• Site
  • „E-Leonardo”
  • Volume scrise
  • Volume traduse
  • Articole în presă
  • TV – Radio
  • Lectura lui Dante
  • Pirandello

Laszlo Alexandru

~ writer's blog

Laszlo Alexandru

Arhive etichetă: interbelic

Despre demnitatea lui Mihail Sebastian

27 Luni ian. 2020

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru, Moralităţi

≈ 4 comentarii

Etichete

Cuvintul, interbelic, lansare de carte, Marta Petreu, Mihail Sebastian

Afis_AlexVreau să le adresez, cu toată căldura, mulțumiri filialei clujene a Uniunii Scriitorilor și doamnei președinte Irina Petraș, o gazdă foarte generoasă. Nu e vorba, azi, doar de o întîmplare. Am mai avut ocazia să țin aici o conferință-prezentare despre Paradisul lui Dante și m-am bucurat de toate condițiile puse la dispoziție. Iar cu cîțiva ani în urmă, mi-am lansat un volum de eseuri și adnotări pe blog, Uriașe lucruri mici. Stăteam în acest loc și priveam în fața mea, unde pe panoul cu președinții clujeni ai scriitorilor, în colțul din stînga, îl văd pe regretatul profesor Liviu Petrescu, cel care mi-a coordonat pe final teza de doctorat. I-am fost un discipol în facultate. Iar în spatele meu, pe perete, este un tablou ceva mai mărișor, al Etei Boeriu, care a făcut un lucru extraordinar: a tradus integral Divina Comedie în versuri și este unul din spiritele tutelare din domeniul italienisticii; o admir cu toată perseverența și pe urmele ei am venit, fiindcă între timp am tradus și eu integral poemul dantesc, chiar dacă nu l-am tipărit încă pe hîrtie. La mijloc de drum, între un estetician al literaturii, eseist remarcabil, și o traducătoare de frunte, am încercat să împac aceste două aspecte în activitatea mea publică, intelectuală. Uniunea Scriitorilor mi-a stat aproape, m-a încurajat și m-a găzduit, de fiecare dată cînd i-am cerut sprijinul.

Apoi mulțumirile mele se îndreaptă spre Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, de la București, cu care am o colaborare foarte strînsă, de peste zece ani. Vreau să arăt că nici măcar nu m-am înscris eu la prima ediție a sesiunii de comunicări științifice de acolo, ci am fost contactat de dînșii. Publicasem o intervenție incendiară, despre propagandismul hitlerist al lui Vintilă Horia (eram într-o fază mov a creației, acum am intrat poate într-o etapă mai soft, stilistic vorbind), dar tot bazată pe documente și migăloasă cercetare de arhivă. Am fost invitat în capitală să-mi prezint punctele de vedere și rezultatele investigațiilor, într-un cadru științific oficial. Sigur, am fost impresionat și am mulțumit pentru invitație. Am ajuns acolo și l-am cunoscut pe domnul director Alexandru Florian, care a dat mîna cu mine și mi-a zis direct: “Mă bucur să vă întîlnesc. Domnule profesor, vă rog să mă ajutați cu o problemă și, la modul cel mai serios, vă rog să nu mă refuzați”. Surprins pe moment, am cam fost de acord și am vrut să știu despre ce e vorba. “Uite, noi ne desfășurăm conferința pe secțiuni, pe panel-uri”, cum se spune azi, anglicizat. “La panel-ul paralel lipsește coordonatorul, care trebuia să vină de la Paris. Te rugăm pe dumneata să preiei conducerea dezbaterilor”. M-am uitat pe hîrtie, erau profesori universitari din America, Israel, Germania, România, un oaspete de vază din Elveția, un nume celebru din Franța – și eu, profesor la un liceu din Cluj. M-am luat cu mîinile de cap. “Vai de mine, oare sînt omul cel mai potrivit? Nu-l cunosc personal pe nici unul de pe listă.” Și mi-a răspuns: “Tocmai ăsta e avantajul dumitale. Nu-i cunoști și vei fi echidistant în dezbaterile care vor urma”. Într-adevăr au fost niște ciocniri memorabile între ei, dar am încercat să țin cumpăna dreaptă. Am avut emoții teribile, pentru că situația îmi depășea orice așteptare profesională, chiar dacă încerc mereu să nu mă pierd cu firea și să mă descurc în contextul unde aterizez. Cred că am făcut față, fiindcă am mai fost invitat încă de trei ori, în anii următori. Am susținut așadar o comunicare despre Vintilă Horia, pe urmă a fost o primă intervenție a mea despre Mihail Sebastian, apoi am vorbit despre tinerețea zbuciumată a lui Constantin Noica, tot așa, cu citate ample din presa legionară a vremii. Apoi am revenit cu un alt aspect despre Sebastian. Cele două prezentări pe subiectul nostru au intrat în diverse capitole ale cercetării de-acum. Venind așadar pe acest drum, de colaborare, de peste zece ani, am îndrăznit să le cer sprijinul, pentru apariția cărții, să își asume un gir de natură științifică. Eu am toată încrederea în ceea ce spun acolo. Dar nu voiam să fiu un cavaler rătăcitor, care se duelează de jos în sus cu o profesoară de la Universitatea “Babeș-Bolyai”, titulară de cursuri de istoria filosofiei, pe cînd eu sînt un italienist de la liceu, care vorbește despre Dante. Deci ce caut eu pe domeniul respectiv? V-o spun sincer, asta a fost abordarea mea. Ei au acceptat să vadă manuscrisul. L-au trecut prin Consiliul Științific, unde sînt circa 14 profesori universitari și cercetători în istorie și filosofie și studii de Holocaust din America, Israel, Germania, Franța și din universități românești. A fost văzut proiectul meu de acest colectiv prestigios. Am obținut acordul specialiștilor, așa că volumul apare azi sub egida Institutului “Elie Wiesel” din București și le mulțumesc pentru sprijin.

Apoi sînt bucuros că mă aflu iarăși alături de prietenul Ovidiu Pecican. Ne leagă decenii de colaborare culturală, de cărți scrise împreună. El m-a urmat într-un amplu dialog despre Dante și Evul Mediu italian. Am zis să-i întorc vizita și să mă apuc și eu de istoria interbelică a României. Cred că sîntem spirite afine, care gîndim lucrurile zburdalnic, sărind de la una la alta și făcînd analogiile care se impun. Nu ne sfiim să ne rostim cu voce tare părerile, chiar dacă s-ar nimeri să deranjeze. Îi sînt recunoscător pentru prietenia neezitantă, de-a lungul acestor decenii, care ne-a fost de un folos reciproc.

lansare

Legat de cartea pe care o vedeți acum în fața ochilor, făceam o comparație, pentru a facilita puțin lucrurile. Puteți s-o priviți ca pe o prăjitură Doboș, care are niște straturi suprapuse, cu glazură, cu cremă, cu blat, cu cremă de altă culoare și așa mai departe. O spunea foarte bine domnul profesor Al. Florian, Mihail Sebastian este o personalitate polimorfă, proteică, nu mai știi de unde s-o apuci. Poate că și eu sînt tot așa, mă recunosc în descrierea domniei sale. Sînt profesor și cei care stau acum pe margine, pe care i-am smuls de la școală, pot să o confirme din experiență directă. Ei dau teze, eu dau note. Nu știu dacă toți rămîn mulțumiți… Da, sînt profesor, recunosc. Nimeni nu-i perfect – și eu sînt profesor. Sînt și ziarist, de n-ar fi să-mi amintesc decît că, timp de opt ani, în sala aflată alături, am avut o rubrică permanentă la revista Tribuna. Îi mulțumesc pentru asta redactorului șef, domnului Niță Danciu, care a fost un om cum puțini am cunoscut în ziaristica românească și mi-a ținut spatele, în ciuda tuturor intervențiilor care s-au făcut ca eu să fiu scos de acolo. Pînă la urmă n-am fost scos, am plecat singur. Dar sînt și ziarist. Cred că sînt firește eseist, polemist, cum mă definea Ovidiu Pecican, de n-ar fi să număr decît cele cincisprezece cărți despre literatura română, publicate pînă azi. Cu siguranță sînt traducător, mai ales cînd o să-mi apară anul viitor cele vreo 2.000 de pagini din Divina Comedie a lui Dante, pe care am tradus-o și am comentat-o, împreună cu o sinteză a dantologiei, din Evul Mediu pînă în secolul XX, pe care de asemeni am realizat-o. Atunci brusc se va vedea că sînt și italienist, sau poate că oamenii se vor certa dacă sînt mai degrabă dantolog, sau mai degrabă critic literar, comentator al literaturii române, sau mai curînd autor al monografiei – prima și singura de acest fel pînă acum – despre Nicolae Manolescu, teza mea de doctorat, pe vremea cînd Manolescu nu era președinte la Uniunea Scriitorilor, deci n-aveam nici un interes să-l cultiv. De altminteri l-am conturat, în portretul meu, cu șfichiuielile de rigoare, și cu bune, și cu rele. Pe alocuri n-a ieșit foarte încîntat de ce anume a citit.

