureşti, Ed. Eminescu, Seria Teatru comentat, 1982 (Ar);
– Ion D. Sîrbu, Şoarecele B şi alte povestiri, Bucureşti, Ed. Cartea românească, 1983 (Ş);
– Ion D. Sîrbu, Bieţii comedianţi, comedii-eseu, Craiova, Scrisul românesc, 1985 (B);
– Traversarea cortinei, Corespondenţa lui Ion D. Sîrbu cu Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu, Mariana Şora, prefaţă de Virgil Nemoianu, ediţie îngrijită de Virgil Nemoianu şi Marius Ghica, Timişoara, Editura de Vest, 1994 (T);
– Ion D. Sîrbu, Atlet al mizeriei, În loc de autobiografie, ediţie a publicisticii (vol. I), îngrijită şi cu postfaţă de Dumitru Velea, Petroşani, Editura Fundaţiei Culturale “Ion D. Sîrbu”, 1994 (A);
– Ion D. Sîrbu, Obligaţia morală, Din confesiunile unui dramaturg, ediţie a publicisticii (vol. II), îngrijită şi cu postfaţă de Dumitru Velea, Petroşani, Editura Fundaţiei Culturale “Ion D. Sîrbu”, 1994 (O);
– Ion D. Sîrbu, De ce plînge mama?, roman pentru copii şi părinţi, Craiova, Editura Scrisul românesc, 1994 (D);
– Ion D. Sîrbu, Lupul şi catedrala, roman, ediţie îngrijită de Maria Graciov, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1995 (L);
– fragmente din epistolierul lui I.D. Sîrbu cu Horia Stanca în Jurnalul literar, nr. 17-20/iunie 1995 – nr. 41-44/decembrie 1995 (Jl);
– Caiete critice, număr special dedicat lui I.D. Sîrbu, nr. 10-12/1995 (CC);
– Ion D. Sîrbu, Între Scylla şi Carybda. Din însemnările unui secretar literar, ediţie a publicisticii (vol. III), îngrijită şi cu postfaţă de Dumitru Velea, Petroşani, Editura Fundaţiei Culturale “Ion D. Sîrbu”, 1996 (I);
– Ion D. Sîrbu, “Cu sufletul la creier”. Gary în dialog cu Teatrul Minerilor şi cu Dumitru Velea, Caiet de critică şi istorie literară “Ion D. Sîrbu” (I), selecţie şi ediţie îngrijită de Mihaela Leonescu, Editura Fundaţiei Culturale “Ion D. Sîrbu”, 1996 (C);
– Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, glosse, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, ediţie îngrijită, tabel cronologic şi referinţe critice de Toma Velici şi Elena Ungureanu; prefaţă de Ovidiu Ghidirmic; postfaţă de Marin Sorescu, Craiova, Scrisul Românesc, 1996; vol. 1 (J 1); vol. 2 (J 2);
– Ion D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu şi alte texte, dosar îngrijit de Ion Vartic, Cluj, Biblioteca Apostrof, nr. 12/1996 (S);
– Ion D. Sîrbu, Adio, Europa! [ediţia a doua], Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1997 (AE);
– Ion D. Sîrbu, Iarna bolnavă de cancer, un “roman epistolar” gîndit de Cornel Ungureanu, scrisori către Deliu Petroiu, Mina şi Ion Maxim, Delia şi Ovidiu Cotruş, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 1998 (IB); 
– Nicolae Balotă, Caietul albastru, vol. II, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998 (Caiet);
– Ion D. Sîrbu către Cornel Regman, scrisoare inedită, publicată în România literară, nr. 47/24 nov. 1999 (Regman);
– Ion D. Sîrbu către Mariana Şora, scrisoare cenzurată din cuprinsul volumului Traversarea cortinei, tipărită în vol. lui Laszlo Alexandru, Orient Expres, polemici, Cluj, Ed. Dacia, 1999 (Şora);
– Alexandru Paleologu, Politeţea ca armă, Convorbiri şi articole mai mult sau mai puţin politice, Cluj, Ed. Dacia, 2000 (P).

(Comunicare prezentată la Colocviul Național
dedicat operei și personalității lui Ion D. Sîrbu la centenar,
organizat de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Craiova,
Biblioteca Județeană “Alexandru și Aristia Aman”, Craiova,
Teatrul Național “Marin Sorescu”, Craiova,
27-28 iunie 2019)

 

Ion D. Sîrbu – exilul interior (1)

Etichete

centenar, Craiova, Ion D. Sîrbu, literatura romana, moralitate, polemica, simpozion

Vă mulțumesc pentru invitație, mă bucur că sînt pentru prima dată în viața mea – sper că nu și pentru ultima – la Craiova și vă felicit pentru organizarea acestei sărbători a spiritului, sub semnul lui Ion D. Sîrbu, unul dintre scriitorii mei preferați. A fost un moment emoționant aseară să-l celebrăm, prin intermediul piesei inspirate de una din capodoperele sale, Adio, Europa!, la teatrul unde el a slujit vreun deceniu, în apropiere de casa unde a locuit cîteva decenii, chiar în ziua în care s-a născut, acum o sută de ani. Iată, sînt atîtea puncte de convergență, care au fost subliniate, pentru a pune în lumină importanța unui scriitor de prim rang al literaturii române.

Mi-am gîndit intervenția plecînd de la conceptul enunțat de Monica Lovinescu, într-unul din volumele sale de cronici radiofonice. Comentatoarea vorbea despre posteritatea contemporană, e chiar titlul unei cărți ale sale. Ce este “posteritatea contemporană”? Toți scriitorii resimt o apăsare în vorbirea cu transparență, cu deschidere, fără perdele, în fața contemporanilor, pentru că inevitabil se produc susceptibilități, inimiciții. O zicea și Gary, pe filieră populară: “gura bate curu’”. Poate că e mai bine să nu ne dezvăluim pînă la capăt, să păstrăm o anumită prudență, să nu ne punem rău cu unul sau cu altul. Și iată cum scriitorii își drămuiesc vorbele, nu apasă pe pedala talentului pînă la capăt, pentru a nu-și crea un disconfort social, în contemporaneitatea imediată. Monica Lovinescu sublinia că, din fericire, autorii din exil nu au acest disconfort. Ei au posibilitatea de-a vedea ce se întîmplă, dacă sînt interesați de locul lor de baștină (iar cei mai mulți erau și sînt) și sînt liberi să se exprime cu toată energia, în mod răspicat, pentru că nu mai au nimic de pierdut, nimic de conservat și de menajat. Așadar exilul oferă o posteritate – e ca și cum vezi din urmă lucrurile care s-au întîmplat, s-au limpezit deja -, dar este o posteritate contemporană: ei au libertatea de-a spune pînă la capăt ce văd și ce cred. Nu trebuie să-și drămuiască vorbele, sau intensitatea lor ideatică.

Un astfel de concept poate fi preluat și transpus la Ion D. Sîrbu. Este, în opinia mea, singurul, sau printre foarte puținii scriitori din perioada pînă în decembrie 1989, care s-a aruncat fără rezerve în acest bazin al onestității acidulate. Cum de și-a permis el să facă una ca asta? Prin ce se deosebea de mulți scriitori, ce-i stăteau aproape, cronologic, în epocă? Eram în perioada comunismului. Cenzura era devastatoare. Fiecare autor, cînd așternea ceva pe hîrtie, avea oarecum în minte – unii mai acut, alții mai palid – umbra cenzorului. “Asta n-are rost s-o spun așa, fiindcă nu va trece. Cealaltă o moderez, fiindcă nu convine ca idee” etc. Cei care nu resimțeau această servitute erau scriitorii din exil. Sau aceia care și-au asumat exilul interior, cum a făcut Ion D. Sîrbu. La el și – din ce-am citit, din ce cunosc – la Paul Goma avem aceste două cazuri, foarte apăsate, în care autorii din țară și-au zis pe șleau: “Nu-mi propun să public! Știu că ceea ce am de spus nu va trece! Ca atare, eu vorbesc răspicat, iar cînd va fi să fie, dacă mă va mai citi cineva, foarte bine! Dar nu îmi arvunesc vorbele pe altarul cenzurii!”. Dacă pornești cu alte premise decît ceea ce există în jurul tău, ajungi firește la alte concluzii, la alte rezultate decît ce se găsește la fața locului. Sigur că Ion D. Sîrbu nu este un “sinucigaș”, el are tentative de publicare, precum și multe momente de amărăciune, cînd vede că ele eșuează. Are cărți mai prudente. Aș estima astfel Lupul și catedrala, un roman preponderent alegoric, firește cu faimoase izbucniri și scînteieri de curaj, dar se menține în limitele a ceea ce se putea tipări pe-atunci. Însă are totodată, în mod absolut evident, scrieri concepute, din start, prin asumarea integrală a libertății. Pare că, în acele contexte, comunismul pentru el nu mai există, ca o frînă, ca un jug, l-a călcat în picioare și își afirmă, cu fruntea sus și cu o admirabilă demnitate, libertatea: libertatea de a gîndi, libertatea de a vorbi, chiar dacă nu va fi niciodată publicat. Și de aceea, cred eu, din postura de exilat intern – fiindcă de fapt n-a plecat din țară, spune la un moment dat că a avut o scurtă expediție în Occident și acolo simțea că se sufocă, nu poate să evolueze decît între coordonatele ferme de-acasă, în niște chingi, pe care trebuie mereu să le împingă și să le depărteze – deci el nu și-a dorit să plece în Occident, știa că va rămîne aici, dar totodată și-a asumat faptul că nu va fi publicat cu ceea ce avea el mai important de spus. Și ce-a avut mai important se află, evident, în romanul Adio, Europa! și, mai mult decît acolo, ca impact de autenticitate, în corespondență, Traversarea cortinei, carte publicată post factum, cu mesaje către I. Negoițescu, Virgil Nemoianu și Mariana Șora, în alte volume de scrisori, de asemeni admirabile, sau în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal.

