Cum să faci dintr-un hitlerist cetăţean de onoare? Cazul Vintilă Horia

Etichete

Chisinau, conferinta, Holocaust, interbelic, istorie, literatura, nazism, politica, Vintilă Horia

Mă bucur că am două motive să fiu la Chişinău. Mai întîi această conferinţă, la care particip a treia oară personal şi a patra oară cu reflecţii şi intervenţii, pe care le propun estimării dumneavoastră. Un alt motiv, la fel de important pentru mine sufleteşte, este că iarăşi mi s-a publicat aici, la Chişinău, o carte şi sper să mergem înainte cu colaborările, în aceeaşi formulă plăcută şi utilă pentru toată lumea.

Mi-am propus să respect orientarea conferinţei noastre, care vorbeşte despre “Timpuri şi spaţii ale memoriei europene”. Doresc să abordez, în cele ce urmează, o problemă legată de o figură disputată a culturii române, anume Vintilă Horia, de la naşterea căruia s-au împlinit nu demult o sută de ani. Se pare că nu au fost destui pentru a limpezi lucrurile. Dezbaterile continuă pe mai multe paliere, nu doar culturale. Voi încerca, în prima parte, să punctez, la modul foarte obiectiv, cîteva date precise. Vintilă Horia, încă din prima tinereţe, după împlinirea vîrstei de douăzeci de ani, a înţeles să-şi facă un drum, o carieră, aderînd la o grupare politică pe vremea aceea clar antisemită. El şi-a marcat adeziunea la grupul A.C. Cuza-Nichifor Crainic, din perioada anilor ‘30, printr-o serie întreagă de texte în presă. A fost ideologul principal al ziarului Sfarmă Piatră, care era unul din purtătorii de cuvînt ai mesajului antieuropean, nedemocratic, pronazism, pro-Hitler, prorăzboi. Dincolo de orientarea generală, însă, Vintilă Horia a ştiut să-şi proporţioneze atent direcţiile de propagandă. În prima parte a activităţii sale a fost fascist, în favoarea lui Benito Mussolini. Nu neapărat asta frapează, fiindcă mulţi intelectuali ai vremii au înţeles să-şi croiască drumul astfel. Dar ne uimeşte dăruirea lui emoţională. Ieri se amintea, în cadrul acestei conferinţe, un pasaj din N. Steinhardt, care spunea că, dacă tot trebuie să te aserveşti, să iei din ciorbalîc, măcar fă-o cu linguriţa, nu cu polonicul. Vintilă Horia a făcut-o din păcate cu polonicul, deşi nu era obligat. Nu eram în comunism, unde compromisul devenise aproape inevitabil, dacă doreai să-ţi faci un drum în cultură, să publici, să devii cunoscut.

Iată nişte pasaje. “E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent şi nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrşită realizare artistică… Ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală. Să nu se uite că acel ce conduce destinele Romei a fost, cîndva, un filosof, un romancier şi un poet… Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei… Spuneam la început că fascismul e o operă de artă, o nouă renaştere italiană. Şi nu se poate să nu fie aşa, de vreme ce acel ce a creat-o e artistul cel mai genial, născut din fruntea de azur a Romei eterne” (1937). Un alt pasaj: “Apariţia lui Benito Mussolini este un eveniment epocal” (oct. 1937). La scurt timp după aceste elogii, alături de multe altele, Vintilă Horia a primit postul de ataşat de presă la Legaţia României de la Roma, în Italia.

Ulterior, cu răsturnările politice din ţară, vin la putere legionarii. Trebuie să subliniez foarte insistent că Vintilă Horia nu a fost legionar. “Cuziştii”, simpatizanţii lui A.C. Cuza-Nichifor Crainic, erau adversari înverşunaţi ai legionarilor. Dar asta nu-i făcea democraţi! O asemenea situaţie tulbure e totuşi simplu de explicat, dacă o abordăm raţional. Era o perioadă în care grupările fasciste, naţionaliste, de extremă dreapta, se concurau, se încălecau. Toate îşi disputau, cu mici nuanţe, aceeaşi zonă antisemită. Una era gruparea lui A.C. Cuza-Nichifor Crainic, alta era cea a legionarilor, alta a ajuns apoi cea a mareşalului Antonescu, într-o formulă instituţional-statalizată. Ei erau adversari, deşi concurau pe aceeaşi felie ideologică. Acest aspect este foarte important de subliniat.

Aşadar vin legionarii la putere şi-l destituie pe Vintilă Horia din postul diplomatic. El este o victimă a legionarilor – dacă e să punem şi puţină ironie în această prezentare. Este destituit, se întoarce în ţară şi devine un admirator al lui Hitler. Se pare că era mai rentabil. Cîteva citate despre părerea lui Vintilă Horia pe tema respectivă. “Adolf Hitler e o genială minte politică” (afirmă el la 2 februarie 1941). “Führerul a aşezat armata şi poporul german în fruntea capitolelor eroice ale lumii moderne” (scrie el la 27 februarie 1941). “Adolf Hitler şi nu Napoleon este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European” (ne comunică el la 5 iulie 1941). “Naţional-socialismul este asemănător, ca forţă şi ca întindere, religiei în Evul Mediu şi artei în timpul Renaşterii” (ne asigură el la 17 decembrie 1941).

La cîteva zile după Pogromul de la Iaşi, apare Vintilă Horia pe prima pagină a ziarului Sfarmă Piatră şi justifică măcelul, aruncînd vina asupra evreilor care au fost masacraţi. “Revoluţia mondială pe care o clamează cu furie purtătorii de cuvînt ai comunismului nu e de fapt decît trambulina supremă a unei universale dictaturi evreieşti. (…) Peste cîteva săptămîni Radio Moscova, deasupra căreia va flutura alt steag, va răspîndi pe căile aerului o formulă care va suna astfel: «Creştini din toate ţările, uniţi-vă!». Şi lumea va redeveni liberă, pentru că Izrael va înceta să existe” (asta e din 2 iulie 1941). Alte notaţii în aceeaşi direcţie: “Israel voia să-şi facă o bogată patrie în România” (este un articol intitulat De ce tineretul României a fost şi este antisemit, din 16 aprilie 1941). Un alt citat: “Curentele semite au aruncat Occidentul în decadenţă” (afirmă scriitorul într-un articol din 9 iunie 1941).

