• Site
  • „E-Leonardo”
  • Volume scrise
  • Volume traduse
  • Articole în presă
  • TV – Radio
  • Lectura lui Dante
  • Pirandello

Laszlo Alexandru

~ writer's blog

Laszlo Alexandru

Arhive etichetă: credinta

Jurămîntul de credință

15 Sâmbătă aug. 2020

Posted by Laszlo Alexandru in Pirandelliana

≈ Scrie un comentariu

Etichete

convertire, credinta, jurămînt, preot

Pir2PIRANDELLIANA

Don Angelino este un preot de țară, care abia a depășit adolescența și e torturat de întrebări despre misiunea lui sacerdotală, în nuvela Credința. Intră năbădăios, la ora siestei, în camera tăcută a lui don Pietro, maestrul lui spiritual, care picotea pașnic în fotoliu, cu capul chel, ostenit, prăvălit pe spate și respirația șuierătoare de cardiac. Vrea să-i urle în obraz: “mă răspopesc!”. Dar pacea patriarhală a încăperii, cu mirosul de pîine proaspătă, ce urcă din curte pe geam, scaunele modeste, cu o cruce argintie imprimată, patul simplu, de fier, străjuit de crucifixul din fildeș, aspectul chinuit al omului pe care ar fi trebuit să-l înfrunte – toate acestea îi retează elanul. Iar gîndul i se întoarce, într-o frîntură palidă, spre bătrîna sa mamă, care și-a pus toate speranțele în el și-l urmărește cu iubirea ei statornică din depărtare, îl divinizează în toți pașii pe care-i face în viață. N-ar vrea nicidecum să-i înșele așteptările. Cu toate acestea, dogmele, regulile și exigențele credinței îl sugrumă deja: el simte nevoia libertății de mișcare, a aventurii și a evadării, prin care să-și macine disperarea, neliniștea și frămîntarea.

Năvala de gînduri și impasul personal îi scot lacrimi tăcute din ochi, pe care le consumă  alături de preotul adormit. Dar acesta se trezește, pe neașteptate, și tot atunci intră sora lui vîrstnică în cameră, pe cînd se lupta să-și priceapă noua situație de om treaz, pentru a-i șopti ceva la ureche. Don Pietro se ridică, se apropie cordial de don Angelino și-i cere ajutorul. Venise o babă din sat să stea de vorbă cu popa, dar el e bolnav și abia își mai tîrîie picioarele: ce-ar fi să coboare la ea tînărul discipol? Nu e, în fond, un lucru greu de rezolvat. Și iată cum, pornit să-și lepede sutana, într-o profundă criză de conștiință, don Angelino se pomenește că și-o reîmbracă, pentru a da curs unei rugăminți banale.

Tușa Croce e o țărancă nenorocită: soțul i-a murit înecat în rîu, iar fiul i-a zăcut greu bolnav. După ce totuși ultimul s-a făcut bine printr-un miracol, el a plecat în America și nu mai dă nici un semn de viață, cu toate că i-a promis mamei că se va îngriji de ea cu bani, din depărtare. Iar bătrîna e distrusă, abia își duce zilele, sfîșiată de dor. Mărunțișul pe care-l procură e destinat traiului de fiecare zi și achitării datoriilor făcute cu boala fiului. Și nu pricepe de ce nu primește nici o veste de la el. Însă oamenii din sat i-au spus-o limpede. Totul e din cauza jurămîntului de credință, făcut lui San Calogero: doi cocoși, un sac de migdale și nuci, trei lire pentru o liturghie, dacă i se înzdrăvenește băiatul. Flăcăul s-a vindecat, a și plecat, dar ea nu și-a îndeplinit făgăduința, fiindcă prea era vlăguită și neputincioasă. Acum însă, după lungi stăruințe, a izbutit să adune cele promise și i le aduce domnului părinte, cu rugămintea să-i citească slujba.

Ce ființă primitivă, care se lasă exploatată de prejudecăți – își zice cu scîrbă tînărul preot răzvrătit. Pe un ton aspru, îi poruncește: “Ia-ți desaga și pleacă!”. Parohul e bolnav și nu poate zice liturghia. Și, în mintea lui: toată superstiția asta cu San Calogero e o prostie. Din adînca ei mizerie, bătrîna întîi se simte copleșită. Jertfa ei a fost considerată nedemnă, prea sărăcăcioasă și oferită cu mare întîrziere. Dar cînd preotul insistă furios: “San Calogero n-are nevoie nici de cocoși, nici de migdale uscate! Dacă băiatul dumitale vrea să-ți scrie, fii sigură că o să-ți scrie”, parcă dă să priceapă că necazul stă în altă parte. Această față bisericească ignoră gravitatea jurămîntului de credință! Ce fel de om e ăsta? “Ce spuneți? Și atunci ce jurămînt mai e? Dacă nu dau ce-am promis, ce valorează? Dar iertați-mă, cu cine stau de vorbă? Dumneavoastră nu sînteți preot? Și atunci de ce vă purtați așa cu mine?”