Se spunea adineaori că I.D. Sîrbu avea nevoie de un partener de corespondență, ca să evolueze la scenă deschisă. Aș pune oarecum în dubiu această ipoteză, pentru că el afirmă că scria în paralel cinci-șase-șapte scrisori și le trimitea, în mod aleatoriu, la diferite destinații, iar persoanele respective nici nu știau despre ce-i vorba, mesajele erau complet rupte din context. Nu neapărat dialogul cu un posibil destinatar îl preocupa. Ion D. Sîrbu, în scrisori, este omul autentic, care face exerciții de libertate. Nu știm care era dorința lui secretă, dar nu există nici un indiciu că el ar fi sperat, sau ar fi dorit ca scrisorile lui să fie publicate. Este o reparație uriașă a postumității, faptul că sute de epistole au fost recuperate, au fost puse cap la cap și noi am descoperit, completînd romancierul, figura aceasta admirabilă, a intelectualului lucid și (auto)critic pînă la limitele disperării. Dar nu știu – cred că nimeni nu știe – dacă el și-a redactat scrisorile în ideea de-a le face “deschise”, cunoscute de toată lumea, citite. Era efectiv antrenamentul lui de libertate, de care avea nevoie ca de aer, în efortul de-a rupe chingile, de a-și proclama demnitatea personală, în contextul regimului opresiv.

Aici e cazul fascinant al lui Ion D. Sîrbu, care în bună măsură seamănă cu psihologia adoptată, spre exemplu, de Paul Goma. Disidentul de origine basarabeană a insistat apoi și pe un militantism deschis, de etică publică, unde a ajuns la confruntarea efectivă cu comunismul. I.D. Sîrbu n-a perseverat în direcția activismului social. Dar la temelia celor două atitudini există foarte multe asemănări.

Și ce vedem în scrisorile lui I.D. Sîrbu? Sau în romanul său, Adio, Europa!? Sau în scînteierile eseistice din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal? Autorul constată o realitate a lumii întoarse pe dos, care îl sugrumă. El simte că se sufocă, înconjurat de falsitatea unui regim despotic, dictatorial. “La noi, absurdul pe scenă nu înseamnă decît copierea timidă a realităţilor cotidiene, aşa cum sînt, aşa cum nici o imaginaţie din lume, omenească, nu le-ar putea inventa. Dacă ar fi să-l pastişăm pe Ionesco, ar trebui să începem aşa: «Pe o terasă de fostă cafenea, vreo zece rinoceri pensionari, de ambe sexe, beau obişnuitul surogat de cafea. Deodată, oroare: pe drum, în goană, tropotind şi urlînd (sau: zburînd şi rîzînd) trece… UN OM.» / Fiindcă, la noi, ştim de mult că «le roi ne se meurt pas» şi că Godot nu numai că a sosit, dar nici nu are de gînd să mai plece. Iar Ubu al XIV-lea îşi construieşte Versailles-ul său” (J1, 71-72).

Pe aceeași linie, a societății răsturnate, răvășite, se repercutează o alienare față de semeni, a scriitorului, pe care el o consemnează cu mare acuitate. “De peste zece ani nu merg la nimeni în vizită, nimeni nu vine să mă viziteze. N-am fost la nici o nuntă, botez, aniversare – dar nici eu nu mi-am serbat nici o zi din viaţa mea. După o jumătate de oră, de altfel, mă plictisesc cu cel mai drag vecin, după două ore, nu mai am ce vorbi cu prietenul inimii mele. Merg la sora mea, tot la două luni; în prima seară îi spun mai totul (şi îi spun exact ce îi spuneam şi acum 15-20 de ani); a doua zi mîrîi şi citesc; a treia zi accept să o însoţesc la mormintele părinţilor mei din Petrila, dar refuz să intru la unica şi ultima mea mătuşă. Nu mai ştiu ce este o cafenea, o bîrfă bună, o ceartă defulantă. Chiar şi citirea vechilor scrisori îmi dă sentimentul plimbării pe întuneric într-un cimitir vechi. / Cînd mă alcoolizez de unul singur, caut tunelul, întunericul, iadul şi uitarea de mine şi de lume” (J1, 155-156).

Izbucnirea de revoltă, în fața acestei realități oprimante, se concentrează într-o perorație împotriva ipocriziei și a demagogiei, pe care le întîlnește în jur. Pînă la urmă, sistemul, da, este opresiv, e construit de sus în jos, dar nu există doar o vină unilaterală. Doar a șefilor. Toți cei ce refuzăm să ne asumăm autenticitatea, să ne privim în ochi, să fim verticali, de teama consecințelor, fie că ne dăm sau nu ne dăm seama de acest lucru, intrăm în jocul ipocriziei. Și atunci vina este împărțită. Este răspîndită la un nivel mult mai amplu decît am crede. “Aici, la noi, toate calităţile sînt defecte şi toate defectele sînt calităţi, între cuvînt şi faptă există un divorţ total, înscris ca zestre genetică în ereditate. Conştiinţele (ca morală, politică, răspundere profesională) nu funcţionează decît în ilegalitate, pe şoptite, după colţ. Proştii sînt deştepţi, lichelele sînt cinstite, ageamiii sînt cei mai pricepuţi. Lumea bună e atee, dar ţine la religie, sărbători, datini. / «La o defilare de ziua recoltei, îmi spune Moşul, am văzut o căruţă plină cu bostani frumoşi, doi boi o trăgeau înainte, alţi doi boi o trăgeau invers, înapoi. / Minunea consta în faptul că, totuşi, căruţa mergea. Înainte? Înapoi? Părerile erau împărţite. Căruţa mergea ‘cu orice preţ, conform unei legităţi istorice, ireversibile, veşnice’»” (J1, 40-41). “Eu am adorat acest oraş mai ales pentru motivul că aici, ca nicăieri în lume, absolut totul se putea aranja. Aveai un copil cretin, voiai să-l faci profesor universitar: «se aranja». Voia nevastă-ta să plece la cosmetică, dar pe banii statului, «se aranja» ca ea să facă parte dintr-o comisie ştiinţifică, trimisă la un congres, la Paris, ca observatoare. Aici, credeţi-mă, e ţara tuturor posibilităţilor imposibile. Se poate aranja ca Adevărul, pe post de bou, să tragă în jugul unor cifre statistice false, Urîtul să fie declarat operă de artă angajată, foamea să ajungă «ştiinţifico-fantastică» şi să fie aplaudată frenetic într-o şedinţă plenară a sătuilor” (AE, 259).

Avem aici un strigăt de deznădejde. Dar nu trebuie să-l vedem pe Ion D. Sîrbu ca pe un militant politic sau un disperat de serviciu, din categoria lui Cioran. (De fapt Cioran avea jocul său duplicitar de-a disperarea.) Ion D. Sîrbu își păstrează capul pe umeri și își pigmentează sastiseala, sau enervarea, sau indignarea, cu ironie, bună-dispoziție și satiră din belșug. Însă el nu se mulțumește să indice manifestarea răului, îndeamnă totodată la remedierea lui, cu ajutorul artiștilor, firi lucide și vizionare, care trebuie să-și asume rolul de antemergători. Aceasta e datoria scriitorului, dacă vrea să reprezinte cu adevărat un element de sprijin pentru colectivitate. Scriitorul trebuie să îmbine verticalitatea cu talentul. Un simplu învîrtitor de vorbe, chiar dacă o face în mod talentat, nu poate reprezenta un punct de reper. “Un prozator ar trebui să aibă trei surse uriaşe de reîmprospătare şi informare:

– Viaţa (istoria, realitatea, profesiunea, lumea, dragostea, trăite direct, cu tragică implicare).