Irina Petraș: Dar oricum spunea că știi mai multe despre el decît el însuși.

Da,  a zis că a aflat de la mine unele lucruri pe care nu le știa. În contextul acesta am citit cu admirație Jurnalul lui Mihail Sebastian. M-a convins pe deplin, în ciuda caracterului său polimorf. El este un extraordinar comentator de muzică clasică. Își povestește drumețiile la munte, aventurile de schior, iubirile, chiar cele fără perdea, își relatează bîrfele cu marii scriitori ai vremii. Spune multe. Fiecare cititor probabil că și-a luat cîte ceva din Jurnalul acela. Ce m-a impresionat pe mine a fost demnitatea lui extraordinară și felul cum totdeauna, chiar și atunci cînd vorbea de rău pe cineva, se întemeia pe fapte, niciodată pe șarje, pe pamflet. Și era vorba, atenție, de un jurnal intim, pe care nu credem că îl voia publicat. Pînă și în intimitatea lui, avea o decență și o verticalite și un bun simț, care pe mine m-au surprins. Este un om care crede în demnitatea umană. Și care, pentru a promova demnitatea umană, nu se coboară la niște lucruri de care el însuși s-ar fi rușinat. De asta m-a convins pe mine lectura Jurnalului. Însă, după cîțiva ani, a apărut scandalul provocat de Marta Petreu. Mesajul ei era construit exact pe dos: Mihail Sebastian este un tip josnic, un mișel, un trădător, un aservit, o fantoșă, un discipol al diavolului, face cu entuziasm porcăriile. Am rămas uimit! Erau acolo citate – și m-au șocat! Am zis: nu se poate! Ce-am citit eu, în 600 de pagini de jurnal, se contrazice cu cercetarea academică din presa vremii? Dar ce fel de om e ăsta?! Nu înțeleg acest fenomen. Doresc să-l cunosc, pentru mine însumi. Și efectiv m-am dus la bibliotecă. Eu sînt profesor la Colegiul “G. Barițiu”, unde predau ore în fiecare zi, pînă pe la 2 sau 3. Ieșeam la amiază, mîncam ceva și apoi mergeam la sala de lectură, la Biblioteca Centrală Universitară, pînă seara. Mi-am petrecut așa peste un an de zile, citind număr de număr (este un ziar, nu o revistă, e o publicație tipărită în fiecare zi!) am citit ziarul Cuvîntul, am fotografiat, mi-am luat notițe și am sistematizat tematic articolele. Înainte să apară ediția de la Academia Română, eu aveam deja toată informația la mine acasă, aranjată, fotografiată, pe fișe de lucru. Încet-încet am început să redactez, plecînd de la textul Martei Petreu și îndreptîndu-mă spre cele constatate de mine. Vă spuneam că fragmente am prezentat la sesiunile științifice ale Institutului “Elie Wiesel”, din București, la comunicările academice internaționale organizate de Universitatea de Stat din Moldova, de la Chișinău, în diverse reviste culturale. Și a ieșit această carte.

Să revin însă la ceea ce începusem, cu Mihail Sebastian și prăjitura Doboș. Noi aici ne aflăm la Uniunea Scriitorilor și eu afirm cu tărie – prevalîndu-mă de formația mea de literat – că Sebastian este un scriitor de prim rang. Poate nu prin romanele sale, dar prin jurnalul său cu siguranță. Mîine vom merge la Universitate, la Facultatea de Științe Politice (și îi mulțumesc pentru invitație domnului profesor Tibori Szabó Zoltán). Acolo probabil vom pune în evidență o altă latură a lui Sebastian, despre care pînă la cartea Martei Petreu și la aceasta, a mea, încă nu s-a vorbit: el e un admirabil politolog. Se apleacă în articolele din Cuvîntul asupra întregii realități din epoca sa și, pe lîngă studiile de cultură franceză, despre care amintea Ovidiu Pecican, face o sinteză a politicii din anii ’30, cînd are rubrică permanentă într-un cotidian politic. Punctul său de vedere este neutru: el nu e membru al nici unui partid, nu simpatizează nici un partid, îi critică pe toți, și la stînga, și la dreapta. Și pe legionari, indirect. Dar spectaculoase sînt analizele lui de politică externă: ce spune despre Hitler, pe vremea cînd Hitler abia se afirma. Ce diagnoze frapante, dure și precise face el esenței criminale a hitlerismului, încă din prima sa etapă de manifestare! Se oprește asupra fascismului și are două-trei articole cu final pozitiv, nuanțat, asupra lui Mussolini. Dar 80% din publicațiile lui despre fascismul italian sînt de natură critică, polemică. Marta Petreu ia cele 20% și conchide că este un admirator fascist. Celelalte le ascunde, le ignoră, le trece sub tăcere. Chiar și astfel, eu unul n-am înțeles nici aceste 20%. Ce s-a întîmplat? Cum adică poți să elogiezi în Mussolini pe unul care protejează păsările de pe insula Capri? Am dedus astfel că îmi scapă mie niște lucruri. Și m-am afundat mai adînc în studiul istoriei, ca să pricep mai bine atitudinea jurnalistului. Am observat următorul lucru. În primii ani, pînă prin 1938, cel mai tenace adversar european al lui Hitler a fost Mussolini. Asta cred că puțini o știu. Noi avem azi o perspectivă globală: spunem “nazismul fascist”, sau “fascismul nazist”. Cele două sînt plasate pe același calapod. Or, în realitatea politică a anilor cînd Sebastian scria la Cuvîntul, în 1931-1933, Mussolini colabora îndeaproape cu Cancelarul Austriei, Engelbert Dollfuss, care voia să contracareze Anschluss-ul, iar Hitler era ținut în frîu nu de Franța și nu de statele balcanice, ci de complicitatea dintre Italia și Austria, care luptau împotriva expansionismului german. O situație prea puțin studiată de istorici, pe care am constatat-o uimit. După aceea s-au răsturnat firește realitățile politice, Mussolini însuși a fost lovit de sancțiunile internaționale, datorită politicii sale expansioniste din Etiopia, s-a aliat cu alt hrăpăreț celebru, Hitler, și așa a apărut al Doilea Război Mondial. Dar în perioada articolelor politice ale lui Sebastian, nu era acel Mussolini pe care îl știm noi azi. De altminteri, după cum a arătat-o Michael Shafir, în timpul lansării de la București a acestei cărți – și o va repeta mîine la facultate, sînt sigur – în prima perioadă a fascismului, mulți evrei italieni erau admiratori ai lui Mussolini, aveau chiar și un ministru în guvern. El nu ducea inițial o politică antisemită. Însă imaginea noastră este fixată, după mai multe decenii, într-o altă direcție. Noi venim cu “brand”-ul construit de studiile istorice. Citindu-l pe Sebastian, nu pricepem cum putea un evreu român să-l privească pozitiv, pe cîteva detalii, într-o periferie, pe Mussolini. Fiindcă, repet, pe ansamblul personalității Ducelui avea numeroase rezerve. Dar astfel se explică! Realitatea politică din acele vremuri era cu totul diferită de cea pe care o percepem azi, prin studiile cristalizate. Atunci epoca era în mișcare, era în convulsie, își căuta drumul. Iar Sebastian era un actor în cadrul acestei convulsii, palpita împreună cu epoca. A subliniat-o foarte frumos Daniel Cristea-Enache, atunci cînd a scris despre volumul Martei Petreu și l-a disecat, cu o pătrunzătoare putere de analiză. Greșeala Martei Petreu – și mă asociez pe deplin la această critică – este că face din Mihail Sebastian, care e ziarist, un ideolog. Dar el nu e ideolog! El consemnează, la firul ierbii, ce anume se întîmplă în jurul lui și își exprimă propriile judecăți, subiective. Însă Marta Petreu îl ignoră pe ziarist, îl ignoră pe scriitor și vrea să construiască un ideolog, și anume unul fascist, reacționar, de rea-credință, un ticălos și un nemernic. De la premise false, se alunecă în evoluții contrafăcute și se ajunge la concluzii aberante.