Don Angelino își dă seama că, prin sinceritatea lui aspră, a stîrnit plînsul în hohote al femeii nevoiașe. Nu asta și-a propus! Îi poruncește să treacă alături, în biserică, și dă fuga la spălător, pentru a se pregăti de serviciul divin. Strînge din mers plocoanele, hotărît să i le restituie la final. E prea nenorocită ca să-i mai ia și el din puțina agoniseală. Numai că, în timp ce îmbracă odăjdiile și înhață potirul, e cuprins de remușcări: această femeie i-a pus tot sufletul ei cinstit pe tavă. Cum să-i răspundă printr-o ipocrizie formală? El nu poate rămîne mai prejos de ea. Astfel încît, urcînd la altar, pricepe că o nouă credință îi cuprinde ființa și îl trec frisoane pe șira spinării. În fața bătrînei prosternate în biserica pustie, el se simte înălțat de un har luminos, ca-n prima zi a misiunii sale și rostește cea mai vibrantă liturghie, din adîncul sufletului său zbuciumat. “Iar la sfîrșitul slujbei, și-a păstrat ploconul și cele trei lire, pentru a nu strivi cu o milă măruntă harul uriaș al acelei credințe.”

Publicitate

Creștinism luptător (3)

24 Luni iul. 2017

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ Scrie un comentariu

Etichete

Biblia, credinta, Dante, Dumnezeu, infruntare, lupta, mintuire

Observația că lupta ne schimbă sufletul și ne pregătește pentru Paradis nu-i aparține doar Papei Francisc și nu se desprinde numai din pasajul de sfadă dintre Moise și Dumnezeu. Ea este afirmată limpede, în Evanghelii, de către Isus: “Din zilele lui Ioan Botezătorul pînă acum, Împărăția cerurilor se ia cu năvală, și cei ce dau năvală pun mîna pe ea” (Matei 11, 12).  Mîntuirea e rezultatul înfruntării, în care tăria și insistența credinciosului sînt puse la încercare. Isus repetă acest precept în altă parte, ca să fie bine priceput: “Legea și prorocii au ținut pînă la Ioan; de atunci încoace, Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu se propovăduiește: și fiecare, ca să intre în ea, dă năvală” (Luca 16, 16).

danteConceptul teologic este preluat și transpus de Dante Alighieri într-un context poetic-filosofic. Situația paradoxală a luptei creaturii cu Creatorul, în vederea mîntuirii, se îmbogățește cu noi nuanțe. Împărăția cerurilor poate fi cucerită doar prin iubirea și speranța creaturilor. Bătălia nu se poartă în sensul pămîntesc, de oprimare a dușmanului. Mărinimia lui Dumnezeu se lasă învinsă de asaltul carității și, primindu-i la sine pe “luptători”, de fapt îi asimilează și-i cucerește. Aluzia făcută de poetul italian, prin sintagma în limba latină, la pasajul biblic este evidentă.

Pd_XX_18

“Regnum coelorum îndură violența venită din caldă iubire și vie speranță, ce-nving voința divină; nu în felul cum om pe om îl împilează, ci o înving fiindcă vrea ea să fie învinsă și, învinsă, învinge cu mărinimia ei” (Paradis XX, v. 94-99). Cele două componente necesare credinței, prin care Dumnezeu trebuie convins (și astfel învins), sînt iubirea fierbinte și speranța puternică. În prezența acestor două sentimente autentice, credința e dovedită și mîntuirea devine posibilă. “Victoria” noastră asupra lui Dumnezeu devine, în realitate, victoria Lui asupra noastră.