– Biblioteca (constînd din lecturi fertile care să îl menţină la nivelul european, la nivelul universal, în cadrul condiţiei sale de cultură şi civilizaţie).

– Călătoriile (mici şi mari, fără de care nu putem azi să fim la înălţimea scriitorilor din secolele cu poştalion şi corabie cu pînze. Alecsandri şi Ion Ghica au făcut mai multe drumuri la Paris decît toţi scriitorii români din secolul XX, laolaltă).

Or, tinerii noştri prozatori, în afară de sărăcie şi alcool, sînt scutiţi de orice altă experienţă de viaţă: se căsătoresc de tineri, nu fac puşcărie, nu călătoresc nici pînă în satul vecin. Şi fiindcă scriu mult, nu le rămîne timp să citească clasicii. Încep să filosofeze cu Noica, Cioran, Heidegger, citesc sud-americani şi învaţă din romanele ultimului val francez (Robbe-Grillet, Sarraute, Françoise Sagan) şi din poezia lui Perse, Mallarmé, Doinaş.

Le lipseşte experimentul tragic al vieţii: asistă doar la circul ridicol al şcolii, străzii, vieţii literare epidermice” (J1, 200).

Este exprimată nevoia acută de morală publică, în scrierile lui Ion D. Sîrbu, și în cele care au reușit să treacă de obstacolul cenzurii, dar mai ales în cele care au rămas – oarecum cu deliberare – în sertarul său de creație. “«Să nu furi, să nu minţi, să nu ucizi!» – iată doar trei legi care ar fi suficiente ca aerul pe care-l respirăm să revină respirabil. / «Să nu ne furăm, să nu ne minţim, să nu ne mai ucidem!»” (J1, 193).

Din păcate, însă, toate azimuturile sînt relativizate, în jurul său, de duplicitatea chiar a celor mai buni prieteni, chiar a intelectualilor de frunte, pe care el îi cunoaște, cu care se frecventează, mai ales în tinerețe, înainte de-a fi lovit de această disperare semi-filosofică și mai degrabă etică. Forța de impact a textelor lui Ion D. Sîrbu, pe lîngă libertatea aceea interioară, pe care el și-a asumat-o și pe care ne-o transmite, prin rîndurile postume, rezultă mai ales din faptul că nu ne vorbește din fantezii, din lucruri închipuite. Aproape la fiecare pas, el face apel la propria sa experiență autobiografică. Sînt momente pe care le-a trăit, sînt oameni pe care i-a întîlnit și el se uită la noi, chiar acum, de cîteva decenii încoace, din cărțile lui, ne privește în ochi și ne spune: uite, eu l-am cunoscut pe acest om; și s-a întîmplat asta și cealaltă; iar concluzia mea este următoarea. Și ceea ce ne prezintă, ca o concluzie, despre mari personalități, scriitori de vîrf, sînt pasaje extrem de aspre și tăioase. De pildă. “Am văzut cu ochii mei un poet, uriaş teolog, tîrîndu-se ca un vierme, lepădîndu-se de Dumnezeu, pentru un blid de arpacaş: şi asta în faţa a trei mii de ţărani aproape analfabeţi, dar care stăteau drepţi şi mîndri ca nişte cavaleri în zale” (AE, 555). Să fie Nichifor Crainic? Nu dă nume, dar e foarte plauzibil. Iată alt exemplu: “Mi-a fost dat să am de-a face şi cu un poet mallarméano-valérian, care cocheta cu înălţimile lui Goethe şi Hölderlin şi care, la cea mai mică sperietură a sa, singur şi aproape nesilit, se oferea să scrie, foarte caligrafic şi într-o frumoasă limbă literară, diferite denunţuri, pîri, circumlepădări” (AE, 555). Să fie Ștefan Aug. Doinaș? Foarte probabil, fiindcă e vorba de traducătorul lui Paul Valéry și al lui Goethe.

Iar pasajele legate de diverși scriitori prestigioși continuă, într-o lungă serie. Despre A.E. Baconsky vorbește pe șleau, îl ia la țintă direct, fără să facă volute și aproximări. “Baconsky a fost sărbătorit de revista Manuscriptum ca un fel de geniu al caracterului, un erou al poeziei scrise spre Europa, un mare cosmopolit, dar se uită că pînă în 1954, ce să mai vorbim; a fost şi lepră, şi hahaleră, şi pramatie de înaltă clasă, i-au fost lăudate mobila şi colecţia de picturi, dar nu a fost amintit pentru ce fel de poezii a primit el banii, pentru acele daruri către un şleahtic arlus, care, între prieteni, era chemat «Tolea», pe vremea cînd eu eram dat afară de el din Arlus, fiindcă susţineam că totuşi Dostoievski e un mare scriitor” (T, 480-481).

Găsim un portret acidulat al unui alt amic al său și al nostru, al tuturor. “Balotă a fost la Cluj; cineva, care nu ştie că îl ador, mi-a spus la mare (…) că «are succese în Franţa fiindcă seamănă concomitent şi cu fostul Papă şi cu Louis de Funès». Bianca, revenită de la Paris, purta basmale şi stambă, se plîngea de mizerie. Mi-e frică, nu cumva – precum măgarul lui Buridan – să moară de foame, între două castele, proprietate personală” (T, 96). Și în altă parte: “Regman arată atît de bine, că i-am spus: «Trădătorule, tu erai cel mai urît dintre noi, acum eşti mai frumos chiar decît mine…». E împlinit, senin, reconfortant. Calamburgiu incurabil, mi-a spus că Nego e dezi-dizi (mi-e greu să-ţi explic etimologia), tot el, despre Balotă, «nevastă-sa intră în baie şi-l găseşte făcînd Pipi (tot ce face N.B. se scrie cu majuscule nemţeşti) în… chiuvetă, nu la locul potrivit. Strigă: Nicule, de ce acolo? Nicu, în sublimă revoltă: Să se termine odată cu oportunismul!»” (IB, 83-84). Îl știm pe Nicolae Balotă că a avut momentele lui la Scînteia partidului comunist, după care a plecat în Occident și a avut alte momente ale lui, la Europa liberă. Dacă punem în paralel fragmentele sarcastice ale lui Sîrbu cu imaginile realității, lucrurile vin și se leagă.

Răspuns la scrisoare

Etichete

raspuns, scrisoare

Îi mulțumesc D-lui Ministru al Afacerilor Externe al Italiei, care prin intermediul Directorului Central Min. Plen. Roberto Vellano mi-a răspuns azi cu multă căldură la scrisoarea pe care i-am adresat-o recent. Problema pe care i-am semnalat-o va fi rezolvată.

Întrucît nu-mi este permisă reproducerea publică a întregului text, reiau aici doar un singur pasaj care m-a impresionat: “La Sua lettera testimonia l’interesse che il nostro patrimonio culturale e linguistico – in particolare gli studi danteschi – suscita all’estero. È grazie all’impegno degli insegnanti come Lei che la nostra attività a supporto dell’insegnamento dell’italiano all’estero può attecchire e produrre risultati positivi”. (“Scrisoarea Dvs. mărturisește interesul pe care patrimoniul nostru cultural și lingvistic – mai ales studiile dantești – îl stîrnește în străinătate. Mulțumită acestei dăruiri a profesorilor ca Dvs., activitatea noastră de sprijinire a predării limbii italiene în străinătate poate să prindă rădăcini și să dea rezultate pozitive.”)

Scrisoare

Etichete

Italia, scrisoare

Domnului Ministru al Afacerilor Externe
și al Cooperării Internaționale
al Republicii Italiene
Enzo Moavero Milanesi

Excelență,

Numele meu este Laszlo Alexandru, predau din 1991 limba și literatura italiană în cadrul Colegiului Național “G. Barițiu” din Cluj, în România. Școala mea statală este inclusă pe lista liceelor bilingve sprijinite de Statul Italian, pe baza Memorandum-ului semnat între Italia și România.