Cartea mea e și o meditație despre cum percepem istoria: luăm imaginea, care e construită acum, și o acceptăm? Sau mergem acolo, ne transpunem, ca și cum am fi chiar Sebastian? Noi cum am trăi realitatea de atunci, fiind acolo? Este un concept, în italiană, care se numește “immedesimazione”, te pui în pielea altcuiva. Asta cred că izbutesc marii scriitori. Ei pot să scrie, să transcrie, să descrie lumea de parcă ar vedea-o, ce știu eu, cu ochii unui cîine. Kafka ne-a vorbit din perspectiva unei gîngănii: Metamorfoza. A dat niște imagini șocante. De ce noi, dacă scriem istoric, nu ar trebui să ne transpunem în pielea celuilalt? A unui evreu, care nu știa cînd vin legionarii să-i taie gîtul, care vedea că evreii din București trebuie să iasă la lopătat zăpada, care auzea că, în Moldova, alți evrei umblă cu steaua galbenă a lui David, cusută la piept în mod obligatoriu. Și atunci un asemenea evreu credeți dumneavoastră că îl admira pe Mussolini? că îl trata cu blîndețe pe Hitler? Așa cum ne spune azi Marta Petreu? Sincer! E o problemă de plauzibilitate, pînă la urmă: nu e convingător. Și apoi, mergînd la ziar, documentîndu-mă, am rămas șocat de diferența dintre ce am văzut acolo și ce ni se transmite aici.

Avea dreptate domnul director Alexandru Florian: cartea Martei Petreu a avut un succes nebun în ochii publicului. Eu, sceptic cum sînt, aproape sînt convins că operațiunea inversă, de demistificare, nu va avea nici sfertul succesului falsificării. În spațiul nostru așa de frămîntat, balcanic, se alunecă pe complicități, pe prietenii, pe dorința de-a ne simți bine. Pînă la urmă, ce contează ce-a fost? Important e că sîntem noi aici, ne iubim, ne ajutăm și tot românul să prospere. Eu n-am mers pe ideea asta caragialiană, chiar m-am transpus în pielea lui Mihail Sebastian, poate fiindcă sînt și eu un tip proteic, așa cum a fost el. Chiar m-am simțit de parcă aș trăi în perioada interbelică: să te ignore cel mai bun prieten, Mircea Eliade, să-ți întoarcă spatele profesorul preferat, Nae Ionescu, să constați că o mare inteligență și luciditate, de talia lui Camil Petrescu, e preocupată mai ales să pună mîna pe o casă de evrei, confiscată de stat. Să vezi că lumea își întoarce sumanul, în preajma ta, și apoi să mai citești și cartea Martei Petreu. Așadar principalul demers pe care l-am pus la temelia cărții mele, pe lîngă faptul că am tratat despre politologul, despre literatul, despre mintea limpede Sebastian, a fost reflecția de natură etică. O afirm aici cu toată hotărîrea, chiar dacă n-am spus-o explicit în cartea mea: Mihail Sebastian este omul demnității personale. Fie că polemizează cu evreii – da, el a avut cîteva replici împotriva unor gazetari evrei; fie că polemizează cu extremiștii de dreapta, sau cu foștii colegi de la Cuvîntul, ca Petre Pandrea, un transfug oportunist, el nu se coboară la insulte, nu calcă în picioare, nu jignește. Își menajează adversarul, chiar și atunci cînd îl disprețuiește.

Acesta este Mihail Sebastian și eu m-am identificat cu el și am luat-o ca pe o datorie să-i restabilesc demnitatea personală, terfelită în public. Vă fac o mărturisire finală. În acești ultimi zece ani, am lucrat la cartea despre Sebastian și, în paralel, am tradus Divina Comedie. În talerul meu de priorități, mă luptam în fiecare zi cu gîndul: acum să mă ocup de Dante, sau să mă ocup de Sebastian? La Dante aveam o miză culturală și de iubire intelectuală. Și acolo era immedesimazione, fără îndoială. La Sebastian însă a fost și o miză morală: dorința de-a face dreptate. Purtat de un asemenea îndemn, se explică de ce am încheiat mai repede această cercetare, față de cealaltă.

(Lansare de carte Cum se inventează un huligan? Mihail Sebastian, ziarist la “Cuvîntul”,
la Uniunea Scriitorilor din Cluj, luni, 2 decembrie 2019)

 

lansare2

 

Publicitate

Mihail Sebastian, ziarist la “Cuvîntul”

18 Vineri oct. 2019

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru, Moralităţi, Polemici

≈ 17 comentarii

Etichete

Cuvintul, democratie, extremism, fascism, frauda, interbelic, jurnalism, legionari, Marta Petreu, Mihail Sebastian

Laszlo-Sebastian

 

Mi-am început documentarea despre activitatea ziaristică a lui Mihail Sebastian încă de cînd am citit primele pasaje aruncate de Marta Petreu în presa literară, ca avanpremieră la cartea turmentată pe care urma s-o publice. Prea erau trase de păr lucrurile, prea insistent se împroșca noroiul, iar noua imagine fabricată prea o contrazicea pe cea cu care eram toți obișnuiți. În timp ce vedeam, cu un ochi, cum se întinde scandalul (noul scandal) despre Sebastian, în presa literară din țară – uneori și din străinătate -, cu celălalt parcurgeam deja, fotografiam cu aparatul digital și fișam cu pixul pe foile mele articole din ziarul Cuvîntul, în Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, pentru a mă convinge personal cum stau lucrurile.

Pe vremea aceea aveam o rubrică permanentă în revista culturală Tribuna. M-am străduit, într-un amplu serial în cinci părți, să dau seama despre numeroasele contrafaceri puse în circulație de Marta Petreu. Textul meu a fost reluat în Jurnalul săptămînii din Israel, unde colaboram frecvent. Dar lucrurile nu păreau să se lămurească. Alte intervenții agitau ambele talere ale discuției. Disputa era strînsă, între capete limpezi și condeie informate, care primeau replici circumstanțiale, îndemnuri la înțelepciune și “toleranță”, de la intelectuali nu mai puțin prestigioși. Am revenit asupra subiectului incendiar, în două sesiuni științifice ale conferințelor internaționale de la Institutul Național pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel” din București: Mihail Sebastian pe masa de operație (7 oct. 2009), Mihail Sebastian și evreii (11 oct. 2010). Multă lume “bună” tot nu părea convinsă. Mi-am continuat șirul de intervenții pe tema respectivă, la conferința internațională a Universității de Stat din Chișinău, Republica Moldova: Mihail Sebastian și politica de la “Cuvîntul” (21-22 mai 2015). Paginile transcrise au intrat apoi, desigur, în volumele colective care dădeau seama despre cele prezentate la conferințe.

Mă bucur că, iată, după zece ani, am găsit răgazul de-a finaliza această carte, destinată să demistifice una dintre cele mai mari escrocherii din cercetarea culturală românească de azi. Îi mulțumesc Institutului Național pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel”, dedicat promovării principiilor democrației și ale statului de drept, fiindcă îmi oferă un important sprijin editorial, prin finanțarea tipăririi acestui volum. Le sînt recunoscător profesioniștilor din țară și străinătate, aflați în componența Consiliului Științific al Institutului, fiindcă mi-au avizat favorabil, unii chiar entuziast, cercetarea: Viorel Achim, Lya Benjamin, Liviu Beriș, Denis Deletant (Marea Britanie), Mihai Dinu Gheorghiu (Franța), Radu Ioanid (SUA), Andrei Pippidi, Liviu Rotman (Israel), Michael Shafir, Paul Shapiro (SUA), William Totok (Germania), Raphael Vago (Israel), Virgil Nițulescu, Alexandru Florian.