Vintilă Horia este un mare adversar al ideii înseşi de democraţie, după cum rezultă din cîteva pasaje elocvente. “Ne zvîrcolim în democraţie ca într-o ţeapă pe care ne-am pregătit-o singuri” (4 februarie 1937). Alt citat: “Nu vom reuşi să fim români decît rupînd legăturile cu democraţia” (crede el la aceeaşi dată). Un alt pasaj: “Ţara dispreţuieşte pe toţi reprezentanţii democraţiei, indiferent de valoarea lor” (afirmă el la 11 noiembrie 1937). Şi mai pe şleau: “Democraţia este inutilă” (o spune la 18 martie 1937).

Dar Vintilă Horia are şi spirite tutelare. Cel mai semnificativ este Ion Antonescu, pe vremea aceea conducătorul statului. “Generalul Antonescu a integrat România în ritmul Europei Noi” (zice el la 19 mai 1941). “România şi-a regăsit destinul prin fapta generalului Antonescu” (aflăm de la el în 7 mai 1941). “Prin Antonescu, România a căpătat încrederea Reich-ului” (o mare calitate, pusă în lumină la 13 martie 1941). “Salvarea nu ne poate veni decît de la Antonescu – singurul român nepătat şi bun” (13 martie 1941). Un alt pasaj: “Portretul [lui Ion Antonescu] să-l punem la icoana sufletelor noastre” (se presară şi o conotaţie religioasă peste adoraţia politică, la 28 ianuarie 1941). În urma militantismului fierbinte, Vintilă Horia a fost răsplătit cu postul de ataşat de presă la Consulatul României de la Viena.

Războiul mondial s-a încheiat. Ştim care a fost deznodămîntul său. În 1946 Vintilă Horia a fost judecat, în absenţă, pentru că “a contribuit la realizarea scopurilor politice ale hitlerismului în România”. Puteţi estima şi dumneavoastră adecvarea sentinţei, din citatele pe care tocmai le-aţi auzit şi care sînt nici a zecea parte din cîte există. (Ca o paranteză, articolele acestea îngrozitoare, din presa politică de-atunci, le-am văzut cu ochii mei. Ele cantitativ sînt cam între 50 şi 100. La un moment dat m-am gîndit să le aduc şi să le proiectez aici, pe ecran mare, ca să aveţi un contact vizual cu subiectul prezentării mele. Dar aş fi consumat un timp mai extins decît cel care îmi era alocat.)

Aşadar scriitorul este judecat, la fel ca alţi criminali de război, din Occident sau din România, şi este condamnat la detenţie pe viaţă. Se refugiază însă în Europa occidentală – nu se mai întoarce niciodată în România –, iar apoi în Argentina, care ştim că a devenit paradisul naziştilor fugiţi din vestul Europei, unde nu mai erau în siguranţă. Şi acolo începuseră procesele şi condamnările foştilor nazişti. Vă reamintesc că, pe lîngă activitatea de ziarist extremist, Vintilă Horia este şi scriitor de ficţiune. Astfel că, lovitură de scenă, romanul său Dumnezeu s-a născut în exil a primit în 1960 Premiul Goncourt la Paris. Sînt dovezi certe, care au fost publicate, că s-au implicat foarte insistent Securitatea din România şi Partidul Comunist pentru a bloca festivitatea. Au fost trimişi mesageri cu fotocopii, cu texte din presa de odinioară, cu lucruri care existau efectiv. S-a creat un scandal enorm la Paris, astfel încît Vintilă Horia a fost determinat să renunţe el însuşi la primirea premiului.

Lucrurile merg înainte. Nu vreau să fiu excesiv de amănunţit. E de ajuns să spun că după 1989 şi după moartea lui din 1992, diverse grupuri de presiune, de intelectuali, de lideri de opinie publică s-au mobilizat pentru a-l reabilita pe Vintilă Horia. Au fost diverse mesaje colective şi scrisori deschise, către Preşedinţia României, către Primul-Ministru, către Academia Română. Unul în 2006-2007, altul chiar recent. Eu am intervenit, fiindcă văzusem textele sale publicate în presa de odinioară şi ştiam că nu e vorba de un neadevăr, sau de o calomnie care i se punea pe nedrept în cîrcă. Am redactat o scrisoare către Guvernul României – încă din 2007, imediat după iniţiativa de reabilitare a imaginii sale publice, promovată de teleasta Marilena Rotaru – şi am trimis-o de asemeni la Preşedinţie, la Cotroceni. S-a blocat atunci o tentativă de recuperare oficială a lui Vintilă Horia. Povestea a reînceput acum, cînd se sărbătoreşte centenarul naşterii scriitorului. Din nou, cu trei săptămîni în urmă, i-am adresat o scrisoare deschisă Primului-Ministru Dacian Cioloş, semnalînd cu citate ample despre cine este vorba. De data asta am fost sprijinit şi de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel”, care de asemeni s-a implicat. Trebuie precizat că Vintilă Horia a primit în decembrie 2015 cetăţenia de onoare a oraşului Segarcea, unde el s-a născut. La intervenţia oficială a Institutului guvernamental “Elie Wiesel”, acest titlu onorific a fost retras, cîteva luni mai tîrziu. În ce bază? Vă reamintesc că în România există Legea 217/2015, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. Prevalîndu-se de această lege, Institutul a solicitat să i se retragă lui Vintilă Horia titlul de cetăţean de onoare – ceea ce s-a şi realizat. Totuşi, în ciuda situaţiei oficiale, cu puţine săptămîni în urmă, celălalt institut al guvernului României – trebuie spus că sînt două, primul înfiinţat este cel pentru studierea Holocaustului, iar al doilea este IICCMER, pentru studierea crimelor comunismului şi memoria exilului românesc – s-a implicat într-un ceremonial de comemorare omagială a personalităţii lui Vintilă Horia. Fapt care a dus iarăşi la reacţii de presă. Aşadar este o realitate nu doar culturală, ci de asemeni politică şi socială, care iradiază şi e de-o maximă actualitate, deşi ne referim la anii ‘30 şi ‘40. Dar este şi o problemă de etică publică, pînă la urmă, care merită examinată cu toată atenţia.

Dacă îmi permiteţi să le înşir foarte repede, am stat şi m-am gîndit ce motive ar exista, pentru nişte intelectuali de bună condiţie profesională şi de reputaţie publică să se solidarizeze cu Vintilă Horia azi. Trec peste faptul că unii poate nu ştiu despre cine este vorba şi nu au informaţii precise, pe bază de citate. Sau unii văd citatele şi nu le cred. Mergem pe ipoteza că avem de-a face cu oameni informaţi. Am reţinut, foarte rapid, cîteva eventuale motive de adeziune la cauza unui hitlerist.