În aceste decenii la catedră, cu entuziasm și energie, m-am dedicat difuzării limbii, literaturii, culturii și civilizației italiene. Elevii mei au participat la diverse competiții și au cîștigat zeci de premii la olimpiadele naționale. Eu am susținut conferințe de prezentare a unor mari autori italieni, în fața publicului din diverse localități din România și la Universitatea din Chișinău, în Republica Moldova: Eta Boeriu – Bringing Italian Literature into Romania (2006), Dante – Infernul (2007), Dante – Purgatoriul (2012), Dante – Paradisul (2018), G. Coșbuc traducător al “Divinei Comedii” (2006, 2015), G. Coșbuc comentator al “Divinei Comedii” (2008), Alessandro Manzoni văzut azi (2010), Cum să predăm limba italiană? (2010), “Lectura Dantis” ca spectacol literar (2014) etc.

Cărțile mele – și publicațiile mele din presa literară – au reflectat un interes profesional constant: Memorator de limba italiană. Gramatică practică (trei ediții: 2007, 2015, 2018), Antologia di letteratura italiana per le scuole (2018), A revedea stelele. Contribuții la studiul operei lui Dante (două ediții: 2013, 2018), Prin pădurea întunecată. Dialoguri despre Dante (2011), Per la selva oscura. Dante parlato (versiune italiană: 2013), Dicționar italian-român și român-italian (1999; 2003 – reluat de Editura Știința a Academiei Moldovei în două ediții augmentate: 2006, 2016).

Am avut aceste succese, de-a lungul anilor, ca rezultat al implicării personale, fără a cere și fără a obține nimic din partea Institutului Italian de Cultură din București. Ba dimpotrivă, diferite persoane mi-au comunicat ciudata recomandare verbală, primită de la ultimii doi directori, să mi se refuze orice sprijin. Și vorbim despre oameni care iau un salariu lunar pentru difuzarea limbii, literaturii și culturii italiene.

Într-un asemenea context profesional i-am văzut pe elevii mei cîștigînd Premio Straordinario per l’Impegno, la prima ediție a concursului internațional “Uno, nessuno e centomila”, organizat de Ministerul Afacerilor Externe al Italiei pentru aniversarea lui Luigi Pirandello (1 iunie 2017). Am participat alături de elevii mei, cu mare bucurie – și anumite dificultăți materiale – la festivitățile de premiere de la Agrigento și am cunoscut oameni extraordinari, foarte dăruiți. În anul următor elevul meu Robert Apa a cîștigat Premio Speciale “Città di Agrigento”, la a doua ediție a aceluiași concurs literar (15-18 mai 2018). Organizatorii din Agrigento au apelat de această dată la ajutorul generos al Ministerului Afacerilor Externe al Italiei pentru decontarea cheltuielilor noastre de ședere în timpul festivităților de premiere. În scurtă vreme am fost contactat de Ambasada Italiei la București (doamna Maria Luisa Lapresa mi-a transmis cu amabilitate formularul de cerere pentru finanțare, pe care trebuia să-l completez), de Institutul Italian de Cultură (doamna Adina Teodorescu mi-a oferit excelente sfaturi și m-a asigurat că cererea mea de decontare a cheltuielilor a fost deja semnată și aprobată de domnul ambasador).

Din păcate după patru luni situația mea e cu totul diferită. D-na Teodorescu îmi transmite la telefon că decontarea cheltuielilor pe care le-am făcut deja este în sarcina MAE, nu a Institutului. D-na Lapresa îmi răspunde la mesajul e-mail că așteaptă ulterioare clarificări de la MAE. Directorul Ezio Peraro îi transmite doamnei Marina Lenza din Minister că Institutul este în imposibilitatea de a-mi onora cererea.

Excelență,

Ca un cercetător constant al vieții și al operei lui Dante Alighieri, am învățat că a îndura două condamnări la moarte pentru zel și dăruire culturală li se poate întîmpla chiar și spiritelor mărețe. Dar îmi vine să zîmbesc strîmb cînd primesc la cină, pe același platou, fructele și veninul.

În speranța că veți izbuti să limpeziți contradicțiile din comportamentul unor funcționari ai Statului Italian,

Cu distinse salutări,

prof. dr. Laszlo Alexandru

Cluj-Napoca, România
01/10/2018

Lettera

Etichete

Italia, Lettera

Al Ministro degli Affari Esteri
e Cooperazione Internazionale
della Repubblica Italiana
Ill.mo Enzo Moavero Milanesi

Eccellenza,

Il mio nome è Laszlo Alexandru, insegno dal 1991 lingua e letteratura italiana presso il Colegiul Național “G. Barițiu” di Cluj, in Romania. La mia scuola statale si ritrova sull’elenco dei licei bilingui sostenuti dallo Stato Italiano, in base al Memorandum concluso tra l’Italia e la Romania.

In questi decenni in cattedra, con entusiasmo ed energia, mi sono dedicato alla diffusione della lingua, letteratura, cultura e civiltà italiane. I miei studenti hanno partecipato a diverse competizioni e hanno vinto decine di premi alle olimpiadi nazionali. Ho sostenuto conferenze di presentazione di grandi autori italiani, davanti al pubblico di diverse località in Romania e all’Università di Chișinău, in Repubblica Moldavia: Eta Boeriu – Bringing Italian Literature into Romania (2006), Dante – L’Inferno (2007), Dante – Il Purgatorio (2012), Dante – Il Paradiso (2018), G. Coșbuc traduttore della “Divina Commedia” (2006, 2015), G. Coșbuc commentatore della “Divina Commedia” (2008), Alessandro Manzoni visto oggi (2010), Come insegnare l’italiano? (2010), “Lectura Dantis” come spettacolo letterario (2014) ecc.

I miei libri – e le mie pubblicazioni sulla stampa letteraria – hanno rispecchiato un costante interesse professionale: Memorator de limba italiană. Gramatică practică (tre edizioni: 2007, 2015, 2018), Antologia di letteratura italiana per le scuole (2018), A revedea stelele. Contribuții la studiul operei lui Dante (due edizioni: 2013, 2018), Prin pădurea întunecată. Dialoguri despre Dante (2011), Per la selva oscura. Dante parlato (versione italiana: 2013), Dizionario italiano-romeno e romeno-italiano (1999; 2003 – ripreso dalla Casa Editrice Știința dell’Accademia di Moldavia in due edizioni aumentate: 2006, 2016).

Ho avuto questi successi, lungo gli anni, come risultato dell’impegno personale, senza chiedere e senza ottenere niente da parte dell’Istituto Italiano di Cultura in Bucarest. Anzi diverse persone mi hanno comunicato la strana raccomandazione verbale, ricevuta dagli ultimi due direttori, che mi venisse negato qualsiasi sostegno. E parliamo di gente che prende uno stipendio mensile per la diffusione della lingua, letteratura e cultura italiane.

In tale contesto professionale ho visto i miei ragazzi vincere Il Premio Straordinario per l’Impegno, alla prima edizione del concorso internazionale “Uno, nessuno e centomila”, organizzato dal Ministero degli Affari Esteri per l’anniversario di Luigi Pirandello (1 giugno 2017). Ho partecipato accanto ai miei studenti, con grande gioia – e con alcune difficoltà materiali – alle premiazioni di Agrigento e abbiamo conosciuto persone straordinarie, molto dedicate. L’anno successivo il mio studente Robert Apa ha vinto Il Premio Speciale “Città di Agrigento”, alla seconda edizione dello stesso concorso letterario (15-18 maggio 2018). Gli organizzatori agrigentini si sono appellati questa volta al generoso aiuto del Ministero degli Affari Esteri per il rimborso delle nostre spese di permanenza alle premiazioni. In poco tempo sono stato contattato dall’Ambasciata Italiana a Bucarest (la dott.ssa Maria Luisa Lapresa mi ha trasmesso gentilmente il modulo di richiesta del finanziamento, che dovevo completare), dall’Istituto Italiano di Cultura (la dott.ssa Adina Teodorescu mi ha offerto ottimi consigli e mi ha assicurato che la mia domanda di rimborso spese era già firmata e approvata dall’illustre ambasciatore).

Purtroppo dopo quattro mesi la mia situazione è ben diversa. La dott.ssa Teodorescu mi trasmette al telefono che il rimborso spetta al MAE, non all’Istituto. La dott.ssa Lapresa risponde al mio messaggio e-mail che aspetta ulteriori chiarimenti dal MAE. Il direttore Ezio Peraro trasmette alla dott.ssa Marina Lenza del Ministero che l’Istituto è nell’impossibilità di onorare la mia domanda.

Eccellenza,

Da costante studioso della vita e dell’opera di Dante Alighieri, ho imparato che subire due condanne a morte per lo zelo e per l’impegno culturale può succedere anche a spiriti eccelsi. Ma mi viene strambo sorridere quando ricevo a cena, sullo stesso piatto, la frutta e il veleno.