Celui din urmă vreau să-i dau cuvîntul nemijlocit, în Prefața pe care a binevoit s-o scrie pentru această ediție.

 

Laszlo Alexandru şi-a asumat o misiune deosebit de importantă pentru un spaţiu cultural precum cel românesc, care periodic se redefineşte şi îşi caută rădăcinile sau mentorii: împrospătarea moştenirii culturale. Dar care să fie vectorii de filtrare a producţiei culturale? Pe cei politici sau ideologici, în chip firesc pentru o asumare raţională, îi respinge din start. Restitutio in integrum? Adică actualizarea în bloc a autorilor sau lucrărilor puse la index în perioada regimului comunist? Nu, el respinge o astfel de strategie şi afirmă încă de la început aderenţa la principiul restituirii critice. Iar din perspectivă metodologică, restituirea critică se referă la exercitarea unui filtru asupra mesajului operei, filtru ce are ca structură fondatoare umanismul şi, corolarul său modern, democraţia. Iată de ce în 2009 afirma, cu întemeire: “Acum, cînd problema stringentă a societăţii româneşti constă în edificarea şi consolidarea mecanismelor de judecată democratică, e surprinzătoare graba unor personalităţi ale vieţii publice de a distorsiona trecutul, de a-i recupera pe propagandiştii fascismului sau ai comunismului, de a-i gratifica moral pe actorii dictaturilor” (Laszlo Alexandru, “Noica la a doua tinerețe”, Holocaust. Studii și cercetări, vol. I, nr. 2/2009, p. 85).

Drept pentru care a creionat, cu detaşarea spiritului critic şi cu argumentul operei scrise a acestora, harta valorilor politice sau sociale la care au aderat reprezentanţi ai generaţiei ’27. Imboldul i-a venit din faptul că astăzi mulți dintre ei sunt asiduu promovați, de o elită conservatoare, să stea, fără să se clatine, în vîrful piramidei culturii naţionale. Despre Vintilă Horia sau Constantin Noica şi adeziunea lor la dictatură şi ideologia fascistă a scris în revista institutului (Laszlo Alexandru, “Vintilă Horia – ce-a fost și ce se zice azi”, Holocaust. Studii și cercetări, vol. I, nr. 1/2009 și “Noica la a doua tinerețe”, vol. I, nr.2/2009). Despre alte personaje, colegi de generaţie şi orientare cu cei dintîi, a publicat în revista online E-Leonardo (2003-2012), pe care a coordonat-o. Dedicat culturii italiene, nu întîmplător a ales ca titlu al revistei numele unuia dintre cele mai strălucite spirite ale Renaşterii. De asemenea, pe blogul său de scriitor putem afla şi alte scrieri subordonate preocupării restituirilor critice în cultură. Naraţiunea lui Laszlo Alexandru este una dinamică, vie. El alternează cu abilitate limbajul polemic cu înlănţuirea argumentelor pentru a demonta mesajele laudativ-propagandistice ale confraţilor săi, predispuşi să ascundă sub preş trecutul fascizant al acelor intelectuali interbelici pe care încearcă să îi promoveze ca modele fondatoare.

Eseurile care urmează nu se înscriu însă în această paradigmă demistificatoare şi deconstructivă, prin care ne ajută să fim cu picioarele pe pămînt. Probabil că Laszlo nu s-ar fi apucat prea curînd să îl portretizeze pe Mihail Sebastian. Apariţia Jurnalului său în anii 90 a reuşit, pentru un timp, să tempereze avîntul luat de elita noastră intelectuală gălăgioasă şi pusă pe relansarea in corpore a generaţiei ’27. Jurnalul unui evreu care nota la cald reacţii antisemite din mediul scriitoricesc interbelic faţă de “problema evreiască” din timpul Holocaustului, a avut darul să-i trezească pe aceia care nu s-au lăsat impresionaţi de istorici sau documente de epocă. Cînd aplaudacii lui Eliade, Vulcănescu, V. Horia, Nae Ionescu, Mihail Manoilescu etc. s-au reapucat de vocalize, Laszlo Alexandru s-a concentrat asupra acestora.

Apoi a venit bomba… editorială! Marta Petreu lansa în 2009 de la Cluj, din oraşul lui Laszlo Alexandru, via Iaşi, prin editura Polirom, teza apartenenţei lui Mihail Sebastian la extrema dreaptă… moderată. Oare cum o fi extrema moderată? E și pentru autoare o împerechere ciudată a vocabulelor, dar pentru originalitatea exprimării și-o asuma instantaneu: “Sebastian a fost un extremist de dreapta moderat – formula sună aberant, dar reflectă realitatea articolelor sale – nu unul «turbat»… . Sebastian a fost «protocron»”(Marta Petreu, Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Editura Polirom, Iași, 2009, p.126-127). Iar această poziţionare ideologică a scriitorului evreu, proaspăt venit de la Brăila, ar fi venit din dorința de a reuși într-un spaţiu cultural dominat de conservatorisme şi radicalism etnic. Dar și a hazardului, care l-a aruncat de tînăr în brațele diabolicului Nae Ionescu. Înclinarea spre extrema dreaptă s-ar fi produs chiar înaintea celebrelor adeziuni ideologice sau politice ale lui Eliade, Cioran ş.a.

În Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu-Mihail Sebastian, volum de eseuri care a avut 3 ediţii, autoarea îşi propunea să îl “demitizeze” şi să îl înregimenteze politic la dreapta radicală pe evreul care îndrăznise să noteze atitudini şi gesturi antisemite ale unor intelectuali interbelici. Acei intelectuali cărora confraţii lor etnici români, după război, le ascunseseră timp de decenii sub preş opţiunea antisemită ca fel de a fi. La data apariţiei volumului reacţiile critice au subliniat diversele carenţe majore sau minore ale unei puneri în scenă menită probabil să ofere notorietate autoarei. Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Ioana Pârvulescu, Andrei Cornea ş.a. au fost printre cei care au exprimat rezerve sau chiar au văzut o manipulare, pentru ca autoarea să obţină publicitate. La timpul respectiv, celor mai mulți dintre critici Marta Petreu le-a consacrat pagini întregi în România literară (vezi nr. 2 şi 3/2010).

Laszlo Alexandru nu apare printre ei. Mobilizat poate de platitudinea îndemnului autoarei Diavolului…, care își încheia “Cuvîntul înainte” la carte cu revelația: “Cartea mea nu îl epuizează pe Sebastian – despre el se pot scrie multe și felurite alte studii, literare și politice. În momentul cînd am încheiat-o, eu însămi aș mai fi putut, cu o minimă documentare suplimentară, să-i mai adaug cîteva capitole. Atîta cît este mi s-a părut însă de ajuns” (Marta Petreu, op.cit., p. 7). Și bine a făcut… că s-a oprit.

Laszlo Alexandru s-a apucat de treabă, s-a documentat, poate mai mult și din surse mai diferite, a reflectat în stilul său caracteristic… și a produs un volum despre același Mihail Sebastian. Dar, este un volum în oglindă! El îl citește pe evreul brăilean dornic de afirmare, într-o cheie răsturnată, așa cum de altfel sugera Marta Petreu că ar fi posibil. Scrierea lui este alertă, polemic-academică și încărcată de argumente. La Marta Petreu documentarea primară era importantă și teza extremismului lansată de la începuturi se voia ilustrată prin citate din jurnalistica lui Sebastian. Pentru Laszlo Alexandru articolele de presă de la Cuvîntul sunt fundamentale. Ele sunt puse în relație cu epoca și astfel contextualizate. Iar pentru a oferi o imagine mai cuprinzătoare asupra mesajului lui Sebastian, clujeanul nostru recurge la citări masive, la reluarea aproape integrală a unor articole de ziar. Acestea, puse adesea față în față cu citatele uneori amputate ale M. Petreu, generează alte sensuri sau semnificații.

