Notificare

Etichete

Catherine Siguret, notificare, publicare, Romania Mare, traducere

Către Revista “România Mare”
Str. Vasile Lascăr, nr. 16, sector 2, Bucureşti
tel./fax 021/3149369

În atenţia d-nei Lidia Vadim Tudor, redactor-şef

Aflu cu surprindere că, în intervalul 29 martie-6 mai 2016, revista România Mare a publicat şase episoade din volumul lui Catherine Siguret, Femei celebre pe divan, tradus de Laszlo Alexandru. Capitolele acoperă biografia scriitoarei franceze Colette şi începutul biografic al Virginiei Woolf.

Vă informez că paginile traduse de mine (şi tipărite fără ştiinţa mea) sînt protejate de legea drepturilor de autor. Din două una: fie intraţi grabnic în legalitate, prin perfectarea contractului necesar, fie încetaţi imediat difuzarea muncii mele intelectuale.

În absenţa unei opţiuni clare şi rapide, vă rog să consideraţi acest mesaj ca notificare prealabilă în vederea procesului în instanţă.

prof. dr. Laszlo Alexandru

Cluj-Napoca,
9 mai 2016

Scrisoare deschisă

Etichete

celebrare, Dacian Ciolos, hitlerism, IICCMER, scrisoare deschisa, Vintilă Horia

Stimate Domnule Prim-Ministru Dacian Cioloş,

Vă scriu într-o problemă de etică publică, a cărei rezolvare impune o decizie de natură administrativă. Ambele aspecte cad, în acest moment, în sarcina Dumneavoastră.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc este “o structură guvernamentală înfiinţată în 2005 şi aflată în coordonarea Primului Ministru”. Site-ul instituţiei anunţă celebrarea lui Vintilă Horia, miercuri, 30 martie 2016, ora 17, la Jockey Club din Bucureşti.

Am avut ocazia, ca scriitor preocupat de totalitarismele din secolul XX, să studiez presa interbelică. Am constatat, cu o neplăcere care sporea la fiecare aprofundare, că Vintilă Horia a desfăşurat în tinereţe o frenetică activitate extremistă. Încă din primii săi ani ca ziarist, s-a pus în slujba facţiunii reprezentate de A.C. Cuza şi Nichifor Crainic. A fost mereu cu un ton mai sus, pe lîngă ceilalţi propagandişti din pagina de ziar, în dorinţa de a-şi rotunji cariera. După jumătatea anilor ‘30 a fost fascist: “E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent şi nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrşită realizare artistică… Ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală. Să nu se uite că acel ce conduce destinele Romei a fost, cîndva, un filosof, un romancier şi un poet… Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei… Spuneam la început că fascismul e o operă de artă, o nouă renaştere italiană. Şi nu se poate să nu fie aşa, de vreme ce acel ce a creat-o e artistul cel mai genial, născut din fruntea de azur a Romei eterne” (1937); “Apariţia lui Benito Mussolini este un eveniment epocal” (oct. 1937). Vintilă Horia a fost răsplătit cu postul de ataşat de presă la Legaţia României din Italia.

Revenit în ţară, s-a făcut hitlerist. “Adolf Hitler e o genială minte politică” (2 februarie 1941); “Führerul a aşezat armata şi poporul german în fruntea capitolelor eroice ale lumii moderne” (27 februarie 1941); “Adolf Hitler şi nu Napoleon este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European” (5 iulie 1941); “Naţional-socialismul este asemănător, ca forţă şi ca întindere, religiei în Evul Mediu şi artei în timpul Renaşterii” (17 decembrie 1941).

Pe prima pagină a ziarului Sfarmă-Piatră, Vintilă Horia a justificat Pogromul de la Iaşi, la cîteva zile după producerea sa: “Revoluţia mondială pe care o clamează cu furie purtătorii de cuvînt ai comunismului nu e de fapt decît trambulina supremă a unei universale dictaturi evreieşti. (…) Peste cîteva săptămîni radio Moscova, deasupra căreia va flutura alt steag, va răspîndi pe căile aerului o formulă care va suna astfel: Creştini din toate ţările, uniţi-vă! Şi lumea va redeveni liberă, pentru că Izrael va înceta să existe” (2 iulie 1941). Alte notaţii ale sale merg în aceeaşi direcţie: “Israel voia să-şi facă o bogată patrie în România” (De ce tineretul României a fost şi este antisemit, 16 aprilie 1941); “Curentele semite au aruncat Occidentul în decadenţă” (9 iunie 1941).

Vintilă Horia a atacat în repetate rînduri sistemul politic democrat şi pe reprezentanţii săi: “Ne zvîrcolim în democraţie ca într-o ţeapă pe care ne-am pregătit-o singuri” (4 februarie 1937); “Nu vom reuşi să fim români decît rupînd legăturile cu democraţia” (Ibidem); “Ţara dispreţuieşte pe toţi reprezentanţii democraţiei, indiferent de valoarea lor” (11 noiembrie 1937); “Democraţia este inutilă” (18 martie 1937).

Vintilă Horia a sprijinit cu perseverenţă dictatura lui Ion Antonescu: “Generalul Antonescu a integrat România în ritmul Europei Noi” (19 mai 1941); “România şi-a regăsit destinul prin fapta generalului Antonescu” (7 mai 1941); “Prin Antonescu, România a căpătat încrederea Reich-ului” (13 martie 1941); “Salvarea nu ne poate veni decît de la Antonescu – singurul român nepătat şi bun” (13 martie 1941); “Portretul [lui Ion Antonescu] să-l punem la icoana sufletelor noastre” (28 ianuarie 1941). În urma militantismului său deşănţat, a fost răsplătit cu postul de ataşat de presă la Consulatul României de la Viena.

În 1946 Vintilă Horia a fost judecat – în absenţă – pentru că “a contribuit la realizarea scopurilor politice ale hitlerismului în România” şi a fost condamnat la detenţie pe viaţă. Refugiat în Europa occidentală, iar apoi în Argentina alături de alţi hitlerişti, el nu s-a mai întors în România. În 1960 romanul său Dumnezeu s-a născut în exil a primit Premiul Goncourt la Paris. Scandalul provocat de descoperirea trecutului său de extremist virulent l-a obligat pe scriitor să renunţe la premiu.

După moartea sa din 1992, un grup de intelectuali s-a implicat în reabilitarea imaginii publice a lui Vintilă Horia. Alţi intelectuali au contestat ideea recuperării propagandistului condamnat de instanţa de judecată. În decembrie 2015 lui Vintilă Horia i s-a atribuit cetăţenia de onoare a oraşului Segarcea (locul său de naştere). În urma protestului întemeiat pe legislaţia în vigoare, formulat de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, titlul onorific a fost retras în 2016.