Con la speranza che riuscirà a chiarire le contraddizioni di comportamento di alcuni funzionari dello Stato Italiano,

Porge distinti ossequi,

prof. dr. Laszlo Alexandru

Cluj-Napoca, Romania
01/10/2018

Mihail Sebastian şi învăţămîntul (3)

Etichete

Cuvintul, invatamint, Marta Petreu, Mihail Sebastian, universitate, ziarist

Gazetarul de la Cuvîntul pune în evidență contradicția de sistem, care acționează asupra absolvenților universitari: pe de o parte au fost tentați să frecventeze cursuri superioare, pe de altă parte sînt blocați după absolvire, printr-o serie de legi care-i transformă în șomeri. Lipsa unei viziuni politice de ansamblu, asupra școlarizării și a coordonării învățămîntului cu nevoile societății, este decontată de tinerii intelectuali. “Facultatea de Drept din Bucureşti publică lista licenţiaţilor ultimei sesiuni de examen. Este un registru de vreo 300 de nume, 300 noi diplome, care reprezintă 300 de candidaţi la şomaj. / Cifra de altminteri este incompletă: ea nu cuprinde nici pe licenţiaţii celorlalte facultăţi juridice din ţară, nici pe studenţii anului 3, care din diferite motive au rămas să-şi treacă ultimele examene în sesiunea de toamnă. Pentru a stabili întinderea exactă a inflaţiei de diplome, ar trebui să totalizăm numărul licenţiaţilor facultăţilor de drept din Bucureşti, Iaşi, Cernăuţi, Cluj şi Oradea, din iunie, octombrie şi februarie. Am obţine astfel o cifră, ce reprezintă un dezastru anual şi progresiv, pe care nimeni nu-l controlează, fiindcă deocamdată primejdiile lui sunt latente şi surde, dar care duce neîndoielnic spre o zguduire generală în viitor. / Ce vor face aceşti tineri, pe care în fiecare an universităţile noastre îi aruncă pe stradă cu o hîrtie oficială în buzunar şi cu o inaptitudine totală în faţa unei societăţi sărace, în care toate locurile sunt ocupate şi toate drumurile închise? / Nu ştie nimeni. Nu vrea nimeni să ştie. Din cînd în cînd doar, dintr-un simţ explicabil de panică al celor bătrîni, se iau măsuri de apărare împotriva noilor veniţi, prin legi brutale cum a fost bunăoară stupida lege a advocaţilor de acum 2 ani. Iar aceste măsuri de opresiune nu schimbă nimic şi contribuie cel mult la legalizarea unor nefericiri existente. / Pentru licenţiaţii în litere, statul a crezut suficient să suprime pe cîţiva ani seminarul pedagogic, împiedicîndu-i să mai devină profesori. Măsura se impunea, căci astăzi nu mai există nici un loc liber în învăţămînt. Dar se întreabă cineva ce devin tinerii licenţiaţi, eliminaţi astfel din profesiunea lor? / Pentru licenţiaţii în drept există pe de altă parte scadenţa mai sus pomenitei legi advocăţeşti, menită să intre în vigoare în 1935. / Sunt însă acestea soluţii? Se rezolvă ceva cu asemenea cîrpeli sălbatice? / Încă odată şi încă odată se dovedeşte că dezastrul vine de mai sus şi de mai departe, că există undeva în centrul sistemului nostru de învăţămînt un motor spart, care va continua să înăbuşe viaţa noastră culturală şi socială sub mereu noi avalanşe de diplomaţi, în timp ce noi ne vom căzni stupid şi meschin să reparăm ici un robinet, colo o ţeavă crăpată. / Mereu incapacitatea noastră de a merge la rădăcinile unei soluţii.”(1)

Rezolvarea problemei nu constă nici în închiderea porții universităților, prin trasarea arbitrară a unui prag numeric de studenți (fiindcă asta produce nemulțumiri), nici în ridicarea absurdă a ștachetei pretențiilor de la catedră (fiindcă asta nu durează în timp și nu e o măsură unitară). Soluția sugerată de ziarist ar presupune evaluarea generală a nevoilor societății și adaptarea oportună a configurației interne a structurilor universitare la aceste nevoi. O măsură prea ambițioasă, pe care nici o guvernare nu și-o permite. “Micul scandal de vacanţă, pe care l-au provocat săptămîna trecută pretinsele declaraţii ale d-lor Vaida şi Tilea despre un pretins «numerus clausus» confesional în şcoli s-a terminat după cum ştiţi cu un comunicat oficial, ce pune capăt tuturor zvonurilor, dar deschide o altă problemă, atît de complexă aceasta, încît depăşeşte cu mult actualitatea imediată şi trecătoare. / Pentru diversele insinuări şi bănuieli lansate cu acest prilej, comunicatul oficial a avut o frază categorică: «guvernul nu înţelege să refuze nimănui instrucţia şi cultura românească». E lămurit. / Abandonînd însă problema sub acest aspect turbulent şi neserios, comunicatul o reia sub un aspect mai grav şi mai substanţial, cînd afirmă intenţia de a căuta şi de a găsi o soluţie pentru «şomajul intelectual». / Cu ştiinţă sau fără ştiinţă, guvernul pune astfel degetul pe una din cele mai dureroase răni ale vieţii noastre de după război. / A ajuns o platitudine să vorbeşti despre tragedia generaţiilor tinere, care în aceste timpuri confuze şi bătute de toate vînturile, sunt lăsate la marginea vieţii şi în voia mizeriei. Acesta nu e un fenomen specific românesc, ci general. Pretutindeni, maşina de stat şi angrenajul social se dovedesc insuficiente şi incapabile să cuprindă în cadrul lor generaţiile noi, pe care le refuză, pentru care nu mai găsesc întrebuinţare şi cărora nu le mai poate [sic! – L.A.] da condiţii normale de existenţă, muncă şi creaţie. / Faptul acesta este poate o consecinţă a crizei economice – dar numai în foarte mică măsură. El exprimă mai degrabă o criză de regim, de civilizaţie, de structură socială. / O societate care nu mai are ce face cu tinerii ei, este o societate virtual căzută. Acesta e cel mai sigur simptom de înţepenire şi de moarte. / Fenomenul aparţine întregului eşafodaj social burghez – şi în această măsură noi nu suferim decît o manifestare parţială a sa. Guvernul nostru nu este desigur nici destul de prezumţios, nici destul de curagios pentru a-şi închipui sau a încerca să remedieze ceva în această ordine de cauze şi forţe istorice. / Dar, în cazul special al României, situaţia este agravată de anumite condiţii, ce ne sunt specifice. Asupra lor se poate lucra şi în cadrul lor se pot încerca remedii. / Căci «şomajul intelectual» al generaţiilor tinere nu se datorează la noi numai lipsei de debuşeuri pentru muncă, ci şi exageratei invazii de diplome şi diplomaţi, pe care învăţămîntul nostru superior o întreţine şi o încurajează an cu an. Aici nu mai este vorba de păcatele structurale ale unei societăţi, incapabilă să ofere de lucru tuturor oamenilor săi, ci de dezmăţul unui sistem de învăţămînt, care trăieşte în vid şi produce în vid, fără nici o relaţie cu necesităţile limitate – mereu mai limitate – ale colectivităţii. Şcoala noastră, universitatea noastră, lucrează cu porţile închise, după norme abstracte şi cu un randament anual disproporţionat. / Ce soluţii se pot încerca pentru a încercui, cel puţin aici, în cauzele lui parţiale, răul? Foarte multe probabil, dar dintre toate, guvernul se opreşte la cea mai simplă. «Prin reducerea numărului tuturor studenţilor, fără nici un fel de deosebire, se va ajunge la selecţionarea dorită.» / Fraza este cam vagă, dar oricum spune destul. «Reducerea numărului studenţilor» nu e greu de bănuit cum speră guvernul să o cucerească. Va limita desigur cifra studenţilor acceptaţi la înscriere, iar pe toţi ceilalţi îi va elimina prin concursuri şi examene drastice. / Procedeul este expeditiv şi triumfător. Atît de triumfător, încît înaintea guvernului actual l-au mai încercat vreo trei perechi de guverne, ducînd totdeauna la inevitabile şi jalnice rezultate. / În fond, ce altceva a vrut d. dr. Angelescu în 1925, cînd a instituit prin lege cel mai aspru bacalaureat din lume, ce altceva a vrut decît «reducerea numărului studenţilor»? Şi concursurile de intrare în facultăţi, şi «anii preparatori» şi examenele mereu mai exigente, ce rost au avut altul, decît mereu aceeaşi «reducere»? / Rezultatul se cunoaşte. După doi ani, bacalaureatul era un simulacru de bacalaureat. În mai puţin de doi ani, examenele cele mai sălbatice se dovedeau insuficiente. / Era de altminteri fatal. Căci nu e suficient să trînteşti uşa universităţii în nasul unei întregi generaţii de tineri, ci trebuie să mai ştii ce să faci cu aceşti tineri, pe care i-ai lăsat în stradă. Îi trimeţi spre sinucidere sau spre revoluţie? Spre una sau spre alta în orice caz, dacă nu le găseşti o altă întrebuinţare. / Atunci? / Atunci însemnează că problema «şomajului intelectual» este mult mai complexă, decît două fraze de comunicat oficial pot să cuprindă. Şi că pentru a-i găsi remedii serioase, ea trebuie cercetată, nu din afară, ci dinlăuntrul ei, din miezul ei, de la datele ei iniţiale. Cine se apropie de chestiunea aceasta, se apropie în realitate de însuşi sistemul nostru de învăţămînt, se apropie de cele mai grave şi mai triste păcate ale aşezării noastre culturale.”(2)