Situația aceasta paradoxală este limpede explicitată de Tommaso Di Salvo: “Doctrina pe care se întemeiază afirmația se slujește de un limbaj milităros și războinic, pentru a-l răsturna pe dos: între Dumnezeu și oameni se dezlănțuie o bătălie, se desfășoară un război, în care învinge cel care e mai puternic, care se impune prin violență asupra celuilalt. Iar credincioșii îl pot învinge pe Dumnezeu, folosind armele milostiveniei și ale nădejdii în El. Iar Dumnezeu, cel învins de creaturi, în clipa cînd pe această cale le duce în împărăția sa și le transformă în duhuri fericite, le învinge. Victoria finală este mereu a divinității, care în acest scop acceptă uneori să pară învinsă, ca un general care pe plan tactic pierde cîteva bătălii pentru a cîștiga războiul”.

Caracterul dinamic al relației omului cu Dumnezeu, așa cum se intuiește din pasajele Bibliei, a continuat să fie reafirmat, cu diverse instrumente, de marile spirite de-a lungul timpului.

Creștinism luptător (1)

21 Vineri iul. 2017

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru, Cestiunea zilei

≈ Scrie un comentariu

Etichete

Andrea Tornielli, credinta, Domenico Agasso jr., ecologie, ideologie, inocenta, Papa Francisc, sfaturi, speranta

Există, în mod evident, mari deosebiri între fostul Papă, Benedict al XVI-lea, demisionat spre surprinderea tuturor, și actualul Papă, Francisc, ajuns aici de pe un alt continent. Sobrietatea nemțească a fost înlocuită de spontaneitatea argentiniană. Ignorarea aulică a problemelor sociale presante, de dragul meditațiilor filosofice, a fost substituită de implicarea hotărîtă în necazurile celor mulți. După un papă teolog, a venit un papă samaritean.

Ar fi greșit să se vadă în setea de acțiune a Papei Francisc o inapetență pentru teorie. Dar meditația lui își caută mereu un estuar spre fapte. Abstracția e acceptată doar dacă oferă ameliorări concrete, rapide. Jorge Mario Bergoglio a știut foarte bine ce face, atunci cînd și-a luat la învestire numele sfîntului din Assisi.

Papa_FrancescoDoi ziariști, vaticaniști, Andrea Tornielli și Domenico Agasso jr., s-au gîndit să pună cap la cap reflecțiile despre lume și viață ale Papei, așa cum rezultă ele dintr-un șir de predici ținute în diverse momente, în diferite contexte. Se conturează astfel cu multă claritate direcțiile de interes “ideologic” ale șefului spiritual de azi. El ne oferă sugestii pentru a trăi mai bine în frenetica lume contemporană: să punem iubirea de oameni mai presus de toate, să evităm îngîmfarea, să pricepem că bogăția și faima sînt zadarnice, să nu rîvnim la puterea lumească, să nu ne terorizăm spiritual semenii prin bîrfă și defăimare, să învățăm inocența de la copii, să fugim de abjecția corupției, să ne implicăm generoși în valorile ecologiei, să reînvățăm bucuriile simple ale existenței, să fim generoși prin dăruire sufletească, să aplicăm regulile toleranței în cadrul familiei, să rezistăm cu încredere în fața suferințelor vieții, să descoperim noi sensuri ascunse în cutele durerii, să nu ne pierdem speranța. Detaliile meditației papale, pe aceste subiecte importante, vor putea fi curînd descoperite de cititori și în limba română.

Rugăciune franciscană

15 Duminică feb. 2015

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ Scrie un comentariu

Etichete

credinta, filosofie, lapidar, rugaciune, San Francesco

Una dintre cele mai complexe rugăciuni, în simplitatea ei sculpturală, îi aparţine Sfîntului Francisc din Assisi: “Dammi fede retta, speranza certa e carità perfetta, senno e discernimento, Signore, per fare la tua santa e vera volontà”. (Dă-mi credinţă adevărată, speranţă sigură şi caritate perfectă, înţelepciune şi discernămînt, Doamne, ca să-ţi împlinesc voia sfîntă şi dreaptă.)

San_Francesco

La Chişinău (3)

28 Miercuri mai 2014

Posted by Laszlo Alexandru in Diverse

≈ Scrie un comentariu

Etichete

Chisinau, conferinta, credinta, cultura, Dante, Europa, filosofie, H.-R. Patapievici, international, prototip

După acest bombardament cultural-eclezial, cea mai bună continuare s-a dovedit a fi pauza de cafea şi gustări. La întoarcerea pe baricade, conferenţiarul a fost complimentat de public pentru acuitatea sa intelectuală. M-am înscris şi eu la cuvînt pentru a nota, pe marginea cazului Buttiglione, că, în cadrul Uniunii Europene, deciziile majore se iau prin acord comun. Poate din această cauză nu s-a adoptat Constituţia continentală, care a stîrnit atîtea discuţii. Franţa şi aliaţii săi insistau pe caracterul laic al documentului legislativ fundamental; Italia şi aliaţii săi persistau să impună un principiu confesional. În lipsa consensului, demersul a fost suspendat. Criteriul consensual de luare a deciziilor e mai democratic decît cel religios. Primul este în măsură să blocheze o prevedere intolerantă. Cel de-al doilea riscă să discrimineze o categorie socială neconvenabilă.