Stimate Domnule Prim-Ministru,

Vreau să-mi aduc aminte că, în seara de 21 decembrie 1989, eram printre manifestanţii care protestau la Cluj împotriva comunismului din România. Grupul nostru a coborît din Mănăştur şi a ajuns în faţa USAMV; aici militarii au deschis focul şi două persoane au fost ucise. Puteam fi eu una dintre ele, dar întîmplarea a vrut altfel. Vă scriu asta pentru a sublinia că am văzut mereu comunismul ca pe o excrescenţă bolnavă, ale cărei efecte trebuie combătute cu hotărîre. M-am bucurat cînd a fost întemeiat un institut guvernamental pentru studierea crimelor comunismului. Cei doi conducători precedenţi s-au străduit, după puteri şi priceperi, să contribuie la cercetarea academică în domeniu, la activitatea efectivă, de regăsire pe teren a rămăşiţelor umane, sau la duelul în instanţă cu foştii torţionari. Însă constat cu surprindere că actuala conducere a instituţiei ascunde sub masă o agendă colaterală. Dl. Radu Preda pare a considera că nu poate condamna comunismul, fără a recupera şi înălbi agenţii nazismului. El a fost demnitarul care a protestat împotriva legii “antilegionare”, adoptate recent de Parlamentul României – iar asta nu l-a costat funcţia. Acum iată-l girînd celebrarea unui hitlerist. În ritmul ăsta se vor face nişte ani de la moartea în Spania a lui Ion Moţa şi Vasile Marin, doi anticomunişti de frunte, şi poate că vom avea o comemorare straşnică, la institutul guvernamental condus de Radu Preda. Curînd se va împlini o dată rotundă de la Operaţiunea Barbarossa, în care alt mare anticomunist, Adolf Hitler, şi-a arătat talentele militare – poate că vom avea iarăşi o comemorare straşnică, la institutul guvernamental condus de Radu Preda.

Ce vreau să spun este că lupta împotriva comunismului nu trece, nu are voie să treacă, prin agresarea memoriei Holocaustului. Fiecare oroare şi-a avut metodele, finalităţile şi făptaşii săi. Intersectarea planurilor, pentru a-i deculpabiliza pe unii sau pe alţii, revelă o gîndire lamentabilă.

Sînt sigur, domnule Prim-Ministru, că la aceste raţionamente ale mele, care ţin de etica publică, veţi adăuga şi evaluările Dvs. de natură politică: poate fi Guvernul părtaş, în anul 2016, la elogierea unui hitlerist? La urma urmelor, clienţii de la Jockey Club n-au decît să călărească, plini de nostalgie, mîrţoaga hitlerismului. Dar Guvernul României are o responsabilitate faţă de memoria victimelor din genocidurile şi pogromurile trecutului recent.

Cu stimă,
prof. dr. Laszlo Alexandru

Cluj-Napoca,
28 martie 2016

Ridică-te, Haşotti, ridică-te, Anghel!

Etichete

Cristiana Anghel, legionari, Parlament, Puiu Hasotti, Radu Gyr, scandal, TVR

Nu pentru o televiziune liberală,
nici pentru un director chel,
ci pentru o Românie legionară,
ridică-te, Haşotti, ridică-te, Anghel!

Pentru toţi scriitorii antisemiţi
şi pentru un prozator cam tembel,
care îi cînta lui Hitler laude fierbinţi,
ridică-te, Haşotti, ridică-te, Anghel!

Nu pentru ochii plînşi de victimele
torturate de legionari cu-atîta zel,
ci pentru un tăpşan de palavre şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Haşotti, ridică-te, Anghel!

Aşa, făr’ să te-mpiedici de ciotul
bunului-simţ, cu mişculaţii fel de fel,
să-mpingi la şefia televiziunii netotul,
ridică-te, Haşotti, ridică-te, Anghel!

Şi ca să impui la putere pe micul ecran
minciuna, aroganţa şi slugoiul fidel,
nimic să nu-ţi tulbure mîlosul elan,
ridică-te, Haşotti, ridică-te, Anghel!

Ridică-te, Haşotti, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Anghel, cu măreţ paranghel!
Din ceruri vă trimit bezele străbunii,
ridică-te, Haşotti, ridică-te, Anghel!

Nota bene: Plenul reunit al Parlamentului a validat Consiliul de Administraţie al SRTV. UDMR a părăsit şedinţa: Nu putem asista la apărarea legionarilor. Haşotti a recitat din Gyr. (Agenţia Mediafax)

Banalitatea răului

Etichete

amintiri, antisemitism, Basarab Nicolescu, Constantin Noica, hitlerism, Vintilă Horia

Recentele discuţii din spaţiul public, vizînd reabilitarea gazetarului hitlerist Vintilă Horia, îmi amintesc – prin mobilul care-i îndeamnă pe unii vorbitori – de o situaţie neplăcută, la care am fost obligat să asist cu cîţiva ani în urmă. Am participat în 2008 la sesiunea internaţională de comunicări ştiinţifice a Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, cu o lucrare despre tinereţea lui Constantin Noica. Porneam de la recent apăruta pe-atunci carte a lui Sorin Lavric, pe care o supuneam unei analize critice şi o confruntam cu cercetarea efectivă, din arhive, asupra activităţii publicistice extremiste a lui Noica. Veneam cu o amplă argumentaţie, pe text, cu citate şi bibliografie. De pildă cu aşa ceva: “Legiunea n-a visat să facă o ţară mai bună, a năzuit să fie o ţară mai bună. De veţi avea fapte şi nu veţi crede şi fi – ce se va alege de strădania voastră? Legiunea a înţeles să facă o altă ţară prin desăvîrşirea tipului de om dinlăuntrul ei. Cine este bun face binele în chip firesc. Iar Legiunea a voit această minune românească, să ridice o generaţie care să facă binele în chip firesc” etc. Sau aşa ceva: “Astăzi sîntem sub un anumit har. Horia Sima nu pune impozite pe lefuri: pune în mişcare sufletele” etc. Sau aşa ceva: “Nu e de ajuns să spui «Jos jidanii şi înstrăinaţii», ci trebuie să devii tu însuţi un ins în stare să înfrunţi pe străini şi înstrăinaţi” etc.