Tentativa de limitare a numărului de studenți în universități, prin ridicarea unui baraj excesiv de exigențe în calea lor (“numerus clausus”), este denunțată de Mihail Sebastian, care vede în asta doar o intervenție timidă a guvernanților asupra efectelor fenomenului de inflație intelectuală, lăsîndu-se neremediate cauzele sale: inadecvarea specificului academic la specificul nevoilor sociale. În lipsa unei abordări structurale a problemei, ea nu va putea fi rezolvată. “D. Petre Andrei a făcut la Iaşi, cu privire la intenţia guvernului de a limita şomajul intelectual, cîteva noi declaraţii, cărora calitatea d-sale de subsecretar la ministerul instrucţiunii le dă o valoare de proiect autorizat. / Aşadar ceea ce cu două săptămîni în urmă spunea d. Vaida Voevod la Tekirghiol a fost în ciuda reportagiilor deformatoare mai mult decît un zvon. După comunicatul prezidenţei consiliului, iată declaraţiile d-lui Andrei vin să confirme că la baza acelor cuvinte fals reproduse şi rău comentate se afla totuşi o preocupare foarte serioasă a guvernului. Nu e vorba, şi nu poate fi, despre măsuri de adversitate etnică sau confesională, dar se impun, în cu totul altă ordine de idei, măsuri serioase de limitare generală a numărului studenţilor. Inflaţia universitară trebuie să înceteze – şi guvernul a decis să lucreze în acest sens. / Am discutat pe larg într-un articol trecut dificultăţile de realizare a intenţiei acesteia, foarte necesară în sine, dar enorm de complicată din punct de vedere practic. / Declaraţiile d-lui Andrei ne silesc să revenim. Se pare că guvernul pregăteşte pentru foarte curînd un lanţ de examene şi concursuri în jurul universităţii, un fel de lungă reţea de sîrmă ghimpată, care să oprească accesul noilor serii de bacalaureaţi în facultăţi şi şcoli superioare. / Metoda e simplă şi va fi tragică. Experienţe repetate din trecut ne dau dreptul să prevedem ori inutilitatea acestui baraj în cazul în care el se va uza repede, devenind ineficace – ori crearea unei masse de tineri dezorientaţi şi gata de orice exces, în cazul în care concursurile vor fi eficace şi – deci – îi va [sic! – L.A.] lăsa în stradă, dincolo de porţile ermetic închise ale universităţii. / Răul vine prea de departe, pentru a putea fi remediat de la suprafaţă. Ceea ce ar trebui în realitate schimbat fundamental în sistemul nostru de învăţămînt, este învăţămîntul însuşi. Guvernul se mulţumeşte a schimba examenele. D. Vaida, care este medic, încearcă astfel ceea ce în medicină se cheamă o «terapeutică simptomatică». Încearcă adică înlăturarea simptomelor, lăsînd intacte rădăcinile bolii. Important pentru un bolnav de meningită, de exemplu, este nu să faci să-i treacă durerea de cap (ceea ce se poate obţine prin droguri superficiale şi anestezice), ci să-l lecuieşti de meningită. O fiolă de morfină rezolvă totdeauna cele mai crunte dureri, fără să rezolve în fond nimic. / Acolo unde ar trebui transformat cu totul sistemul nostru universitar, acolo unde s-ar cere o radicală organizare a orientării profesionale, astăzi abandonată tuturor vînturilor, acolo în sfîrşit unde s-ar impune un alt eşafodaj, acolo unde cu un cuvînt e nevoie de o altă şcoală, guvernul se ocupă cu reforma examenelor. / E prea uşor, ca să nu fie primejdios.”(3)

Sistemul de învățămînt este fragilizat suplimentar, pe lîngă problemele sale structurale, de năravul recompensării activiștilor politici. Îndată ce sînt cîștigate alegerile, funcționarii superiori și directorii profesioniști sînt demiși, pentru a fi răsplătiți zeloșii membri de partid. Mihail Sebastian respinge dezgustat o asemenea manevră dubioasă. “Două zile după constituirea noului guvern, odată cu listele de prefecţi, ziarele au publicat listele noilor directori de liceu. În Capitală mai puţin, în provincie însă aproape pretutindeni – directorii şcolilor secundare au fost revocaţi sau siliţi să demisioneze şi imediat înlocuiţi cu partizani ai regimului. / Acest fapt, care nu face parte exclusiv din moravurile duciste, ci din ale tuturor partidelor politice, acest fapt este poate cel mai ruşinos, din toate cîte marchează o schimbare de regim. Amestecul brutal şi direct al clubului politic în şcoală constituie o insultă adusă învăţămîntului şi e un semn de dezmăţ cultural, care explică o bună parte din tristul hal al «instrucţiunii publice româneşti» (cum se spune în programele politice culturale). / Puţin ne pasă nouă că o şcoală este sau trebuie să fie o familie sufletească, o casă de tradiţie şi continuitate, o instituţie cu viaţă organică, aşezată. Puţin ne pasă nouă de asta. Ce vedem noi de acolo sunt zidurile, cancelariile, arhivele. Spiritul nu ne interesează. Ne închipuim că printr-o şcoală poate trece oricine, ca printr-o percepţie, poate veni şi poate pleca fără să lase în urma lui o amintire. Ne preocupăm de partea pur administrativă, pur birocratică a şcolii şi ne închipuim că asta e tot. De aceea o şi lăsăm în mîna clubului politic local, care împarte demnităţile în şcoală, cum le-ar împărţi în poliţie. / Gîndiţi-vă ce dezastruos exemplu este pentru o minte de copil, această schimbare repetată în viaţa şcolii lui, schimbare pe care o ştie legată nu de valorile muncii, ci de socotelile mahalagiilor care umblă pe stradă ţipînd «jos guvernul» sau «jos opoziţia». De mic, din primii ani de liceu, tînărul viitor cetăţean român află astfel că drumul spre carieră nu este printre cărţi, ci printre ciomege. / El îşi dă seama că a sta în şcoală, a munci acolo, a te ocupa de elevii tăi, a te apropia de ei, a-i cunoaşte, a munci pentru ei – toate acestea sunt inutile şi rămîn inutile. Valorile nu se creează în şcoală, ci la club. / Nu spun asta pentru noii directori. Nici pentru cei vechi. Unii nu sunt mai răi sau mai buni decît alţii. O spun pentru sistemul deplorabil, în numele căruia unii au fost destituiţi şi alţii numiţi, pentru ca mîine cei de azi să fie ei destituiţi, iar cei de ieri să le ia din nou locul. Şi tot astfel, pînă la nesfîrşit. / Pe noi puţin ne interesează dacă directorul unei şcoli este liberal, ţărănist, lupist, argetoienist… Ce ne interesează este să fie director. Şi pentru asta ar trebui, odată pentru totdeauna, schimbat sistemul.”(4)

Acestea sînt meditațiile mai importante ale lui Mihail Sebastian pe subiectul învățămîntului din vremea sa. El constată problema de supraproducție a diplomelor universitare, specifică întregii crize economice a perioadei 1929-1933 pe care o traversează, și se pronunță împotriva instituirii unui “numerus clausus”, prin mărirea taxelor și a costurilor academice, sau prin instituirea de examinări și evaluări nefirești. În schimb el vrea desființarea formalismelor lipsite de calitate, în învățămîntul superior, sincronizarea specificului studiilor academice cu nevoile sociale și neamestecul criteriilor politicianiste în selectarea cadrelor de conducere. În situații punctuale, fidel criteriului egalității de șanse în educație, el militează pentru sprijinirea materială a vreunei școli oropsite din vîrful munților, unde stă să se prăbușească, sau protestează împotriva fiscalității nemiloase, care a împins o studentă nevoiașă chiar la sinucidere.