Acestea fiind spuse, vă las pe dumneavoastră să decideți asupra virtuților și limitelor spiritualității tînărului Sebastian. Bineînțeles după ce veți fi parcurs eseurile acestui volum.

Alexandru Florian

 

Cuprins_Sebastian

Scrisori către Mihail Sebastian (2)

26 Miercuri sept. 2018

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ Scrie un comentariu

Etichete

Angela Granet, inedit, interbelic, literatura, Mihail Sebastian, scrisori

INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT

15 August

dav

Nu o să te mire desigur că n-am să-ți mai scriu. Îmi dai prea multe sfaturi și prea bune ca să mai am ce să-ți răspund. Alăturea datele cerute cari dacă n-au să fie îndeajuns de multe și de lămurite sunt gata să le complectez. 

Nu o să te mire desigur că n-am să-ți mai scriu, cel puțin un timp. Scrisoarea ta dovedește prea multă neînțelegere ca să încerc să explic ceva. Ne putem înțelege în multe feluri și nu trebue să cerem și mai mult.

dav

Scrisori către Mihail Sebastian (1)

25 Marți sept. 2018

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ Scrie un comentariu

Etichete

Angela Granet, inedit, interbelic, Mihail Sebastian, scrisori

INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT

S-au păstrat puține mesaje trimise de Angela Granet către Mihail Sebastian – doar cele de la sfîrșitul relației lor, cînd tînăra își cunoscuse deja viitorul soț și încerca să se desprindă din prietenia cu scriitorul. Alesul ei a fost un economist mai în vîrstă, înstărit, cu casă la Predeal, care era în relații de prietenie și se vizita cu Beni, fratele lui Iosy. După venirea comunismului, cei doi soți au sfîrșit într-o cameră modestă, închiriată de la ICRAL, cu bucătăria la comun. 

Angela Granet (Einhorn) a păstrat scrisorile pînă la moartea ei, în 1979. Două prietene și nepotul de soră, pe-atunci adolescent, aveau de golit în grabă locuința. Una dintre ele le-a luat în păstrare. Cu puțin timp în urmă, bătrîna doamnă, ajunsă deja la 90 de ani, s-a înduplecat, la cererile nepotului lui Angi, și i-a restituit corespondența. El mi-a încredințat-o spre publicare.

Laszlo Alexandru

✿   ✿   ✿

6 Mai

interbelic3Te rog să nu te miri că răspund așa de târziu scrisorii tale, dar cred că mi-e frică să scriu. Nu pot să farm o monedă decât într-o mână, sau s-o arunc în aer dacă sunt esuberantă, niciodată într-o cutie. Probabil că n-ai să mă crezi că înainte de a primi dela tine am vrut să-ți scriu. După aceia răspunsul meu trebuia să fie mărginit de dispoziția întâmplătoare pe care ți-o cunoșteam și de aceea stânjenit. Cu ajutorul lunei am preferat să nu-ți scriu, dar m-am gândit că nu e drept să nu-ți spun că ai scris cea mai complectă adresă pe care am primit-o de când stau la Ciclop, că m-a bucurat foarte tare scrisoarea ta și înfine că ești nedrept cu purtarea mea egală luând atâtea precauțiuni contra unei eventuale proaste dispoziții a mele.

dav

Am respirat puțin și acum să-ți scriu ce fac. Învăț ca să-mi iau licența în Iunie. Ce am făcut până acum cred că o să te bucure, te-ai interesat doar întotdeauna de începutul meu, am lucrat de când ai plecat la Academie în condițiuni onorabile, adică ca bursieră a Băncii Naționale. Touchant nu? Îți închipui ce fericită am fost mai ales că am fost și încurajată. Mă întrebi dacă viu la Paris la anul. Cred că încep să vreau să viu cu toate că am încă ce învăța aici și intenționam să mai rămân. Mi-e frică ca odată cu licența să nu mă prindă alte ocupații cari să mă împiedice apoi.

Îți scriu din Brăila unde mai rămân puțin. Izi vine câteodată să mă vadă și-mi aduce cărți. Mi-am făcut conștiincios comisionul. Dacă ai timp și vrei să-mi scrii despre Paris și puțin de ce faci tu în el mi-ai face foarte multă plăcere.

Angi

dav

Mihail Sebastian: Scrisori de drag și dor (6)

24 Luni sept. 2018

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ Scrie un comentariu

Etichete

Angela Granet, inedit, interbelic, literatura, Mihail Sebastian, scrisori

INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT

Predeal în 19 August 1927

18Să ne oprim, Angi, o clipă și să ne aducem aminte. Fără vorbe tari și fără hotărîri definitive. Ca doi oameni inteligenți, care înțeleg prețul cuvintelor și al gesturilor și care, de aceea, nu ar jertfi de dragul “eleganței” lor o prietenie.

Ne-am găsit acum câteva luni din întâmplare colegi, legați de îndatorirea unor servicii mici, reciproc. Întâlnirile noastre au depășit repede și timpul și intimitatea, în numele căreia îmi era îngăduit să viu la tine. Am căutat alt cuvânt. Camarazi. Am trecut dincolo de el și ne-am spus prieteni. O clipă la București și vorba asta chiar fusese neîncăpătoare. Am plecat repede de acolo și poate – cuvintele tale mi-o dovedesc – încă la timp. Te întreb – fără nici un fel de literatură – dincolo de vorbe și întâmplări, nu trebue să fi fost între noi doi reale înțelegeri și adevărate corespondențe, pentru ca, tocmai atunci când o așteptam mai puțin, să legăm un soiu de prietenie, care să fie și mai mult și mai puțin decât atât? S-a întâmplat chiar să găsim uneori frăția aceea, dincolo de care cuvântul nu își mai are loc. S-a întâmplat ca între noi asprimile să se simplifice – linie dreaptă.

Probabil au rămas, desigur au rămas neînțelegeri și necunoașteri. Cele de acum sunt un 19exemplu. Dar ceea ce se întâmplă e foarte firesc; noi ne cunoaștem de câtă vreme? Am călcat într-unul din locurile care nu ne aparțin amândurora. Trebuie să le părăsesc și pe celelalte? Eu nu așteptam plicul, pe care mi l-ai trimis. Nu este al tău. Prea e gest reflex, prea e demn, prea este bine plasat, prea seamănă a lecție de bunăcuviință dată unui domn impertinent, prea e tot ce nu trebue să fie între noi. Spuneam că noi suntem la vârste diferite. Tu te-ai supărat și mi-ai răspuns scurt, irevocabil, superb. Fără să vezi însă că și răspunsul ăsta îmi dă dreptate.

Pe cinstea mea, Angi, răspunsul tău l-am mai citit odată. Tot așa de lapidar, tot așa de negândit, tot așa de demn. Dar atunci aveam numai 19 ani. Era tocmai în vara trecută. Acum? Nici eu nu știu cât de departe sunt.

Dacă ai fi avut și tu 20 de ani atunci ai fi scris altfel. Dar știu eu? Asta nu are nici o importanță. Ce are importanță este că nu trebue să uiți ce ne desparte și ce ne apropie. Dacă prietenia noastră (cuvântul trebue citit absolut în marginile literelor sale – am aflat aici) prețuește ceva atunci ai să-mi răspunzi curând și odihnit.

Oricum stărui mult, să-mi anunți chiar numai în două cuvinte hotărârea ta. Ai să primești atunci o scrisoare lungă și lămurită. În chip de punct.

Mihail Sebastian: Scrisori de drag și dor (5)

23 Duminică sept. 2018

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ Scrie un comentariu

Etichete

Angela Granet, inedit, interbelic, literatura, Mihail Sebastian, scrisori

INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT

Brăila în 24 Iulie 1927

dav

În sfârșit sunt bolnav. Nopțile nedormite, lucrurile trudite, oboseala, necazurile, toate mizeriile astea școlare, pentru care eu am suficientă rezistență pentru a le duce până la examene, dar nu pentru a le suporta urmările și după aceea, se răzbună. Sunt bolnav de cinci zile. Doctorul pretinde că astăzi sunt sănătos și că nu am nimic decât o extraordinară oboseală. Eu însă simt că trebue să fie ceva mai mult. Într-un fel boala de acum slujește la ceva. Înainte o presimțeam; știam că trebue să vie, dar nu-i puteam lămuri nici proporțiile, nici gravitatea, nici urmările. Acum însă este prezentă; o pot măsura cu termometrul și o pot limita cu bunăvoința doctorului. Vreau să nu se întâmple nimic. Vreau să nu fie decât cu adevărat numai oboseală. Și vreau mai ales să-ți scriu curând și mult. Tu?

