Închipuiri despre Dante

Etichete

biografie, Chiara Mercuri, Dante, speculații

Marea problemă a culturii italiene este că numele său de referință – Dante Alighieri – n-a lăsat în urmă nici o imagine atestată (în Evul Mediu nu existau aparate foto), nici o carte (nu se inventase tiparul), nici un rînd scris cu mîna proprie. A lăsat doar o operă impresionantă, cel mai desăvîrșit poem din literatura universală despre lumea de aici și de dincolo, de după moarte. Obiceiul cititorilor e să-și tot vîre nasul prin biografia autorului – fie din frivolitate, fie pentru a-și explica mai bine sensurile creațiilor sale. Or, în cazul ăsta, curiozitatea era tăiată de firezul vremii.

Au rămas la îndemînă, pentru a-i da tîrcoale, atestările biografilor, ale primilor istorici, care l-au pomenit în frescele compuse. Surse la fel de îndoielnice. Giovanni Boccaccio, din iubire nestăvilită și exces de entuziasm, tinde în numeroase pasaje să-l mitologizeze pe Dante. În altele își îmbibă lucrarea de un misoginism devastator. Giovanni Villani, pentru a se pune bine cu dușmanii politici ai lui Dante, e nevoit să-i admită importanța literară, dar îl înțeapă pentru “aroganța” sa inflexibilă.

Am zice că n-avem decît să-i citim afirmațiile despre sine însuși: puse alături de informațiile concrete, despre evenimentele din vremea sa, o să ne conturăm o părere. Așa a procedat Giovanni Papini, care încă din 1933 a făcut o detaliată relectură a operei în cheie biografică: Dante vivo. Așa procedează Chiara Mercuri, care tipărește la Ed. Gius. Laterza, la sfîrșitul anului 2018, volumul Dante. Una vita in esilio. Firește că nici asta nu-i o rețetă infailibilă. Cuvintele autorului despre sine, incluse în opera sa, nu totdeauna sînt creditabile. “Scriitorul întreține cu propria sa biografie același raport pe care-l întreținem noi cu a noastră, atunci cînd visăm, deformînd – fie și într-o manieră semnificativă și simbolică – datele realității” (p. 25).

Soluția găsită acum vreun secol de Papini, pentru a completa “golurile”, în slalomul printre jaloanele realității de odinioară, a fost să-și umple paginile cu deducții logice, cu polemici împotriva altor comentatori, cu cîteva ipoteze dubioase și cu numeroase elogii întemeiate și argumentate, la adresa marelui poet. Chiara Mercuri, biografa dantescă de azi, recitește și ea cu mare atenție paginile operei, pe care le completează cu observații istorice contextuale, deducții de psihologie personală și cîteva speculații gratuite. Sînt binevenite adnotațiile ei despre circumstanțele de… democrație medievală în care își începe activitatea politicianul Dante Alighieri, cu insistență pe caracterul vizionar al reformelor promovate de Giano della Bella. Sînt incitante reflecțiile legate de peregrinările poetului exilat: din citadin progresist, va fi constrîns să accepte realitățile sociale țărănești, semi-sălbatice; din cavaler guelf, va fi găzduit temporar de urmași ghibelini ai dușmanilor săi de pe cîmpul de bătălie; din luptător cu spada împotriva ideii imperiale, va ajunge partizan fanatic al venirii împăratului în Peninsulă. Ciudățeniile vieții. Ușile nu trebuie trîntite prea energic în urma noastră.

Alte ipoteze ale autoarei sînt, desigur, neconvingătoare. Existența unui al patrulea copil al lui Dante, cu prenumele Giovanni – pe lîngă cei trei atestați istoric, Pietro, Iacopo și Antonia (devenită apoi călugărița Beatrice) – este nedovedită. Boccaccio o văzuse pe nevasta lui Dante, Gemma Donati, ca pe o scorpie dezlănțuită împotriva preocupărilor filosofice, iar bietul poet nu mai știa cum să evadeze. Chiara Mercuri inventează o soție afectuoasă, care ține familia unită, își înțelege bărbatul cu tandrețe și-l însoțește în exil. (Nu există nici o atestare documentară în acest sens.) Papini scotea din întîlnirea ambasadorului Dante cu Papa Bonifaciu al VIII-lea la Roma pagini antologice, de confruntare scînteietoare între doi titani. Chiara Mercuri îl vede pe autoritarul Papă doar ca pe un nemernic mărunt, pe care poetul îl disprețuiește și-l evită duplicitar. Legătura de prietenie dintre Dante și Guido Cavalcanti era relativizată de Giovanni Papini, care citea afirmația “primo delli miei amici” în direcție cronologică, nu valorică: cei doi poeți au fost prieteni în tinerețe, dar apoi valurile vieții i-au împins către opțiuni diferite, în plan poetic, teologic, filosofic și comportamental. Chiara Mercuri ne explică pe zeci de pagini, fără dovezi, prietenia fierbinte care i-a legat pe Dante și Guido, chiar și după moartea celui de-al doilea.

O controversă a dantologiei ține de anii redactării Divinei Comedii. Un pasaj de la începutul cîntului VIII al Infernului lăsa de bănuit că scrierea operei a debutat înainte de plecarea lui Dante în exil. Ipoteza a fost între timp depășită – dar atunci cînd Chiara Mercuri lasă redactarea poemului doar pe seama ultimilor opt ani de viață ai autorului, e foarte departe de-a ne convinge. Atunci cînd Chiara Mercuri citește obișnuitele formule retorice medievale – prin care versurile îi sînt dedicate stăpînei inimii poetului, sau doamnei seniorului ce-l găzduiește pe trubadur – ca pe un militantism al lui Dante pentru cauza feminismului, ilaritatea răstălmăcirii ne înveselește. Beatrice Portinari, iubita platonică a lui Dante, firește că nu s-a măritat cu amicul lui, Forese Donati (p. 106), ci cu Simone de’ Bardi. “La vedovella mia”, nevasta care i-a rămas fidelă lui Forese Donati chiar și după moartea acestuia, se numea Nella (Purg. XXIII, 92).

Dantologia se îmbogățește azi cu o nouă intervenție bine documentată, scrisă alert, fluent și cu intuiții binevenite. Însă tonul ei apodictic este foarte înșelător, atunci cînd pune în pagină speculații neavenite.

Publicitate

Autorul și opera. “Contaminarea” biografică

Etichete

biografie, comunism, Dante, literatura, opera, Proust, rezistența prin cultură, Satu Mare, simpozion, Soljenitin

Vă mulțumesc pentru invitația de-a participa la Salonul revistelor de cultură nord-transilvane și la zilele revistei Cronograf, în dezbaterile de la Carei și Satu Mare. M-am simțit foarte bine și sper că și dumneavoastră, toată lumea. A fost o zi frumoasă, și meteorologic vorbind, și cultural, și omenește, pentru toți cei prezenți. Domnul Felician Pop tocmai ne-a spus că tematica acestui simpozion a fost inspirată de unele ipoteze exprimate în scrierile mele. Am fost luat prin suprindere să aud că mi se “fură” ideile pe-aici, dar a fost o surpriză plăcută. De unde au pornit acele gînduri ale mele? Una dintre specializările pe care le am este în literatura română contemporană, domeniu în care odinioară mi-am susținut doctoratul. Și m-am mirat să văd atunci că e foarte vehiculată la noi teza rupturii dintre biografie și literatură; dintre realitatea social-politică și realitatea estetică. Știu că a fost foarte la modă – în anumite cercuri respectabile mai este și acum, cu îndreptățirile de rigoare – ideea autonomiei esteticului, o doctrină cu o ascendență prestigioasă. E o discuție de cînd lumea: are sau nu literatura o legătură cu realitatea? Are sau nu scriitorul o responsabilitate față de societatea spre care se întoarce, pînă la urmă, cu scrierile sale și în mijlocul căreia trăiește? Eu am încercat să arăt, uneori mai fățiș, alteori mai nuanțat, că era o mică lașitate în această fugă de răspundere, care se practica dezinvolt pe vremea ceaușismului. Știm că existau unii scriitori rău famați, care erau complici ai comunismului și prestau pe altarul politic totalitar. Bun, aceia erau oricum compromiși, nu intrau în discuție. Alternativa, însă, vezi Doamne, ar fi trebuit s-o constituie dezangajarea, refugiul în turnul de fildeș. Să ne facem că trăim într-o realitate nobilă. Pe noi nu ne interesează mizeriile mărunte. Noi… rezistăm prin cultură. Asta a constituit rețeta de normalitate, modelul de comportament. S-o spun limpede că a fost, totuși, o ipocrizie. Au fost și cîțiva scriitori care și-au asumat, cu bărbăție, riscul de-a vorbi pe față despre abuzurile care se comiteau – de n-ar fi să-l amintesc decît pe Paul Goma, cu un lung șir de suferințe, de la pușcărie pînă la expulzarea din țară, sau pe Dorin Tudoran, cu greva foamei și plecarea în exil, pe lîngă alți cîțiva -, dar ei au fost drastic penalizați. Iar ceilalți, complicii comunismului, alde Barbu și Vadim, au fost moral discreditați. Așadar iată calea de mijloc, soluția sănătoasă: să ne prefacem că n-avem nici o legătură cu nenorocirile din jur și să ne aplecăm peste literatură.

Însă această observație a fost făcută și de alți comentatori, pe un ton polemic: comunismul s-a prăbușit ultimul la noi, în decembrie 1989. Scriitorii din Cehia, care și-au asumat realitatea, în 1968, scriitorii din Polonia, care s-au implicat în anii ’80, alături de muncitori, în construirea sindicatului Solidaritatea, scriitorii din Ungaria, care s-au expus în 1956 și au ieșit pe străzi, cu pericolul de-a fi uciși, sau cu riscul de-a fi interziși, de-a fi obligați să părăsească definitiv țara, însă au stat vertical – au provocat o evoluție mentală, a conștiințelor, la nivelul întregii societăți. În primul rînd, la ei comunismul a picat mai repede. În al doilea rînd, comunismul a picat la ei cu mai puțină violență decît la noi. Nu doar eu am remarcat faptul că, în România comunistă, a fost o ruptură între conștiințele artistice și ceilalți, oamenii de rînd, care ar fi avut nevoie de un sprijin, pentru a pricepe ce se întîmplă. Sînt convins – și asta am spus-o apăsat – că scriitorii nu răsar din nimic, așa, ca floarea de colț pe o stîncă. Ci ei vin și reflectă o realitate, în mijlocul căreia se nasc, pe care o cunosc cu mai multă limpezime și implicare, cu o gîndire mai intensă, cu o simțire estetică mai profundă. Ei sînt datori față de realitățile care i-au propulsat ca, la rîndul lor, să reflecte contextul în care se afirmă, pentru a-l ameliora. Dacă nu, riscul este să apară diverse insulițe autiste, grupuri unde se proclamă genii locale – dar ele, în absența publicului care să le recunoască, sînt doar genii pustii.

N-aș vrea să mă limitez la un discurs înțepenit în realitățile noastre recente. Aș face o panoramare mai largă. Vă fac o confidență publică: am trei mari scriitori, care îmi stau foarte aproape de suflet. Nu e vorba de o propagandă interesată, fiindcă toți trei au murit deja, așa că nu le fac reclamă operei. Vă dați seama că, în primul rînd, mă gîndesc la Dante Alighieri, pe care-l studiez de cîteva decenii cu pasiune. Cel de-al doilea – paradoxal și venit mult mai tîrziu, parcă nici nu seamănă deloc cu precedentul – este Marcel Proust. Al treilea mare scriitor preferat al meu este Alexandr Soljenițîn. Și astfel am acoperit tot continentul, de la Vest la Est, dacă ultimul mai poate fi încă văzut în Europa, pe lîngă faptul că este o personalitate a literaturii mondiale, fără îndoială. Mai ales primii doi, Dante și Proust, ar putea fi considerați în mod antagonic. Autorul italian a construit o lume de apoi, cu fantezia lui fermecătoare. Ne-a purtat prin Infern, Purgatoriu și Paradis, dar aceste spații nu cuprindeau lumi rupte de realitate, plutind într-o ceață nedefinită. Dimpotrivă, fiecare pas pe care îl făcea acolo protagonistul, în cele trei împărății, era numărat, socotit, calculat. Timpul în care se desfășura expediția și duhurile cu care se întîlnea erau indicate scrupulos. Și ghici cu cine se întîlnește? Cu toate personalitățile din lumea asta, care i-au intersectat pașii și care se regăsesc dincolo, în situații de ocară, de pedeapsă, sau, dimpotrivă, în împrejurări de slavă. Descrierile și caracterizările sale biciuiesc adesea năravuri strîmbe, diverse figuri contemporane, dintre care unele erau în viață la data difuzării poemului. Însă Dante, prin intermediul personajului Cacciaguida (un strămoș al său), subliniază ferm că datoria artistului este de-a se implica în vremurile pe care le trăiește, de-a condamna cu vorba sinceră nelegiuirile și nemerniciile pe care le constată. Poetul a și plătit apoi, în biografia sa, cu osînda exilului, pentru faptul că a ales să-și ducă existența în mod exigent și responsabil.

Ajung la al doilea mare exemplu, pe care vreau să-l evoc aici, Marcel Proust. El are un eseu, Contre Sainte-Beuve, în care este absolut furios și dezlănțuit împotriva criticilor care au neobrăzarea să lege biografia unui scriitor de opera sa. Așa ceva este o impietate și o grosolănie, toată arta este doar rezultatul fanteziei. Să se termine odată cu această conexiune forțată dintre viață și operă! Dar, dacă ne uităm cu seninătate la capodopera lui, romancierul nu face decît să caute timpul pierdut al propriei sale biografii, pe care fără îndoială că o metamorfozează și o sublimează artistic. Fragmentele extinse de satiră acidă la adresa saloanelor aristocrate n-ar fi existat fără experiențele din tinerețe ale mondenului Marcel. În artă, el face exact invers decît ce proclamă în eseistică. Așadar îmi permit să-i dau dreptate artistului Proust și să-l contrazic pe eseistul Proust. Pot să-l văd, din acest punct de vedere, al ideii despre care dezbatem în seara aceasta, în prelungirea primului meu scriitor preferat, pe linia artistului care își transfigurează biografia în artă și își plasează experiența biografică la temelia esteticului. (Și încă n-am zis nimic de implicarea lui Marcel Proust în cazul Dreyfus și în scandalul J’accuse!)

Cu aceasta vin la a treia situație. Nu întîmplător Soljenițîn și-a declarat admirația și afiliația față de ideile estetice ale lui Dante. A scris chiar un roman, Primul cerc, în care se revendică explicit de la concepția Limbului dantesc, unde sînt oarecum protejate de suferințele fizice marile personalități culturale din Antichitate. Și ce face Soljenițîn altceva decît să-și ia mărturia ca pe o datorie, în capodopera sa, Arhipelagul Gulag? Iar datoria scriitorului din ziua de azi este să nu lase să fie uitată grozăvia milioanelor de morți inocenți. Barbaria (o spune el foarte apăsat) din Gulag, barbaria (îl completez eu) din Holocaust. Cu cît un scriitor ilustrează o mai mare conștiință, cu atît datoria lui de-a mărturisi și de-a trezi responsabilitatea publică, de-a semnala pericolele din societate, este mai apăsată.