La fel ca pentru toate sectoarele de gîndire și activitate ale lui Mihail Sebastian, comentatoarea lui de peste decenii decupează anumite sintagme ale sale (și i le răsucește semantic), preia descrieri ale situațiilor pe care ziaristul le critică (și i le atribuie) – și, în general, îl calomniază cu uimitoare sprinteneală. “O altă culpă a democrației este diagnosticată în domeniul, mereu criticat de Sebastian, al învățămîntului. Dacă în 1929 acuza, în spirit antiluminist, gratuitatea învățămîntului, în 1932 acuză democrația că generează «supraproducția» de licențiați. Și din acest punct de vedere, el urma școlărește poziția lui Nae Ionescu”(5) etc. “Ca mai înainte, el pledează și acum pentru numerus clausus (fără însă a folosi sintagma)”(6) etc. – în realitate am văzut că ziaristul de la Cuvîntul a folosit chiar de două ori sintagma, pentru a se disocia de noțiunea pe care ea o exprimă.

Prin răstălmăcirea unor afirmații, prin deformarea unor gînduri, prin decuparea tendențioasă a unor fraze, prin diabolizarea unor false impresii, prin denaturarea ostilă a realității (“antiluminist” și “elitist”), Marta Petreu îi dă brînci ziaristului democrat Mihail Sebastian în zona extremismului și-i inventează vecinătăți cu antisemiții (“A.C. Popovici”, “de la A.C. Cuza la legionari”). Un malpraxis echivalent cu o escrocherie.

Note:

(1) Mihail Sebastian, 300 de licenţiaţi, în Cuvîntul, sîmbătă, 15 iulie 1933, p. 1.
(2) Mihail Sebastian, Şomajul intelectual, în Cuvîntul, joi, 10 august 1933, p. 1.
(3) Mihail Sebastian, Sîrmă ghimpată în jurul Universităţii, în Cuvîntul, luni, 14 august 1933, p. 1.
(4) Mihail Sebastian, Liceul şi clubul politic, în Cuvîntul, joi, 30 noiembrie 1933, p. 1.
(5) Marta Petreu, op. cit., p. 67.
(6) Id., ibid.

Mihail Sebastian şi învăţămîntul (2)

Etichete

Cuvintul, interbelic, invatamint, Mihail Sebastian, universitate, ziarist

Taxele de școlarizare tot mai mari care se pretind în învățămînt reprezintă, de fapt, nu doar problema personală a oricărei persoane nevoiașe, ci reflectă aviditatea deplorabilă a sistemului ca atare. Deși presat de numărul excesiv al studenților, statul închide ochii la lăcomia jenantă a universităților. Gazetarul se simte îndreptățit să denunțe această situație. “De ce să nu fim sinceri şi să nu recunoaştem că fiscalitatea excesivă, pe care o exercită şcoala în România, liceul deopotrivă cu universitatea, este făcută anume ca să oprească afluenţa elevilor şi a studenţilor. Sunt prea mulţi bacalaureaţi, sunt prea mulţi studenţi, sunt dezastruos de mulţi profesionişti liberi. Primejdia a fost înţeleasă tîrziu, căci pînă mai acum vreo cinci-şase ani trăiam într-un fel de desfrîu cultural (vezi activitatea zidărească a doctorului Angelescu), dar cînd în sfîrşit a fost înţeleasă, oficialitatea s-a înspăimîntat. / Trebuie oprit dezmăţul ăsta liceal şi universitar – şi-au spus oamenii. Trebuie – dar cum? Problema era dificilă şi rezolvarea ei presupunea o reformă de ansamblu, o schimbare nu de forme, ci de structură a învăţămîntului nostru. Prea greu, nu-i aşa?, pentru un ministru care era totdeauna şi în primul rînd, un om politic. S-a procedat atunci negustoreşte. / Sunt prea mulţi elevi şi prea mulţi studenţi? Să urcăm taxele şcolare – şi vor fi mai puţini. / Observaţi felul arbitrar în care au fost sporite an cu an birurile şcolăreşti, şi veţi vedea că acesta a fost principalul lor motiv: să instituie deghizat un numerus clausus, nu de ordin naţional, ci economic. Cine are, învaţă. Cine nu, nu. / Nu vom spune cît este de brutală şi neomenoasă această metodă. Noi nu suntem sentimentali. Vom spune numai că înainte de a fi brutală, ea este şi s-a dovedit ineficace. Numărul studenţilor n-a descrescut: s-au mărit doar necazurile lor. / În acelaşi timp însă, în care la noi şcolile transformate în percepţii, gem sub asediul elevilor şi al studenţilor, în străinătate se întîmplă un lucru exact contrariu. Se ştie poate că de cîţiva ani se aplică în Franţa principiul gratuităţii liceului. Acum doi ani, clasa a cincia, acum un an, clasa a şeasea au fost puse la dispoziţia publică, desfiinţîndu-se taxele obligatorii pînă atunci. În scurtă vreme, învăţămîntul liceal va fi, asemeni celui primar, complet gratuit. / Şi totuşi – aici este miracolul – numărul celor care frecventează liceul este într-o însemnată scădere. Pentru că şcoala franţuzească nu are nevoie de selecţii fiscale, cînd îi stă la îndemînă o selecţie proprie, a studiului, a capacităţii de lucru, a înclinărilor personale fiecărui elev. / Examene severe, studii strîns organizate, un control permanent al activităţii de clasă, iată cîte mijloace stau aiurea la îndemîna învăţămîntului pentru a se apăra. E mai firesc, este mai logic, este mai creator. Dar, să recunoaştem, este puţin mai dificil.”(1)

În locul unui numerus clausus construit în favoarea tinerilor înstăriți, care își permit să plătească oricît pentru obținerea diplomei, Mihail Sebastian indică așadar spre modelul franțuzesc, al exigenței profesionale care va cerne de la sine grîul de neghină, îi va descuraja pe cei mai puțin înzestrați intelectual și va echilibra statisticile numerice. Mai ales că nici creșterea tarifelor nu este practicată în mod unitar, iar lipsa de coordonare, la nivel național, în numele sacrosanctei “autonomii universitare”, conduce la discrepanțe nedrepte între diversele centre academice. “Studenţii în drept de la Facultatea din Cluj sunt încă în grevă. Nimeni nu s-a înscris la cursuri, nimeni la examene. / Taxele enorme ce apasă asupra studenţilor (taxe despre care un profesor universitar nu s-a sfiit să spună, sub semnătură, că reprezintă pur şi simplu UN JAF) împiedică pe tinerii studenţi de la Cluj să mai înveţe. Taxe de frecvenţă, taxe de bibliotecă, taxe de reparaţii, taxe de examene, taxe, taxe şi taxe. / Mărturisim că nu ştiam că Facultatea clujeană are şi ea asemenea îndeletniciri fiscale. Cunoşteam – şi îl cunoşteam bine – cazul Facultăţii din Bucureşti, administrată cu o mentalitate de perceptor. Am scris în nenumărate rînduri despre acest lucru, am reclamat, am cerut să se ia măsuri, am povestit fapte semnificative şi tipice. Drept urmare, s-au făcut anumite cîrpeli, ce ni se par şi insuficiente şi provizorii, dar s-au făcut. / De ce autorităţile universitare clujene nu urmează acest exemplu? Cel puţin acest exemplu. Să se reducă numărul taxelor, să se reducă suma lor, a fiecăreia în parte, să se eşaloneze plăţile în cîteva rate mici. Este ceea ce se poate face deocamdată pentru liniştirea necăjiţilor noştri studenţi. E foarte puţin, desigur, e insuficient – dar să se facă. / Rămîne în al doilea rînd, pentru o zi mai calmă, problema generală a gospodăririi universităţilor noastre. Căci nu e acceptabil, ca sub pretextul autonomiei universitare («autonomie» ce pînă azi nu a creat decît buclucuri), nu e acceptabil ca fiecare facultate să se administreze arbitrar, după bunul ei plac şi după fanteziile ei financiare. Această domnie a fiscalităţii «autonome» nu provoacă decît nedreptăţi şi inegalităţi, regimuri deosebite pentru studentul de la Cluj şi pentru cel de la Bucureşti sau Iaşi sau Cernăuţi, menţinînd astfel o stare continuă de agitaţie, o permanentă predispoziţie la mici conflicte, mari necazuri, uşoare şi grave enervări sau greve sau ciocniri. Nu se poate ca lucrurile să continue astfel. Situaţia aceasta nu va fi soluţionată cu cîrpeli de detaliu şi nici cu aşa zise măsuri de «asistenţă», ci neapărat în cadrul unei reforme de ansamblu, în care interesele speciale ale fiecărei universităţi să fie coordonate şi grupate în jurul unor criterii de organizare unitară. / Este ceea ce greva studenţilor de la Cluj trebuie să arate celor de cuviinţă.”(2)