Pînă la urmă statul sîntem noi, cetăţenii care îl constituim şi care putem deveni funcţionari abuzivi, care să promovăm nu valori civile, ci opţiuni confesionale, odată ajunşi într-o demnitate publică fără o adecvată selecţie.

Am continuat prin a observa că religiozitatea are o sferă amplă de acţiune în viaţa contemporană. Ea este de respectat ca opţiune individuală; este de acceptat şi în educaţia tineretului pentru o bună cultură generală şi estetică. Dar religia devine inacceptabilă, atunci cînd vrea să interfereze în decizia politică sau în procesul legislativ. I-am reamintit conferenţiarului că, încă din Evul Mediu, această problemă a fost clarificată de Dante Alighieri, în lucrarea sa politologică Monarchia. Împăratul e stăpînul trupurilor noastre; Papa e păstorul sufletelor noastre. Cele două puteri trebuie să-şi păstreze, fiecare, propria sferă de acţiune, pentru a nu se ajunge la perturbarea bunei funcţionări a treburilor cetăţii. Este oare de acord H.-R. Patapievici cu cele stabilite de Dante încă de-acum cîteva secole, sau ne propune cumva să revenim la ingerinţa Bisericii în treburile statului şi ale continentului?

M-am bucurat să aflu, din răspunsul primit, că eseistul bucureştean subscrie la tezele danteşti de odinioară, pe care le consideră valabile. Patapievici a subliniat că respinge calificativul de “reacţionar”, care îi este mereu atribuit pe nedrept. “Nu sînt un reacţionar, dar am exigenţe!” – ne-a comunicat el cu hotărîre. N-am vrut să-l indispun semnalîndu-i că, pentru a evita umbra unei asemenea acuzaţii, era mai indicat să-şi construiască prelegerea nu doar promovînd drepturile şi importanţa credinţei, în lumea de azi, ci marcîndu-i şi limitele sociale. La urma urmei, conferinţa era a lui, nu a mea. Fiecare îşi prezintă ideile în anvergura şi sub aspectul pe care le consideră potrivite.

Conferinta-Chisinau

Credinţă şi raţiune

06 Miercuri nov. 2013

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ Scrie un comentariu

Etichete

credinta, iubire, Joachim Gauck, meditatie, pastor, ratiune, retorica, spirit critic

gauckJoachim Gauck a fost un pastor luteran care mai apoi, timp de zece ani, a condus instituţia ce-a deconspirat arhivele poliţiei secrete germane Stasi, înainte de-a deveni, el însuşi, preşedintele Germaniei. Cartea sa, recent tradusă la Ed. Curtea Veche, Iarnă-n vară, Primăvară-n toamnă. Amintiri, îi trasează parcursul biografic straniu, compus din succesiunea celor trei etape aparent ireconciliabile: activismul religios, implicarea civică şi consacrarea politică.

Multe lucruri ar fi de subliniat în evantaiul unui asemenea destin neobişnuit. Mă opresc, în această însemnare, doar la o meditaţie a tînărului Gauck, abia ieşit de pe băncile şcolii şi preocupat să-şi exercite cu abnegaţie vocaţia sacerdotală. Are astfel prilejul să constate că discursurile “şlefuite”, bombastice, retorice, din înălţimea amvonului, pot unge sufletul predicatorului, dar riscă să rămînă fără efect în faţa publicului de provincie, compus eventual din două bătrîne analfabete, un beţivan, un fierar şi soţia pastorului. E nevoie de vorbe simple, directe, pentru a te adresa oamenilor de toate zilele.