Eu i-am pomenit doar pe acești trei autori, care îmi stau mai aproape de suflet. Sînt sigur că dumneavoastră puteți veni cu alte exemple, sau cu contraexemple: oameni care au contestat legătura dintre viață și literatură. Discuția este lungă și nu cred că se va putea tranșa unilateral. Ambele tabere vor avea în continuare numeroase argumente. Ca să devină totul și mai limpede, e bine să ne uităm la momentul în care ne aflăm. Venim după o perioadă totalitară, a comunismului, care a căzut de aproape trei decenii și totuși încă nu sînt limpezi orizonturile, inclusiv din cauza acestei prelungiri a ambiguităților, a neasumării unor realități delicate din trecut. De ce? Cred că nu sînt complicate răspunsurile. O bună parte dintre cei care au fost actori în regimul trecut au continuat să performeze, chiar în poziții de forță. Ei puteau să influențeze, sau să blocheze, sau să nuanțeze dezbaterile. Și sînt discuții care deranjează. Așa cum incomodează dezbaterile despre foștii colaboratori ai serviciilor secrete. A vorbi despre complicitățile evidente cu comunismul, ale lui Vadim Tudor sau Eugen Barbu, reprezintă un subiect ușor și plăcut, fiindcă, prin contrast, ceilalți dau bine. Observațiile mai enervante sînt cele despre rolul nociv, de încurajare a lașității, pe care l-a avut așa-zisa “rezistență prin cultură” a majorității scriitorilor, din tabăra “de mijloc”. De altfel termenul ca atare, “rezistența prin cultură”, nu-l veți găsi tipărit niciodată în cărțile și revistele din anii ’70-’80, ca dovadă că avem de-a face cu o jucărie inventată a posteriori, un concept care slujește la imacularea tardivă a unor conștiințe.

Vreau să vă reamintesc că Dante, dacă e să mă întorc la primul meu exemplu, îi plasează la periferia Infernului pe unii păcătoși, numiți de el gli ignavi, lașii, cei care n-au avut curajul de-a lua o hotărîre. În opinia poetului medieval, neimplicarea nu este o virtute, din punct de vedere etic, ci se pedepsește cu damnarea. În lumea morală, în care performează marile spirite, neutralitatea este o greșeală, nu o calitate. Realizam un dialog, la un moment dat, cu doi colegi scriitori pe tema rezistenței prin cultură și prima situație care mi-a venit în gînd a fost aceasta. Dacă merg pe o stradă și văd niște derbedei, care bat o bătrînică și-i smulg poșeta, ce fac? Eu nu-i ajut, ca să-i mai dau babei vreo două: nu sînt un ticălos! Dar nici nu-i împiedic! Mă uit în altă parte, mă fac că nu văd, rămîn neutru, nu mă amestec. Am făcut bine? Există situații în viață, din punct de vedere etic, în care neutralitatea nu reprezintă o recompensă și nicidecum un confort. Evoluția în zona estetică, pentru a fi într-adevăr cu bătaie lungă, trebuie să-și asume aerul rarefiat al înălțimilor, unde neimplicarea nu este o calitate, ea nu poate fi acceptată ca o virtute. Cu siguranță sînt mulți scriitori, mulți artiști, care își fac din neutralitate un stindard. Este dreptul fiecăruia să-și trăiască viața, vai de mine, după ideile, gîndurile, conceptele și valorile în care crede și pentru care militează. Departe de mine dorința de a-i impune cuiva gîndurile mele, valorile mele. Acestea sînt doar cîteva simple reflecții. Dacă vrem într-adevăr să practicăm – fiindcă sîntem scriitori aici de față, sîntem artiști – dacă vrem într-adevăr să practicăm o artă la cote înalte, trebuie să ne asumăm riscurile înălțimii. Nu putem performa într-o neutralitate indistinctă.

Cam acestea erau pe scurt lucrurile teoretice, pe care apoi am încercat să le dezvolt, să le exemplific, să le precizez, în diverse studii de caz, de-a lungul cărților pe care le-am scris, în polemicile mult prea multe pe care am avut răbdarea să le duc de-a lungul anilor (și nu le regret, dar cînd mă uit înapoi mă îngrozesc). Vă repet, sînt niște meditații ale mele, nu vreau să constrîng pe nimeni să le accepte. Cred că fiecare trăiește în fața unei oglinzi și își este dator propriei sale conștiințe. Pot să fac sărituri la înălțime, la zece centimetri, să depășesc zîmbind ștacheta și să fiu încîntat. Sau pot să încerc la doi metri și jumătate, să dobor de nouă ori ștacheta, dar odată dacă am trecut-o, să fiu mîndru. Noi, fiecare, sîntem datori față de noi înșine, să ne stabilim corect înălțimea ștachetei. Iar pentru asta fiecare își face, pe cont propriu, opțiunile pe care le consideră potrivite. Vă mulțumesc că m-ați ascultat cu atîta atenție.

(Satu Mare, 12 octombrie 2018)

Zacuscă (8)

Etichete

biografie, Daniel Cristea-Enache, dialoguri, literatura, nationalism, Nicolae Manolescu, portret

Cartea de dialoguri dintre Nicolae Manolescu și Daniel Cristea-Enache rămîne semnificativă pentru numeroasele detalii biografice și de evoluție profesională ale unui critic literar de prim rang din perioada contemporană. Ea îi explicitează o serie de opțiuni biografice, ghidate de evaluările valorice. Vine să confirme pe alocuri luciditatea de odinioară, care încă mai pîlpîie sub straturile de nebănuită asprime și neașteptată causticitate. “Naționalismul este principala prejudecată a epocii noastre. Capul naționaliștilor a fost dintotdeauna plin de idei preconcepute. Naționalismul, ca orice ideologie, e un produs intelectual de lux. Poporul nu e naționalist, el, ci victimă a intelectualilor care îl flatează vorbindu-i despre calitățile lui identitare. Cum nu poate aprecia el însuși dacă aceste calități sînt reale, și le însușește necritic și aruncă oprobriul asupra celor care cutează să i le pună la îndoială. În politică, naționalismul e totdeauna un populism. Iresponsabil, ca orice doctrină nesprijinită pe realitate. Pletora de partide naționaliste de azi de la noi nu are nici cea mai mică întemeiere pe realitate sau pe istorie. Liderii lor sînt analfabeți politic. Ostateci ai unei primare dorințe de putere.” Atunci cînd vîrful de lance al discursului se îndreaptă spre direcții sensibile pentru mitologia colectivă, demontată cu nonșalanță rațională, găsim paginile de virtuozitate ale volumului: “Se pare că nu vom scăpa niciodată de rîia naționalismului. Mi-am spus o vreme că avem norocul unor lideri mediocri ai ideii cu pricina. În interbelic, liderii se numeau Eliade, Cioran, Nae Ionescu, Noica, oameni învățați și cu putere de convingere. Astăzi nu e niciunul care să aibă cu adevărat anvergură intelectuală. Dar, în stare latentă, naționalismul persistă în gîndirea și comportamentul multora, oameni politici, istorici, scriitori, artiști.”

Genul “minor” al dialogului spontan, disprețuit de critica hautaine la rînd cu celelalte surate ale literaturii non-fictive (epistolarul, diaristica, memorialistica), vine să-și ia revanșa, prin această carte care se citește cu ușurință și folos.

Viața lui Churchill

Etichete

biografie, Churchill, Humanitas, istorie, jurnalism, Paul Johnson

O carte reconfortantă pentru zilele cu descurajări și depresii: să vezi personajul principal, devenit între timp un nume de referință al istoriei secolului XX, cum își caută drumul în viață, îl nimerește, se prăbușește, reîncepe de la capăt, deschide noi fronturi de activitate, se implică deplin și profund, obține performanțe maximale și merge mai departe, lansînd totodată ironii benigne, concluzii stimulatoare ori autopersiflante.

În tinerețe e luptător (nițel fanfaron în colecționarea medaliilor militare) și corespondent de front pentru războaiele din Africa (pe care le consemnează în seriale de presă). La întoarcerea în Anglia își face drum în politica înaltă, prin figura sa carismatică și inteligența zeflemitoare. Are de încasat lovituri pe la spate, schimbă partidele politice, își învinge adversarii pe care, apoi, îi tratează cu indulgență și bonomie: „Mi-am cîștigat singur existența întreaga viață, așa încît să-mi pot permite întotdeauna o sticlă de șampanie pentru mine și încă una pentru un prieten”.

Conduce o flotă de 1.100 nave de război, pe care le coordonează peste tot pe glob, pînă în Atlanticul de Sud. Se implică în dezastrul din strîmtoarea Dardanele și este înlăturat din funcție. Apoi scrie o carte imensă despre lecțiile învățate din Primul Război Mondial și este ironizat pentru egolatrie. Se duce la țară și se apucă de pictură. Revine ca ministru al înarmării. Preia conducerea armatei și a forțelor aeriene. Sprijină „Declarația Balfour”, care pune bazele diplomatice ale întemeierii Statului Israel. Este membru activ și respectat (sau persiflat) în Camera Comunelor, de-a lungul deceniilor. Își construiește o casă extinsă la țară, cu o cabană de joacă pentru fiica lui: angajează pentru asta arhitecți, așază cărămizile cu mîinile lui, excavează cantități uriașe de pămînt și amenajează trei lacuri artificiale pe moșie. Aduce lebede negre acolo. Crește vaci, porci, oi, cocoși, capre, un papagal. Îi place să-și hrănească personal animalele, cînd are timp, și își încurajează musafirii să procedeze la fel. Mănîncă lucruri naturale, produse la ferma sa; casa din Londra e decorată săptămînal cu florile de la conac.

Este în repetate rînduri la un pas de faliment, de-a lungul crizelor financiare. Se ceartă cu aliații săi din partid și este exclus din politică. Își reneagă pozițiile, se întoarce în Parlament și devine chiar ministru de finanțe. Cînd cade guvernul și își pierde portofoliul, se apucă imediat de speculații bursiere, cu mare succes („am strîns o mică avere”). Se prăbușește bursa de pe Wall Street și Churchill își pierde toată averea. Li se adresează oaspeților săi la cină: „Dragi prieteni și foști milionari”…

Se duce în America pentru a scrie și a ține conferințe, ca să-și refacă averea. Traversînd strada, se asigură din direcția greșită și este lovit grav de o mașină. „În ultimii doi ani am suferit trei lovituri foarte puternice. Mi-am pierdut toți banii din cauza crizei bursiere. Mi-am pierdut poziția în Partidul Conservator, iar acum îndur toată această suferință fizică.” Dar primește 600 de lire pentru drepturile internaționale de difuzare a unui articol al său.

Venirea la putere a lui Hitler în Germania o percepe corect ca pe un eveniment foarte primejdios, pe cînd populația și alți lideri de opinie britanici se amăgesc în vorbărie pacifistă. Cercetarea biografică detaliază confruntările și mizele militare de-a lungul celui de Al Doilea Război Mondial: Winston Churchill devine în sfîrșit prim-ministru și are posibilitatea de a-și fructifica bogata experiență de viață acumulată pînă atunci. Dîrzenia lui feroce îl transformă în personalitatea cea mai îndrăgită din timpul conflictului: „Nu ne vom lăsa, nu vom eșua. Vom lupta în Franța, vom lupta pe mări și oceane, vom lupta cu și mai multă încredere, cu și mai multă putere, în aer, ne vom apăra insula cu orice preț, ne vom lupta pe plaje, ne vom lupta pe pistele de aterizare, ne vom lupta pe cîmp și pe străzi, ne vom lupta pe dealuri. Nu ne vom preda niciodată!”. Forța de impact a discursurilor sale radiodifuzate – pe care le gîndește și le redactează personal – are o influență hotărîtoare în planul confruntării propagandistice, mobilizînd entuziasmul și încrederea maselor mari de oameni.

Sînt trecute în revistă succesele și eșecurile diplomatice și de strategie militară ale lui Churchill, de-a lungul conflictului. Contemporanii observă că n-a fost niciodată un tip răzbunător și consemnează una din devizele sale: “Pe timp de război – dîrzenie. În înfrîngere – sfidare. În victorie – mărinimie. Pe timp de pace – bunăvoință”. Îndată după finalul războiului, pe care l-a cîștigat, pierde alegerile politice și locul din Parlament. Soția sa îl consolează: “E posibil să fie o binecuvîntare deghizată”. El îi replică: “Se pare că e extrem de bine deghizată”.

Se refugiază în pictură, iar tablourile sale, cu sutele, încep să se vîndă la prețuri tot mai competitive. Scrie un manual despre Pictura ca hobby, bine primit în mediile academice. Se implică tot mai serios în cursele de cai, își cumpără un armăsar pur-sînge, cu care cîștigă treisprezece curse, impunîndu-se pe piața pariurilor. Dar marea miză din viața sa “civilă” este redactarea Memoriilor de război, întemeiate pe ampla documentație oficială, preluată printr-o înțelegere din arhivele guvernului britanic și transportată în birourile proprii. Sprijinit din umbră de o armată de consilieri, secretare și consultanți istorici, dă o operă fabuloasă, în peste două milioane de cuvinte, recompensată cu Premiul Nobel pentru literatură. 

Ultimii 20 de ani îi petrece în seninătate, pe băncile Camerei Comunelor, sorbind în fiecare zi cîte o sticlă de șampanie, vizitîndu-și moșia ori trecîndu-și prin fața ochilor peripețiile vieții. Cartea lui Paul Johnson, un jurnalist pasionat de prezentarea esențializată și atractivă a marilor subiecte pentru publicul larg, aduce mai aproape de sufletul nostru un om extraordinar al secolului XX, căruia continentul european îi datorează suflul democratic și încrederea în valorile umaniste.

O seară la radio (2)

Etichete

amintiri, biografie, carti, dialog, literatura, radio, scriitori

Daniel Moşoiu: Continuăm, la “Serile Radio Cluj”, dialogul cu invitatul nostru special de astăzi, profesorul, scriitorul, traducătorul, polemistul Laszlo Alexandru. Domnule profesor, aţi absolvit Literele clujene în 1989, dacă nu mă înşel…

– Aşa este…

– Ce a simţit tînărul Laszlo Alexandru cînd şi-a citit repartiţia?

– Păi, nu. Repartiţia ţi-o alegeai, nu ţi-o citeai. Îţi dădeau nimic şi îţi ziceau: alege!

– Şi de ce aţi ales Moldova?

– Pentru că era primul post din afara Ardealului. Eu am terminat cam al şaselea, cu media 9,59 (am amintiri interesante). Cu media aia nu mai erau posturi în Ardeal. Am ales o catedră lîngă Vatra Dornei, la Cîrlibaba, un sat cu rezonanţe rebreniene. Dar simpatic, satul! Am fost profesor de română acolo. M-am simţit bine, mai puţin atunci cînd căram cu două găleţi apa de la fîntînă, ca să mă spăl în lighean. Ca un clujean get-beget, obişnuit cu vana şi cu apa caldă, asta a fost cam dezagreabil. Dar în rest a fost foarte plăcut, oamenii m-au respectat şi am amintiri foarte luminoase de acolo.

– V-aţi simţit bine la Cîrlibaba.

– Da. Şi copiii s-au lipit imediat sufleteşte de mine şi mi-au confirmat că este vocaţia şi bucuria mea să fac meseria asta.

– Unde stăteaţi? În gazdă?