Iată-l așadar pe tînărul ziarist de la Cuvîntul preocupat de așezarea învățămîntului universitar românesc pe baze de meritocrație și condamnînd stimularea exclusivă a cîștigurilor financiare. Iată-l activînd pentru o coordonare, la nivel național, a criteriilor de onestitate și profesionalism în educație, pentru a se descuraja micile abuzuri locale. Aceeași exigență în favoarea învățămîntului eficient, sobru și strict, care nu insistă doar pe cantitatea absolvenților, încurajînd astfel șomajul cultural prin supraproducție, în criza economică globală a perioadei 1929-1933, ci mai ales pe calitatea actului de învățare, o exprimă într-un alt articol Mihail Sebastian. “O statistică a universităţii din Cluj indică pentru anul şcolar ce s-a încheiat o impresionantă scădere a numărului studenţilor săi. Faţă de anul 1924, anul 1931-1932 prezintă un minus de 50 la sută. Se ţine seama în aceste cifre de toţi studenţii înscrişi, fără a-i scădea, cum ar fi just, pe acei care, înscrişi fiind, n-au frecventat cursuri, n-au dat examene şi… n-au fost studenţi. Cu această rectificare, probabil că procentul diminuării ar fi fost mai mare. / Faptul în sine este excelent. Un important element al crizei româneşti (criză ce este altceva decît o variantă a momentului critic universal) a fost şi este supraproducţia universitară. Am spus-o în dese rînduri. Numărul exagerat al aşa-zişilor «intelectuali» a dus la un vast şomaj al licenţiaţilor, ceea ce e destul de grav şi a dus mai ales la dezorganizarea şi devalorizarea universităţii, ceea ce este mult mai grav. / Obişnuiţi să judece pe criterii de «progres», «cultură democrată», «luminare a maselor» etc. etc., oamenii noştri politici s-au bucurat de acest asalt dat şcolilor înalte. Cînd şi-au dat seama că iureşul ăsta «intelectual» era în realitate un fals progres şi o nefericită cucerire, aceiaşi oameni politici au recurs la soluţii de cinci parale, care toate au dat greş. Nimeni nu mai contesta necesitatea de a se bara drumul spre universitate. Dar de asemeni nimeni (dintre politicieni bineînţeles) n-a priceput că lucrul acesta cere soluţii de ansamblu, soluţii încadrate într-o reformă generală a politicii noastre culturale. / Noi am trăit într-un permanent 10 Mai cultural. Revenirea la o politică şcolară sobră, strictă şi creatoare nu se putea face cu mici măsuri de detaliu. Se cerea crearea unui nou sistem de orientare profesională, o degajare a liceelor, o organizare a unei alte Universităţi, care să-şi merite realmente numele… şi se cereau alte multe lucruri. În locul lor, toţi reformatorii şcolari au instituit… examene. / Dar un organism otrăvit îşi descoperă în structura lui intimă propriile arme de apărare. Mai dureroase, mai lente, dar mai sigure. / Supraproducţia universitară a nenorocit cîteva generaţii de tineri. Acest lucru nu putea trece fără a servi de exemplu. Degajarea şcolilor înalte se impunea de la sine, din circumstanţele sinistre pe care afluenţa lor le crease. Universitatea din Cluj ne serveşte primele cifre. În 8 ani, 50 la sută mai puţini studenţi. Ar trebui să ştim precis dacă celelalte universităţi au înregistrat acelaşi fenomen, în proporţii egal de mari. / Universitatea din Bucureşti mai ales, centrul dezastrului nostru şcolar. Şi dacă da, dacă proporţia este aceeaşi, dacă tendinţa de scădere a populaţiei studenţeşti se vădeşte a fi generală şi fermă, dacă inflaţia culturală se apropie de sfîrşit atunci putem în sfîrşit spera. / Soluţia este pe aproape.”(3)

Confruntat cu demagogia ipocrit-iluministă a celor ce susțineau inflația de absolvenți universitari (pentru a stimula cîștigurile financiare ale facultăților, ce școlarizau în disprețul calității și în pofida cerințelor de piață ale societății), ziaristul Mihail Sebastian își continuă analizele sobre și căutarea de soluții, în limitele realităților dificile ale crizei economice. El nu este, de altminteri, singurul reprezentant proeminent al tinerei generații, care se străduiește să înțeleagă și să dea răspunsuri la problemele momentului. Mircea Eliade îi ține isonul, într-un articol unde, pe lîngă evaluarea situației, trece și la amenințări de violență (o extremă pînă la care Sebastian totuși n-a ajuns)(4).

Note:

(1) M. Sb., Selecţia fiscală în şcoală, în Cuvîntul, joi, 13 octombrie 1932, p. 1.
(2)  M. Sb., Studenţii clujeni în grevă, în Cuvîntul, luni, 24 octombrie 1932, p. 1.
(3)  M. Sb., 50% mai puţini studenţi, în Cuvîntul, vineri, 29 iulie 1932, p. 1.
(4) Mircea Eliade, Mi-e foame!…, în Cuvîntul, joi, 24 august 1933, p. 1: “Problema șomajului intelectual a mai fost cercetată în această gazetă. Toată lumea știe că există 6000 de licențiați universitari fără posturi; fără pîine și fără nici un rost în lume. Tragedia aceasta a intelectualilor tineri a fost pînă acum privită sentimental sau echivoc. Știu că sunt greutăți în alinarea ei, sunt obstacole în rînduirea licențiaților – dar prea s-a abuzat mult de mitologia «crizei», prea s-a răspuns cu imbecilități și rățoieli, cu îndemnuri la resemnare sau cu promisiuni caraghioase, unor nevoi și urgente și esențiale Statului românesc. Sunt vremuri grele, e adevărat, suferim oarecum de inflație de titrați – dar oare nu se poate face nimic, acum, pînă la realizarea marilor reforme pe cari ni le promite fiecare ministru de instrucție? E vorba de 6000 de tineri, cari mor de foame după 15 ani de studii și de cheltuieli istovitoare pentru familiile lor. / Ni se tot spune că «nu sunt locuri». Iată însă că revista Fapta, organ al Asociației generale a Licențiaților universitari din România, publică în fiecare număr al său o pagină întreagă cu «documente», arătînd de ce nu sunt locuri pentru tinerii licențiați; pentru că țara e îmbîcsită de profesori cumularzi, provinciile alipite gem de incapabili cari ocupă trei patru funcțiuni culturale. Universitățile sunt populate de caraghioși inculți. De aceea nu sunt locuri, de aceea mor tinerii de foame. Există o sumedenie de profesori netitrați, există nenumărați cumularzi și învîrtiți prin politică. Pentru salvarea celor șase mii de tineri nu e nevoe să așteptăm marile reforme ale ministerului de instrucție. O severă triare a profesorilor secundari și a celor din școlile de meserii, din școlile serale, speciale etc. – ar face numaidecît loc. Fapta publică în articolele de fond cîteva sugestii (pentru pensionarea profesorilor după maximum 30 de ani de învățămînt, pensionarea membrilor corpului didactic secundar, fără titlu universitar, la maximum 20 de ani serviți școalei, preferarea titraților universitari în orice funcție de stat etc.), cari sunt practice și legale. Nu știu cum vor fi ele privite în cercurile diriguitoare; probabil că birocrația și rutina vor învinge și de astă dată. Soluțiile tinerești, viguroase, vor fi trecute la coș și se va proceda la elaborarea unor complicate reforme, cu realizare nesigură. / Numai că lucrurile nu stau tocmai așa de simplu. Oamenii aceștia tineri nu au să se mulțumească să rabde an după an. (…) Și pentru că nimeni nu îi ascultă, oamenii aceștia tineri muritori de foame au să treacă într-o zi la fapte. Au și spus-o; și eu unul îi cred. / Domnilor, ăi de mîncați și beți pe banii noștri, lăsați-o mai încet cu «criza» și cu «vremurile grele»; cuvintele astea nu mai conving pe nimeni, astăzi. V-au văzut flămînzii benchetuind; v-au spus chiar și pe nume. Nu se teme nimeni dintre d-voastră de soluții directe?”