Unii poate că percep greşit situaţia faptelor şi a culpabilităţilor. Actul de justiţie pare o agresiune. Vintilă Horia pare atacat şi denigrat – cînd de fapt asistăm la o repunere în ordine cronologică a lucrurilor. El a fost cel care, prin activitatea sa, a susţinut şi a contribuit la o politică statală agresivă, care a dus la moartea cîtorva sute de mii de oameni doar în România. Iar la nivel internaţional, cînd vorbim despre Holocaust, ne gîndim chiar la milioane de oameni. Aşadar nu Vintilă Horia este victima, să ne înţelegem foarte clar! Dacă, în ziua de azi, un judecător trimite un infractor după gratii, a-l compătimi pe acel infractor – pentru că a fost agresat – pare distonant. Putem să vorbim, să nuanţăm, să dezbatem: de ce a fost condamnat la doi ani, de ce nu la un an, de ce nu i s-a dat cu suspendare? Dar pedepsirea unui infractor intră în ordinea de drept a eticii publice.

Un alt motiv: ar putea să existe o lipsă de empatie faţă de victimele Holocaustului. Am luat şi acest aspect în considerare. Unii poate se gîndesc că a fost ceva demult, o nenorocire care i s-a întîmplat altei etnii. Sau poate că unii din etnia mea au participat la executarea unei asemenea monstruozităţi. Şi atunci nu îmi cade bine s-o recunosc. Românii au avut contribuţia lor la implementarea Holocaustului. Asta deja este un adevăr de natură publică, recunoscut în mod oficial de statul român şi de doi preşedinţi ai României. Ca să nu fie nici o ambiguitate, o spun la fel de apăsat, Ungaria a avut un rol foarte grav în exterminarea evreilor chiar la Cluj, oraşul în care eu locuiesc. Evreii de acolo au fost transportaţi la Auschwitz şi circa 90% dintre ei au murit în Holocaust. Un lucru absolut îngrozitor! Şi România, şi Ungaria, şi alte state europene şi-au avut contribuţia incontestabilă. Aşadar solidarizarea cu propria etnie ar putea fi un obstacol în admiterea faptului istoric.

O altă motivaţie ar sta în gîndirea de tip ideologic. Dreapta condamnă doar stînga şi invers. Dacă sînt un intelectual de stînga, mă simt deranjat de fascişti, de legionari. Dacă sînt un scriitor de dreapta, sînt stingherit doar de cei care au răspîndit comunismul. Eu cred totuşi că judecata intelectuală trebuie să evolueze pe nişte parametri de etică publică şi doar apoi pe baze ideologice. De ideologie să ne folosim pentru a ne atinge scopurile politice, dar nu pentru a impune adevărurile istorice.

În aceeaşi ordine a lucrurilor am constatat că, pentru prima oară, s-au situat pe poziţii conflictuale cele două institute de profil ale Guvernului României. Adică IICCMER a girat o comemorare a lui Vintilă Horia şi, pe de altă parte, Institutul “Elie Wiesel” a protestat împotriva reabilitării lui Vintilă Horia. Este o situaţie paradoxală, pentru că ambele institute au fost gîndite şi sînt destinate să se implice în clarificarea problemelor istorice, fiecare pe zona sa de acţiune. Cum s-a ajuns la această situaţie tensionată? Prin faptul că unul dintre ele, respectiv IICCMER, a înţeles să contribuie la recuperarea, la reabilitarea unui agent, a unei personalităţi care se afla în vizorul celuilalt institut. S-a creat o intersectare de atribuţii.

Închei înşirînd foarte rapid cîteva strategii, prin care adepţii lui Vintilă Horia au înţeles să-i sară în apărare. Unii au subliniat că a fost anticomunist şi de aceea îl elogiază. Însă a fi anticomunist nu este suficient pentru a fi inocent şi public frecventabil. Hitler a fost un foarte mare anticomunist. Dar nimeni nu i-ar face pentru asta o statuie în Germania şi nu i-ar da titlul de cetăţean de onoare, în vreun oraş german. A fi anticomunist nu e suficient pentru a fi onorabil şi onorat.

Alţii – chiar Monica Lovinescu, de pildă, un intelectual cu excelentă consistenţă publică –, încă din 1960, au sărit ca arşi că Vintilă Horia nu a fost legionar. Cei care îi critică extremismul ar comite aşadar o mare nedreptate. Aici este vorba de cunoscuta stratagemă a “luptei cu umbra”. Se inventează o temă şi se combate viguros ceva ce nu există. Da, aşa este! Vintilă Horia n-a fost legionar! Cine-i reproşează că ar fi fost legionar, se înşală. N-a fost legionar. El a fost hitlerist şi a fost un adversar politic de moment al legionarilor.

Un alt argument pentru reabilitarea lui Vintilă Horia ţine de ideea că el a fost o ţintă a Securităţii, poliţia politică a comunismului. Observaţia este, în detaliul ei, corectă. Dar asta încă nu-l face demn de reabilitare pe propagandistul nazist de odinioară. Atacurile securiste, în mare măsură, se sprijineau pe texte reale, pe care le-am văzut cu ochii mei în bibliotecă.

Alţii se apucă să aprecieze sentinţa care l-a condamnat şi care ar fi fost incorectă. Aceştia îşi întorc privirea de la inculpat la completul de judecată. Ei judecă instanţa. Tribunale antifasciste au existat în Occident, au existat în Estul Europei. Poate că n-au fost mereu impecabile, poate că n-au fost mereu ireproşabile. Dar intenţia de pedepsire a hitleriştilor a fost aceeaşi, în ambele jumătăţi ale Europei.

Unii exagerează, cu bună ştiinţă, pentru a stîrni mila publicului. Îl compătimesc pe Vintilă Horia fiindcă a fost condamnat la moarte. Nu, nu a fost condamnat la moarte! El a trăit bine mersi în Occident. S-a bucurat de onoruri acolo şi nu trebuie compătimit în mod exagerat aici.

Nu în ultimul rînd, există sofismul valorii literare, extinse globalist. Vintilă Horia este un mare scriitor, alături de alţi extremişti de dreapta. Dacă ne legăm de el, ce ne facem cu Mircea Eliade? cu Cioran? cu Ţuţea? cu Noica? Ajungem oare să desfiinţăm toată cultura română?! Se merge pe strategia aceasta a bulgărelui de zăpadă. Mai bine să nu răscolim trecutul, fiindcă se va stîrni avalanşa. Asistăm aici la o viclenie evidentă. Intelectualii numiţi – sau alţii ca ei – pot fi citiţi, pot fi comentaţi, pot fi disecaţi în creaţia lor artistică. Unii dintre ei, însă, dacă au fost condamnaţi de tribunale, nu pot fi elogiaţi în public. Vă repet că legea 217/2015 nu permite să se ridice statui, să se confere titluri de cetăţean de onoare şi nume de străzi unor criminali. Sau unor complici ai criminalilor de război.

