Le lacrime

Etichete

Agrigento, film, Le lacrime, Luigi Pirandello

Mă bucur să anunț realizarea filmului „Le lacrime”, o adaptare a nuvelei „Nenia” („Cîntec de leagăn”), după Luigi Pirandello, împreună cu elevii mei din clasa a XI-a C de la Colegiul Național „G. Barițiu” din Cluj.

Vom participa cu el la a V-a ediție a Concursului Internațional „Uno, nessuno e centomila” de la Agrigento, în Sicilia, unde elevi și profesori de la numeroase școli din Italia și din alte țări prezintă adaptări teatrale după celebrul scriitor premiat cu Nobel.

Filmul poate fi văzut aici.

Publicitate

Luigi Pirandello, „Nuvele pentru un an”, vol. 7 și 8

Etichete

Editura Ecou Transilvan, Luigi Pirandello, Nuvele pentru un an

Azi au apărut volumele 7 și 8 din seria nuvelistică scrisă de Luigi Pirandello, în traducerea mea.

Este cel mai amplu grupaj în limba română, din nuvelele pirandelliene, apărut pînă acum.

Mă bucur că, în cadrul Editurii Ecou Transilvan din Cluj, Colecția de Italiană pe care am inițiat-o acum cîțiva ani sporește pas cu pas.

Luigi Pirandello, „Nuvele pentru un an”, vol. 5 și 6

Etichete

Editura Ecou Transilvan, Luigi Pirandello, Nuvele pentru un an

Azi au apărut volumele 5 și 6 din seria nuvelistică scrisă de Luigi Pirandello, în traducerea mea.

Este cel mai amplu grupaj în limba română, din nuvelele pirandelliene, apărut pînă acum.

Luigi Pirandello, „Nuvele pentru un an”, vol. 3 și 4

Etichete

Editura Ecou Transilvan, Luigi Pirandello, Nuvele pentru un an

Au apărut în 2020 următoarele două volume din seria nuvelistică a lui Pirandello, tradusă de mine.

Sînt incluse tot în Colecția de Italiană, pe care o coordonez în cadrul Editurii Ecou Transilvan din Cluj.

Jurămîntul de credință

Etichete

convertire, credinta, jurămînt, preot

PIRANDELLIANA

Don Angelino este un preot de țară, care abia a depășit adolescența și e torturat de întrebări despre misiunea lui sacerdotală, în nuvela Credința. Intră năbădăios, la ora siestei, în camera tăcută a lui don Pietro, maestrul lui spiritual, care picotea pașnic în fotoliu, cu capul chel, ostenit, prăvălit pe spate și respirația șuierătoare de cardiac. Vrea să-i urle în obraz: “mă răspopesc!”. Dar pacea patriarhală a încăperii, cu mirosul de pîine proaspătă, ce urcă din curte pe geam, scaunele modeste, cu o cruce argintie imprimată, patul simplu, de fier, străjuit de crucifixul din fildeș, aspectul chinuit al omului pe care ar fi trebuit să-l înfrunte – toate acestea îi retează elanul. Iar gîndul i se întoarce, într-o frîntură palidă, spre bătrîna sa mamă, care și-a pus toate speranțele în el și-l urmărește cu iubirea ei statornică din depărtare, îl divinizează în toți pașii pe care-i face în viață. N-ar vrea nicidecum să-i înșele așteptările. Cu toate acestea, dogmele, regulile și exigențele credinței îl sugrumă deja: el simte nevoia libertății de mișcare, a aventurii și a evadării, prin care să-și macine disperarea, neliniștea și frămîntarea.

Năvala de gînduri și impasul personal îi scot lacrimi tăcute din ochi, pe care le consumă  alături de preotul adormit. Dar acesta se trezește, pe neașteptate, și tot atunci intră sora lui vîrstnică în cameră, pe cînd se lupta să-și priceapă noua situație de om treaz, pentru a-i șopti ceva la ureche. Don Pietro se ridică, se apropie cordial de don Angelino și-i cere ajutorul. Venise o babă din sat să stea de vorbă cu popa, dar el e bolnav și abia își mai tîrîie picioarele: ce-ar fi să coboare la ea tînărul discipol? Nu e, în fond, un lucru greu de rezolvat. Și iată cum, pornit să-și lepede sutana, într-o profundă criză de conștiință, don Angelino se pomenește că și-o reîmbracă, pentru a da curs unei rugăminți banale.