În aceeaşi măsură, constată surprinzător prelatul, spiritul critic împins la exces nu numai că blochează legătura afectivă cu enoriaşii, ci periclitează însăşi devoţiunea. Cele două, credinţa şi raţiunea, se cuvine să se completeze, să coexiste, nicidecum să-şi dispute supremaţia. “Adevărul pe care l-am cunoscut prin întîlnirea cu astfel de oameni a fost un adevăr relaţional care-l depăşea pe cel faptic. Am învăţat că gîndirea critică nu-i cel mai important lucru, nu este adevărul ultim din viaţa mea. Se poate ca gîndirea critică să nu se mulţumească cu asta, dar ea este adesea inferioară forţei care izvorăşte din credinţă şi iubire, pentru că gîndirea critică face calcule, pe cînd credinţa creează încredere în existenţă. Acel Credo quia absurdum, această mărturisire aparent absurdă: ‘Cred, pentru că este lipsit de raţiune’ nu mai este, în cazul acesta, un argument împotriva credinţei, ci descrie o realitate mai complexă decît o imagine a lumii determinată de logică. Credinţa, deci, nu se mai luptă cu raţiunea, ci există alături de aceasta.”

Cine sîntem

17 Joi oct. 2013

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ 4 comentarii

Etichete

credinta, Dumnezeu, individ, Saint Cure' d'Ars, umilinta

saint-d'ars“Într-o zi am primit o scrisoare în care eram considerat un sfînt şi tot atunci am primit alta cu insulte. Dacă aş fi avut-o doar pe prima, m-ar fi umplut de trufie, iar a doua m-ar fi azvîrlit în disperare. Nu trebuie s-o luăm în seamă nici pe prima, nici pe cealaltă. Sîntem ceea ce sîntem în ochii lui Dumnezeu” (Saint Curé d’Ars).

Iarăşi despre credinţă şi raţiune

04 Miercuri sept. 2013

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ 3 comentarii

Etichete

Anselm de Canterbury, credinta, Dante, Paradisul, polarizare, ratiune, Tertulian

Dacă mă gîndesc mai bine, probabil că discuţia de alaltăieri ar trebui nuanţată suplimentar. Oare poziţia lui Tertulian şi cea a lui Anselm sînt cu adevărat antagonice? Ce spune unul şi ce spune celălalt? “Cred fiindcă e absurd” şi “Cred ca să înţeleg”. Amîndoi instituie, desigur, o relaţie strînsă între credinţă şi raţiune. Însă construcţiile lor filosofice sînt diferite!

La Tertulian există o legătură cauzală între cele două elemente (“fiindcă”): lipsa de logică nu împiedică puterea credinţei, ci dimpotrivă, poate să o stimuleze. La Anselm există o legătură de finalitate între cele două elemente (“ca să”): credinţa are scopul să ne ajute în percepţia logică. Iată că cele două meditaţii nu sînt convergente. Cauza precedă acţiunea, pe cînd scopul îi succedă acţiunii.

Fireşte că asta nu rezolvă tensiunea rezultată din reflecţiile respective: credem cu inima sau cu creierul? Poate că rămîne valabil răspunsul poetic al lui Dante, care conciliază frămîntările.

Polarizare

02 Luni sept. 2013

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ Scrie un comentariu

Etichete

Anselm de Canterbury, credinta, Dante, Paradisul, polarizare, ratiune, Tertulian

O tensiune esenţială parcurge secolele de meditaţie filosofică: aceea dintre credinţă şi raţiune. În ce măsură este raţiunea un motor al credinţei sau un obstacol în calea ei? Poate fi pietatea sporită prin răceala gîndirii critice, sau e nevoie doar de flacăra sentimentului de tînjire spre divinitate? La urma urmei, oamenii cred cu mintea sau cu inima?

S-au conturat două răspunsuri opuse la această investigaţie. “Credo quia absurdum” e sentinţa apocrif atribuită lui Tertulian. “Cred fiindcă e absurd” proclamă divorţul net dintre credinţă şi raţiune. Cercetarea faptelor divine nu este chemată să aibă nici o legătură cu logica minţii umane, pe care o transcende şi o aruncă în derizoriu. Pe de altă parte, “Credo ut intelligam” este formula datorată lui Anselm de Canterbury. “Cred ca să înţeleg” instituie o relaţie strînsă, indestructibilă, între elevaţia spre divinitate şi scrutarea fenomenală.

La mijloc între aceste extreme, Dante Alighieri edifică 99 de cînturi poetice, împins fiind de setea cunoaşterii rînduielilor universale. Ajuns totuşi, în ultimul cînt al Paradisului, să îşi scufunde privirile în esenţa tainică a lui Dumnezeu, înţelegerea i se tulbură şi conceptele îi devin neputincioase. Iubirea divină se răsfrînge asupra ei înseşi, iar pietatea şi veneraţia sfîrşesc prin a orbi judecata călătorului prin lumea de-apoi.