Acestea sînt lucrurile legate de Vintilă Horia. Am încercat să le comprim într-un discurs tranzitiv, pe bază de probe şi să sintetizez o dezbatere extrem de amplă şi uneori derutantă. Eu sînt convins că atunci cînd cunoaştem nucleul, conceptul, ne descurcăm apoi cu manifestările lui fenomenale. Există un proverb: dacă stăpîneşti lucrurile, cuvintele vor urma. Dacă ştim cum arată situaţia în realitate, vom putea să cîntărim corect dezbaterile, polemicile, disputele din spaţiul public legate de figura lui Vintilă Horia. Vă mulţumesc pentru atenţie.

(Prezentare la conferinţa internaţională “Geografii mentale:
timpuri şi spaţii ale memoriei europene”,
organizată la Chişinău de Universitatea de Stat din Moldova)

Anunțuri

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (14)

Etichete

Cuvintul, falsificare, interbelic, jurnalism, Marta Petreu, Mihail Sebastian, politica

După ce am văzut opiniile lui Mihail Sebastian despre politica internă românească a anilor ‘30 – aşa cum se regăsesc în paginile Cuvîntului sau în seria de Opere apărute recent sub auspiciile Academiei Române –, examinarea lucrării publicate de Marta Petreu oferă un exerciţiu edificator. De la cartea care, încă din titlu, caută influxuri diabolice în subiectul cercetat, nu trebuie să aşteptăm prezentarea realităţii, ci stratageme în trucarea ei. Părea imposibilă transformarea unui comentator ironic, raţional, ponderat, critic al moravurilor dubioase din vremea sa, nemulţumit de insuficienta democraţie, într-un spirit exaltat, aservit patronului, un “papagal de presă” care “se fandoseşte”, un ins suspect moral şi periculos social, un extremist frenetic, labil de caracter şi temperament. Romanciera de la Apostrof depăşeşte limitele imaginaţiei.

Care sînt strategiile la care apelează? În primul rînd ea nu-i oferă cititorului o panoramă exactă asupra vieţii politice din interbelic, cu răsturnările de situaţie la guvernare, cu dezertările şi migraţia de la un partid la altul, cu violenţele sociale, corupţia, demagogia şi instabilitatea economică extinse tocmai în perioada 1929-1933. Fără contextul adecvat al crizei de atunci, criticile justificate ale lui Mihail Sebastian, privind lacunele din angrenajul democraţiei, sînt translate în zona extremismului. În al doilea rînd, ea nu face o prezentare obiectivă a ziarului Cuvîntul, unde autorul a fost angajat. În locul atitudinii politice independente a gazetei, polifonice şi echidistante, cu partizanate alternative (pînă spre finele anului 1933), se construieşte o imagine prefabricată: “Sebastian a ales «casa Cuvîntului», în a cărei ideologie de extremă dreaptă s-a îmbăiat cu voluptate şi pînă la profundă îmbîcsire”(117). Pentru a se terfeli imaginea scriitorului, este mînjită înfăţişarea gazetei în care el şi-a investit activitatea şi pentru care şi-a declarat în public afecţiunea.

În al treilea rînd ea nu ne oferă o descriere corectă şi nuanţată a articolelor publicate de Mihail Sebastian, a ideilor pentru care autorul a militat, în situaţiile cu care s-a confruntat. Marta Petreu selectează detalii şi fraze din scrierile publicistului, pe care le scoate din contextul ideatic şi le deformează în sensul dorit, ca să-şi poată demonstra tezele cu care a pornit la drum. “Pentru tema cărţii mele, mi s-a părut de prisos să merg cu documentarea amănunţită în ziare şi reviste dincolo de limita anului 1935: pur şi simplu, pentru a dovedi că Sebastian a fost, pînă în 1933, în siajul lui Nae Ionescu, un comentator politic de extremă dreaptă, nu am avut nevoie şi de publicistica de după anul 1935 a celor doi”(118). Întregul efort pe 300 de pagini al Martei Petreu e destinat unui scop limpede stabilit: infamarea lui Mihail Sebastian. Tot ce nu-i intră în aşteptări este îndepărtat, iar amănuntele rebele sînt adaptate ţelului asumat.

De pildă ea nu ne vorbeşte despre violenţele antisemite de la Oradea, din iarna anului 1927, patronate din umbră de guvern. Ele ar fi justificat rezerva morală a tînărului ziarist faţă de liberali şi i-ar fi legitimat contestaţia politică din paginile gazetei. Însă nu un portret fidel şi de bună-credinţă şi-a propus să ne ofere monografa, care să treacă în revistă cauzele şi efectele istorice. Miza cărţii publicate de Marta Petreu este de-a inventa cauze şi de-a construi efecte, după unica voinţă arbitrară a romancierei. Polemicile lui Sebastian împotriva abuzurilor concrete înfăptuite de Partidul Liberal, în epocă, sînt echivalate cu… agresarea liberalismului, ca idee şi concepţie politică, sau cu… atacarea democraţiei: “Democraţia este depăşită, cu valorile ei cu tot, iar comentatorul politic nu varsă nici o lacrimă pe mormîntul ei, deoarece o consideră imorală, coruptă, vorbăreaţă, echivalînd cu «înfumurare, lipsă de omenie, desconsiderare sălbatecă a celor mulţi». Faptul că se bazează pe liberalism – pe care Sebastian, în tradiţia Cuvîntului, îl detesta – este viciul ei de fond”(119).

Atunci cînd ziaristul îi critică pe ţărăniştii veniţi la guvernare, pentru că nu şi-au pus în practică programul administrativ, Marta Petreu nu ne prezintă esenţa obiecţiilor lui. Dar îl învinuieşte că le-a preluat de la Nae Ionescu, acela care, cu cîţiva ani mai devreme, i-a îndemnat pe ţărănişti “s-o rupă cu statul de tip democrat-liberal” şi “mai apoi i-a criticat aspru pentru că nu au rupt-o cu tradiţia liberală şi cu statul democrat”(120). Iată cum Maestrul, care aşteaptă de la ţărănişti autocraţie, ar fi fost copiat de Discipolul care le solicită ţărăniştilor descentralizare şi debirocratizare.