– Da, stăteam în chirie. Era o familie de bătrîni germani. Compoziţia satului era foarte interesantă. Erau cîţiva germani, pe cale de-a emigra în Occident. Pe urmă erau unii etnici ucraineni. Cei mai mulţi erau români, fireşte. Am găsit şi un bătrîn evreu, care locuia chiar în centru. Cu ăla am avut lungi discuţii. Eu traduceam o carte, a lui Romain Gary, şi aveam nişte chestiuni de terminologie specifică, nu ştiam ce-i aia Barmitzwah şi alte lucruri asemănătoare. L-am rugat pe bătrînul croitor să-mi explice, fiindcă n-aveam din altă parte cum să aflu. Aşa că nu stăteam degeaba la Cîrlibaba, eu scriam, mi-am cărat cu mine maşina de scris. Pe vremea aia nu erau computere şi alte minunăţii, ca azi. Acolo am tradus prima carte din franceză, care apoi s-a publicat în trei ediţii şi s-a adaptat, la Bucureşti, la Nottara, ca piesă de teatru: Romain Gary. Scriam, citeam, predam. Copiii mă iubeau. Eu îi iubeam. A fost o etapă frumoasă.

– Dar ce v-a venit să-l traduceţi neapărat pe Romain Gary?

– A fost pasiunea mea, una din ele. L-am descoperit întîmplător şi am mers pe fir. Am rămas legat de el sufleteşte. Romanul Ai toată viaţa înainte: peste un milion de exemplare vîndute în Franţa. Premiul Goncourt. Filmul a primit Premiul Oscar etc. Dar pe lîngă premii şi tiraje, este o capodoperă. Sînt multe filme sau cărţi premiate, care sînt varză. Dar ăsta e un roman absolut extraordinar.

– Ai toată viaţa înainte, prima ediţie românească a apărut în 1993.

– Tradus la Cîrlibaba, în vîrful muntelui. Cine doreşte, poate să facă şi acolo cultură.

– Am impresia că special v-aţi ales Cîrlibaba, ştiaţi că şi acolo se vorbesc mai multe limbi. Sau aţi nimerit bine.

– Asta deja a fost o nimereală. Calculul a fost să vedem cît de aproape opreşte trenul. În afara Ardealului, următoarea destinaţie, unde trenul oprea aproape, era Cîrlibaba. Adică la 38 de kilometri. Fiindcă în alte părţi trenul oprea mult mai departe de atît.

– N-aţi stat cei trei ani obligatorii, pentru că a venit Revoluţia.

– Eu am ajuns în septembrie 1989 la Cîrlibaba. În decembrie am auzit la Radio “Europa liberă” că a început revolta la Timişoara: împuşcături, urlete de durere. Am decis să mă întorc la Cluj. Oricum se apropia vacanţa. Am venit acasă şi am participat, pot spune chiar am condus, alături de alţii, una din facţiunile revoltei clujene, aceea din Mănăştur către centru. Aceea care s-a desfăşurat în după-masa şi seara de 21 decembrie 1989.

– Deci în 21. Eraţi în Mănăştur, aţi reuşit să adunaţi 1.000 de oameni şi să coborîţi spre centru. Dar aţi fost întîmpinaţi cu gloanţe. Ce s-a întîmplat?

– S-a întîmplat că au murit unii oameni acolo. Şi chiar lîngă mine: o fată de vîrsta mea. Sigur că eu, în secunda aceea, nu ştiam ce urma să se întîmple. Cumpăneşti gravitatea lucrurilor post factum. Dar era multă indignare pentru situaţia în care eram, pentru sărăcie, pentru lipsa de speranţe, pentru lipsa de libertate. Lumea a ieşit absolut spontan. Aşa că eu am mari dubii cînd aud teoriile cu lovitura de stat sau cu alte bazaconii.

– O fi fost pe urmă…

– Pe urmă, sau între timp, sau în alte facţiuni. Pentru că n-a fost totul global şi uniformizat. Dar ce-am trăit eu şi ce-am constatat acolo a fost o revoltă foarte autentică şi care a fost plătită cu viaţa, de unii care erau la cîţiva metri de mine şi aveau vîrsta mea.

– Ştiaţi că vă aşteaptă armata la Fabrica de Bere?

– Da, ştiam asta, fiindcă venea deja lume dinspre oraş şi ne-a avertizat că sînt închise căile de acces spre centru. Tocmai ca să ne protejăm, am pus în faţa mulţimii de oameni care protesta patru camioane, pentru a ne feri de gloanţe. Nu ştiam de acei oameni că sînt soldaţi, că sînt miliţieni, că sînt securişti. Doar atît bănuiam, că nu vom putea trece cu mîinile în buzunar şi fluierînd. Ca să ne protejăm, dar şi ca să avem un element de forţă vizuală, pentru a-i impresiona pe eventualii noştri adversari, am dispus patru camioane în faţa oamenilor, pe carosabil. Astfel am coborît pe lîngă Fabrica de Bere şi, imediat după ce-am făcut la stînga, un pic mai jos, unde e Strada Piezişă, era desfăşurat plutonul de trăgători care ne-a întîmpinat cu foc.

– Ne-ar trebui o altă emisiune pentru acest subiect…

– Da, ăla e un alt subiect. Aici e viaţa… iar dincolo sînt cărţile…

– Ce-a făcut Laszlo Alexandru după Revoluţie? V-aţi întors la Cîrlibaba?

– Bună întrebare. Majoritatea colegilor şi a profesorilor pe care-i cunoşteam a rămas la Cluj, să-şi găsească imediat locuri de muncă. S-au deschis multe oportunităţi. S-a spulberat acel blocaj al posturilor şi tinerii au putut să ocupe catedre în Cluj sau în preajma oraşului. Eu pe vremea aceea eram însurat. Am avut o discuţie cu soţia mea, care de asemeni era profesoară. Discuţia noastră a fost în termeni de responsabilitate – v-o spun cu maximă sinceritate – faţă de copiii pe care i-am găsit acolo, la Cîrlibaba. Ei veneau, în timpul liber, după-masa, băteau la geamul locuinţei noastre, eu le deschideam şi fetiţe cu mîini subţiri îi întindeau soţiei mele un buchet cu flori de cîmp. “Dar, de ce?”, întrebam nedumerit. “Aşa, din simpatie”, îmi răspundeau zîmbind.

– Ce frumos…

– Da, erau fără nici un fel de gînduri ascunse. Dar îi vedeam că erau, din păcate, în ce priveşte învăţătura, cam neglijaţi. Avuseseră parte de profesori nu foarte pregătiţi, unii doar absolvenţi de liceu. Am zis că e de datoria noastră să continuăm ce-am început. Şi ne-am întors absolut de bună voie la catedră acolo, la sfîrşitul lui ianuarie, sau prin februarie. Şcolile au fost închise ceva vreme atunci, cu revoluţia. Ne-am dus efectiv în vîrful muntelui şi am terminat acel an şcolar. I-am ajutat pe mulţi dintre elevii mei să intre la mari licee din Suceava şi Vatra Dornei, unde altfel n-ar fi avut nici o şansă. Pe două dintre fetiţele premiante le-am încurajat ulterior să vină după mine la Cluj. Le-am intermediat transferul la Colegiul “Bariţiu”, le-am găsit cu greu locuri de cazare, la internatul Liceului “Şincai”. Una dintre ele a absolvit clasa a XII-a ca şefă de promoţie în “Bariţiu”. A ales să facă facultatea la Bucureşti şi a devenit medic specialist. Am înţeles că trăieşte în capitală, i-am pierdut urmele de vreo 15 ani.

– Aţi venit la Cluj. Aţi avut o tentativă la Facultatea de Litere?

– Am avut mai multe tentative la Facultatea de Litere, da.

– Nereuşite…

– Nereuşite, da.

– Intrăm în detalii?

– Cum doriţi. Dar pentru asta chiar vă mai trebuie încă o emisiune.

– Cert este că n-aţi reuşit…

– De două ori…

– …deşi vă recomandau anumite calităţi.

– Cred că atunci cînd concuram cu o persoană care publicase o carte, iar eu scrisesem 12, în mod normal, dacă aş fi făcut parte din comisia de evaluare, aş fi ştiut încotro să îndrept balanţa. Se pare că, în unanimitate, comisia a hotărît altceva. Însă acolo nu eram în comisie, aveam rolul de candidat.

– Şi aţi ajuns la liceul unde sînteţi acum, la Colegiul “George Bariţiu”. Ascultătorii noştri ştiu că, prin SMS, ne pot trimite mesaje. Iată, ne-a scris deja un fidel ascultător şi, din cîte constat, un coleg de-al dumneavoastră, domnul Cornel Costea…

– Da, îl salut pe Cornel, e bunul meu fost coleg de geografie.

– “Bună seara stimatului meu coleg Laszlo Alexandru. Ce dialog interesant! Chiar dacă ne cunoaştem de mai bine de 12 ani, aflu acum lucruri în premieră despre Alex”…

– Înseamnă că nu l-am plictisit. Mă bucur să-l salut.

– Haideţi să ajungem şi la cărţi. Aţi debutat cu volumul Între Icar şi Anteu, polemici, la Editura Dacia, 1996. S-a scurs ceva vreme pînă să puteţi debuta editorial.

– Nu neapărat. Eu n-am publicat înainte de 1989, nici n-am vrut. Fiind cenzură, nu doream să-mi asum chingile respective şi să spun numai cît e voie. Ori vorbesc liber, ori ţin pentru mine. Aşadar nu m-am înghesuit să public şi chiar n-am tipărit înainte de ‘89 nimic. Dar după aceea, în 1991, am debutat în presă şi anume exact în România literară. Se pare că uneori prinde bine să nu te istoveşti înainte de vreme: dacă îţi strîngi energiile, ţîşneşti mai convingător. Am mers înainte, cu o colaborare de cîţiva ani buni, la revista respectivă, cu polemici, eseuri şi opinii critice. România literară era pe vremea aceea publicaţia culturală cea mai urmărită, revista etalon a Uniunii Scriitorilor. Asta mi-a dat un oarecare ascendent, aşa că mergînd la Editura Dacia, ei mă ştiau din textele apărute destul de frecvent în presă. Numele meu începuse deja să circule. Şi am debutat la Editura Dacia în 1996.

– Am uitat să le spun ascultătorilor, cu siguranţă vă mai aduceţi aminte că imediat după revenirea în Cluj aţi predat iniţial stenodactilografie şi corespondenţă comercială.

– Sigur că da. Doi ani. Am şi cîţiva foşti elevi, legaţi cu mine pe Facebook, care poate mă ascultă acum şi cărora le-am predat stenodactilografie.

– Unde aţi învăţat? Sau tot singur?

– Am învăţat asta la Liceul “Ady-Şincai”. În comunism, în toate şcolile, se făcea practică. La secţia de mecanică, dădeai cu bomfaierul şi pileai cu pila. În treapta a doua, am studiat din fericire la secţia de filologie-istorie. Partea noastră de practică era aceasta, de stenodactilografie. Am avut un profesor dedicat şi unul dintre modelele mele, Grigore Ilea Dumitru, îndrăgit, iubit de toată lumea. Era profesor de limba germană, dar preda steno. Am fost pasionat de această disciplină. Ca elev am participat la nişte concursuri, ne-a dus domnul profesor Ilea pe la Tîrgu Mureş. Cînd să mă întorc la Cluj din Moldova, italiana încă nu era suficient de dezvoltată, ca predare, iar pe română locurile se umpluseră, în timp ce eram la Cîrlibaba. Dacă n-am venit să dau din coate… Aşa că iarăşi am nimerit în no man’s land, ca profesor de română şi italiană. Nu aveam ce să fac la Cluj. Şi atunci a apărut oportunitatea cu stenodactilografia, unde chiar nu existau specialişti. Fostul meu profesor a înfiinţat o şcoală postliceală, în cadrul liceului “Gheorghe Şincai” şi mi-a cerut sprijinul, ştia că mă pasionează acest domeniu şi m-am bucurat să colaborez cu el. Am stat în cancelarie şi la aceleaşi consilii, cu ceilalţi foşti profesori ai mei, din liceul “Şincai”, vreo trei ani de zile, iar pentru mine la început a fost foarte emoţionant.

– Să revenim la cărţi. Primele volume, Între Icar şi Anteu, Orient Expres, Grîul şi neghina sînt prin excelenţă volume de polemici, dar şi de eseuri. Puteţi trece în revistă polemicile care au avut ecourile cele mai incitante?

– Sînt multe…

– Toate au făcut vîlvă la timpul lor în presă…

– Mai mult sau mai puţin. Aveam avantajul, în prima etapă, că ele au apărut în România literară, o publicaţie foarte citită. Nu atît împotriva cui se îndreptau polemicile mă interesa pe mine, pentru că n-am avut nici menajamente, nici partizanate: să nu-l atac pe cutare sau să-l atac neapărat pe cutare. Ce m-a interesat – şi mă interesează în continuare – este mesajul ideatic pe care îl am de exprimat. Ca să fiu mai precis, cred – şi cu atît mai mult credeam cînd eram tînăr, iar de atunci nu m-am răzgîndit – că există o bază etică în sfera estetică. Scriitorii au o răspundere socială, care vine în plus, pe lîngă talentul pe care fiecare l-a primit sau nu l-a primit. Plecînd de la această premisă, am început să exprim diverse mirări sau uluiri, văzînd că una e teoria, iar în practică asistăm la foarte multe cedări, compromisuri. Mai ales că eu veneam după decembrie 89, cînd mi-am riscat pielea şi am văzut oameni murind. Pe mine nu mă impresionau vorbele acelea în doi peri şi zîmbetele de “lasă-mă să te las” sau “eu te ajut acum şi tu mă ajuţi după aia”. Horia-Roman Patapievici are un text foarte interesant, el, care şi-a riscat la rîndul său viaţa, la Bucureşti, în revoluţie. El spune: un om care s-a întors din moarte nu mai are nimic de pierdut. Cumva cu sentimentul ăsta am început eu să scriu. Cu un ton tranşant, prin care îi chestionam, îi scuturam, îi zgîlţîiam pe scriitori, de ce nu se ridică la o dimensiune etică, pe care o aşteptam de la ei. Eram, dacă vreţi, partizanul eticii în literatura română. Pe vremea aia lumea încă era destul de confuză. Nu prea ştiau ce cu ce se mănîncă. Mă citeau, unii poate erau speriaţi de mine. N-am avut replici, în orice caz, şi nimic argumentat. Dar – revin şi subliniez – nu am avut partizanate. Am constatat ulterior că etica poate fi un bun ciomag: eu sînt în echipa A şi lupt împotriva echipei B. Îi atac pe toţi din echipa B, pe considerente etice, dar uit de aceste criterii, în ce-i priveşte pe toţi cei din echipa A, care îmi sînt colegi de competiţie. Eu n-am făcut asta niciodată.

– Am înţeles. În general polemicile dumneavoastră au fost foarte bine argumentate. Sau n-au recurs la atacuri la persoană.

– Asta cu siguranţă.

– Cum s-a reacţionat la ele?

– Prin tăcere…

– V-aţi pierdut mulţi prieteni?

– Eu nu-i aveam. Cînd n-ai, n-ai ce să pierzi.

– De aici Exerciţii de singurătate. Dar să continuăm cu volumele. A urmat un studiu academic, Criticul literar Nicolae Manolescu…

– E teza mea de doctorat.