Mă aflam în cadrul unui institut care desfăşoară studii de specialitate, eram înconjurat de scriitori, profesori, cercetători, arhivişti, supravieţuitori din Holocaust. Surprizele penibile păreau excluse. Şi totuşi, în etapa de intervenţii pe marginea prezentărilor, am fost ţinta unei contestări încinse. Un domn în vîrstă, evreu respectabil şi martor a numeroase persecuţii antisemite, el însuşi un studios în domeniu, m-a interogat aspru de ce mi-am ales o asemenea temă ştiinţifică. Apoi ne-a povestit, pe un ton din ce în ce mai înfierbîntat, că l-a cunoscut personal pe Constantin Noica, în anii ‘70-‘80. El ne poate garanta că era vorba despre un om foarte cumsecade, cu o înfăţişare modestă, cu o ţinută cuviincioasă. Avea chiar şi prieteni evrei. Stătea de vorbă cu toată lumea, purta un loden ros, de pe care îi căzuse un nasture. La un moment dat au mers împreună la ştrand, i-a prins ploaia pe drum. Aşadar lucrarea mea nu se referă la omul pe care el l-a cunoscut foarte bine şi despre buna-cuviinţă a căruia el poate depune oricînd mărturie.

Am încercat să-i explic politicos că nu-i contest mărturia autobiografică. Dar eu mă refer, în lucrarea mea, la anii ‘40, pe cînd el ne vorbeşte despre anii ‘70. Poate că este vorba despre două realităţi (şi două personalităţi) foarte diferite, chiar dacă au purtat acelaşi nume. Omul mă întrerupea cu mînie. Am trecut să-i detaliez că n-am inventat eu citatele extremiste, ele există în presa vremii, i le pot fotocopia şi trimite cu poşta ca să se convingă. Omul mă contesta cu furie. Am conturat ideea că nu eu sînt vinovat, prin faptul că stau să conspectez realitatea, ci poate chiar personajul care a provocat, prin articolele exaltate din anii ‘40, acea realitate incontestabilă. Omul protesta furibund. Pînă la urmă au intervenit moderatorul şi ceilalţi participanţi la dezbatere, pentru a-l reduce la tăcere. Nu mai ţin minte dacă n-a fost cumva trimis afară pentru a se calma.

De ce mi-am amintit această întîmplare? Pentru a sublinia că nu mă convinge fizicianul Basarab Nicolescu, atunci cînd vine să declare cu seninătate în Adevărul: “L-am cunoscut foarte bine pe Horia, eram buni prieteni. Nicio nuanţă de antisemitism sau de legionarism. Era anticomunist”. L-aş întreba pe domnul academician cum comentează – semantic, stilistic, simbolic, politic – următorul citat din bunul său prieten Horia: “Germania lui Adolf Hitler [este] o valoare asemănătoare, ca forţă şi întindere, religiei în Evul Mediu sau artei în timpul Renaşterii”. “Acest «homo europaeus», cel dintîi dintre cei mai mari, acel ce s-a încumetat să distrugă o prejudecată şi să dovedească, cu strălucite argumente, forţa nepieritoare a Europei, este Adolf Hitler. Discursul său este acela al veacurilor care vorbesc încă de pe turlele catedralelor şi al basilicelor, din fundurile bibliotecilor şi al muzeelor şi de pe culmea aceea de umanitate care se numeşte europenism” (“Homo europaeus”, în “Sfarmă-piatră”, 17 decembrie 1941).

Mă întristează să văd că fizicianul Basarab Nicolescu răspîndeşte, în anul 2016, în ziarul Adevărul, propaganda mareşalului Ion Antonescu, potrivit căruia populaţia civilă evreiască a fost ucisă în Holocaust pentru că a agresat armata română: “Vintilă Horia vorbeşte despre evreii care au asasinat ofiţeri români, la intrarea în Basarabia. Dar acest lucru este un fapt”. L-aş întreba pe domnul academician cum comentează – semantic, stilistic, simbolic, politic – următorul citat, prin care bunul său prieten Horia justifica uciderea evreilor, la cîteva zile după Pogromul de la Iaşi: “lumea va redeveni liberă, pentru că Izrael va înceta să existe” (“Declinul iudaismului”, în “Sfarmă-piatră”, 2 iulie 1941).

Poate că pasajul “ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală” este un citat prin intermediar, din alt autor, cum insistă pedant fizicianul Basarab Nicolescu. Dar cum comentează domnul academician – semantic, stilistic, simbolic, politic – următoarea opinie a bunului său prieten Horia: “E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent şi nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrşită realizare artistică. (…) Să nu se uite că acel ce conduce destinele Romei a fost, cîndva, un filosof, un romancier şi un poet… Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei… Spuneam la început că fascismul e o operă de artă, o nouă renaştere italiană. Şi nu se poate să nu fie aşa, de vreme ce acel ce a creat-o e artistul cel mai genial, născut din fruntea de azur a Romei eterne” (în “Gîndirea”, nr. 8/1937).

Nu aştept de la Basarab Nicolescu poveşti despre lodenul ros, fără un nasture şi drumurile la ştrand pe care le-a făcut şi el – eventual – cu Vintilă Horia. Singurul lucru pe care-l mai aştept din partea lui e un strop de decenţă.

Discuţii în jurul lui Vintilă Horia

Etichete

Demeny Peter, dialog, fascism, Geo Vasile, hitlerism, legionari, Neculai Constantin Munteanu, Vintilă Horia

După apariţia pe blog a textului meu Andrei Pleşu faţă cu hitlerismul (care a avut din prima zi 851 de accesări din 29 de state ale lumii), unii scriitori şi publicişti au simţit nevoia să intre în dialog cu mine pe Facebook. Reiau aici o parte din replicile schimbate, care ar putea fi de interes mai larg.

Neculai Constantin Munteanu: Ok, am înţeles (aproape) tot. Citatele sunt oribile. Dar ce facem cu Dumnezeu s-a născut în exil? O punem pe foc? Sau… cum?

Laszlo Alexandru: Răspunsul meu e în două etape. 1) N-avem decît să citim toate cărţile lui Vintilă Horia, avem deplina libertate s-o facem – dar fără să-l declarăm – pe autorul hitlerist – cetăţean de onoare (nici măcar la Segarcea), fără să dăm nume de străzi după el, fără să-l declarăm, post mortem, membru de onoare al Academiei Române etc.

Ivan Karamazov (alias Demény Péter): Nu înţeleg ce nu e de înţeles aici. Şi chiar Dvs., D-le Neculai Constantin Munteanu? Păi este literatura arta celor neprihăniţi, a celor fără păcate? Villon, Wilde, Gorki, Benn… Opera ştie mai multe decît scriitorul – ăsta e tot secretul şi misterul. Opera e mai curată, mai curajoasă, mai omenească. Omul e om, şi nu e neapărat model. Vintilă Horia cu siguranţă nu este.

Laszlo Alexandru: Există şi aici nuanţe agravante. Una e să fii derbedeu şi hoţ din buzunare (ca François Villon). Alta e să elogiezi delirant şi să încurajezi Holocaustul, care a ucis 6 milioane de oameni (ca Vintilă Horia).