Iosy

INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT

25-VII-927

Scrise eri, rândurile de pe pagina cealaltă nu au putut fi trimise până acum. Când astăzi ți-am primit plicul, am încercat regretul mare de a nu fi găsit aici un cuvânt bun. Știu bine că nici astăzi nu am să izbutesc. Totuși.

Mi-e greu să răspund acum nedumiririi tale. Am s-o fac poate

dav

în scrisoarea viitoare (am s-o scriu probabil poimâine, fiindcă atunci mi se va fi sfârșit boala) și ai să înțelegi atunci. Poate că m-oi lămuri și cu povestea cerută. Dar fiindcă ții numaidecât la o probă de literatură neepistolară și fiindcă – mi-ai dovedit – nu ai superstiția genurilor pure, speculează, te rog, epic acest lirism latinesc și baudelairian.

Quum vitiorum tempestas
Turbabat omnes semitas
Apparuisti, Deitas,
Velut stella salutaris
In naufragiis amaris.

Vorbele acestea au nu numai calitatea unui latinism snob, dar și avantagiul de a nu fi înțelese de tine, fosta mea elevă de două ceasuri.

Încolo? Mi-e dor de tine și știu că vara asta ar fi trebuit s-o trăim împreună.

dav

Despre cărți, școală, Civil etc. – în scrisoarea de Miercuri, când nădăjduiesc să țiu mai bine tocul în mână.

Doctorul ține morțiș să plec la munte. Pentru limpezirea și statornicirea mea oficială dincolo de o situație anumită, prezența mea în Brăila ar fi fost necesară. Totuși pentru vreo zece zile am să fiu la Predeal.

Mihail Sebastian: Scrisori de drag și dor (4)

22 Sâmbătă sept. 2018

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ Scrie un comentariu

Etichete

Angela Granet, inedit, interbelic, literatura, Mihail Sebastian, scrisori

INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT

Marți

Dragă Angi,

13Nu am să-ți dau nici o explicație pentru absența mea de un an. (Poate mai mult decât atâta – nu știu bine.) Ești printre remușcările mele cele mai ascuțite și uneori, când trec podul peste Dâmbovița, în piața Senatului, spre casă, tremur la gândul că mi-ai putea ieși în cale – și atunci, mizerabil cum sunt în hainele mele militare, murdare și rupte, mă întreb ce ți-aș spune, cum aș explica lipsa asta imensă, pe care, te rog să crezi, cel dintâiu nu mi-o iert eu.

Am aflat târziu despre nefericirea pe care ați îndurat-o anul ăsta și încă odată am fost incapabil să fac ceea ce e firesc pentru toată lumea, să-ți trimet un cuvânt de condoleanță – dar toate astea mă dezarmează și mă încurcă, știind că la urma urmelor nu vor fi fost mulți, din cei care te-au vizitat sau ți-au scris, nu vor fi fost mulți care să se fi gândit la tine cu simpatia mea îndurerată și, recunosc, inabilă.

Și uite, acum, după atâta vreme, mă tem să viu, fiindcă nu știu cum să-ți spun bună ziua.14

Nu vrei să-mi ușurezi sarcina? Dacă da, trimite-mi un cuvânt (Mihail Sebastian, Sfinții Apostoli 14), o carte postală, un rând, ca să știu că nu ești iremediabil supărată.

Vechiul tău prieten,

Iosy Hechter

P.S. Cartea pe care o primești a fost scrisă, în prima parte, mulțumită unei convorbiri lungi cu tine, la Corso. Citește și poate ți-o vei aminti.

Mihail Sebastian: Scrisori de drag și dor (3)

18 Marți sept. 2018

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ Scrie un comentariu

Etichete

Angela Granet, inedit, interbelic, literatura, Mihail Sebastian, scrisori

INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT

interbelic1Paris, 2 martie 1930

Duminică

Dragă Angi,

Ai să fi[i] mirată primind plicul meu. Sunt sigur. Ai să te gândești poate la curioasele ocoluri ale cunoașterii noastre, de atâtea ori întreruptă când ne așteptam mai puțin, de atâtea ori reluată când o uitam mai mult, la uitările mari care ne despărțiau sau la harnicele reveniri care ne făceau – după luni întregi – să ne spunem într-o bună zi câteva scurte cuvinte de bună înțelegere. Ai să te gândești la toate astea, ai să-ți amintești și îngăduința ta continuă și greșelile mele repetate,  și – recapitulând – ai să te întrebi de ce vine scrisoarea asta și ce caută.

7

Răspund eu: vine din pricina unui sentiment, pe care l-am regăsit adineauri pe stradă, asemănător unei emoții de mai demult. Și nu caută nimic.

Mai departe nu știu ce vei gândi. Supărată? Surprinsă? Indignată? (am plecat doar din țară fără să-mi iau rămas bun de la tine). Curioasă? Indiferentă? Sunt atâtea atitudini probabile, încât prefer să nu mi-o imaginez pe niciuna. Prefer chiar să cred că scrisoarea asta, pe care am s-o scriu până la capăt, nici nu are să ajungă în mâinile tale. Ceea ce de altminteri este foarte probabil, fiindcă eu nu-ți cunosc adresa, iar Izi pe care l-am rugat acum vreo două luni să mi-o comunice, nu mi-a răspuns nimic. Voi pune pe plic o adresă destul de vagă (e singura pe care o știu) și dacă peste o săptămână îl voi primi înapoi, voi înțelege încă odată că sunt oameni față de care întâmplarea te oprește să fi[i] așa cum ai vrea – și că tu ești dintre ei.

8

Făceam acum vreo două ceasuri (e 6 seara) socoteala lucrurilor, care ar putea să mă amuze în după masa asta de Duminică. Trebuiam să aleg între a sfârși un roman de Thomas Hardy, a scrie un foileton “frumos” despre Alain Fournier, a cărui ultimă carte de scrisori am găsit-o alaltăieri într-o librărie, a continua câteva pagini mai vechi sau în sfârșit a mă duce la un concert. Am renunțat însă pe rând la toate aceste proecte: romanul lui Hardy e prea lung pentru dispoziția mea momentană, literatură proprie n-am chef să fac și la concert nu risc să mă duc, pentru că drumul e lung și nu cunosc programul. La prânz, când mă întorceam de la Louvru, omnibusul a trecut prea repede pe lângă afișul concertului, ca să-l pot citi. Am ieșit deci din casă, puțin nedumirit și puțin trist. Nu știu dacă ești destul de activă, ca să cunoști melancolia de a nu avea nimic de făcut. Am bătut la ușa unui camarad brăilean și l-am întrebat dacă nu are chef să se plimbe. Băiatul a acceptat și ne-am trezit amândoi pe stradă, el fluierând un tango nou, eu o romanță din Gräfin Maritza, care e de o perfectă platitudine, dar care mă obsedează și Duminicile, pentru că altădată – la București – îl ascultam la petrecere în fiecare Duminică după masă, când mâncam în familie, la o mătușe melomană. Vremea nu era nici frumoasă nici urâtă, cerul nu era nici senin nici în[n]ourat, dar prin aerul ăsta neclar și neconsistent al Parisului de totdeauna trecea o aromă nouă de primăvară, pe care m-am obișnuit să o iau drept un parfum al Brăilei și care intră totuși în momentul ăsta chiar pe fereastra mea deschisă și ajunge până aici lângă mine, plină de o mie de amintiri mici, șterse, neînsemnate…

9

De ce îți povestesc ție toate lucrurile astea? Pentru că din învălmășeala lor, m-am trezit deodată cu dorința imediată de a-ți scrie. Dacă aș căuta explicații, le-aș găsi. Dar nu caut și nu vreau să găsesc. Cei care mă cunosc – și tu printre ei – știu că eu nu sunt un “perfect corespondent”. Sunt scrisori, cărora nu le răspund. Sunt altele pe care le trimit cu imense întârzieri. Sunt altele pe care le adresez des, abuziv, exagerat. Pentru că, vezi, scrisoarea suplinește într-adevăr pentru mine întrevederea. Și bucuria de a vedea pe cineva ascultă mai mult de voia întâmplărilor decât de politeța răspunsurilor.