Mihail Sebastian face o analiză politologică, despre diversele tipuri de vot (cel politic “pur”, al majorităţii populaţiei, şi cel “utilitar”, al minorităţilor etnice) şi observă că există o diversitate de interese electorale într-o democraţie. Comentatoarea conchide uluitor că avem un ziarist evreu ostil faţă de alogeni: “iată-i deci pe minoritari nu cu prea puţine, ci cu prea multe drepturi şi, din cauza belşugului lor de drepturi, vinovaţi de falsificarea vieţii politice româneşti!”(121).

După ce-a răstălmăcit ideile obiectului său de studiu, cercetătoarea revine, cîteva pagini mai tîrziu, repetă şi consolidează acuzaţiile de mare gravitate: “Deşi nu a scris nici un rînd explicit antisemit, Sebastian nu a fost apărătorul din Cuvîntul al drepturilor minorităţii evreieşti din România, ci, dimpotrivă, cel care, subminînd drepturile tuturor minorităţilor, le-a subminat, implicit (prin acel straniu articol, Minorităţile în alegeri), şi pe ale comunităţii sale de origine”(122). În realitatea faptelor, tocmai în cele 3 luni finale cînd la Cuvîntul înflorea deriva legionară, Sebastian publica pe prima pagină articolul Ion Trivale. Acolo se vorbea despre poetul evreu care şi-a dat viaţa pentru apărarea României, în Primul Război Mondial. Era condamnată ingratitudinea oficialităţilor, care aruncă în uitare sacrificiul suprem al minoritarilor. “Cînd la Predeal s-a ridicat, acum trei ani, monumentul lui Mihail Săulescu, au fost pomeniţi acolo, în faţa Regelui, toţi scriitorii căzuţi în război. Ion Trivale a fost uitat. Uitare ce nu-l putea lovi pe el, cel din eternitate, căci glontele care îl lovise din faţă anula pe totdeauna loviturile ce mai puteau veni din spate. / Adevărul este că Ion Trivale se chema, pe numele lui de acasă, Iosif Netzler. Şi era evreu. Un evreu care trăise din plin drama spirituală a izolării lui şi gîndise cu luciditate toate punctele lui de contact cu o cultură românească, în care se integra şi în slujba căreia aducea un spirit critic dintre cele mai precise şi mai pasionate. Marile lui studii publicate după 1910 în «Noua Revistă Română» revin mereu asupra problemelor, pe care prezenţa lui pe acest pămînt românesc le ridica într-o minte loială şi într-o inimă deschisă. / Cîţiva ani mai tîrziu, Iosif Netzler verifica totala lui sinceritate, murind. / Crede cineva, are cineva stupiditatea de a crede că o uitare poate să suprime o moarte?”(123)

Marta Petreu ia fraze din diverse fragmente de articol, le accentuează ostil conotaţiile, pe care doar ea le zăreşte, şi îşi biciuieşte victima. În acest scop nu ezită să ascundă realităţile efective, care îi contrazic speculaţiile veninoase. Întrebarea retorică a autorului interbelic trebuie repetată şi în zilele noastre: crede cineva, are cineva stupiditatea de a crede că o falsificare grosolană poate să suprime o realitate?

Mecanismul defăimător se clădeşte pe morişca citatelor unilaterale, răstălmăcite, pe deformarea contextelor şi a ansamblului de idei din care provin. Cel mai adesea este indusă o masivă teorie a conspiraţiei. Afirmaţiile lui Mihail Sebastian nu sînt cele pe care le putem citi, negru pe alb, în pagina tipărită, ci ele trebuie să ascundă mereu gînduri oculte, strategii complotiste, partizanate extreme, contrafaceri şi conspiraţii. Iată-l pe ziarist cum dezvăluie precaritatea democratică a partidelor politice din vremea lui; iată-l semnalînd pericolul ca oamenii de rînd să boicoteze alegerile. Foarte rău! sare detractoarea. Procedînd astfel, el s-a coalizat pe ascuns cu legionarii! “Ce face Sebastian, cînd «familia» şi «casa» Cuvîntului se declară trup şi suflet solidare cu gardiştii eliminaţi de pe listele electorale? El (…) declară public, în cursivul din 21 decembrie, că nu votează”(124).

“Extremismul de dreapta moderat” (bizară contorsiune conceptuală) este extras cu forcepsul din două articole ale lui Mihail Sebastian. Într-unul ziaristul se declară nemulţumit de ofertele electorale pe care le are la dispoziţie (Cei care nu votează!). El indică ceea ce nu doreşte, fără a milita în favoarea cuiva. Într-altul semnalează jocurile politicianiste, care golesc de conţinut voturile electoratului, indiferent dacă acestea au fost obţinute paşnic sau prin violenţă (Cu sînge sau nu, tot una e). El se distanţează de năravurile care ştirbesc democraţia, fără a pleda pentru vreo soluţie violentă, ce nu-i stătea în concepţie şi caracter. Denigratoarea de peste decenii îi supralicitează ideile, agravează impactul de semnificaţie al titlurilor gazetăreşti şi conchide că Sebastian a făcut ceea ce n-a făcut: partizanat extremist.

Dacă temelia acuzaţiei este şubredă, ea trebuie consolidată prin repetarea sa agravantă şi prin retorica inflamată. Neadevărul insinuat prin răstălmăcire este gonflat prin neobosită reluare. “El a scris texte prin care a lovit, din toate puterile, în democraţia românească, făcînd în mod obsecvios jocul gardist al lui Nae Ionescu”(125).

Acuzaţia “prin învăluire” este dublată de cea prin atribuirea de “colegialităţi” forţate. Cu o săptămînă înainte de suspendarea ziarului, la 24 decembrie 1933, se publică, fără ştirea prealabilă a lui Sebastian, o “scrisoare deschisă” a lui Corneliu Zelea Codreanu. Acesta deplîngea persecuţiile la care sînt supuşi legionarii şi ameninţa voalat autorităţile statului. Motiv de triumf pentru Marta Petreu! Stilul patetic e scos din rastel şi e aruncat în luptă: “În ajunul Crăciunului, în acelaşi număr în care Sebastian îşi declara pe pagina întîi nepăsarea faţă de sîngele alegătorilor, Zelea Codreanu făgăduia, pe pagina a treia, că acei «peste 10000 de copii români» închişi (…) «nu vor rămîne nerăzbunaţi»”(126). Tocmai am văzut că Mihail Sebastian nu îşi declarase pe pagina întîi nepăsarea faţă de sîngele alegătorilor. Iar manevrele politice dubioase ale lui Nae Ionescu nu pot fi încărcate pe nota de plată a prozatorului, dacă vrem să furnizăm o cercetare ştiinţifică de bună credinţă.