Ivan Karamazov: Sigur. Am vrut să zic numai că ecuaţia talent = morală e falsă.

Laszlo Alexandru: 2) Am citit romanul Dumnezeu s-a născut în exil, la începutul anilor ‘90, cînd a apărut pe la Craiova. Îmi amintesc foarte bine: era o cărţulie albastră, subţirică, pe hîrtie reciclată, cu coperta palidă. Am făcut, sincer, mari eforturi s-o duc pînă la capăt. Era o traducere spre limba română, făcută de altcineva, supervizată şi autorizată de autor. Avea serioase deficienţe de expresie, pe alocuri izbucneam fără să vreau în hohote de rîs, comparînd ceea ce deduceam că a vrut să spună textul pe franceză şi ce-a rezultat pe româneşte.

Laszlo Alexandru: Lectura mea a fost permanent dublă. Vedeam ce-i în pagină, apoi făceam efortul să deduc, din context, ce-ar fi trebuit să fie, stilistic şi lexical. După 50 de pagini eram epuizat. Pe ansamblu sper că i-am priceput mesajul de tînjire melancolică, în suferinţele sufocante ale exilului, după patria care l-a izgonit. M-au deranjat ideologia paseistă, păşunistă, mitologismul ostentativ. Iar stilistic, repet, a fost un efort serios s-o termin. Dacă ar fi să-i dau note, ca la şcoală, cartea asta nu aş evalua-o la mai mult de nota 7 (şapte).

Geo Vasile: Între timp a apărut o nouă ediție impecabilă la editura ELIT patronată de Mircea Martin, v-o recomand…

Laszlo Alexandru: Mersi. Din păcate, nici măcar o traducere impecabilă nu mă mai atrage să recitesc o carte mediocră, cu autor hitlerist.

Geo Vasile: Exageraţi, stimate coleg… vă ştiu un rafinat dantolog şi nu numai, v-am citit şi o polemică cu editorul unei ediţii Noica… eraţi totuşi ponderat şi foarte la obiect… însă calificativul dvs. vs. Vintilă Horia, un hispanist şi un erudit este oleacă prea dur… Romanul, după cum ştiţi, îl are drept protagonist pe Ovidiu, marele poet exilat la Pontul Euxin, primul artist deţinut politic al antichităţii, cum îmi place să spun… intelighenţia franceză a intenţionat să-i acorde premiul Goncourt… dar guvernanţii comunişti din România au plătit o campanie de presă în Franţa dirijată de… ţineţi-vă bine, MIHAI RALEA, împotriva autorului român, astfel încât V.H. a refuzat acea prestigioasă recunoaştere… n-am intenţionat decât să vă reîmprospătez unele detalii pe care n-aveţi cum să nu le ştiţi, ca unul dintre cei mai de seamă cărturari români de azi…

Laszlo Alexandru: Mă bucură aprecierile Dvs. călduroase, mai ales fiindcă vin din partea unui erudit italienist, a cărui conversaţie mă regalează. După cum ştiţi, problema Premiului Goncourt a divizat radical exilul anticomunist românesc în anii ‘60. De o parte au fost cei pilotaţi de Monica Lovinescu şi care contestau acuzaţiile de hitlerism la adresa lui Vintilă Horia, fiindcă veneau din partea statului comunist. Securitatea ar fi montat o campanie ticăloasă, prin urmare evidenţele trebuiau negate cu orice preţ. Strategia principală – prelungită pînă în ziua de azi – a fost sintetizată în strigătul energic: “Vintilă Horia n-a fost niciodată legionar!”.

Laszlo Alexandru: De altă parte s-au situat cei care cunoşteau prea bine militantismul fascist-hitlerist al lui Vintilă Horia şi nu acceptau minciuna pioasă. De fapt prozatorul s-a situat într-o falangă politică opusă, ce-i drept, Mişcării Legionare, în descendenţa lui A.C. Cuza, prin intermediul lui Nichifor Crainic. Aşadar e adevărat că V.H. n-a fost legionar, cum tot aşa de incontestabile sînt fascismul şi hitlerismul său.

Laszlo Alexandru: Eugen Ionesco a denunţat viguros minciuna perpetuată, cîteva zeci de ani, de către Monica Lovinescu. A rămas memorabilă replica lui, cînd au venit colegii de exil să-i ceară semnătura în favoarea lui Vintilă Horia: “Dacă ar fi fost legionar, poate că aş fi intervenit. Dar a fost cuzist”.

Laszlo Alexandru: Monica Lovinescu o consemnează foarte limpede, după aproape 40 de ani: “Şi Eugen se supărase că am luat partea lui Vintilă Horia în scandalul premiului Goncourt. Am închis telefonul şi închis a rămas” (vezi La apa Vavilonului, Humanitas, 1999).

Geo Vasile: N-am decât a mă pleca în faţa argumentelor dvs. şi a ştiinţei de istorie literară, ceea ce nu mă va împiedica să am o impresie pozitivă ca şi critic literar faţă de romanul în discuţie, faţă de scriitura lui poematică, ca şi faţă de proza lui Mircea Eliade sau aforismele şi paradoxurile marelui moralist Cioran.

Laszlo Alexandru: Mă rog. Ştiţi cum se spune: De gustibus… Prefer totuşi să ne întîlnim în discuţiile despre literatura italiană, decît să ne despărţim în cele despre literatura română…

Geo Vasile: Nicicând nu mă voi despărţi de dvs., stimate prieten Laszlo Alexandru, unul dintre cei mai de seamă dantologi ai României… Şi-n plus o conştiinţă civică şi estetică rarissimă în zilele noastre… Personal nu am decât a învăţa de la dvs… Cu deosebită preţuire, Geo.

Andrei Pleşu faţă cu hitlerismul

Etichete

Adevarul, Andrei Plesu, hitlerism, propaganda, reabilitare, Vintilă Horia

Eseistul Andrei Pleşu a abordat recent, cu obişnuita sa facondă publicistică, problema scriitorilor care au colaborat în secolul XX cu extremismul de dreapta (Greşeală, vină, justiţie, în Adevărul din 1 februarie 2016). De data asta reflecţia lui a pornit, ţintit, de la cazul Vintilă Horia.