– Volumul de dialoguri cu Gheorghe Grigurcu şi Ovidiu Pecican: Vorbind. Alte polemici: Toate pînzele sus!. Apoi: Viceversa. Polemici pro şi contra lui Paul Goma. Aici este un caz interesant. Dumneavoastră l-aţi impus, l-aţi reimpus pe…

– Nu, nu. E mult spus. Paul Goma este o personalitate uriaşă. Eu am fost fascinat de figura lui publică. L-am ajutat, cred că ăsta ar fi termenul mai potrivit.

– După care relaţia cu Paul Goma s-a rupt.

– După care el a hotărît să pornească pe altă cale, adică să schimbe cu 180 de grade azimutul, iar eu nu l-am urmat într-o direcţie antidemocrată, antisemită, antioccidentală. Acolo nu l-am însoţit, pentru că n-am nimic de-a face cu aşa ceva. Admiraţia mea personală, pentru el, era conectată cu admiraţia pentru valorile pe care le slujea. Un scriitor nu este un rege. Este un slujitor al unor idei, al unor valori. Dacă îşi întoarce faţa de la acele valori, îmi rezerv dreptul de-a renunţa la admiraţia mea.

– Şi n-aţi ezitat s-o afirmaţi tranşant. Adică n-aţi tăcut.

– Am scris acea carte, Viceversa, care cuprinde în prima jumătate polemicile în favoarea lui Paul Goma, pe vremea cînd era o voce autoritară în cîmpul democratic. A doua jumătate, de polemici împotriva lui Paul Goma, atunci cînd a devenit antisemit. M-a costat şi un proces la tribunal, pe care Goma l-a pierdut, iar noi toţi, ceilalţi, l-am cîştigat. Dar nu, n-am tăcut, şi cu aceeaşi tărie cu care l-am sprijinit, apoi l-am contestat.

– După care v-aţi retras pe blog… Nu mai avem timp să vorbim pe larg… Au urmat o serie de volume, Viaţa de zi cu zi, Exerciţii de singurătate, Tutti frutti, Uriaşe lucruri mici… Toate sînt însemnări pe blog. Vă pot căuta ascultătorii noştri acolo.

– Sigur că da.

– Inclusiv articolele, studiile despre Dante.

– Despre Dante, despre gramatica limbii italiene, despre alte subiecte de italienistică.

– Despre traduceri iarăşi nu mai avem timp să vorbim.

– Vreo 12 cărţi…

– În schimb vreau să vă întreb dacă mai este căutat Memoratorul de limba italiană.

– Păi tocmai am primit un premiu, acum vreo două săptămîni, pentru ediţia a doua. Îi mulţumesc Bibliotecii Judeţene “Octavian Goga” din Cluj şi juriului care m-a premiat. Este poate una dintre cele mai vîndute cărţi ale mele. Are un caracter didactic, este cursul meu de limba italiană, pe care îl fac de peste 20 de ani.

– Domnule profesor Laszlo Alexandru, cum se întîmplă de fiecare dată, numai timpul nu-şi pierde timpul. Vă mulţumesc pentru prezenţa dumneavoastră la “Serile Radio Cluj”. Vă doresc multă sănătate şi un an plin de realizări.

– Şi eu vă mulţumesc şi vă doresc mult succes în continuare.

– A fost, doamnelor şi domnilor, scriitorul, traducătorul, profesorul Laszlo Alexandru, în direct la “Serile Radio Cluj”. Două minute pînă la buletinul de ştiri. Sînt Dan Moşoiu. Vă mulţumesc pentru atenţie, vă doresc o noapte liniştită.

O seară la radio (1)

Etichete

amintiri, biografie, carti, dialog, literatura, radio, scriitori

Daniel Moşoiu: Doamnelor şi domnilor, vă spun bună seara, bine v-am regăsit. La “Serile Radio Cluj”, ediţia de luni, 16 ianuarie, la început de săptămînă, invitatul nostru special este, aşa cum vă spuneam, scriitorul, traducătorul, polemistul, profesorul Laszlo Alexandru. Domnule Laszlo Alexandru, bună seara, bine aţi revenit la Radio Cluj…

Laszlo Alexandru: Bună seara! Bine v-am regăsit! De cînd n-am mai fost la Radio Cluj…

– N-aţi mai fost… A trecut mult de atunci?

– Nu ştiu, eu am îmbătrînit, dar nu cred că a trecut mult…

– N-a trecut mult şi vă asigur că n-aţi îmbătrînit.

– Mulţumesc. Asta aşteptam să aud…

– Cel puţin aşa scriu elevii dumneavoastră pe Facebook. Domnule Laszlo Alexandru, vă mărturisesc dumneavoastră şi ascultătorilor noştri că nu-mi fac – în afară de documentarea necesară – niciodată un plan al emisiunii, al dialogului…

– Sînteţi spontan…

– Am o schemă în cap, dar nu aştern nimic pe hîrtie. Cu dumneavoastră este foarte greu. Cu ce să începem?

– Păi nu ştiu, şi eu sînt spontan. Ce fac doi oameni spontani, cînd se întîlnesc la radio? Încep să vorbească!

– Amestecăm lucrurile? Sărim de la una la alta? Păstrăm o anumită coerenţă?

– Pînă la urmă, coerenţa sper că va ieşi din tot ce vorbim aici.

– Pentru că sînteţi un polemist redutabil, am să vă rog să ne prezentaţi pe scurt o părere, o opinie, faţă de ceea ce se întîmplă, în momentul de faţă, la Uniunea Scriitorilor din România. E greu? Să le rezum ascultătorilor situaţia actuală. Au fost o serie de excluderi din rîndul Uniunii, un grup de scriitori tineri şi-a înaintat demisiile, au fost şi alţii înainte, ce se întîmplă acolo?

– Am urmărit periferic situaţia. Plec de la ideea că sînt membru al Uniunii Scriitorilor, de vreo doi ani. Am fost primit acolo, după ce am solicitat-o. Fără a face parte din structuri de conducere, fiindcă sînt boboc, din punctul acela de vedere, nu am urmărit îndeaproape deciziile conducerii – cu atît mai puţin să fiu părtaş la luarea lor –, aşadar nu am lucrurile foarte limpezi. Pe de altă parte, îi ştiu din citite şi din auzite, pe foarte puţini în mod personal, pe cei care au rămas nemulţumiţi de acele decizii. Înţeleg că sînt două grupări. Fireşte că în scris, în literatură, cantitatea contează mai puţin, e importantă calitatea. Atunci cînd e vorba de vot, însă, şi de organizaţiile sindicale, cum e Uniunea Scriitorilor, contează şi cantitatea. Din ce-am priceput eu de pe internet, din presă etc. – dar sigur că e un subiect pe care poate n-ar fi bine să insistăm, fiindcă se derulează – au fost 18, sau 20, sau 25 de scriitori, nu ştiu precis cîţi, care au contestat configuraţia şi alegerile dintr-o uniune naţională de scriitori, din care fac parte peste 1.800, sau 2.000, sau 2.500 de persoane. Dar iarăşi s-ar putea să greşesc, fiindcă nu sînt un om al cifrelor, sînt filolog. Oricum, procentul este limpede, sau balanţa, dacă o luăm strict cantitativ, se cam poate bănui încotro înclină. Repet, este vorba de un conflict ţinînd de o asociaţie scriitoricească. Şi acolo, deşi toţi sînt talentaţi şi valoroşi şi nimeni nu poate fi înlocuit, atunci cînd se aleg nişte preşedinţi, nişte organisme de conducere, se numără voturile. Eu aşa am perceput-o. Alţii au continuat să fie nemulţumiţi, unii şi-au dat demisia. În ce mă priveşte, am avut o altă formă de protest, vă spun sincer. Vreo 10 ani nu am dorit să mă înscriu în Uniunea Scriitorilor…

– Chiar voiam să vă întreb… fiindcă aveaţi cărţi multe pînă în 2014…

– Da, chiar mi s-a propus şi nu am dorit să fac parte din Uniunea Scriitorilor. Dintr-un motiv asupra căruia acum nu mai are rost să insist. Însă cu doi ani în urmă, după ce cauza respectivă a dispărut, m-am înscris. La 18 cărţi de autor, cred că nu a fost o uzurpare a drepturilor, aceasta, adeziunea mea la Uniunea Scriitorilor. Aşa că sînt acolo, aştept ca spectatorul în fotoliu desfăşurarea lucrurilor. Îi privesc şi îi citesc pe toţi cu egal interes şi cu egală atenţie.

– Deja e desfăşurarea ostilităţilor. Am încercat să-i contactez, să-i aducem la microfon pe tinerii scriitori clujeni care şi-au înaintat demisia. Au refuzat categoric subiectul…

– Păcat.

– Noi vom continua să urmărim ce se întîmplă acolo.

– În opinia mea, este un conflict de natură sindicală. Nimeni n-a zis “tu eşti talentat! tu nu eşti talentat, pleacă!”. E o problemă care ţine de organizare şi de reprezentare. Or dacă ducem discuţia pe latura aceasta sindicală, contează numărul de voturi. Nu talentul, nu vîrsta, nu reputaţia naţională sau internaţională. Numărăm oameni, numărăm voturi şi totul devine limpede.

– Bine, am epuizat acest subiect. Domnule profesor, sînteţi născut în 4 mai 1966, la Cluj. Sînteţi clujean get-beget. Aici v-aţi născut, aici aţi trăit, n-aţi plecat decît sporadic. Proveniţi – aşa spune în biografia dumneavoastră – dintr-o familie maghiară de muncitori şi ţărani. Cine a dorit să vă dea la o şcoală în limba română? Mama, tata? A fost opţiunea dumneavoastră?

– Nu, eu eram prea mic, nu pricepeam despre ce-i vorba. A fost alegerea ambilor părinţi. A fost o opţiune liberă şi consimţită, care avea la bază un raţionament de natură social-economică. Adică ei s-au gîndit că, dacă voi învăţa limba română, ceea ce se pare că s-a întîmplat, voi avea mai bune variante de afirmare personală. Întrucît provin dintr-o familie maghiară (vorbeam şi vorbim ungureşte acasă), posibilităţile socio-profesionale, inclusiv cele de care nu s-au bucurat părinţii mei – ca simpli muncitori, cum spuneam –, nu mi-ar fi fost favorabile, dacă nu stăpîneam nuanţat, limpede, corect limba română. Va să zică a fost o opţiune strict strategică a părinţilor mei.

– Da. Şi aţi învăţat atît de bine limba română încît îi puteţi da oricînd lecţii oricui.

– Mulţumesc. Cu un doctorat în specialitate, se pare că mă descurc pe româneşte.

– Aţi terminat liceul “Ady-Şincai”, în 1984. Era şi este un liceu renumit. Acum se numeşte altfel. Care ar fi diferenţele dintre “Ady-Şincai” şi “Gheorghe Şincai”?

– Cea mai importantă diferenţă este că, pe vremea cînd se numea “Ady-Şincai”, jucam fotbal în curte cu un coleg de clasă pe care-l chema Boc Emil. Acum Emil Boc nu mai studiază acolo, ci merge să deschidă anul şcolar la “Gheorghe Şincai”, în calitate de primar al Clujului. Sigur că era doar o glumă. Care sînt diferenţele? Nu am chiar ultimele evoluţii de la “Gheorghe Şincai”. Am participat alături de cei mai mulţi colegi ai mei, recent, la aniversarea celor 30 de ani de la absolvirea liceului. Clădirea era bine întreţinută, aşa, la prima vedere. Cum o fi organizată în interior, nu pot şi nu am cum să mă pronunţ. Dar e o şcoală îngrijită, din centru, prestigioasă, din cîte se aude, şi mă bucur că am studiat acolo.

– Aţi învăţat limba română, stăpîniţi limba maghiară, dar încă din prima tinereţe, din adolescenţă, din anii de şcoală, v-aţi îndreptat şi spre alte limbi străine. Franceză, germană, am înţeles, italiană, în mod special…

– Treptat, treptat. Am avut un serial despre ce înseamnă să fii poliglot. Sigur, pornind de la propria mea experienţă, dar şi cu o reflecţie generală asupra altor poligloţi, mari scriitori şi relaţiile lor uneori tensionate, alteori neobişnuite cu ceea ce este conceptul de limbă maternă. Am scris asta pe blog, am publicat-o şi în cărţile mele. E o problemă interesantă şi, cred, de maximă actualitate, acum, cu Uniunea Europeană din ultimii ani, cînd a cunoaşte mai multe limbi străine îţi deschide mai multe porţi. Har Domnului, mai ales noi, în Transilvania, sîntem într-un spaţiu poliglot prin excelenţă, la întîlnirea dintre imperii, ca să zic aşa: marele imperiu occidental, european, care se întinde pînă la noi, marele imperiu răsăritean, care de la noi încolo se desface, şi marele imperiu – fărîmiţat, pînă la un punct – meridional: Turcia, Grecia etc. Va să zică sîntem, geografic vorbind, la o răscruce şi asta ne stimulează să învăţăm (ba chiar ne obligă) diverse limbi străine, ca să înţelegem ce ni se întîmplă. Venind concret la ce m-aţi întrebat, am pornit cu limba germană. Eu am învăţat zece ani germana la şcoală şi, în paralel, franceza am început-o din clasa a V-a. Noi, la liceul “Ady-Şincai”, aveam două propensiuni. Unii eram atraşi de filologie, de literatură, alţii erau înclinaţi spre istorie şi erau clar destinaţi acelui traseu. Eu unul mi-am dat seama că am această pasiune pentru cunoaşterea limbilor străine, din uşurinţa cu care le învăţam, cu care le stăpîneam în diverse contexte. Am perseverat, deşi meseria de profesor era şi – pînă la un punct – este şi azi destul de ingrată, în posibilităţile de-a te angaja pe undeva, cu salarii mici. Dar pasiunea a predominat, în cazul opţiunii mele, şi am mers la Facultatea de Litere, unde am intrat la Română-Franceză. După un an, am dat franceza pe italiană, dar am perseverat pe cont propriu să citesc în franceză, să traduc din franceză, astfel încît nu am făcut schimbul de la una la alta, ci am adăugat una la cealaltă, le-am completat. Tot în facultate fiind, am studiat trei semestre limba latină, cu un excelent profesor, Teodor Boşca, unul dintre cei mai mari poligloţi ai Clujului, despre care am scris apoi în repetate rînduri. Deci am făcut italiana şi ştiam franceza, iar dinainte cît de cît germana, şi engleza intră în noi ca oxigenul în timp ce respirăm, cu tehnica din dotare şi filmele subtitrate, pe care le auzeam direct în original, şi asta a fost de un ajutor enorm pentru a învăţa limba engleză, în ce mă priveşte… M-am dus la nişte cursuri facultative, în timpul şcolarizării universitare. Am făcut patru semestre de spaniolă… patru semestre de portugheză… şi cam atît… Se-adună, pînă la urmă. Şi asta am scris-o în reflecţiile mele: a fi sau a nu fi poliglot. Dacă eşti aşa ceva, nu ştii toate limbile la perfecţie. Ci cunoşti mai multe limbi, sigur că da… (Ce înseamnă mai multe? Să spunem: de la cinci în sus… zic aşa, la prima strigare. Poate mă înşel.) Dar, să fie clar, le cunoşti pe trepte diferite. Poţi să ştii două-trei excelent, vreo trei sau patru la nivel mediu şi încă vreo trei-patru-cinci în care te descurci. Există diverse competenţe: pricepi o limbă, cînd ţi se vorbeşte, sau cînd citeşti un text – şi astea sînt nişte competenţe mai facile, de receptare, înţelegi sau măcar îţi dai seama în ce zonă se învîrte mesajul. Nişte competenţe mai dificile sînt cele de-a te exprima, fie oral, fie în scris. Poţi să fii bun în receptarea mesajului, dar mai puţin bun în producerea lui. În fine, sînt diferite nuanţe; de aici încep apoi dezbaterile. În orice caz, a fi poliglot înseamnă să ai o deschidere în stil evantai, spre mai multe limbi, mai multe familii lingvistice, dar nu la aceeaşi calitate, nu la aceeaşi intensitate, nu la acelaşi nivel de performanţă. Minte cel care zice că ştie zece limbi la perfecţie. Nu, probabil va şti două-trei-patru foarte bine, vreo două binişor, două mediu şi vreo trei slăbuţ. Cam aşa văd eu lucrurile…

– Prin urmare sînteţi asemeni lui Mihai Beniuc, ştiţi şase limbi…

– …şi ruseşte… Nu, întîmplător ruseşte n-am învăţat. Mă născusem şi m-am şcolarizat în etapa de după slăvita Uniune Sovietică. N-a mai fost nevoie să ştiu ruseşte. Dar regret sincer. Pot să fac şi confesiunea asta: am un elev de clasa a IX-a, căruia îi sînt acum diriginte şi care e rrom. E un băiat foarte isteţ şi ambiţios. Merge în timpul liber la ore de limba rromani. Şi i-am zis că mi-ar părea bine să mă înveţe şi pe mine măcar nişte elemente. Să fie clar, eu am curiozităţi, n-am prejudecăţi, în privinţa limbilor străine. M-aş bucura să ştiu cît de multe. Nu mă mir de pensionarii din Occident care, la 80 de ani, se apucă să înveţe sanscrita. Bătrînelele acelea au, aşa, nişte înclinaţii foarte simpatice. Poate că, dacă voi ajunge pînă acolo, la 80 de ani mă voi apuca şi eu de sanscrită.