Dar “scrisoarea deschisă” devine, ca prin farmec, o colaborare publicistică asumată, iar vecinătatea întîmplătoare ajunge colegialitate: “Exact din acest număr, Zelea Codreanu devine colaborator al Cuvîntului şi deci coleg cu Sebastian”(127). Şi, pentru ca manipularea să-şi facă bine efectul, minciuna mai este repetată de cîteva ori de-a lungul cărţii(128).

O metodă inedită – pentru o lucrare care se vrea de tip academic – ţine de remarcile privind defecte fizice sau de caracter ale celui studiat. El ar fi “un tînăr debutant cu înfăţişare de licean astenic, dar care, arogant, îşi etalează în orice ocazie adevărurile sale categorice”(129). Insinuările de complicitate şi necinste se ţin lanţ: “Contaminarea ideatică şi stilistică între maestru şi discipol este transparentă, sugerînd complicata şi pasionala lor simbioză”(130). “Ca admirator fervent al patronului şi ca angajat al ziarului, tînărul ziarist a scris fără efort pe linia politică hotărîtă de Nae”(131). (După cum s-a văzut, linia politică a lui Mihail Sebastian critica deficienţele din viaţa democratică. În schimb publicistica lui Nae Ionescu încuraja autocraţia, venirea la tron a lui Carol al II-lea şi triumful hitlerismului. Ele seamănă ca Polul Nord cu Polul Sud, cele două puncte extreme de pe glob.)

Iată şi altă răstălmăcire frapantă. I. Ludo îl atacă uşor grobian, în presă, pe Nae Ionescu, aflat deja la închisoare şi în imposibilitatea de-a răspunde. Sebastian protestează, cu o scrisoare dezgustată, împotriva faptului că e lovit cineva căzut la pămînt (“nu mă rabdă inima să nu-ţi spun că a înjura un om fără putinţa de a răspunde este un gest oribil”). Marta Petreu conchide triumfător: “Existenţa acestei epistole arată că în primele luni ale anului 1934 Sebastian era solidar cu fostul său director, în al cărui destin politic mai credea”(132). Cine vorbea despre “destin politic”?! Teoria conspiraţiei funcţionează cu motoarele duduind.

Nu există neghiob care să poată pescui din lac toţi bolovanii contrafăcuţi pe care i-a aruncat, în înţelepciunea sa, Marta Petreu. Închei acest capitol prin clarificarea unui alt pasaj de intensă manipulare informaţională: “Marea cantitate de comentarii politice ocazionale pe care le-a scris arată că pînă la sfîrşitul anului 1933, poate chiar pînă ceva mai tîrziu, pînă la începutul anului 1935, Sebastian a fost – la fel ca mulţi colegi de generaţie – un antipaşoptist convins, un antidemocrat pe faţă (antiliberal înverşunat şi permanent, antiţărănist convins – în măsura în care ziarul său era antiţărănist); la fel, el a fost cuprins de starea «revoluţionară» a epocii şi a locului; a fost un antihitlerist ingenios; a simpatizat fascismul mussolinian şi pe revoluţionarii spanioli (fie ei de stînga, ca Francesc Macià, sau de dreapta, ca Franco); a fost un antieuropean rece şi, complementar, un înflăcărat adept organicist al autarhiei României”(133).

După ce am conspectat şi am studiat toate articolele publicate de ziarist în Cuvîntul, sînt în măsură să-i răspund denigratoarei în felul următor: 1) Sebastian a pomenit uneori cu simpatie paşoptismul, ca fiind perioada aurorală a politicii româneşti, pe cînd lucrurile erau clare şi taberele distincte, inconfundabile. “Am avut noi vreodată partide politice, deosebite structural? Am avut. O singură dată. La începuturile vieţii noastre de stat modern, cînd revoluţia paşoptistă grupase după temperament, după cultură, tradiţie, clasă, după instinct în fine, două tabere profund distincte: liberali şi conservatori. / Dar de atunci lucrul se redusese la o evidentă caricatură” etc.(134).

2) Sebastian şi-a concentrat întreaga activitate de publicist politic în direcţia consolidării democraţiei româneşti, prin criticarea lacunelor şi a abaterilor pe care le constata în viaţa de fiecare zi. 3) Sebastian a fost un adversar tenace atît al partidului liberal, fiindcă pilotase “Pogromul itinerant” de la Oradea, din iarna anului 1927, cît şi al liderului I.G. Duca, pe care l-a criticat pentru demagogia sa şi pentru măsurile de forţă luate împotriva libertăţii presei. 4) Sebastian s-a disociat de ţărănişti, datorită inconsecvenţei lor, după ce nu şi-au pus în practică programul de descentralizare şi debirocratizare administrativă; l-a persiflat pe liderul ţărănist Romul Boilă, care a fost acuzat de corupţie. 5) Sebastian a fost unul dintre cei mai constanţi şi înverşunaţi antihitlerişti din presa românească; a intuit pericolul uriaş al dictaturii lui Adolf Hitler, încă de la începuturile sale. 6) Sebastian s-a disociat de “încruntatul Duce” şi “dictatorul” care “s-a înconjurat de un aparat glorios împovărător”, fiind “aproape de cabotinaj prin aparenţe” – cu toate că a semnalat două-trei gesturi ale sale dătătoare de speranţă, pe la începuturile guvernării fasciste. 7) Sebastian l-a ironizat pe revoluţionarul spaniol de dreapta Franco, în opinia lui doar un aventurier hazardat, cu o “fierbere fără consistenţă”. 8) Sebastian l-a elogiat, la deces, pe omul de stat catalan Francesc Macià, pe care l-a considerat un simbol al stabilităţii politice şi al luptei împotriva dictaturii. 9) Sebastian n-a fost un antieuropean – nici rece, nici cald. El a admirat raţionalismul şi democraţia franceză. 10) Sebastian n-a avut propuneri de autarhie politică pentru România. În contextul celor două blocuri militare ce se conturau înainte de al Doilea Război Mondial, a avut în vedere constituirea unei alianţe locale, pe axa Dunării. “«Europa centrală», a cărei organizare o aşteptăm de atîta vreme, trebuie smulsă ca obiectiv din cîmpul marilor puteri străine – singure responsabile de faptul că un asemenea organism cu toate şansele de viaţă şi creaţie întîrzie să se facă. Ne trebuie o Europă centrală care să nu fie nici a d-lui Tardieu (vezi proiectul dunărean din 1931), nici a d-lui Mussolini (vezi recentul memorandum şi toate încercările anterioare, de sursă italiană), nici a lui Hitler. O Europă centrală care să se facă nu în jurul unei axe politice, ci al unei axe geografice: Dunărea.”(135)

Cartea publicată de Marta Petreu despre activitatea de gazetar politic a lui Mihail Sebastian reprezintă una dintre cele mai spectaculoase falsificări pe care mi-a fost dat să le constat.