Am citit cu interes premisele gînditorului dilematic, care ne asigură că “iniţiatorii oricărei ideologii xenofobe trebuie cunoscuţi ca atare de public, fără eschive relativizante, fără exces de ‘înţelegere’ conjuncturală, fără ascunderea adevărului. Asasinatul se plăteşte, fanatismul se plăteşte, prostia se plăteşte”. După startul aşa de viguros, autorul trece însă la descompunerea preambulului răspicat, pe spaţiul articolului, într-un pointilism diluant.

a) Legea care interzice cultul persoanelor vinovate de fascism ar fi “tenace şi radicală”, astfel că ea “se întoarce, inevitabil, împotriva ei înseşi, stîrnind frustrări culturale legitime, confuzii de valori şi principii, iritări autohtoniste divagatorii”. b) Ar fi nevoie de o pleiadă de instituţii autohtone (“Academia Română, Ministerul Culturii, Institutul Cultural Român şi Ministerul Justiţiei”), care să stabilească efectiv culpa extremistă a unor autori reputaţi. c) Reprezentantul guvernului, care tocmai cu aşa ceva se ocupă, cu aplicarea legii în teritoriu, ar fi prea rigid şi prea lipsit de simţul umorului: “domnul Alexandru Florian umblă cu şublerul prin spaţiul cultural românesc, înarmat cu o siguranţă de sine niţeluş stridentă… Mici dubii, o voce un pic mai scăzută, o oarecare rezervă tactică nu i-ar strica”. d) Sentinţele oficiale, date de tribunalele care au condamnat complicităţile fasciste de odinioară (şi care stau azi la baza activităţii funcţionarului guvernamental), ar cam fi cazul să fie desfiinţate, căci este vorba de “‘hotărîri’ luate de o adunătură de politruci şi ignoranţi, manevraţi de ocupantul sovietic şi de un partid, pe atunci, minoritar”. e) Există grade diferite de vinovăţie şi nu trebuie să derivăm activitatea ucigaşilor (“decemviri şi nicadori”) din îndoctrinarea ideologică oferită de intelectualii colaboraţionişti (“Nu prea cred că asasinii lui Gheorghe Duca şi ai lui Iorga citeau noaptea Eliade şi Cioran”). f) Întrucît ni se permite în continuare, fără restricţii, cunoaşterea lor estetică (“n-avem decît să citim ce vrem şi cît vrem din autorii suspecţi”), dar ni se interzice elogierea lor, cu titlu de exemplu, pe spaţiul public, legiuitorul ne-ar demonstra că este “ipocrit”. g) Faptul că foştii hitlerişti sînt exaltaţi prin statui, nume de străzi sau titluri onorifice nu e în măsură să le confere statutul de model pozitiv în comunitate: “Adică dacă Vintilă Horia e numit cetăţean de onoare al satului în care s-a născut [nota bene: Segarcea este oraş din 1968 – L.A.], ne putem aştepta ca toţi copiii satului să se facă legionari!”. h) Doar noi, în România, sîntem aşa de exigenţi, altminteri e plină lumea de hitlerişti veneraţi şi premiaţi: Gottfried Benn, Ernst Jünger, Hans Georg Kiesinger, Walter Scheel, Günter Grass.

Rostul acestei intervenţii nu este să ia pe rînd – pentru a le deconstrui – măruntele ironii, relativizări, sofisme şi distorsionări cu care şi-a împănat Andrei Pleşu intervenţia recentă din Adevărul. Vreau doar să readuc sub ochii cititorului contemporan, printr-o serie de exemple concludente, cine anume a fost ziaristul Vintilă Horia. Astfel toată lumea va putea să judece, pe cont propriu, dacă cel ce-a inspirat asemenea subtile meditaţii dilematice este cu adevărat îndreptăţit la onorurile publice, în România democrată de azi.

Vintilă Horia despre necesitatea exterminării evreilor: “Revoluţia mondială pe care o clamează cu furie purtătorii de cuvînt ai comunismului nu e de fapt decît trambulina supremă a unei universale dictaturi evreieşti. (…) Peste cîteva săptămîni radio Moscova, deasupra căreia va flutura alt steag, va răspîndi pe căile aerului o formulă care va suna astfel: Creştini din toate ţările, uniţi-vă! Şi lumea va redeveni liberă, pentru că Izrael va înceta să existe” (“Declinul iudaismului”, în “Sfarmă-piatră”, 2 iulie 1941). “Izrael voia să-şi facă o bogată patrie în România” (“De ce tineretul României a fost şi este antisemit”, în “Sfarmă-piatră”, 16 aprilie 1941).

Vintilă Horia despre genialitatea lui Adolf Hitler: “Europa n-are nimic de plătit memoriei lui Napoleon. / Adolf Hitler? Dar diferenţa e atît de mare încît faptele vorbesc de la sine. Actualul Fuehrer al Germaniei a creat el însuşi o revoluţie (subl. V.H.) pe care a făcut-o să triumfe între hotarele ţării sale şi în numele căreia vrea să schimbe tot ce a mai rămas, nesănătos şi părelnic, din moştenirea lui Napoleon Bonaparte. (…) El nu obligă pe nimeni să accepte ideile sale revoluţionare, ci vrea numai să instaureze o nouă ordine (subl. V.H.), în locul unei vechi dezordini pe care o combate alături de toate popoarele conştiente ale Europei. Iată de ce Adolf Hitler, şi nu Napoleon Bonaparte, este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European” (“Marele European”, în “Sfarmă-piatră”, 5 iulie 1941).

Vintilă Horia din nou despre genialitatea lui Adolf Hitler: “Germania lui Adolf Hitler [este] o valoare asemănătoare, ca forţă şi întindere, religiei în Evul Mediu sau artei în timpul Renaşterii”. “Acest «homo europaeus», cel dintîi dintre cei mai mari, acel ce s-a încumetat să distrugă o prejudecată şi să dovedească, cu strălucite argumente, forţa nepieritoare a Europei, este Adolf Hitler. Discursul său este acela al veacurilor care vorbesc încă de pe turlele catedralelor şi al basilicelor, din fundurile bibliotecilor şi al muzeelor şi de pe culmea aceea de umanitate care se numeşte europenism (s. V.H.)” (“Homo europaeus”, în “Sfarmă-piatră”, 17 decembrie 1941).

Vintilă Horia despre nevoia să fim aliaţii politici fideli ai lui Adolf Hitler: “Hitler va salva Occidentul” (“Nordul în Mediterană”, în “Sfarmă-piatră”, 9 iunie 1941); “În spatele lui Hitler stă întreaga omenire care rîvneşte la libertate” (“Elogiul curajului”, în “Sfarmă-piatră”, 27 februarie 1941); “Alianţa cu Axa fereşte ţările de ororile pe care le-au cunoscut aliaţii Angliei” (“Valoarea morală a pactului tripartit”, în “Sfarmă-piatră”, 4 martie 1941); “Hitler creează spaţiul pacific” (“Adevărata pace balcanică”, în “Sfarmă-piatră”, 5 martie 1941); “Ordinea nouă creează numai binefaceri” (“Führerul în Balcani”, în “Sfarmă-piatră”, 24 aprilie 1941); “Hitler va fi biruitor, el reprezentînd ideea cea nouă care va învinge ideea cea veche” (“Valoarea morală a pactului tripartit”, în “Sfarmă-piatră”, 4 martie 1941).