– Am o curiozitate. În şcoala generală deja vă plăceau ştiinţele umaniste? Româna? Limbile străine? Istoria?

– Da, pot să spun asta. Însă, din amintiri şi, apoi, din experienţa directă la catedră, o afirm destul de apăsat. Opţiunea elevilor este, la început, orientată mai ales de afectivitate. Dacă îţi place profesorul respectiv, înveţi materia de dragul lui. Dacă tu ai propensiuni pentru o anumită disciplină, dar profesorul este scîrbos sau – s-o spun mai delicat – este inabil în calităţile lui profesionale, atunci te va îndepărta; deşi tu eşti chemat către materia respectivă. Prezenţa umană, harul, talentul pedagogic şi efectiv priceperea individului care stă la catedră sînt esenţiale, mai ales la nivel de gimnaziu, dar sînt preponderente şi la nivel de liceu. Asta este fără nici un fel de îndoială.

– Înţeleg că la română aţi avut profesori buni…

– Nu, la română, în gimnaziu, am avut vreo doi profesori chiar foarte slabi. Dar îmi trebuia o limbă care să-mi fie la îndemînă, cu care să mă duc la Filologie, şi aşa s-a nimerit.

– Dar de ce voiaţi neapărat Filologie?

– Pentru că mă consideram talentat la limbi străine. Şi mi-o spuneau alţii. Eu nu puteam să lupt împotriva lor, fiindcă îi credeam. Repet: în ciuda faptului că a fi profesor presupunea riscul de-a face naveta, de-a fi prost plătit, de-a fi undeva la periferia stimei generale (ceea ce e discutabil: uneori profesorii se fac respectaţi, dacă ştiu cum să procedeze şi dacă au pe dinăuntru harul acela care, emanînd, semnalează că este vorba de altcineva decît un individ prost plătit).

– Să adăugăm faptul că, din 1992, sînteţi profesor de limba italiană la Colegiul Naţional “George Bariţiu” din Cluj-Napoca. Revenind: în familia dumneavoastră, acasă, existau cărţi? Le cumpăraţi dumneavoastră? Vă îndemnau părinţii să citiţi?

– Părinţii mei, nefiind intelectuali, nu m-au îndemnat să citesc. Asta pe undeva e rău, fiindcă totdeauna e preferabil să fii într-o familie intelectuală şi să primeşti îndemnuri de prudenţă şi studiu, sau chiar sfaturi de lectură. N-am avut această şansă. La mine în primul rînd a fost handicapul lingvistic, iar în al doilea rînd a fost cel social. Ca atare, nu am primit indicaţii de lectură şi n-am fost supravegheat dacă învăţ sau nu. Şi nici nu învăţam. Am fost cam chiulangiu la şcoală. Stăteam în ultima bancă şi luptam să-mi iasă nota 5. Asta era ambiţia mea. Dar, pe măsură ce am început să citesc lucruri pe care mi le selectam din auzite – în copilărie Winnetou şi Comoara din lacul de argint şi Old Surehand, toată seria Karl May şi mai ştiu eu ce bazaconii, dar care erau interesante, fiindcă dădeau o fluenţă stilistică, deşi nu dădeau profunzime estetică – mi-am descoperit singur drumurile. Şi asta poate mi-a caracterizat şi ulterioarele parcursuri profesionale. Adică se ştie sau, dacă nu, o spun eu foarte limpede, în ce priveşte inclusiv lumea scriitoricească: e vorba de grupuri, de prietenii, de apartenenţe geografice. Noi sîntem scriitori din Cluj, voi sînteţi scriitori din Bucureşti, ceilalţi sînt scriitori din Timişoara. Există criterii de vîrstă, generaţioniste: unii sînt optzecişti (eu nu eram optzecist), alţii sînt douămiişti (eu n-am mai apucat să fiu douămiist, că am debutat înainte). Am nimerit mereu în no man’s land. Nu m-a sfătuit nimeni ce să citesc, nu m-a sfătuit nimeni ce limbi străine să învăţ, nu m-a sfătuit nimeni la ce grupuri să ader. Am scris o carte – şi mă bucur că i-am găsit un titlu care cred că mă reprezintă – Exerciţii de singurătate. Poate părea arogant, dar nu e decît o realitate care este acum exprimată.

– Deci aţi făcut totul prin forţe proprii, singur v-aţi organizat lecturile, singur v-aţi ales drumul în viaţă.

– Singur mi-am cumpărat toate cărţile! Fiecare carte pe care o am în bibliotecă – şi cuprinde deja cîteva mii de exemplare, pe trei rînduri în adîncime, dispuse de la parchet şi pînă la tavanul încăperii – ştiu fiecare de unde am cumpărat-o, cînd am cumpărat-o, cu ce scop am cumpărat-o şi de multe ori nu chiar cu cîţi lei, dar dacă a fost scumpă, dacă a meritat banii. Oricum, le-am folosit pe toate. O carte, de la o anumită specializare încolo, se poate folosi. Tot aşa, dacă mă duc la un lăcătuş şi-i zic: vai, aveţi şapteşpe şurubelniţe, pe toate le-aţi folosit?! Dom’le, le am aici, dacă o să am nevoie de ele, întind mîna şi gata. Cărţile, pentru un filolog, sau pentru un scriitor, sînt instrumente. Toate acele instrumente le-am utilizat. Şi ştiu foarte bine despre fiecare carte unde am găsit-o, dacă mi-a fost greu s-o procur, ce raţionamente m-au împins s-o cumpăr şi dacă m-a decepţionat sau nu, după ce-am răsfoit-o. E o aventură interesantă asta: să-ţi construieşti o bibliotecă!

– Am o întrebare delicată: v-aţi simţit cumva dezavantajat de faptul că eraţi şi sînteţi etnic maghiar? În anii aceia de formare…

– Păi, vă spun foarte sincer, nu cred că etnia pentru mine a fost un handicap. Mulţumită faptului că, tocmai, stăpînesc foarte bine limba română, aveam toată energia şi nonconformismul de-a le spune altora în obraz, cînd nu-mi convenea ceva. Însă m-am confruntat cu diverse obstacole – sau n-am reuşit să depăşesc (să fie clar!) numeroase obstacole – nu din motive etnice, ci din motive ţinînd de această solitudine, pe care nu cred că mi-am impus-o, ci care mi s-a dat. Adică dacă vrei să avansezi în societate, în carieră, în privilegii, e bine să aderi la nişte grupuri de influenţă, la nişte instituţii, care te propulsează şi pe care tu le aperi, după aceea, indiferent ce se întîmplă acolo. Devii nu zic sclavul lor, dar apartenentul lor şi această fidelitate este apoi recompensată. Eu n-am făcut asemenea pariuri, nici măcar cu propria mea instituţie, unde lucrez de peste 20 de ani. Cînd erau lucruri care nu-mi conveneau, în cadrul Colegiului Naţional “George Bariţiu” unde sînt profesor, în anii precedenţi şi în mandatele anterioare de direcţiune, nu m-am sfiit să le spun cu voce tare şi chiar în afara şcolii. Ceea ce nu este cazul în aceşti ultimi ani, o subliniez cu toată sinceritatea, cînd lucrurile merg foarte bine, din multe puncte de vedere, incomparabil cu ce-a fost înainte. Aşadar, dacă am avut probleme de înfruntat şi dificultăţi de depăşit, acestea nu s-au datorat apartenenţei mele etnice, ci firii mele incomode şi au fost rezultatul unor represalii care mi s-au administrat, sau al unor rivalităţi profesionale care au fost tranşate fără mănuşi, cu un grobianism care nu odată m-a stupefiat.

– Domnule profesor Laszlo Alexandru, vă propun să luăm o pauză muzicală, după care vom relua dialogul nostru.

Remember Ioan Paul al II-lea

Etichete

biografie, canonizare, Ioan Paul al II-lea, Karol Wojtyla, Luigi Accattoli, Papa

PRIMUL PAPĂ AL EPOCII MODERNE ÎMPOTRIVA CĂRUIA SE COMITE UN ATENTAT

Violenţa se produce totdeauna pe neaşteptate. Şi cu totul neaşteptat a fost atentatul împotriva Papei, în Piaţa Sfîntul Petru, în mijlocul mulţimii. În epoca terorismului internaţional, imaginea Pontifului care se ghemuieşte însîngerat în maşina albă devine un semn al vremii. Pentru prima dată, Papa e victima unei violenţe fizice în epoca modernă. Pentru prima dată, un Papă merge la spital. Fotografiile care îl înfăţişează în halat sau aşezat pe pat, cu sticla de apă şi deodorantul pe noptieră, contribuie la modificarea imaginii Papalităţii. Prin intermediul acelor imagini, lumea a perceput semnul dramatic al Pontificatului. Ele au legat figura Pontifului de răsturnările epocii.

Miercuri, 13 mai 1981, orele 17,17. Ioan Paul al II-lea salută şi binecuvîntează cei treizeci de mii de turişti şi pelerini care se înghesuie în piaţă pentru audienţa generală. În maşina descoperită, Papa trece încet de-a lungul parapetelor, îmbrăţişează copiii. Ca în fiecare zi de miercuri, aşa cum a făcut mereu, în toate călătoriile sale, în orice colţ al lumii. Iată-l pe punctul de a încheia al doilea ocol al pieţei şi apropiindu-se de Poarta de bronz. Acum are în braţe o fetiţă de doi ani care ţine un balon şi se numeşte Sara Bartoli. Să-l mai privim o clipă, deoarece nu-l vom mai revedea astfel: de pe urma atentatului se va vindeca, dar semnul suferinţei va caracteriza imaginea sa.

În mulţime se află Mehmet Ali Agca, 23 de ani, născut la Yesiltepe, în Turcia sud-orientală, necăsătorit: condamnat la moarte pentru crimă, evadat dintr-o închisoare militară din Istanbul, terorist profesionist, cunoscut de poliţiile de pe jumătate de glob. Ţine în mînă un “Browning” de calibrul 9. Trage două focuri care îl ating pe Papă în abdomen. Şi e aproape un miracol (ambulanţa aflată la îndemînă, inima care rezistă în ciuda pierderii a trei litri de sînge, infecţia evitată) că nu-l omoară: la trei zile de la împlinirea a treizeci şi una de luni de pontificat, la cinci zile de la aniversarea a şaizeci şi unu de ani.

Împuşcăturile sperie porumbeii din piaţă. “Toyota” albă pleacă în trombă, prin mulţimea uluită, care nu pricepe nimic. Cu Papa plin de sînge, în braţele secretarului său, părintele Stanislaw, cu oamenii de ordine atîrnaţi pe cele două părţi. Ajunge la Arcul Clopotelor din stînga (privind dinspre faţada bazilicii). Acolo staţionează, în timpul ceremoniilor din piaţă, o ambulanţă pentru primul ajutor. Este pus în ambulanţă, dar lipsesc aparatele de reanimare. Este dat jos şi este mutat în ambulanţa cea bună. La 17,24, ambulanţa iese pe poarta Sant’Anna, trece pe lîngă zidurile Vaticanului spre intrarea în Muzeu, ajunge în doar opt minute la Policlinica Gemelli. Pe drum se strică sirena. La bord se află medicul personal al Papei, Renato Buzzonetti, un infirmier şi părintele Stanislaw. Pînă la spital Papa e conştient, de parcă ar ajuta drumul cu rugăciunile sale. Cînd ajunge pe targă, îşi pierde cunoştinţa.

La Gemelli era pregătit un mic apartament la etajul zece, în cazul vreunei boli a Papei. Şi este dus acolo pe targă. Dar e un drum inutil şi este adus repede înapoi, spre sala de operaţii. La intrarea în sală, pulsul e aproape imperceptibil. Părintele îi aplică uncţiunea muribunzilor. Anestezistul îi smulge inelul de pe deget.

La ora 18 îşi încep treaba chirurgii. Totul durează cinci ore şi douăzeci de minute. Tăierea şi scurtarea canalului gastroenteric în locurile deteriorate de proiectil: o intervenţie “clasică” pentru chirurgia militară. Radioul şi televiziunea transmit în lumea întreagă veştile, fragmentare şi indirecte, despre condiţiile de sănătate ale Papei. Se va afla mai tîrziu că riscul morţii, datorită pierderilor mari de sînge, a fost grav. Deschizîndu-i-se abdomenul, se găseşte sînge, mult sînge. “Erau poate trei litri”, îi va spune chirurgul Crucitti lui Frossard: “Proiectilul, după ce intrase prin peretele din faţă al abdomenului, traversase osul bazinului. Dar organele esenţiale fuseseră doar uşor atinse”.

Coşmarul colectiv durează pînă în duminica următoare, 17 mai, cînd Radio Vatican transmite mulţimii din Piaţa Sfîntul Petru vocea înregistrată a Papei, obosită şi lentă, dar clară: “Mă rog pentru fratele care m-a împuşcat, pe care l-am iertat sincer. Cu gîndul la Isus, preot şi victimă, închin suferinţele mele Bisericii şi lumii”.

“Expertiza medicală, legală şi balistică” a tribunalului din Roma va stabili că Ali Agca a tras cele două focuri de la o distanţă de trei metri, cel mult trei metri şi jumătate, stînd “în partea din dreapta a vehicolului în care călătorea Sfîntul Părinte” şi “puţin mai în faţă”.

Primul proiectil îl loveşte pe Papă în abdomen, traversează osul bazinului, iese prin zona lombară, atinge spătarul maşinii Toyota şi ajunge în toracele unei turiste americane, Anne Odre. I se va extirpa splina şi i se va găsi înăuntru proiectilul: Anne ar fi murit dacă acel proiectil ar fi lovit-o fără “pierderea forţei letale” – cum va spune expertiza tribunalului – datorată “traversării abdomenului Sfîntului Părinte”.