Tușa Croce e o țărancă nenorocită: soțul i-a murit înecat în rîu, iar fiul i-a zăcut greu bolnav. După ce totuși ultimul s-a făcut bine printr-un miracol, el a plecat în America și nu mai dă nici un semn de viață, cu toate că i-a promis mamei că se va îngriji de ea cu bani, din depărtare. Iar bătrîna e distrusă, abia își duce zilele, sfîșiată de dor. Mărunțișul pe care-l procură e destinat traiului de fiecare zi și achitării datoriilor făcute cu boala fiului. Și nu pricepe de ce nu primește nici o veste de la el. Însă oamenii din sat i-au spus-o limpede. Totul e din cauza jurămîntului de credință, făcut lui San Calogero: doi cocoși, un sac de migdale și nuci, trei lire pentru o liturghie, dacă i se înzdrăvenește băiatul. Flăcăul s-a vindecat, a și plecat, dar ea nu și-a îndeplinit făgăduința, fiindcă prea era vlăguită și neputincioasă. Acum însă, după lungi stăruințe, a izbutit să adune cele promise și i le aduce domnului părinte, cu rugămintea să-i citească slujba.

Ce ființă primitivă, care se lasă exploatată de prejudecăți – își zice cu scîrbă tînărul preot răzvrătit. Pe un ton aspru, îi poruncește: “Ia-ți desaga și pleacă!”. Parohul e bolnav și nu poate zice liturghia. Și, în mintea lui: toată superstiția asta cu San Calogero e o prostie. Din adînca ei mizerie, bătrîna întîi se simte copleșită. Jertfa ei a fost considerată nedemnă, prea sărăcăcioasă și oferită cu mare întîrziere. Dar cînd preotul insistă furios: “San Calogero n-are nevoie nici de cocoși, nici de migdale uscate! Dacă băiatul dumitale vrea să-ți scrie, fii sigură că o să-ți scrie”, parcă dă să priceapă că necazul stă în altă parte. Această față bisericească ignoră gravitatea jurămîntului de credință! Ce fel de om e ăsta? “Ce spuneți? Și atunci ce jurămînt mai e? Dacă nu dau ce-am promis, ce valorează? Dar iertați-mă, cu cine stau de vorbă? Dumneavoastră nu sînteți preot? Și atunci de ce vă purtați așa cu mine?”

Don Angelino își dă seama că, prin sinceritatea lui aspră, a stîrnit plînsul în hohote al femeii nevoiașe. Nu asta și-a propus! Îi poruncește să treacă alături, în biserică, și dă fuga la spălător, pentru a se pregăti de serviciul divin. Strînge din mers plocoanele, hotărît să i le restituie la final. E prea nenorocită ca să-i mai ia și el din puțina agoniseală. Numai că, în timp ce îmbracă odăjdiile și înhață potirul, e cuprins de remușcări: această femeie i-a pus tot sufletul ei cinstit pe tavă. Cum să-i răspundă printr-o ipocrizie formală? El nu poate rămîne mai prejos de ea. Astfel încît, urcînd la altar, pricepe că o nouă credință îi cuprinde ființa și îl trec frisoane pe șira spinării. În fața bătrînei prosternate în biserica pustie, el se simte înălțat de un har luminos, ca-n prima zi a misiunii sale și rostește cea mai vibrantă liturghie, din adîncul sufletului său zbuciumat. “Iar la sfîrșitul slujbei, și-a păstrat ploconul și cele trei lire, pentru a nu strivi cu o milă măruntă harul uriaș al acelei credințe.”

Erezia profesorală

Etichete

burlesc, curs, Luigi Pirandello, profesor, universitate

PIRANDELLIANA

Profesorul Bernardino Lamis, titular de istoria religiilor la Universitatea din Roma, e protagonistul nuvelei Erezia catară. E un bătrînel cumsecade, blajin și absorbit de știință, care și-a dedicat întreaga viață dorinței de-a ști. Mereu înconjurat de cărți și gînduri, își neglijează ținuta și traiul. Se lasă călcat în picioare de toți, pentru a nu fi smuls din lumea gîndurilor sale. Îi moare pe neașteptate fratele napolitan și se pomenește invadat de cumnata gălăgioasă și armata ei de mucoși răsfățați, care își caută cu forța protecție în locuința lui neadecvată. Profesorul e dispus chiar și atunci să strîngă din dinți, să-și vadă de scris/citit, oferindu-le chinuitorilor musafiri nepoftiți, pe lîngă ospitalitate, propriul salariu lunar. Pînă în ziua cînd îl surprinde pe unul dintre cei mici, încurajat de mama certăreață, cățărat pe geamul camerei sale, să-i fure cărțile din bibliotecă, pentru aprovizionarea anticarilor hrăpăreți. Furia e colosală: nu-i alungă pe ei, se mută el de-acasă…