Vintilă Horia despre fascism şi Mussolini: “E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent şi nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrşită realizare artistică… Ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală. Să nu se uite că acel ce conduce destinele Romei a fost, cîndva, un filosof, un romancier şi un poet… Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei… Spuneam la început că fascismul e o operă de artă, o nouă renaştere italiană. Şi nu se poate să nu fie aşa, de vreme ce acel ce a creat-o e artistul cel mai genial, născut din fruntea de azur a Romei eterne” (în “Gîndirea”, nr. 8/1937).

Vintilă Horia despre generalul/mareşalul Antonescu, considerat de justiţia din prezent un criminal de război: “Generalul Antonescu a integrat România în ritmul Europei Noi” (“Funcţia de azi a presei”, în “Sfarmă-piatră”, 19 mai 1941); “România şi-a regăsit destinul prin fapta generalului Antonescu” (“Cuvinte pentru strădaniile noastre”, în “Sfarmă-piatră”, 7 mai 1941); “Prin Antonescu, România a căpătat încrederea Reich-ului” (“Ecouri despre plebiscit”, în “Sfarmă-piatră”, 13 martie 1941); “Salvarea nu ne poate veni decît de la Antonescu – singurul român nepătat şi bun” (“Salvaţi sufletele noastre”, în “Sfarmă-piatră”, 13 martie 1941); “Portretul să-l punem la icoana sufletelor noastre” (în “Sfarmă-piatră”, 28 ianuarie 1941).

Vintilă Horia despre ideea de democraţie: “Ne zvîrcolim în democraţie ca într-o ţeapă pe care ne-am pregătit-o singuri” (“Cultura democraţiei noastre”, în “Sfarmă-piatră”, 4 februarie 1937); “Nu vom reuşi să fim români decît rupînd legăturile cu democraţia” (Ibidem); “Ţara dispreţuieşte pe toţi reprezentanţii democraţiei, indiferent de valoarea lor” (“Şeful Strul Kutem – Mihail Sadoveanu”, în “Sfarmă-piatră”, 11 noiembrie 1937); “Democraţia este inutilă” (“Pe rugul unei vieţi”, în “Sfarmă-piatră”, 18 martie 1937).

Nu ştiu dacă, cerînd reabilitarea morală a lui Vintilă Horia, în Adevărul din 1 februarie 2016, Andrei Pleşu cunoştea aceste pasaje (şi altele, care li s-ar putea adăuga). Nu vreau să cred că jovialul maître-penseur pledează, în cunoştinţă de cauză, într-o gazetă centrală, pentru vlaga hitlerismului.

Îl aştept pe Andrei Pleşu să se apuce de critica literară. Să ne prezinte, dacă simte nevoia, complicatele structuri narative din “trilogia exilului”. Să ne detalieze metaforele prozastice din romanul despre bărbăţia strămoşilor. Dar el deocamdată nu asta a întreprins în Adevărul: nu o pledoarie estetică, în favoarea operei, ci una etică, în amintirea hitleristului. Andrei Pleşu nu e critic literar, ci vector de imagine publică. Să disociem lucrurile, să nu amestecăm merele şi prunele. Să distingem – mai ales – între ceea ce se cade şi ceea ce nu se cade.

Poveşti cu Popeşti

Etichete

Academia Romana, Dumitru Popescu, Dumitru Radu Popescu, nerusinare, premiu, propaganda, Steaua Romaniei

A fost odată ca niciodată o situaţie tare-ncurcată. Un dictator comunist într-o zi era oleacă trist. S-a gîndit să-şi recruteze nişte propagandişti pe metereze. Unu’ era Popescu din Teleorman – altu’ Popescu, dar bihorean. Amîndoi Dumitru pe nume, ca să-i confunde lumea la glume. Unu’ era cam economist, dar ziarist – ăl’alt mai filosof şi farmacist, dar artist. Unu’ parvine-n ‘65 CC-ist de PCR-ist – altu-n ‘68 e marginalizat CC-ist de PCR-ist. Unul, vreo cinci ani ministru ceauşist – altul, cinşpe ani deputat comunist.

Mitică din Teleorman e valabil ca şef ideolog şi principal cenzor, presa şi cultura o castrează cu spor. Răducu cel bihorean scrie roman după roman – revistele de cultură (“Steaua”, “Tribuna”, “Contemporanul”, “România literară”) le pilotează şi scriitorii români îi debutează, (nu) îi premiază, îi mai cenzurează şi de la năzbîtii îi calmează. Mitică e aspru şi fioros, lumea îl ştie de tîmpit periculos. Răducu e om util la toate, comunismul îi dă năvalnic brînci din spate. Mitică întemeiază şi coordonează sinistrul cult al personalităţii dictatorilor (El şi Ea). Răducu e trimis să troneze ca preşedinte jugănitor, peste personalităţile scriitorilor. Idiotologul Dumitru Popescu “Dumnezeu” îi scrie discursurile lui Pingelică, îl compară cu Bonaparte şi Pericle. Estetologul Dumitru Radu Popescu îl gîdilă pe la lingurică, zicîndu-i de “societatea liberă şi demnă”, “socialismul”, “pîrghii hotărîtoare de progres social”, “unitatea frontului literar în jurul partidului”, “neostenita energie şi putere de muncă”, “virtuţile demne de a fi trecute-n cronica eternităţii noastre”. Cu o lună înainte de astă lată linguşeală, muncitorii din Braşov basculaseră portretele şi cărţile lui Ceauşescu pe geam.

A venit revoluţia din decembrie ‘89: cîtă nedreptate!
– Dumitru Popescu!
– Prezent!
– Treci la puşcărie!
Şi pe un ton ceva mai intelectual:
– Dumitru Radu Popescu!
– Prezent!
– Treci la Academie!

Nu ştiu ce anume scria în referatul care l-a convins alaltăieri pe preşedintele tuturor românilor, Klaus Iohannis, că academicianul Dumitru Radu Popescu trebuie să capete, la Cotroceni, Steaua României în grad de Cavaler. Dar de-aici, dintr-un colţ de provincie friguroasă, îi şoptesc plin de smerenie: “Excelenţă, să nu fie uitat nici Dumitru Popescu!”.