Celălalt proiectil, tras la circa o secundă după primul, “urmează o traiectorie mai înaltă”: rupe degetul arătător de la mîna stîngă a Papei – mînă care se sprijinise de o bară a maşinii Toyota şi pe care Ioan Paul al II-lea, în acea secundă, o ducea spre abdomen – îl răneşte la braţul drept, deasupra cotului (“leziune zgîriată” o numeşte expertiza), şi loveşte în braţul stîng pe o altă turistă americană, Rose Hall, care se găsea alături de Anne Odre şi în stînga ei.

Cele două femei rănite cu acel prilej sînt internate la Spitalul Santo Spirito, care se găseşte la două sute de metri de Piaţa Sfîntul Petru. Papa este dus la Gemelli, în ciuda urgenţei şi a pericolelor traficului, pentru că – îi va povesti părintele Stanislaw lui Frossard – mai demult “spusese că dacă într-o zi va avea nevoie de îngrijiri medicale, trebuia să fie internat la fel ca toţi ceilalţi oameni într-un spital şi că acest spital putea fi Gemelli”.

Instalat într-un mic apartament (o cameră şi o anticameră) la etajul zece al policlinicii, Papa rămîne internat pînă la 3 iunie. Forţîndu-le mîna medicilor, cere să fie externat. Îşi reia lucrul. La 6 iunie, sărbătoarea de Rusalii, coboară în Bazilica Sfîntul Petru pentru a citi un salut către delegaţiile ecumenice venite pentru comemorarea Conciliilor de la Constantinopol şi Efes (după 1600 şi 1550 de ani). Dar o săptămînă mai tîrziu, Wojtyła se îmbolnăveşte din nou. Se va afla ulterior că e o infecţie datorată transfuziilor de sînge din timpul intervenţiei, care a constituit adevăratul risc mortal pentru Papă. Dar deocamdată e “un acces febril care se poate atribui unui proces inflamatoriu pleuropulmonar drept”: astfel se exprimă buletinul medical nr. 19, din 24 iunie.

Papa fusese din nou internat în ziua de 20. Buletinul precizează că e vorba de o infecţie cu “cytomegalovirus”: “Cadrul hematologic, cercetările bioumorale şi examinările microbiologice au arătat existenţa unei infecţii recente cu cytomegalovirus, a cărui evoluţie pare benignă”.

La 5 august, a doua intervenţie a chirurgilor, pentru “sutura colostomiei de protecţie”. Adică pentru a elimina tubul artificial care, pornind din colon, ieşea din abdomen. Îl implantaseră la 13 mai pentru “a-i permite” intestinului tăiat şi cusut să se “cicatrizeze”. După cicatrizare, după depăşirea infecţiei cu “cytomegalovirus”, funcţiile fiziologice au fost “recanalizate” în partea terminală a intestinului. Încă o săptămînă de alimentare semilichidă şi Papa va fi externat.

Părăseşte Gemelli la 14 august. Va rămîne în convalescenţă la Castel Gandolfo pînă la 30 septembrie. La 4 octombrie celebrează din nou liturghia în Piaţa Sfîntul Petru. Medicii spun că e “complet restabilit”. Pare în formă, doar puţin mai slab şi rezistă bine la o slujbă de trei ore şi jumătate. Voce robustă, aceeaşi din totdeauna. Pas energic. Redevine stăpîn pe piaţa în care şi-a riscat viaţa şi arată că nu se teme de un nou atentat. Sau mai bine zis: pare hotărît să nu se lase blocat de teamă. La sfîrşitul slujbei, coboară ca totdeauna spre mulţime şi strînge mîinile, mîngîie copiii şi bolnavii, îi atinge pe toţi şi îi binecuvîntează.

Acest contact cu mulţimea fusese contraindicat, pentru că era prea periculos. Dar Ioan Paul al II-lea nu respectă consemnul: a vrut să-şi arate lui însuşi şi tuturor (ceremonia era televizată în întreaga lume) că, în ciuda “evenimentului” – cum îl numeşte – din 13 mai, el e cel dinainte.

La 7 octombrie, prima audienţă în Piaţa Sfîntul Petru. Fusese anunţată în sala Paul al VI-lea, la adăpost de mulţimea incontrolabilă din piaţă. Dar el vrea să învingă ultimul tabu: nu doar ţine audienţa în piaţă, ci efectuează cu maşina albă acel ocol în mulţime pe care-l făcea la 13 mai, cînd Ali Agca a tras în el cele două focuri de revolver.

Se află (o scriu ziarele şi nu apar dezminţiri) că internarea de 77 de zile la Gemelli a costat Vaticanul 45 de milioane. E ultimul act din această “comedie umană” care a durat cinci luni şi care a reintrodus figura papală în obişnuita condiţie umană: victimă a unui atentat aşa cum în fiecare an se produc mii în întreaga lume; internat într-un spital din oraş, la care a ajuns cu greu, în ambulanţa care îşi croieşte drum în traficul de la ora de vîrf; operat de două ori, cu detaliile anatomice transmise opiniei publice de către mijloacele de comunicare; fotografiat de mai multe ori (chiar şi L’Osservatore Romano publică acele poze) slăbit şi cu febră în priviri, ca toţi bătrîneii victime ale unui accident. În istoria Papalităţii, nu va rămîne indiferentă această imagine a Papei internat la spital.

Papa la spital, nu pentru a-i vizita pe bolnavi, ci pentru că e bolnav el însuşi, aşa ceva nu se văzuse niciodată. Cîndva, Raniero La Valle – un ziarist-teolog italian – vorbind, în revista Concilium (nr. 8/1975, p. 111), despre Papă ca episcop al Romei, a menţionat oportunitatea ca acesta să se lase “îngrijit în spitalele oraşului, şi nu în săli de operaţie special amenajate la Vatican”, aşa cum se întîmplase cu Paul al VI-lea, cu ocazia intervenţiei la prostată (1969). Iată schimbarea violentă pe care a operat-o atentatul şi semnele pe care le-a adus cu sine: ceea ce părea cu o zi mai devreme o utopie îndrăzneaţă s-a realizat deodată, sub ochii lumii.

Mehmet Ali Agca, după cum prevede Tratatul dintre Sfîntul Scaun şi Italia (care echivalează, în articolul 8, “atentatul împotriva persoanei Papei” cu cel “împotriva persoanei Regelui”), a fost condamnat la închisoare pe viaţă – după 70 de zile de la atentat – în urma unei anchete şi a unei dezbateri care n-au destăinuit nimic despre motivele acelui delict. Sentinţa, exprimată în 24 septembrie, afirmă convingerea că în spatele gestului turcului a fost o “maşinaţiune”: “Atentatul împotriva lui Ioan Paul al II-lea nu a fost opera «delirului» ideologic al unui delincvent care a făcut «totul de unul singur fără ajutorul nimănui» (…), ci a fost rodul unei maşinaţiuni complexe, orchestrate de minţi oculte interesate să creeze noi condiţii destabilizatoare”. Dar adaugă: “Curtea e obligată să afirme că elementele obţinute nu permit, în acest stadiu, dezvăluirea identităţii promotorilor «conspiraţiei»”.

Şi la Vatican se crede că a fost vorba de mai multe “minţi” şi nu de un “delincvent care a lucrat de unul singur”. Secretarul de Stat, cardinalul Agostino Casarolli, a exprimat această convingere într-o circumstanţă solemnă: vorbind în Bazilica Vaticanului, la 29 iunie 1981, sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, într-o celebrare care ar fi trebuit să fie condusă de către Papă: “O inimă – sau mai multe inimi? –, o inimă vrăjmaşă a înarmat o mînă duşmană pentru a lovi în Papă, inima însăşi a Bisericii, şi pentru a încerca să reducă la tăcere o voce care, singură, s-a ridicat pentru a proclama, cu un curaj provenit din iubire, adevărul, pentru a predica mila şi dreptatea, pentru a anunţa pacea!”.

S-a scris mult pe tema complotului. În concluzia unei anchete ale sale, un canal englez independent de televiziune, ITV, s-a considerat în măsură să afirme că Sfîntul Scaun “era convins” de participarea K.G.B.-ului sovietic la complotul împotriva Papei: erau lunile în care sindicatul polonez Solidarnosc, apărat de Papa polonez, zguduia ordinea ţărilor comuniste, şi cineva a hotărît că Ioan Paul al II-lea trebuie să părăsească scena. “Sfîntul Scaun nu a făcut niciodată declaraţii şi nici nu a exprimat ipoteze privitoare la orice organizaţie sau ţară care ar sta eventual la originea atentatului împotriva lui Ioan Paul al II-lea”, a precizat cu acea ocazie (5 septembrie) directorul adjunct al serviciului de presă vatican, Pierfrancesco Pastore.

Ali Agca în primul proces a susţinut că a acţionat singur. Dar apoi a declarat că a avut trei complici, prezenţi împreună cu el în piaţă: Oral Celik, Omer Ay, Sedat Kadem. E aşa-numita “ipoteză bulgară”, pentru care s-a făcut un al doilea proces, în care toţi au fost achitaţi din lipsă de probe. Dar procurorul, cerînd achitarea inculpaţilor, a afirmat că a ajuns la certitudinea complotului: “Agca nu a acţionat de unul singur, nu a putut acţiona de unul singur. A fost un complot, o organizaţie care l-a angajat şi l-a apărat pe Agca”.

(Pasaje din Luigi Accattoli, Karol Wojtyla. Omul sfîrşitului de mileniu, traducere de Laszlo Alexandru, Cluj, Casa de Editură Viaţa Creştină, 1999.)

Remember Ioan Paul al II-lea

Etichete

biografie, canonizare, Ioan Paul al II-lea, Karol Wojtyla, Luigi Accattoli, Papa

ÎNOATĂ ÎN PISCINĂ ŞI MERGE LA MUNTE SĂ SCHIEZE

16 august 1985, Lubumbashi: atunci Zair, acum Congo. Deasupra mulţimii un nor de praf, deasupra scenei papale fumul de tămîie. O mulţime mare, dispusă în formă de potcoavă, în faţa şi pe laturile altarului. Poate două sute de mii de persoane. Două sute de mii de capete negre, ca o şură plină cu boabe de cafea prăjită. Papa urcă scara lungă din faţa altarului şi cînd e în vîrf se întoarce spre mulţime, care lansează strigăte ritmate cu mîna la gură. Pontiful înalţă crucea, ţinînd-o cu mîna stîngă, înclinată în faţă. Toga roşie e suflată în spate de vînt şi îi dă imaginii Papei aceeaşi înclinaţie ca şi crucea. Imaginea Pontifului pare înclinată deasupra mulţimii, dar mitra aurită e suflată înapoi la semnul capului înălţat pentru a saluta. Mîna dreaptă a Papei se înalţă şi coboară pe fiecare fragment de mulţime, ca pentru o mîngîiere colectivă. Acei oameni înţeleg prea puţine în limba franceză şi nu sesizează nimic din complexa predică a Pontifului. Din toate cîte a venit Papa să spună şi să facă, ei înţeleg doar acel gest patern.

Douăzeci de fetiţe cu fuste albe şi franjuri lungi interpretează dansul Gloriei, însoţindu-l cu gesturi delicate ale braţelor. Jumătate sînt mititele, jumătate sînt mari. Emoţionate şi fericite ca la sărbătoarea primei împărtăşanii. Ritmul este molipsitor. Şi Papa urmăreşte dansul mişcînd umerii. Mulţimea îl aplaudă numai pentru atît. Ioan Paul al II-lea e fericit. “În Africa, slujba e o sărbătoare. Ba chiar se ţine ritmul din umeri, cînd nu se dansează”, a spus odată Senghor. “Ei trăiesc cu inima, aşa cum trăiesc cu trupul”, a spus cîndva Papa vorbind despre africani. Poate că Papa şi Africa încep să se înţeleagă, prin intermediul trupului.

Trupul i-a făcut mari servicii lui Ioan Paul al II-lea. Iar el îşi iubeşte acel fizic mai întîi cu aspect de sportiv, iar apoi suferind. Corporalitate spontană, gestualitate inventivă, nouă imagine papală: am văzut multe, în acest sens, timp de douăzeci de ani. Îmbrăcîndu-se în alb, după alegere, nu a acceptat să se depersonalizeze, aşa cum făceau Papii italieni, şi a marcat – în planul imaginii – o revenire la Papii multilaterali din Renaştere, care mergeau la vînătoare, compuneau epigrame şi iubeau teatrul.

Un Papă care înoată în piscină şi merge la munte să schieze. Scrie în enciclice: “După părerea mea” (Redemptor hominis). Şi, desigur, nu vrea să fie dus în lectică. Odată – pe la începuturi – în Piaţa Sfîntul Petru, cineva din mulţime îi strigă, în timp ce trece: “Vrem să te vedem în lectică!”. El se opreşte, se întoarce, arată cu degetul – aşa cum va face într-o zi cu Ernesto Cardenal pe aeroportul din Managua şi cum va face într-o altă zi cu mafia din Sicilia – şi spune: “Nu, cu lectica nu!”.

Un Papă care le strigă tinerilor: “Spuneţi-mi Karol!”. Care vorbeşte în scris despre alegerea sa ca Pontif – ce pe vremuri era numită, în limba Curiei: “Înălţare la Tronul lui Petru” – ca despre o etapă din propriul curriculum profesional: “Cu ocazia transferării mele la Roma” (Să trecem pragul speranţei, ed. rom., p. 135). Sărută fetele pe frunte. Merge la spital pentru a-şi face tomografie şi pentru a fi operat.

Acesta e Ioan Paul al II-lea, primul Papă care într-adevăr se comportă ca un “episcop al Romei”, în gesturile de fiecare zi. El a schimbat imaginea papală, smulgînd-o din bronzul şi din limba latină pe care predecesorii le-au iubit sau le-au suportat şi a apropiat-o de sentimentul comuniunii umane. Este singura adevărată inovaţie într-un Pontificat fără reforme. Dacă boala nervoasă care în mod vizibil îl frămîntă de la sfîrşitul lui 1992 l-ar obliga să se retragă, să zicem după sărbătoarea Marelui Jubileu, modificarea imaginii papale pe care a propus-o el ar fi completă şi într-adevăr i-ar încredinţa Bisericii mileniului trei un nou mod de a fi Papă.

Pentru că nu e vorba doar de noutate a imaginii în ceea ce Ioan Paul al II-lea ne arată prin comportamentul său. El, afirmă Baget Bozzo, “schimbă figura Papalităţii, diminuînd elementul habitudinal pentru a exalta carisma petrină”.

Acesta e chipul Pontificatului care a fost cel mai bine înţeles. Şi e aspectul pentru care Ioan Paul al II-lea seamănă mai bine cu mitul său. Pentru că există un mit al omului Wojtyła întreprinzător şi neobosit, poliglot şi creativ, fără teamă şi fără reproşuri. Şi de fapt cunoaşte teama şi oboseala, dificultatea de a se face înţeles la fel ca toată lumea şi poate tristeţea pentru ceea ce n-a fost în timpul vieţii. Dar, din acest punct de vedere, al omului care prevalează asupra Papei, mitul spune adevărul: într-adevăr Ioan Paul al II-lea nu l-a înăbuşit în el pe Karol Wojtyła!