10

A fost încântătoare (“charmante”) ultima noastră întâlnire. După amiaza aceea – nici nu-i mai știu data – ba da, mi-aduc aminte, era într-o zi de Vineri și mă întorceam de la un prânz luat în familia Grünberg – a fost de un calm, de o bună dispoziție, de o înțelegere comună, care m-a odihnit și m-a amuzat, m-a făcut curios și m-a liniștit, m-a împovărat cu mine însumi și mi-a redeșteptat vechi mustrări personale. Te asigur că au fost câteva din cele mai bune ceasuri ale mele. Niciodată n-am tăcut cu mai multă bucurie și n-am vorbit cu mai puțin efort, niciodată n-am simțit mai limpede cum o vorbă sau o pauză poate trece dela un om la altul, păstrând exacte și sensul și intenția și nuanța, care le-a fost dată. Țin minte că am plecat dela tine mulțumit. În zilele acelea înfrigurate, în care jucam pe un cuvânt plecarea mea la Paris (adică viața  mea însăși), împărțit între o mie de mici necazuri și o singură mare bucurie – am avut atunci un moment de calm.

Astăzi aș fi fost bucuros să te văd. Nu știu precis ce ți-aș fi spus, dar știu că aș fi încercat să regăsesc aceeași bună înțelegere.

11

Nu-ți scriu nimic despre Paris. Am auzit că se obișnuiește a fi în primul timp dezamăgit de frumusețile lui. Pentru mine e însă o cucerire, pe care mi-e teamă încă să o judec: cred însă că șederea mea aici, mai ales dacă va fi, așa cum sper, de trei ani, va fi decisivă. Dacă aș ști că-ți face plăcere, m-aș amuza să-ți povestesc unele lucruri. Dar e mai bine să las pe altă dată. (Nu râde: acest altă dată s-a plasat uneori la distanțe de un an, dar poate fi și la o distanță de o zi. Repet, sunt un detestabil corespondent.)

Mi-ar face plăcere să am vești despre tine. Azi voi să aflu ce lucrezi, ce citești, ce proecte faci… Te rog să nu crezi că optativul meu e insinuant. “Mi-ar face plăcere să știu…” nu implică deloc cererea unui răspuns. Ți-am mărturisit cu sinceritate, din capul locului, că scriu scrisoarea de față pentru că am plăcerea de a o face. Ori plăcerile mele nu vreau să îndatoreze pe nimeni. De altminteri eu am fost totdeauna curios să cunosc detalii și vești despre tine, dar – după cum vei fi observat –  nu totdeauna am făcut ceea ce trebuia, ca să le aflu.

Ar fi oare cu putință să vii la anul aici? Nu-ți spun cît de bine ar fi pentru tine și cât de instructiv pentru arta ta. Uite eu, care n-am deloc simțul plasticului și nu știu să văd lumea decât în abstracții, am început să învăț o mulțime de lucruri. Simplul fapt că privesc tablouri, asemuesc culori, disting planuri, îmi face o educație specială. Dar tu…

12

Azi dimineață – la Louvre – părul blond al unei femei de Velasquez avea precis strălucirea deschisă a părului tău, așa cum l-am văzut într-o seară la București, când eu venit înaintea ta, te-am privit făcându-ți loc în întuneric, urmată de Izi, până la locurile noastre.

Dacă se întâmplă să-l vezi pe Izi (am auzit că e la București) spune-i că mi-e tot atât de drag ca altădată. Fă comisionul fără să te miri și fără să întrebi.

Îți doresc o mulțime de lucruri bune.

Iosy Hechter

P. S. Scuză hârtia asta. M-am obișnuit cu ea și îmi plac proporțiile ei mari: te lasă să gândești. Și mai ales scuză-mi scrisul. Mă întreb dacă ai să-l poți descifra.

Mihail Sebastian: Scrisori de drag și dor (2)

16 Duminică sept. 2018

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ 2 comentarii

Etichete

Angela Granet, inedit, interbelic, literatura, Mihail Sebastian, scrisori

INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT

Brăila în 24 Septembrie 1927

5Probabil când ai să citești rândurile astea vei fi primit deja cărțile. Nu mai puțin, trebue să explic această enormă întârziere, în care eu nu am altă vină decât aceea de a nu-ți fi dat Civilul încă dela București. Iată ce s-a întâmplat. În timpul șederii mele la Predeal, un văr din Buzău “și-a împrumutat” Civilul fără să mă întrebe și fără să mă anunțe. Venit acasă, i-am cerut imediat printr-o scrisoare să mi-l trimeată. Am stăruit. Am reîn[n]oit rugămintea cu domnișoara Max, care plecase la Buzău și mi-a făgăduit că ea însăși are să ți-l expedieze direct. Nu știu precis de ce, nu a putut s-o facă totuși. Între timp eu am fost puțin bolnav. Am primit bucuros invitația lui Baltea de a sta o săptămână la vie și de aceea n-am putut continua stăruințele, bănuind că d-ra Max a făcut tot ce trebue.

În sfârșit azi a plecat Izi la Buzău pentru bacalaureat și de astă dată sunt sigur că chiar el – după cum mi-a făgăduit de câteva ori – ți le-a trimis.

6Te rog să mă erți. Cred că nu este vina mea și totuși nu sunt împăcat. Aș voi să știu că ai suficientă vreme să prepari și că în orice caz întârzierea asta nu are să aibe urmări. Aș voi să te știu în afara examenelor, liniștită.

Este tot ce ți-aș putea spune chiar dacă proporțiile scrisorii ăsteia nu ar fi îngrădite de anumite conveniențe.

 

interbelic2

Mihail Sebastian: Scrisori de drag și dor (1)

13 Joi sept. 2018

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ Scrie un comentariu

Etichete

Angela Granet, arta, inedit, interbelic, literatura, Mihail Sebastian, scrisori

INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT

Pe la sfîrșitul adolescenței, scriitorul Mihail Sebastian a schimbat cîteva scrisori cu tînăra și grațioasa Angela Granet. Erau amîndoi evrei, ambii din Brăila, oameni sensibili și cu gust artistic. El era pasionat de literatură, dar studia dreptul și filosofia la București, cu o tentativă de a-și da doctoratul la Paris. Ea a studiat dreptul în Capitală, dar și artele plastice (sculptura). După cîteva decenii, nepotul ei a moștenit scrisorile din arhiva familiei și mi le-a încredințat spre publicare. Să vezi scrisul ordonat și sigur, întipărit pe foaia îngălbenită, îți dă cu trecerea timpului o emoție singulară.

Laszlo Alexandru

✿   ✿   ✿

Predeal în 10 August 1927

sebastianCunosc și eu deopotrivă cu tine păcatele cuvântului scris. Despuiat de tot ce este propriu fiecăruia – glas, gest, privire, un tot inefabil, care nu prețuește decât unic și definitiv într-o singură clipă – rămâne doar literă, cerneală. Mi-a fost totdeauna nespus de greu să scriu în prieten și frate. De cele mai multe ori am fost prost, insuficient, sau deloc înțeles și deasemeni nici eu n-am înțeles scrisul altuia. Greutățile acestea ale genului sunt cu atât mai mari pentru femei – făcute să gândească cu zâmbetul și să vorbească cu sunetul. Căci ce rămâne din ingenuitatea și emoția – minoră dar reală – a cuvântului femeiesc dincolo de intimitatea unui interior, dincolo de tăcerea sa împrejmuitoare, dincolo de o întreagă lume de lumini și surâsuri? O prietenă veche și bună a mea – cu un glas superb, cald și ciudat de Hedda Gabler și cu niște ochi de o expresivitate rară și prețuită niciodată suficient – m-a plictisit de câte ori mi-a scris, dar îmi era tare drag s-o ascult chiar atunci când vorbiam numai eu.