Premiu de premiu

Etichete

caraghios, șnapan, italienistica, Monica Fekete, Premiul Marian Papahagi

Citesc cu amuzament că premiul de italienistică Marian Papahagi, destinat să răsplătească volume de profil publicate în ultimii cinci ani, i s-a decernat anul acesta prodecanei de la Facultatea de Litere din Cluj, prof. univ. dr. Monica Fekete. La fel citeam, în toamna lui 2009, că premiul de italienistică Marian Papahagi le-a fost decernat, ex aequo, prodecanei de la Facultatea de Litere din Cluj, Ioana Both, şi cercetătoarei Monica Fekete de la aceeaşi facultate.

Nu mi-e prea clar: acest premiu se moşteneşte pe funcţie? Sau se transmite cu repetiţie? Fiindcă să publici o singură carte de autor, în 2008, dar să capeţi acelaşi premiu academic de două ori, în 2009 şi-n 2015, mi se pare o performanţă de performanţă…

P.S. La trei zile după eveniment, Centrul Cultural Italian din Cluj rectifică, pe pagina sa de Facebook, anunțul făcut de rector și de trei ziare locale. Premiul de italienistică Marian Papahagi a fost obținut de prof. univ. dr. Elena Pîrvu, de la Universitatea din Craiova și de dr. Florina Ciure, de la Muzeul de Istorie din Oradea. Monica Fekete nu e prof. univ. dr., ci conf. univ. dr. Ea n-a căpătat, din nou, premiul Papahagi, ci pentru întîia dată medalia „Stella d’Italia”.

Excelent. Sper că noua stea a Italiei își va dubla în anii următori opera multipremiată, publicînd încă o carte.

Trăieşte!

Etichete

America, dezvoltare, economie, Europa, Israel, Radu Mihăileanu, refugiati, umanism

În primăvara acestui an, la conferinţa internaţională de la Chişinău, am avut un schimb de opinii cu academicianul vienez Michael Metzeltin, legat de evoluţia continentului european. Distinsul profesor preconiza pentru viitoarea Uniune Europeană o perspectivă poliglotă, dar cu o structură preponderent naţională. M-am disociat de ipoteza lui, folosind un raţionament comparativ. Statele naţionale europene au fost depăşite în trombă de construcţia economică americană, bazată pe rentabilitate şi profit. Modelul american funcţionează foarte bine, cu timpul va putea fi implementat şi în Europa. Exigenţele etnice ale continentului nostru, mai devreme sau mai tîrziu, vor cădea în desuetudine.

Fireşte că nu mă gîndeam atunci la o prefigurare aşa de rapidă a pronosticului meu. Fluxul zecilor de mii de refugiaţi din Siria, Irak şi alte zone de conflict, spre centrul Europei, în interval de numai cîteva zile, i-a luat pe toţi prin surprindere. Încă şi mai neaşteptată a fost politica Germaniei de a-i primi cu bunăvoinţă, în vederea unei viitoare integrări sociale. Ce a stat oare la bazele deciziei luate de cancelarul Merkel?

Fapt este că succesul economic american s-a întemeiat pe afluxul de imigranţi săraci şi disperaţi (inclusiv europeni), dispuşi să muncească pe brînci pentru a-şi construi o nouă viaţă. Nu au contat limba pe care aceşti nefericiţi o vorbeau acasă şi zeul căruia i se închinau, ci competenţa lor profesională şi dorinţa de-a se pune în slujba comunităţii. Unii au învins, alţii au fost învinşi – dar cu toţii s-au transformat în altceva. O şansă asemănătoare stă astăzi în faţa continentului european. Mirajul democraţiei a atras din zonele de conflict masele de oameni disperaţi, care vor putea fi motorul viitoarei prosperităţi a tuturor.

Acest model de dezvoltare n-a fost nici măcar singular. Pe aceeaşi reţetă s-a construit statul Israel, care dintr-o fîşie de teren ostilă şi nisipoasă, în cîteva decenii a ajuns o mare putere mondială. Dar au pus umărul la asta zecile de mii de imigranţi din URSS, Polonia, România etc., care au decis să-şi ia viaţa de la capăt şi să lupte pentru un nou viitor. Unul dintre filmele mele preferate, în regia lui Radu Mihăileanu, spune povestea unui copil muritor de foame, îmbrăcat doar cu o cîrpă în jurul brîului, luat de lîngă mama lui, din faţa unui cort din Etiopia, şi transportat împreună cu alţii, în cadrul unei operaţiuni militare, în Israel. El nu înţelege nimic din ce i se întîmplă, nu ştie să scrie, să citească, nu ştie nici măcar să vorbească noua limbă – iar cînd ajunge prima dată sub duş, face un atac de panică: nu mai văzuse niciodată aşa de multă apă. Impresionanta poveste de viaţă a acestui om, care din nimic ajunge medic, iar din muritor de foame ajunge să-i ajute pe muritorii de foame, ar trebui să reprezinte bibliografia obligatorie a scepticilor de serviciu.

Un criminal în transmisiune directă

Etichete

criminal, Dan Diaconescu, decembrie 89, Ioan Laurentiu Cocan, manipulare, puscarie, revolutia anticomunista, televiziune

Cea mai bună veste pe ziua de azi este că așa-zisul gazetar Dan Diaconescu a fost condamnat definitiv la 5 ani și jumătate de pușcărie, a fost luat de polițiști de-acasă și depus la Rahova. Așteptam asta de vreo 13 ani, de cînd l-a adus în emisiune la OTV pe Ioan Laurențiu Cocan, criminalul revoluției de la Cluj, individul care era să mă împuște în seara de 21 decembrie 1989.

Protestul meu la adresa lor s-a publicat, în iunie 2002, în Jurnalul literar de la București. A fost amplu citat de România literară. Îndată mai apoi s-a retipărit în Lumea liberă de la New York. Îl reiau aici pentru ultimul alineat al textului, care a avut atîția ani de așteptat pînă să se împlinească.

 

A fost o întîmplare faptul că în seara de 21 decembrie 1989 mă găseam pe strada Moţilor din Cluj, în fruntea primului grup de manifestanţi care încerca să forţeze trecerea prin lanţul de trăgători spre centrul oraşului. Nu despre reacţiile mele personale doresc să scriu acum, despre stupoarea mea înspăimîntată şi ochii mei holbaţi care priveau urlînd. Nu toate acestea sînt importante aici. Dar aş vrea să vă relatez despre ofiţerul care ordona foc împotriva civililor neînarmaţi. Crăcănat cu cinism la doi-trei metri în faţa celorlalţi militari – ca dovadă că n-avea a se teme de vreun glonţ venit dinspre noi – m-a uluit agresivitatea lui patologică. Trec peste detaliul că n-am auzit nici o somaţie din partea sa. Admit şi ipoteza că prima rafală putea fi îndreptată în sus, căci nu-mi amintesc gemete de răniţi în primele secunde. Dar apoi armele au coborît pe orizontală. Am văzut gloanţele care izbeau la un metru de capul meu. Cînd te prăbuşeşti îngrozit în noroiul străzii, în timp ce întunericul nopţii coboară încet, vă asigur că imaginea gloanţelor trasoare şi sunetul asfaltului muşcat de proiectile nu sînt senzaţii care pot fi uitate cu uşurinţă. Nici primele strigăte de durere ale celor de lîngă tine. Nici vestea care s-a răspîndit fulgerător: în stînga, pe trotuar, au omorît o fată tînără! Îi răspunde un alt ecou: mai în spate a murit un bărbat!