S-ar putea căuta deci – în tendinţa spre simplitate a lui Ioan Paul al II-lea – semnificaţii şi intenţii mari, care e sigur că există. “Noi trebuie să iubim vremurile noastre şi să-l ajutăm pe omul vremurilor noastre”, a spus odată (la Acţiunea catolică italiană, 30 decembrie 1978). “Chiar şi un Papă poate învăţa cîte ceva”, le-a mărturisit ziariştilor care îl întrebau despre riscul de a se expune unor contestaţii de stradă (zborul Bruxelles – Roma, 21 mai 1985). Am văzut că deja ca răspuns la consultarea pregătitoare pentru Conciliul Vatican II propusese ca experienţa preoţilor să se deschidă către toate aspectele vieţii, inclusiv teatrul şi sportul: iar acum, ca Papă, îndeplineşte pentru sine ceea ce, ca episcop, propusese pentru ceilalţi.

Uneori, chiar şi replica hazlie conţine o intenţie precisă, după cum o arată acest dialog cu tinerii:

“- We love you, Papa Lolek!
– Lolek e nume de copil, eu sînt un om bătrîn!
– Nuu! Nuu!
– Nu? Lolek e neserios, Ioan Paul al II-lea e prea serios. Spuneţi-mi Karol!” (Manila, 14 ianuarie 1995).

Instinctul de a se pune pe picior de egalitate cu interlocutorii e atît de puternic încît îi sînt de ajuns două cuvinte pentru a spune totul:
“- Trăiască Papa! Trăiască Papa!
– Trăiască fiecare!” (Castel Gandolfo, 17 aprilie 1995).

Există deci intenţii precise în această tendinţă spre simplitate a lui Ioan Paul al II-lea. Dar putem să ne bucurăm de ele cu aceeaşi simplitate cu care sînt pronunţate, fiind mulţumiţi că în sfîrşit a devenit Papă un om care a reuşit să nu se lase dominat de imaginea moştenită de la predecesori. Pentru că despre aceasta e vorba: Ioan Paul al II-lea e primul Papă modern care a dat o imagine a sa asupra Papalităţii, în loc să se supună în faţa imaginii moştenite. Desigur, e vorba de o întîlnire la mijloc şi de un compromis, pe care mai corect l-am putea exprima astfel: în combinaţia de elemente instituţionale şi noutăţi personale din care rezultă orice imagine papală, în acest Papă – şi pentru prima dată în ultimele patru secole – Karol Wojtyła este mai puternic decît Ioan Paul al II-lea. El ar fi putut să fie şi primul Papă care nu-şi schimbă numele: adică să-şi păstreze în calitate de Papă numele pe care l-a primit la naştere şi la botez. Poate de aceea, din instinct, opinia publică l-a primit astfel şi totdeauna au fost mai numeroşi aceia care i-au spus Papa Wojtyła şi nu pe numele dobîndit. A scris-o Baget Bozzo: “Karol Wojtyła n-a devenit niciodată pe de-a-ntregul Ioan Paul al II-lea”.

Mai există – la Ioan Paul al II-lea – o simplitate severă, care valorează mai mult decît simplitatea amabilă ca indicaţie asupra aptitudinii omului de a rămîne el însuşi, în ciuda obiceiurilor pontificale. Totodată conduce – sau încearcă să conducă – mulţimea cu energie. Şi nu doar în memorabile circumstanţe publice, ca atunci cînd a strigat de mai multe ori Silencio! (Linişte!) spre contestatarii sandinişti, la 4 martie 1983, la Managua. Dar şi în întîlnirile obişnuite, din Sala de audienţe. Aşa cum s-a întîmplat cu o formaţie care s-a pus pe cîntat şi nu mai voia să termine şi Papa a zis sec în microfon: “Ajunge!”, iar aceia au terminat pe dată.

Cel mai adesea, simplitatea Papei este atrasă de simplitatea copiilor. Odată, la Melbourne, în Australia, la 28 noiembrie 1986, întîlnindu-i pe copiii de la un gimnaziu, a făcut această mărturisire în legătură cu gusturile sale muzicale – ca răspuns la o întrebare despre ce fel de muzică preferă – prin care anticipa disponibilitatea de a dialoga pe tema culturii muzicale contemporane a tinerilor, care se va manifesta pe deplin doar la 27 septembrie 1997, la Bologna, la concertul lui Bob Dylan: “Poate că prefer muzica clasică, dar îmi place şi cea modernă. Nu sînt un om al trecutului, nu. Sînt foarte interesat de muzica de azi. Sînt chiar un fan al… cum îi zice? Al rock-ului! Pot să disting diferite stiluri. Dar mai mult decît toate prefer muzica profundă, cea liturgică, cea gregoriană”.

De tînăr, Wojtyła urca pe munţi şi scria poezii, îi plăceau înotul şi o masă bună, recita şi glumea cu colegele de liceu, era pasionat de excursiile cu colegii şi mai tîrziu cu tinerii. Ei bine: a continuat să facă toate acestea, atît cît a putut, şi după alegerea sa.

Pe vremuri exista o distincţie clară între apartamentul privat şi cel public din Palatul apostolic: nimic nu trebuia să se afle despre viaţa privată, pe scena publică protocolul şi limba latină erau cele care îl ghidau pe Papă. Ioan Paul al II-lea a rupt acea distincţie: a vrut musafiri în capelă şi în sala de mese, i-a admis pe ziarişti şi pe fotografi. A amestecat domeniul public şi cel privat, personalizînd scena publică şi transformînd viaţa privată într-un instrument de guvernare, sau cel puţin de comunicare cu exteriorul.

A continuat să scrie poezii şi după alegerea sa, dar n-au fost niciodată publicate. Ştim că le scrie dintr-o declaraţie a purtătorului de cuvînt Navarro.

A pus să i se construiască – încă de la bun început – o piscină la Castel Gandolfo, pentru a continua să practice înotul. Se spune că era şi o prescriere a medicilor: suferise, în tinereţe, de mononucleoză infecţioasă şi trebuia să se menţină în formă cu acel sport. Dar e mai probabil ca ideea piscinei să-i fi fost sugerată de dorinţa sa de libertate a trupului, care trebuie să fie foarte puternică la un om sportiv constrîns la rolul unei neîntrerupte oficialităţi.

Întrebat odată în avion despre condiţiile omeneşti ale vieţii sale de Papă, a răspuns: “Îmi lipseşte mai ales contactul cu tinerii, iar apoi îmi lipseşte sportul”.

Piscina i-a mai alungat plictiseala vacanţelor de vară la Castel Gandolfo, dar nu-i era de ajuns. Trebuia să iasă din vila pontificală. Odată, ziariştilor care îl urmăreau într-o plimbare în Cadore şi îi vorbeau despre “închisoarea Vatican”, le-a spus: “Trebuie să fi încercat acea închisoare, pentru a aprecia această libertate” (12 iulie 1987).

Urmîndu-şi instinctul de libertate, el întrerupe odihna de vară de la Castel Gandolfo cu mici vacanţe de două săptămîni pe an în Alpi.

Şi astfel, Ioan Paul al II-lea e primul Papă din acest secol pe care l-am văzut mergînd în vacanţă în afara Castelului Gandolfo. Şi e primul Papă care a acceptat să fie fotografiat fără haina albă, în ţinută de schi sau ca excursionist. Atunci cînd a mers la schi pe Adamello, în iulie 1984, fotografiile Papei schior au ajuns în ziare înainte ca L’Osservatore romano să fi avut curajul de a scrie: “Papa a mers la schi”. Pentru că lucrurile noi e mai uşor să le faci decît să le spui şi pentru că – în universul simbolic al Vaticanului – imaginea, dintr-un vechi instinct, prevalează asupra cuvîntului.

Castel Gandolfo li se potrivea Papilor sedentari, Alpii i se potrivesc unui Papă călător. “Munţii au avut dintotdeauna un deosebit farmec pentru mine”, a spus cîndva.

Iată-l deci pe Wojtyła inventînd vacanţele în Alpi şi mergînd de şase ori în Cadore, la Lorenzago (Belluno), şi de tot atîtea ori în Valle d’Aosta. La Lorenzago merge prima oară în iulie 1987, iar apoi din nou în 1988, în 1992, în 1993, în 1996 şi în 1998. Alternează Cadore cu Valle d’Aosta, unde alege Introd (Aosta) şi merge în 1989, în 1990, în 1991, în 1994, în 1995, în 1997.

Aceste ieşiri în vacanţă avuseseră – cum s-a spus deja – un prolog de excepţie, la 16-17 iulie 1984, cu excursia de două zile pe Adamello, în compania “prietenului” Sandro Pertini, Preşedintele Republicii Italiene. Alte excursii la munte, pentru a schia sau a se plimba, va efectua în anii următori, două sau trei pe an, pînă cînd va trebui să le rărească, renunţînd la schiuri după căderea din noiembrie 1993. Ţintele ieşirilor scurte, de cîte o singură zi, fără avertisment public, au fost diferite: Terminillo, Gran Sasso, Maiella. Şi continuă să le practice şi azi, chiar îndurerat de atîtea boli. Ultima pe care o cunoaştem e din 6 februarie 1998, în zona Monte Cristo, pe Gran Sasso.

Că acest Papă al vacanţelor a fost ales la numai douăzeci de ani după moartea lui Pius al XII-lea pare un lucru incredibil. Să comparăm figura Papei Pacelli, aşa cum apare în filmul Pastor angelicus, cu fotografiile Papei Wojtyła, care se plimbă pe munte cu geaca de vînt pe umeri şi în bocanci, sau să încercăm să ni-l imaginăm pe Pacelli pe schiuri! Distanţa pare de un secol, nu de două decenii.

Mediul curial nu a apreciat niciodată libertatea de gesturi şi de mişcare pe care şi-o ia Ioan Paul al II-lea. Am văzut, în capitolul 18, criticile aduse Papei călător: cele făcute Papei schior au aceeaşi formă, dar sînt mai drastice. Astfel le exprimă – într-o conversaţie confidenţială – cardinalul Siri, mare nostalgic al lui Pius al XII-lea şi poate cel mai votat, după Wojtyła, la Conclavul din octombrie 1978: “Ioan Paul al II-lea a redeşteptat simţul religios în lume, şi nu e puţin lucru. A devenit o mare autoritate morală, spre care priveşte toată lumea. Dar acum ajunge. Există Curia; există guvernul; şi pentru a guverna trebuie să te aşezi la masă. Ştiţi ce înseamnă să încredinţezi o congregaţie vaticană cuiva care vine de pe un alt continent? Mi-e groaznic de frică, fără să-l judec pe Papă, că dacă mîine parohul din Pentema, iar Pentema e ultimul sat din Liguria, îl invită, Papa chiar se duce. Uneori mă gîndesc că Providenţa Divină a vrut un Papă de acest tip – o persoană foarte bună, se înţelege, cu trăsăturile sale – pentru ca Biserica să fie pusă în gardă împotriva atîtor pericole. Mulţi s-au scandalizat pentru că s-a dus să schieze pe Terminillo şi pe muntele Adamello. Eu nu m-am scandalizat, pentru că am spus: Papii care vor veni vor înţelege că acesta e un lucru care nu trebuie făcut”.

Cuvintele lui Siri ne reamintesc o scenă care – în dimensiuni mici – rezumă o schimbare epocală: sîntem la Palasport din Genova, Ioan Paul al II-lea prinde între mîinile sale chipul fetei care l-a salutat în numele a 13.000 de tineri şi o sărută pe frunte; fata merge la cardinalul Siri, care stă la doi paşi de Pontif, o treaptă mai jos, iar severul arhiepiscop de optzeci de ani înalţă mîna pentru a-i oferi inelul să-l sărute. Am intuit în acea zi că Ioan Paul al II-lea înlocuise, prin sărutul pe frunte, tradiţionalul sărut al inelului.

Micile pauze la jumătatea zilei, petrecute pe munte sau în parcuri naturale, Wojtyła le vrea incluse şi în cadrul programelor din marile călătorii internaţionale: prima dată în Canada, în 1984, pe Munţii Stîncoşi: e în acelaşi an ca şi excursia-pilot pe Adamello. Iar apoi în Kenya, de trei ori în Polonia, o dată în timpul unei vizite în Valle d’Aosta, o dată în Asturiile spaniole, o dată în S.U.A.

Călătoriile exprimă totodată neliniştea misionară a lui Ioan Paul al II-lea şi vitalitatea omului Wojtyła. Nu e de subapreciat acest aspect pur şi simplu uman al faptului de a călători: dorinţa sa de a se mişca, de a ieşi în aer liber, de a vedea lumea şi popoarele. Poate că el călătoreşte atît de mult, la urma urmelor, şi pentru că e atras de diversitate, iar inima sa e ospitalieră.

(Pasaje din Luigi Accattoli, Karol Wojtyla. Omul sfîrşitului de mileniu, traducere de Laszlo Alexandru, Cluj, Casa de Editură Viaţa Creştină, 1999.)

Remember Ioan Paul al II-lea

Etichete

biografie, canonizare, Ioan Paul al II-lea, Karol Wojtyla, Luigi Accattoli, Papa

PAPĂ CĂLĂTOR. ADICĂ PAPĂ MISIONAR

În primii douăzeci de ani de Pontificat, Ioan Paul al II-lea a făcut 84 de călătorii în afara Italiei şi 132 în Italia: în total sînt 216 călătorii. Care l-au dus pe Papă în 116 ţări diferite şi în 252 de diferite localităţi italiene.

Călătoria necontenită reprezintă aspectul în acelaşi timp cel mai evident şi cel mai original al Pontificatului, dar şi cel mai discutat. El foloseşte vizitele pastorale şi pelerinajele atît ca mijloc de comunicare cu masele, cît şi ca instrument de guvernare a Bisericii.

Caracterul de evidenţă al călătoriilor, mai întîi. Constituie activitatea sa cea mai relevantă, ca timp şi ca energie: se calculează că pînă azi a avut nevoie, numai pentru călătoriile internaţionale, de un an, două luni şi nouă zile din viaţa sa de Papă. Ele au un rol decisiv în determinarea imaginii Pontificatului. Şi semnalează cu putere, în mass-media şi pe scena mondială, prezenţa Bisericii catolice.

Nici un om din lume, între 1978 şi sfîrşitul secolului, n-a fost văzut în mod direct de atîta lume şi de mulţimi atît de numeroase ca acelea care, pe toate continentele, l-au sărbătorit pe Ioan Paul al II-lea. Şi nici un alt bărbat sau altă femeie din lume n-au putut atrage pe un timp atît de îndelungat atenţia mass-media internaţionale şi din fiecare ţară inclusă în agenda Papei în călătorie.

Al doilea aspect: originalitatea faptului de a călători. Nu el a inventat călătoriile papale: chiar şi în epoca modernă, călătoriseră mult Pius al VI-lea şi Pius al VII-lea în perioada napoleoniană, Pius al IX-lea în încercarea de a opri dezagregarea Statului Pontifical, Paul al VI-lea după Conciliu. Dar modul său de a acţiona e diferit de toate celelalte: el nu e un călător de ocazie, ci un călător prin metode şi prin vocaţie.

Comparaţia trebuie făcută cu Paul al VI-lea care – într-adevăr – a inventat călătoriile papale din epoca modernă. Dar cu Ioan Paul al II-lea nu avem un Papă care călătoreşte cu anumite prilejuri, pentru a îndeplini misiuni simbolice, aşa cum proceda Paul al VI-lea, care a mers în Ţinuturile Sfinte, la O.N.U., la Constantinopol, la Geneva, în Africa, în India, în America Latină, în Filipine şi Australia, la Fatima.