124. “O luce etterna che sola in te sidi,
sola t’intendi, e da te intelletta
e intendente te ami e arridi!”

Adică în traducerea extraordinară a lui George Coşbuc:

“Lumină-n veci, ce numa-n tine-ţi eşti,
şi singură te ştii, şi-aşa ştiută,
etern ştiind, surîzi şi te iubeşti!”

Salvador_Dali-Dante

Umilinţă

20 Joi iun. 2013

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ Scrie un comentariu

Etichete

credinta, Dumnezeu, meditatie, umilinta

Giuseppe Benedetto Cottolengo: “Cu cît mai puţin mă ocup eu de mine, cu atît mai mult se ocupă Dumnezeu.” (“Meno mi occupo di me, più se ne occupa Dio.”)

← Articole mai vechi

Accesări

  • 107.303 views

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te celorlalți 144 de abonați.

Articole recente

  • Simfonia lumii (3)
  • Simfonia lumii (2)
  • Simfonia lumii (1)
  • George Coșbuc, primul traducător integral al “Divinei Comedii” în română
  • George Coșbuc, il primo traduttore integrale della “Divina Commedia” in romeno

Comentarii recente

Laszlo Alexandru la Poezia științei în “Parad…
Cristina-Alice TOMA la Poezia științei în “Parad…
Laszlo Alexandru la Inimaginabil
ourzica la Inimaginabil
Laszlo Alexandru la Etica neuitării
Horia Puscuta la Etica neuitării
Ioana Haitchi la Conspirația familiei Pazzi
Laszlo Alexandru la Luigi Pirandello, „Nuvel…
vicuslusorum la Luigi Pirandello, „Nuvel…
Ioana Haitchi la Scrisoare despre Dante
Laszlo Alexandru la Scrisoare despre Dante
Ioana Haitchi la Scrisoare despre Dante

Cele mai bune

  • La lingua italiana al Collegio Nazionale “G. Bariţiu” di Cluj-Napoca, Romania
  • Să spionăm cu Katherine Verdery (3)
  • O carte şocantă: Andrei Klein, “Lea. Povestea familiei mele”
  • Amintirile noastre și realitatea (2)
  • Limba italiană la Colegiul Naţional “G. Bariţiu” din Cluj-Napoca
  • Conspirația familiei Pazzi

Categorii

  • Amfiteatru
  • Anunţuri
  • Cestiunea zilei
  • Dante
  • Despre mine
  • Diverse
  • Italienistică
  • Moralităţi
  • Neghiobii
  • Pirandelliana
  • Polemici
  • Uncategorized

Calendar

ianuarie 2023
L M M J V S D
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  
« nov.    

Arhive

Meta

  • Înregistrare
  • Autentificare
  • Flux intrări
  • Flux comentarii
  • WordPress.com

Etichete

amintiri analiza Andrei Klein antisemitism arhive biografie blog Bucuresti carte carti Cluj colaboratori colaborator Securitate competente comunism conferinta Consiliul Judetean Cluj credinta cultura Cuvintul Dante demisie dezbatere dialog disident Divina Comedie Dumnezeu evrei Evul Mediu extremism fascism film Freud Gabriel Andreescu Holocaust imagine intelectual interbelic internet interviu ironie istorie Italia Jurnal lansare de carte Lectura Dantis literatura manipulare Marta Petreu Mihail Sebastian Mircea Arman Mircea Zaciu neghiobie Nicolae Manolescu Ovidiu Pecican Paradisul Paul Goma plagiat poezie poliglot politica premiu profesor propaganda scandal scriitor scriitori Securitate traducere trecut Tribuna turnatori universitate Victor Ponta ziarist

Blog la WordPress.com. Tema: Chateau de Ignacio Ricci.

Confidențialitate și cookie-uri: acest site folosește cookie-uri. Dacă continui să folosești acest site web, ești de acord cu utilizarea lor.
Pentru a afla mai multe, inclusiv cum să controlezi cookie-urile, uită-te aici: Politică cookie-uri
  • Urmărește Urmăresc
    • Laszlo Alexandru
    • Alătură-te altor 144 de urmăritori
    • Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
    • Laszlo Alexandru
    • Personalizare
    • Urmărește Urmăresc
    • Înregistrare
    • Autentificare
    • Raportează acest conținut
    • Vezi site-ul în Cititor
    • Administrează abonamente
    • Restrânge această bară
 

Încarc comentariile...
 

Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.