Ne-am repliat de după cele patru camioane care ne serviseră drept scut spre porţile şi prin curţile laterale. De acolo le strigam: “Criminalilor! Vă vom judeca! Îi omorîţi pe fraţii şi surorile voastre! Asasinilor!”. La strigătele noastre ne răspundea tot EL, din fruntea plutonului, cu revolverul. Nu ne vedea, nu ne cunoştea, cu farurile camioanelor care îi băteau în ochi, dar era turbat la ideea că mai trăim. Cînd auzea vreun strigăt de indignare, îşi îndrepta arma într-acolo şi trăgea furios. Nu ştiam cum îl cheamă, nu ştiam cine i-i mamă, dacă are nevastă sau copii, dar mă uitam la el cu îndîrjire. Ştiu că în seara aceea mi-am făcut o promisiune crîncenă: PE TINE N-O SĂ TE UIT!

Apoi i-am citit declaraţiile mincinoase date în faţa procurorului militar care ancheta evenimentele de la Revoluţie. Scornea cu neobrăzare că noi, manifestanţii, l-am atacat pe el. Că el a încercat să ne ia cu vorba bună. Că noi i-am pus viaţa în pericol. Că nu el a ordonat foc. Că nu el a tras. Că nu el e răspunzător. Că el a îndeplinit doar ordinele primite. Şi că el e militar disciplinat. După ce ai avut prilejul să vezi un om care a ucis, să-l mai auzi apoi că şi minte cu nesimţire este o banalitate. Singurul lucru important pe care l-am aflat atunci a fost cum îl cheamă: IOAN LAURENŢIU COCAN.

Era ultimul element care-mi mai lipsea. Am început să scriu despre el. Să relatez ce-am văzut cu ochii mei că a făcut. Să povestesc cum s-a întîmplat. În presă. Într-o carte a mea. La radio. Într-o altă carte-memorial, dedicată victimelor Revoluţiei.

A trecut timpul. Am ajuns încetişor în plină democraţie de-a lui Emil Constantinescu. Am asistat buimăcit la tentativa ministrului ţărănist Dudu Ionescu de-a graţia crimele din decembrie ‘89. Apropo, ştiţi care e bancul secolului (trecut)? Să vezi un reprezentant de frunte al partidului justiţiarilor din România vrînd să graţieze un delict de amploare naţională înainte de a-l judeca!

Sîntem în februarie 2000. Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, cam ce părere v-aţi face cînd vă telefonează noaptea la ora 1 criminalul cu prenume de sfinţi şi, după ce se prezintă, vă spune textual: “Trebuia să mori şi tu, în pizda mă-tii, acum zece ani!”? Iar pe urmă vă anunţă că vă cunoaşte adresa şi aspectul fizic, va veni el să vă arate diverse chestii? Aud? Domnu’ Emil? Tovarăşu’ Dudu?

În ce mă priveşte, am fost nevoit cu acea ocazie să recurg la tehnica din dotare. L-am înregistrat pe robotul telefonului şi a doua zi – cu sprijinul Asociaţiei pentru Adevărul Revoluţiei – am convocat o conferinţă de presă. Aşa s-a făcut de-a ajuns COCAN din nou la ziar.

A mai trecut ceva timp. Sîntem în primăvara anului 2002. Altă democraţie, altă distracţie: a lui Iliescu Bis (sau Tris). Se inventează noi posturi de televiziune, cu studiourile amenajate prin bucătării de bloc, la uscător, în spate după şură, colo-şa prin vecini. Fără licenţe de emisie, fără forme legale. Aţi ghicit că mă gîndesc la OTV şi la bîlciul de vorbe al paiaţei Dan Diaconescu. Întrebare: care e lucrul cel mai abject şi stupefiant care nu s-a făcut încă în România şi pe care un limbric fără scrupule şi-l poate permite pe sticlă? Răspuns: să aducă un serial killer în transmisiune directă şi să-i spele cadavrul ambulant sub ochii publicului îngrozit. Faptul că ucigaşul care în condiţii de semi-normalitate n-ar beneficia la Gherla nici măcar de pachet, necum de vorbitor, îşi insultă propriile victime, de pe micul ecran (toţi revoluţionarii erau troglodiţi şi beţivani, toţi morţii – ucişi de el, cu mîna lui! – erau nişte derbedei), nu mai oferă nici o relevanţă. Faptul că cele două numere de telefon afişate pe ecran pentru intervenţiile telespectatorilor (plus altele două, obţinute de mine de la Informaţii) au sunat timp de o oră “ocupat”, pînă m-am scîrbit şi am stins televizorul, reprezintă un simplu detaliu. Faptul că pelticul grizonat care ar fi trebuit să conducă emisiunea se hlizea complice la auzul enormităţilor revărsate ca o diaree de asasinul ce-i stătea alături, nu schimbă cu nimic datele problemei.

În cadrul seriei de reportaje Shocking Asia sau Shocking America, am avut odinioară prilejul de a urmări pe casetă video diverse ciudăţenii de pe la alţii. De pildă un crocodil care a supravieţuit vreo zece ani în canalele de evacuare a latrinelor dintr-o metropolă, pînă cînd a dobîndit dimensiuni gigantice şi nu se mai scurgea rahatul la vale. Sau un criminal filmat în timp ce era dus să fie prăjit pe scaunul electric. Dar nimănui nu i-a trecut prin cap să ia asasinul din viaţa civilă, unde îşi consumă liniştit pensia de disponibilizat din rîndurile armatei, şi să-l paraşuteze în bucătăria de campanie a unei televiziuni de cartier, pentru a-i da prilejul să-i insulte pe cei ce nu mai sînt.

Shocking Romania!

Din colţul meu de martor modest şi de victimă indignată propun ca, atunci cînd ziua dreptăţii va sosi totuşi, celula imediat alăturată să-i fie rezervată teleastului Dan Diaconescu. Astfel cei doi îşi vor putea continua nestingheriţi confidenţele, prelungindu-şi talkshow-ul prin semnale morse bătute cu cutia goală de hering chinezesc în peretele decojit al puşcăriei.