1

Să nu ne înșelăm, Angi. Scrisorile noastre oricât de credincios schimbate (și aici s-ar cuveni paranteza unei mustrări tari, pentru neatenția ta și pentru cele 12 zile, care au distanțat ultimele tale două plicuri) nu vor ști niciodată să înlocuiască prezența noastră. Cuvintele – numai pentru faptul că sunt citite și asta cu două zile mai târziu – se vor dezacorda până a nu mai fi înțelese. Amintește-ți cele două, trei seri dela București, când “la tine” găsiți într-o egalizare simplă și bună, la aceleași înălțimi, aproape și în același loc, vorbele erau puține și tăcerile mari. Spune-mi, dacă noi amândoi am fi niște vrăjitori și am putea scăpăra din vorbe viață, retrăind biblica transformare a pietrii în apă, am putea odată numai să călcăm – la depărtarea de acum – serile de atunci? Ai dreptate așteptînd revederea noastră pentru a-mi spune anumite lucruri. Și eu am deasemeni dreptate tăcând gândurile mele. Să ști[i] însă că nu sunt într-un chip, care ar putea să slujească liniștirii tale. Nu, depărtarea nu este un termometru sentimental; exagerează sau reduce, exasperează sau uită, intensifică sau mumifiază. Pentru noi lucrul este cu atât mai adevărat cu cât vremea trăită împreună nu a fost îndeajuns de lungă și nu totdeauna îndeajuns de adevărată pentru a ne fi putut cunoaște între hotare și posibilități. Nu protestez împotriva împrejurărilor care ne-au despărțit în vara asta. Eu știu că ce se întîmplă, trebue să se întâmple și ce este se cuvine. Dacă ar fi fost altfel? Dacă ar fi fost altfel rândurile acestea nu ar fi fost scrise și noi știe Dumnezeu unde ne-am fi găsit. Vorbele rămân vorbe. Le repeți cu credința că într-adevăr cuprind un înțeles și într-o zi când viața te dezminte și te obligă să trăiești altfel te oprești nedumirit și intimidat ca un școlar. La ce slujește tot ce am spus eu – teoretizând – în acest an din urmă, cel mai mobil și mai neașteptat an al meu, dacă într-o zi tu m-ai dus pe drumuri, credeam eu, deplin închise mie, iar în altă zi după aceea m-am trezit emoționat și tremurând în sângele unei iubiri vechi? Și – precizez – la ce ar sluji să-ți spun acum ce am gândit în scrisoarea trecută, sau chiar ce gândesc acum, când la toamnă, peste o săptămână, peste o zi, sau poate peste un ceas când ploaia de afară va fi încetat, totul va fi altfel.

2

Tristețea ta nu mă îngrijorează. O așteptam. Aș fi vrut însă să nu vie, pentru ca încă odată și la timp să-mi dezminți socotelile. Probabil că dacă am fi fost împreună ai fi fost altfel, nu pentru că prezența mea ar fi avut virtuți terapeutice, dar fiindcă tu – posesoarea unui foarte real și propriu dramatism – ai nevoe de înțelegere imediată pentru ca să trăiești alert și în afară. Este o insuficiență a ta. Ce vrei? nu trăiește cineva 20 de ani singur, ca pe urmă ieșind pe stradă, să uite. Dar, să vezi, are să treacă. Tulburările de azi sunt necesare și binevenite. Cine la 5 ani nu a sărit prin cerc, la 7 nu și-a schimbat dinții, la 10 nu a citit “Cuore”, la 13 nu a încercat nelămurirea și începutul dragostei de carne, la 16 nu a citit poezii, la 17 nu a iubit, la 18 nu a jurat, la 19 nu a plâns și la 20 nu a râs, trebue să trăiască toate vârstele astea odată și de-odată. Sunt desigur și de cei care mor bătrâni fără să le fi cunoscut. Dar nu dintre ei se alege viața. Eu nu regret nimic din ce mi s-a întâmplat până acum. Nu sângerează nimeni de prisos; nu plânge nimeni nerăsplătit; nu urlă nimeni zadarnic.

3

Dacă în tristețile tale de astăzi este într-adevăr aurul, pe care îl lămuresc și îl doresc eu atunci taci și așteaptă. Așteaptă-te pe tine.

Iosy

Am scris în grabă și fără să recitesc. Probabil că nu ți-aș mai fi trimis scrisoarea.

Nu mă bucură hotărârea amânării Romanului. Dacă nu poți învăța mult, învață puțin. Trebue să-l dai în toamnă, cel puțin ca să încerci. 100 pagini din “partea generală” știute bine nu e puțin până cum. Probabil am să rămân aici până la sfârșitul lunii. Poate mai târziu. Poate mai devreme.

4

← Articole mai vechi

Accesări

  • 107.303 views

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te celorlalți 144 de abonați.

Articole recente

  • Simfonia lumii (3)
  • Simfonia lumii (2)
  • Simfonia lumii (1)
  • George Coșbuc, primul traducător integral al “Divinei Comedii” în română
  • George Coșbuc, il primo traduttore integrale della “Divina Commedia” in romeno

Comentarii recente

Laszlo Alexandru la Poezia științei în “Parad…
Cristina-Alice TOMA la Poezia științei în “Parad…
Laszlo Alexandru la Inimaginabil
ourzica la Inimaginabil
Laszlo Alexandru la Etica neuitării
Horia Puscuta la Etica neuitării
Ioana Haitchi la Conspirația familiei Pazzi
Laszlo Alexandru la Luigi Pirandello, „Nuvel…
vicuslusorum la Luigi Pirandello, „Nuvel…
Ioana Haitchi la Scrisoare despre Dante
Laszlo Alexandru la Scrisoare despre Dante
Ioana Haitchi la Scrisoare despre Dante

Cele mai bune

  • La lingua italiana al Collegio Nazionale “G. Bariţiu” di Cluj-Napoca, Romania
  • Să spionăm cu Katherine Verdery (3)
  • O carte şocantă: Andrei Klein, “Lea. Povestea familiei mele”
  • Amintirile noastre și realitatea (2)
  • Limba italiană la Colegiul Naţional “G. Bariţiu” din Cluj-Napoca
  • Conspirația familiei Pazzi

Categorii

  • Amfiteatru
  • Anunţuri
  • Cestiunea zilei
  • Dante
  • Despre mine
  • Diverse
  • Italienistică
  • Moralităţi
  • Neghiobii
  • Pirandelliana
  • Polemici
  • Uncategorized

Calendar

ianuarie 2023
L M M J V S D
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  
« nov.    

Arhive

Meta

  • Înregistrare
  • Autentificare
  • Flux intrări
  • Flux comentarii
  • WordPress.com

Etichete

amintiri analiza Andrei Klein antisemitism arhive biografie blog Bucuresti carte carti Cluj colaboratori colaborator Securitate competente comunism conferinta Consiliul Judetean Cluj credinta cultura Cuvintul Dante demisie dezbatere dialog disident Divina Comedie Dumnezeu evrei Evul Mediu extremism fascism film Freud Gabriel Andreescu Holocaust imagine intelectual interbelic internet interviu ironie istorie Italia Jurnal lansare de carte Lectura Dantis literatura manipulare Marta Petreu Mihail Sebastian Mircea Arman Mircea Zaciu neghiobie Nicolae Manolescu Ovidiu Pecican Paradisul Paul Goma plagiat poezie poliglot politica premiu profesor propaganda scandal scriitor scriitori Securitate traducere trecut Tribuna turnatori universitate Victor Ponta ziarist

Blog la WordPress.com. Tema: Chateau de Ignacio Ricci.

Confidențialitate și cookie-uri: acest site folosește cookie-uri. Dacă continui să folosești acest site web, ești de acord cu utilizarea lor.
Pentru a afla mai multe, inclusiv cum să controlezi cookie-urile, uită-te aici: Politică cookie-uri
  • Urmărește Urmăresc
    • Laszlo Alexandru
    • Alătură-te altor 144 de urmăritori
    • Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
    • Laszlo Alexandru
    • Personalizare
    • Urmărește Urmăresc
    • Înregistrare
    • Autentificare
    • Raportează acest conținut
    • Vezi site-ul în Cititor
    • Administrează abonamente
    • Restrânge această bară
 

Încarc comentariile...
 

Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.