Cu Ioan Paul al II-lea avem un Papă călător care se deplasează cu intenţia de a vizita fiecare Biserică locală, pentru o sistematică mobilizare misionară a comunităţii catolice mondiale. Cele nouă călătorii internaţionale ale Papei Montini au fost nouă misiuni simbolice: pentru a deschide dialogul sau a relua contactul cu fraţii separaţi şi Ebraismul, cu comunitatea internaţională, cu diversele popoare şi continente. Cele 84 de călătorii internaţionale ale lui Ioan Paul al II-lea constituie, în schimb, parte componentă a misiunii sale obişnuite de Papă, modul său de a-şi exercita “ministerul petrin” şi de a promova “noua evanghelizare”.

Scopurile şi rezultatele călătoriilor sale constituie obiectul unei continue discuţii înăuntrul şi în afara Bisericii, de-a lungul întregului Pontificat. Principalele obiecţii interne sînt făcute în numele Bisericii locale, al ecumenismului şi al refuzului triumfalismului.

Statele independente ale lumii sînt azi în număr de 200: Papa a vizitat trei ţări din cinci, iar în treizeci dintre ele a mers de mai multe ori:
– a fost de două ori în Argentina, Australia, Belgia, Benin, Burkina Faso, Camerun, Canada, Coreea de Sud, Croaţia, El Salvador, Elveţia, Filipine, Guatemala, Nicaragua, Nigeria, Papua Noua Guinee, Peru, Portugalia, Slovacia, Ungaria, Uruguay, Venezuela, Zair;
– de trei ori în Austria, Brazilia, Coasta de Fildeş, Germania, Kenya, Mexic, Republica Cehă, Republica Dominicană;
– de patru ori în Spania şi S.U.A., de şase ori în Franţa, de şapte ori în Polonia.

În Italia a fost de două ori la Belluno, Brescia, Genova, Milano, Napoli, Reggio Calabria, Siena, Treviso; de trei ori la Bologna, de patru ori la Loreto şi Torino, de cinci ori la Assisi.

Călătoriile cele mai lungi în străinătate au fost cele în Uruguay – Chile – Argentina din aprilie 1987 şi în Orientul Îndepărtat (Bangladesh, Singapore, Figi, Noua Zeelandă, Australia, Seychelles) din noiembrie 1986, care au durat 14 zile fiecare. Cea mai lungă într-o singură naţiune a fost călătoria în Brazilia (ţara cu cel mai mare număr de episcopi şi de catolici botezaţi) din iulie 1980, care a durat 13 zile. Cele mai lungi în Italia au fost cele din diocezele din Emilia, în iunie 1988 şi în zona napolitană din noiembrie 1990: cinci zile.

Călătoriile internaţionale au fost – în medie – patru pe an. Dar întrucît în doi ani – 1981 şi 1994 – practic nu a călătorit, datorită atentatului şi a fracturii la femurul drept, media reală urcă la peste şase călătorii pe an. Ele l-au dus de patruzeci şi patru de ori în diverse colţuri ale Europei şi de treizeci şi opt de ori pe celelalte continente.

Cu cele patruzeci şi patru de călătorii în Europa, a văzut toate ţările Europei occidentale, pînă şi Liechtenstein, Malta şi San Marino: îi lipsesc doar Andora, Gibraltar şi Monaco. Dar la est de Italia şi în fosta Europă comunistă, n-a putut ajunge în Bielorusia, Bulgaria, Grecia, România, Rusia, Serbia, Ucraina.

A fost de nouăsprezece ori pe continentul american, vizitînd toate ţările de aici, în afară de cele două Guyane, Surinam şi cîteva stătuleţe din Antile. Douăsprezece au fost călătoriile în Africa şi şapte cele în Asia şi Oceania.

În deplasările sale ar fi putut înfăptui de 25 de ori ocolul planetei, şi totuşi există cel puţin şapte călătorii la care a visat şi pe care încă nu le-a putut face: Ierusalim şi Moscova, China şi Vietnam, Irlanda de Nord, Ucraina şi Bielorusia.
În Orientul Mijlociu a putut vizita numai Libanul. La Betlehem şi la Ierusalim ar vrea să meargă pentru Marele Jubileu şi probabil va merge, dar visul său e mai amplu: ar vrea să viziteze Ţinuturile Sfinte împreună cu Irakul şi Siria, Egipt, Iordania şi Liban, într-un itinerariu care să parcurgă întreaga geografie biblică, de la Avram, la Moise şi la Isus.

În Irlanda de Nord voia să meargă încă din septembrie 1979, cînd a vizitat comunitatea catolică irlandeză şi a înaintat pînă la graniţa cu Ulsterul. Dar i s-a explicat că e imprudent să se aventureze mai departe, că prezenţa lui urma să stîrnească mai mult război decît pace.

Îi lipsesc – în sfîrşit – toate ţările cu regim comunist, cu excepţia Poloniei din primele trei călătorii, a Cubei (1998) şi a cîtorva mici republici africane vizitate în timp ce erau sub regimuri marxist-leniniste, cum ar fi Congo Brazaville (1980), Benin şi Guinea Ecuatorială (1982). După căderea imperiului sovietic, a putut să viziteze Cehoslovacia (1990), iar apoi din nou Republica Cehă şi cea Slovacă (1995), Albania (1993), Lituania, Letonia şi Estonia (1993), Croaţia (1994 şi 1998), Slovenia şi Berlin (1996), Sarajevo (1997). Dar chiar şi după căderea cortinei de fier, n-a fost în Rusia, ca şi în orice altă ţară cu majoritate ortodoxă, din Ucraina pînă în Bielorusia, din Bulgaria pînă în România: unde înainte n-a putut merge din cauza comunismului, acum nu poate datorită conflictelor cu “Bisericile surori”.

Şi desigur îi rămîn interzise China şi Vietnamul. A bătut de multe ori la uşa Chinei, la Manila şi la Seul şi la Roma, dar n-a fost ascultat. Şi mai mult îi pare rău că nu poate vedea comunitatea catolică din Vietnam, care e cea mai numeroasă din Asia după cea din Filipine.

În ieşirile sale în lume, Wojtyła e ajutat de uşurinţa cu care figura papală se impune în lumea mass-media: regula lor e simplificarea şi imaginea papală e simplă, unică şi albă.

Fascinaţia mass-media în parte s-ar produce în cazul oricărui Papă, dar în parte se produce pentru că Papă este el. Prima carte pe care o joacă este cea a interviurilor în avion: ziariştii îl urmau şi pe Paul al VI-lea, care trecea să-i salute, dar nu accepta întrebările.

Wojtyła în schimb le acceptă pe toate, chiar şi acum cînd nu mai face un ocol prin dreptul tuturor, ci se limitează la un salut colectiv, în zona avionului rezervată pentru ziarişti. Se întîmplă totul într-o mare confuzie, printre microfoane şi telecamere, fotografi care sar în picioare pe fotolii, reportofoane care acoperă chipul Papei. Fiecare dintre ziarişti poate să-i adreseze o întrebare pe limba sa şi Papa îi răspunde, aşa cum poate, în limba respectivă. Aceste interviuri comunică totdeauna noutăţi şi nu s-a întîmplat niciodată ca Vaticanul să trebuiască să dezmintă vreo replică citată de vreun ziar.

Dincolo de abordarea directă, mai există o a doua regulă mass-media pe care Papa o urmează din instinct: se pune în pericol, vizitează ţări aflate în război, merge acolo unde nimeni nu-l sfătuieşte să meargă şi unde nu este dorit, vorbeşte imediat – eventual deja din avion – despre subiectul interzis în acea vizită. De pildă despre legea “marţială”, în timp ce merge în Polonia în 1983, tocmai cînd acolo era decretată “legea marţială”. Sau despre măcelul din “noaptea Sfîntului Bartolomeu”, cum a făcut anul trecut, pe 23 august, la Paris. Creează adică evenimentul, dacă acesta nu exista deja.

În călătoriile papale s-au întîmplat deja de toate.

În afară de Polonia, Wojtyła a găsit stare de război în Argentina (1982), El Salvador (1983), Guatemala (1983), Timurul Oriental (1989), Sarajevo şi Beirut (1997). A fost contestat de tineretul sandinist la Managua, în Nicaragua (1983). Aproape că a avut parte de un atentat la Fatima (1982): un preot tradiţionalist a încercat să se năpustească asupra lui cu o baionetă.

S-a găsit în mijlocul unei violente contestaţii şi represiuni – cu fumul de gaze lacrimogene care urca pînă în altar – în timpul unei slujbe la Santiago de Chile (1987). La Sao Paulo în Brazilia (1980) şi la Asuncion în Paraguay (1988), o întîlnire cu muncitorii şi una cu “constructorii societăţii” s-au transformat – fără dezaprobarea Pontifului – în manifestaţii împotriva dictaturilor din cele două ţări.

Alteori vremea rea este cea care creează “interes”, deturnînd avionul Papei. Se întîmplă în septembrie 1988, în timpul zborului din Botswana în Lesotho: avionul trebuie să aterizeze la Johannesburg, iar Papa e constrîns să ajungă la Maseru după o cursă de patru ore cu maşina prin savană.

În 1984, în Canada, viscolul împiedică aterizarea la Fort Simpson, în apropierea Cercului polar arctic, unde este programată o întîlnire cu eschimoşii. În 1986, la întoarcerea din India, avionul ajunge la Napoli, fiind închise, tot datorită viscolului, toate aeroporturile din Roma. Unde Papa ajunge cu trenul, în dimineaţa următoare.

Pînă la bolile din 1992 (tumoare la colon) şi 1993 (primele manifestări ale bolii nervoase care îi provoacă tremurul mîinii stîngi şi fixitatea privirii), el pare să nu resimtă oboseala călătoriilor, în urma cărora se reface repede.

“Cum puteţi rezista fizic la atîtea călătorii?” îl întreabă odată ziariştii şi acesta e răspunsul: “Mai bine să nu te gîndeşti, ci să acţionezi” (zborul San Juan di Portorico – Roma, 13 octombrie 1984).

Ziariştii repetă acea întrebare un an şi jumătate mai tîrziu: “Cum faceţi să nu vă simţiţi obosit, după o asemenea călătorie?”, iar răspunsul e şi mai naiv: “Şi eu mă mir” (zborul Lima – Roma, 6 februarie 1985).

Reacţia sa e în schimb dură cînd întrebarea se referă la costuri: “Sînt lucruri stupide cînd vorbiţi despre costuri şi încercaţi să-l opriţi pe Papă!” (zborul Seychelles – Roma, 2 decembrie 1986).

Unor copii dintr-o parohie romană le explică faptul că pentru el a umbla şi a călători au reprezentat dintotdeauna lucrul cel mai natural: “De mic copil eram un mare umblăreţ. Apoi am devenit un mare călător şi sper s-o ţin tot aşa!” (parohia San Vincenzo Pallotti, la Pietralata, 18 februarie 1996).

Odată Alessandro Monno, un copil de 11 ani, îl întreabă în timpul vizitei de la parohia romană San Benedetto, dincolo de Poarta San Paolo (februarie 1998): “De ce umbli tot timpul prin lume?”. Iar Papa: “Pentru că lumea nu se termină aici! Ai citit ce-a spus Isus? Mergeţi şi predicaţi evanghelia în întreaga lume. Şi de aceea eu umblu prin lume”.

Aşa vorbeşte cu copiii. Pentru cei mari, mesajul e următorul: “Simt că a venit momentul pentru a angaja toate forţele ecleziale în noua evanghelizare şi pentru misionarea popoarelor”. Astfel stă scris în enciclica Redemptoris missio (22 ianuarie 1991), care oferă motivaţia mai profundă a călătoriilor sale “misionare”. Întrucît “episcopul Romei e cel dintîi sol al credinţei, el are prima răspundere în răspîndirea credinţei în lume” (sala de audienţe, 10 martie 1993).

Printre criticile aduse călătoriilor, cea mai răspîndită în Curie – mai ales la începutul Pontificatului – e aceea care se referă la caracterul lor excesiv, sau oricum la numărul şi ritmul lor. Ioan Paul al II-lea cunoaşte acea critică şi recunoaşte că e întemeiată, dar susţine că e vorba de un exces “sugerat” de către Providenţă.

(Pasaje din Luigi Accattoli, Karol Wojtyla. Omul sfîrşitului de mileniu, traducere de Laszlo Alexandru, Cluj, Casa de Editură Viaţa Creştină, 1999.)

Amintire cu sfîntul

Etichete

biografie, canonizare, Ioan Paul al II-lea, Luigi Accattoli, sfint, traducere, vizita

Acum cîteva ore s-a încheiat la Roma un ceremonial neobişnuit, chiar unic, cu “patru papi”. Ioan Paul al II-lea şi Ioan al XXIII-lea au fost declaraţi sfinţi de către Papa Francisc, în prezenţa lui Benedict al XVI-lea (demisionarul de anul trecut). La solemnitate au participat un milion de pelerini, 24 de şefi de stat, peste 1.000 de cardinali şi episcopi. Evenimentul a fost transmis de televiziuni şi radiouri din lumea largă.

Această ceremonie îmi readuce în minte un alt moment de excepţie, cînd Ioan Paul al II-lea, recentul sfînt, a făcut o vizită la Bucureşti, în 7-9 mai 1999. Un şef al bisericii catolice venea să viziteze, în premieră absolută, o ţară majoritar ortodoxă. Evenimentul a fost pregătit cu grijă, în numeroasele sale detalii, şi a fost însoţit de un evantai de manifestări adiacente. Tocmai se publicase în Italia cea mai nouă biografie a papei, redactată de vaticanologul Luigi Accattoli, Karol Wojtyla. Omul sfîrşitului de mileniu. Era o cercetare deosebită, scrisă cu dezinvoltură şi mult talent jurnalistic. Un munte de informaţii de specialitate era învelit într-o expresie lejeră, punctată cu aluzii glumeţe şi jocuri de cuvinte. Pentru a se oferi publicului din România cartea, la data vizitei preconizate, era nevoie de un traducător de încredere, care să se mişte repede şi bine. Am aderat la acest proiect şi, în vreo trei săptămîni, după ce-am lucrat contra cronometru, zi şi noapte, cele 400 de pagini au fost gata de multiplicare.

Cu cîteva zile înainte de sosirea lui Ioan Paul al II-lea, s-a organizat lansarea de carte, în Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor din Bucureşti. Eram asaltaţi de public şi camere de televiziune. Volumul abia venise de la tipografie, ţineam în mînă primul exemplar legat. În prezidiu stăteam alături de înalte feţe bisericeşti, catolice şi ortodoxe, care au vorbit foarte impresionant despre carte, aproape o oră, deşi eram singurul de-acolo care ştiam ce conţine. Abia întors la Cluj, mi s-a propus să merg iar la Bucureşti. O delegaţie urma să-i ofere cadou Sfîntului Părinte o ediţie de lux din volumul lui Accattoli, pe româneşte, ambalat într-o confecţie specială, din piele de viţel. N-am mai avut energie pentru o nouă călătorie. Din cîte mi s-a spus, există fotografii cu momentul oficial, cînd Ioan Paul al II-lea a preluat cadoul cu pricina (biografia lui, tradusă de mine). Probabil că a fost, aceea, varianta mea de întîlnire indirectă cu el. Amintire cu sfîntul…