Note:

(117) Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Iaşi, Ed. Polirom, 2009, p. 196.

(118) Idem, ibid., p. 6.

(119) Idem, ibid., p. 97-98.

(120) Idem, ibid., p. 88.

(121) Idem, ibid., p. 114.

(122) Idem, ibid., p. 127.

(123) Mihail Sebastian, Ion Trivale, în Cuvîntul, joi, 23 noiembrie 1933, p. 1.

(124) Marta Petreu, op. cit., p. 119-120.

(125) Idem, ibid., p. 122; vezi şi p. 123, 126, 127, 128, 129 etc.

(126) Idem, ibid., p. 123.

(127) Idem, ibid., p. 122.

(128) Vezi op. cit., p. 119, 125, 127, 164, 228, 281.

(129) Idem, ibid., p. 77-78.

(130) Idem, ibid., p. 94.

(131) Idem, ibid., p. 96.

(132) Idem, ibid., p. 130.

(133) Idem, ibid., p. 96-97.

(134) M. Sb., “Partide de idei”, în Cuvîntul, sîmbătă, 28 mai 1932, p. 1.

(135) Mihail Sebastian, Părăsim politica – şi intrăm în geografie, în Cuvîntul, 15 octombrie 1933, p. 1.

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (13)

Etichete

Cuvintul, interbelic, jurnalism, Mihail Sebastian, polemici, politica

Soluţia la demagogia politicienilor versaţi şi la discursurile sofisticate, dar lipsite de sinceritate, este reapropierea de nevoile omului simplu. Problemele cotidiene trebuie identificate şi denumite cu termenii de toate zilele, iar apoi rezolvate. “Am fost duminică la Brăila, la întrunirea cetăţenilor acestui oraş necăjit şi am asistat la una din cele mai semnificative adunări din cîte am cunoscut. / Problemele în discuţie erau simple, iar soluţiile erau clare: revendicări practice, lămurite, uşor de rezumat în cîteva cifre. Dar oamenii amărîţi nu prea ştiu să vorbească cu metodă. «Navlu, comisie europeană, tarife preferenţiale» sunt termeni abstracţi pentru înţelegerea cuiva care pricepe mai degrabă alte cuvinte: foame, frig, boală. / «Vorbeşte, domnule, de ce ne doare», a strigat cineva de sus, de la galerie către un vorbitor oprit la cîteva consideraţii tehnice. / «Despre ce ne doare?» S-a vorbit şi despre asta. S-a vorbit numai despre asta. Fiecare a cerut ce i se părea mai grabnic, fiecare a strigat ce îi era mai aproape de inima lui bătută. / Să nu ne mai taie apa! Să nu ne mai taie lumina! Să nu ne mai vîndă lucrurile din casă! Să nu se mai pună trei rînduri de sechestru pe acelaşi dulap! Să nu-mi mai trimeată băiatul acasă de la şcoală, că n-am cu ce plăti! / E ceva naiv poate în această lungă serie de plîngeri personale, directe, mărunte. Naiv, dar nu lipsit de înţeles. Adevărul este că oamenii sunt sătui de orice formulă, de orice abstracţie, de orice program. Ani de-a rîndul nu li s-au servit decît programe. O adevărată inflaţie de programe. Nu mai are nimeni ce face cu ele, nu mai aşteaptă nimeni nimic de la ele, nu le mai pricepe, nu le mai aşteaptă. Oamenii cer fapte: fapte meschine, zilnice, strîmte, imediate, dar fapte înainte de orice. Nu parole salvatoare, care închid în ele germeni de fericire eternă, ci pur şi simplu lucruri mărunte şi imediat uşurătoare. / Dacă îmi oferi un program, care îmi garantează cu precizie reconstrucţia generală economică – nu e rău. Dar dacă îmi dai să muncesc şi să cîştig azi pîinea familiei mele – e nesfîrşit mai bine. / Formule politice se puteau servi perfect cu 8 ani în urmă şi nu era greu de găsit o sală de întrunire care să le primească cu entuziasm. Astăzi însă cînd din 1000 de oameni strînşi la un loc, 960 au în buzunar trei hîrtii roşii şi verzi de sechestru, exerciţiul acesta nu mai e posibil. / În trei ceasuri de tînguiri, revendicări şi ameninţări, n-am auzit la Brăila un singur cuvînt despre politică şi partide. Nici în bine, nici în rău. Asta nu interesa pe nimeni. / Adevărul este că ideea de partid şi de politică este definitiv destrămată în conştiinţa publică. Înainte vreme, un strigăt de durere comună se îndrepta automat spre partid, singurul factor care putea formula valabil o cerinţă de ordin general. Astăzi această cale este definitiv abandonată. Abandonată din instinct, un instinct care nu păcăleşte. / E comic să vezi politica noastră zbătîndu-se în căutarea cîtorva aşa zise «platforme»: platformă de retragere, platformă de revendicare a guvernului, platformă de opoziţie, platformă electorală. Cîte platforme atîtea prostii. / Nu mai merge nimeni după asemenea steaguri. / Şi politicienii care votează şi răsvotează în comisii, subcomisii, cercuri de studii şi cluburi ideologice programe noi pentru porcării vechi, riscă să fie primiţi cu strigătul bădăranului de la Brăila: «Vorbeşte, domnule, de ce ne doare!».”(114)