De parcă nu i-ar fi fost de-ajuns, preocuparea sa de-o viață, studiul despre erezia catară medievală e întunecat de lucrarea recentă, pe același subiect, a unui profesor german prestigios. Cartea groasă a aceluia își permite afrontul să nu-l pomenească pe Lamis, anticipator în domeniu, decît în trecere, defavorabil, și e în măsură să-i strice definitiv zilele strîmtorate. Așa că, în timp ce se plimbă îngîndurat, pe străzile de la universitate spre garsonieră (în altă parte nu-și permite să piardă vremea), sau în timp ce molfăie placid bezele, fursecuri și picromigdale, luate mereu din aceeași cofetărie și strecurate prin buzunarele încăpătoare (altceva nu are timp și bani să mănînce), eroul nostru  se gîndește cum să pună lucrurile la punct, cum să restabilească adevărul.

Doar doi studenți afectuoși îi stau alături și îi urmăresc lecțiile, în amfiteatru, și gîndurile, în plimbările scurte spre casă. Toți ceilalți au dat bir cu fugiții. Revistele îi resping articolele de specialitate, prea detaliate și pătimașe. Lumea care trebuie luminată, în legătură cu adevărata natură a ereziei catare din Evul Mediu, se reduce la o foarte strîmtă asistență.

Oricum e greu să înghesuie toate cele spuse deja de el, în două volume masive, într-un singur curs de o oră. Profesorul Lamis obișnuia să-și noteze lecția în prealabil, pe cîteva foi ministeriale, citite apoi cu voce tare în amfiteatru. Dar acum i se învălmășesc în cap gîndurile, de mînie, de nerăbdare, din dorința de-a face dreptate. A trebuit să vegheze peste noapte, în fața mesei de lucru, pentru a nu lăsa pe dinafară nimic esențial.

Nici furtuna colosală nu-i în stare să-i oprească pașii hotărîți către facultate. După ce și-a lăsat umbrela șiroind de apă în cabina portarului, intră în amfiteatru și urcă la catedră, cum nu făcea pînă atunci dintr-o smerenie exagerată. În sala întunecată de stihia de-afară, prin ochii lui miopi deslușește un public neobișnuit de numeros, venit pesemne să asiste la lecția epocală a carierei sale, a vieții sale. Iar profesorul Lamis, mai emoționat ca niciodată, cu mîinile tremurînd, citește expresiv, de pe paginile îndelung meditate, în liniștea deplină a auditoriului.

Spre finalul cursului, ajunge în pragul sălii și unul dintre cei doi studenți fideli – celălalt i-a transmis că și-a scrîntit piciorul și-l roagă pe el să-i explice absența pe lîngă magistru. Mirat de dăruirea cu care profesorul își declamă pledoaria, în amfiteatrul plin de umbre ciudate, își încordează privirile pentru a pricepe că studenții de alături și-au presărat aici, pe bănci, pelerinele la uscat. Obiectele de pavăză împotriva ploii au ascultat cu atenție, fără a protesta, delicatele aspecte ținînd de “originea, cauza, importanța istorică și consecințele ereziei catare”, argumentele sarcastice, de polemică tăioasă, împotriva recentului studiu critic al profesorului van Grobler, pronunțate răspicat de profesorul Lamis.

Sună de ieșire și proprietarii pelerinelor ar vrea să plece acasă. Dar sînt opriți, pe coridor, de studentul jenat și îndurerat de situația la finalul căreia a fost nevoit să asiste. “Liniște, vă rog mult, liniște! Scutiți-l de această umilință pe bietul bătrîn! Vorbește despre erezia catară!”

Tragicul și comicul (penibil) se împletesc adeseori la Luigi Pirandello, fără să se aleagă unul de celălalt, ci alunecînd cel mai adesea în burlesc. Nu vom ști niciodată dacă profesorul Lamis a fost cu adevărat marele savant care se considera, nedreptățit de contemporanii lui, sau doar un mic diletant anonim, hrănit pînă la sfîrșit cu iluziile genialității ignorate. Nu vom ști dacă el a înțeles că marele curs fundamental al carierei sale a fost ținut în fața unor pelerine și într-un amfiteatru fără țipenie de om. Toate aceste lucruri – importante, pînă la urmă, pentru cunoașterea deplină a situației prezentate – vor rămîne în penumbra sălii tăcute.

Dar erezia profesorului, care se silește să-și ridice vocea pentru a detalia probleme care doar pe el îl frămîntă, în ignorarea deplină și programatică a persoanei, curiozității, așteptărilor și neliniștilor publicului ce l-ar putea asculta, merita desigur umilința întîmplătoare a indiferenței generalizate.