Discreditarea programelor golite de conţinut, care sînt enunţate şi nu sînt aplicate, care asigură prosperitatea activiştilor şi uită de masa oamenilor de rînd, conduce la o situaţie paradoxală într-o democraţie: refuzul de a vota. Cetăţenii îşi pierd încrederea în instrumentul fundamental care le conferă, de fapt, puterea în stat. Fie că se votează la stînga sau la dreapta, partidele îşi schimbă doctrina a doua zi după scrutin, politicienii dezertează la gruparea adversă, iar peste capetele electoratului se revarsă aceleaşi fraze ipocrite şi abstracte. Precaritatea moralei publice duce la descurajarea corpului electoral. “Am întreprins o mică anchetă publică în jurul meu, în lumea prietenilor şi tovarăşilor mei de lucru, scriitori, profesori, medici, oameni de carte, toţi din acea mult pătimită «generaţie tînără», în numele căreia atîţia şefi de plutoane ideologice îşi permit să enunţe adevăruri absolute. Şi am făcut o constatare, care prea este generală, ca să nu aibe un sens precis. Nici unul dintre ei, nici unul vă spun, nu este înscris în listele electorale. Nici unul nu votează. / Întîmplare? Neglijenţă? Indiferenţă faţă de aspectele vieţii publice? Nu cred. Sau poate, individual, de la caz la caz, aceste aparente pricini să joace oarecare rol, dar în bloc, absenţa de la urne exprimă altceva, mai puţin superficial. / De indiferenţă mai ales nu poate fi vorba. Căci oamenii aceştia, care refuză să-şi exercite «drepturile cetăţeneşti», sunt totuşi pasionaţi de problemele vremii lor, de sensul politic al ceasului pe care îl trăiesc, de indicaţiile crizei istorice care îi preocupă nemăsurat mai mult decît pe orice profesionist electoral. Prin ceea ce scriu, prin ceea ce cugetă, prin ceea ce lucrează fiecare în domeniul lui de muncă, ei încearcă să formuleze judecăţi de valoare asupra acestei vieţi româneşti, în care sunt atîtea lucruri de făcut, atîtea de restabilit, atîtea de suprimat. / Nu e ciudat atunci, veţi spune poate dv., nu e ciudat că atunci cînd mecanismul politic al regimului le pune la îndemînă un instrument de intervenţie directă în viaţa publică, ei îl nesocotesc, renunţînd de bună voie la această cale? Nu e ciudat refuzul lor de a face un act de prezenţă politică, votînd? / Nu, ciudat nu e deloc. Dimpotrivă, e foarte normal. Absenţa aceasta de la urne se sprijină pe conştiinţa inutilităţii operaţiei, pe siguranţa că nimic nu se poate modifica astfel. Din cîte partide noi şi vechi se agită, din cîte mişcări cuminţi sau dezmăţate se «lansează», din cîte formule ultra-vechi sau ultra-noi se aruncă în piaţa politică, nici una nu încadrează gîndirea acestei elite, nici una nu răspunde întrebărilor ei, nici una nu soluţionează gravele ei aşteptări. / Lupta politică se dă la suprafaţă, pe chestiuni artificiale, pe controverse de doi bani, pe «puncte de vedere» complet în afară de realităţi. Iar dincolo de această luptă, în care se angajează atîţia pezevenghi şi atîţia martiri, rămîn intacte puţinele lucruri mari şi serioase. În slujba lor, stau cei care nu votează.”(115)

În situaţia formalismului ipocrit, procesul electoral devine o mascaradă. Parlamentul nou rezultat se supune voinţei guvernului. Executivul îşi aserveşte legislativul. Astfel decizia alegătorilor, care şi-au exercitat voinţa directă în ce priveşte configuraţia parlamentară, este diluată şi răstălmăcită. Fie că sînt violente sau paşnice, alegerile ajung să fie golite de conţinut. “Nu vi se pare abuzivă avalanşa de comentarii, opoziţioniste şi guvernamentale, în jurul alegerilor şi al rezultatului lor? / Ziarele de nuanţă liberală (fosta «anumită presă» de pe vremuri) celebrează cu diverse grade de entuziasm libertatea îngerească a operaţiilor electorale. Ziarele de opoziţie deplîng dimpotrivă teroarea sub care aceste alegeri au decurs. Pentru unii, a fost în ţară o atmosferă senină de Kindergarten. Pentru alţii, a fost un adevărat măcel. / Opoziţia afirmă că au fost omorîţi cîţiva zeci de cetăţeni. Guvernul se apără, declarînd că chiar dacă au fost ucişi vreo 10-20, au fost în schimb înviaţi pentru vot vreo 20-30.000. / Vechi cetitori ai lui Caragiale, noi ştim că adevărul stă cam la mijloc. Noi ştim că nici aşa de liliale n-au fost alegerile d-lui Duca şi sperăm că nici aşa de mîrşave n-au fost. / Dar, întrebarea pe care ne-o punem şi pe care o propunem meditaţiei cetitorului este cu totul alta. Să aibe oare vreo importanţă, pentru situaţia politică a ţării, modul în care s-au făcut aceste alegeri? Faptul de a fi fost foarte sălbatice sau de a fi fost din contră foarte gentile, schimbă oare efectiv ceva din funcţia parlamentului eşit din asemenea alegeri, angelice sau drăceşti? / Iată, nouă ni se pare că nu. Cu riscul de a trece drept cinici, vom spune că în realitate un parlament românesc este mereu acelaşi, fie că el s-a născut peste o punte de cadavre, fie că a crescut sub un curcubeu de libertăţi civice. / Parlamentele noastre nu funcţionează niciodată în numele justificării lor electorale. Cu desăvîrşire lipsite de iniţiativă, complet paralizate de executiv, ele lucrează în subordine, ca un auxiliar tehnic – în cazul cel mai bun – al guvernului. Numai formal parlamentul românesc primeşte un «mandat» de la naţiune. Dar acest mandat nu-l cunoaşte, nu-l exercită şi nu-l poate exercita. / În drept şi în teorie, camerele ar fi organul generator al guvernului. Sugestiile, orientările, directivele, de aici ar trebui să le primească guvernul. / Dacă lucrurile s-ar întîmpla într-adevăr aşa, atunci da, atunci fără îndoială, originea camerelor ar fi determinantă pentru viaţa lor. Rezultate din alegeri sîngeroase, ele ar fi descalificate, întrucît mandatul lor ar fi mandatul crimei. Rezultate din alegeri libere, mandatul lor ar fi mandatul naţiunii. / Dar nu e nevoie să fii constituţionalist, pentru a şti că treburile nu merg deloc astfel, aici, la noi. Constituite printr-un sistem de forţe, camerele funcţionează în cadrul cu totul altor forţe. Expresie – să zicem – a unei serii de elemente politice, ele trăiesc prin cu totul alte elemente politice. Termenii alegător-parlament-guvern nu au deloc legătura suitoare, pe care le-o presupune candoarea democrată. «Alegător-parlament» e una, «Parlament-guvern» este cu totul alta. Orice relaţie între aceste două sisteme este lămurit exclusă. / Astfel fiind, ce are de căutat aici libertatea sau sălbăticia alegerilor? Şi într-un caz şi într-altul, nu este parlamentul deopotrivă de apt pentru biata lui meserie? Şi-a depăşit vreodată un parlament românesc, oricare ar fi fost el, menirea de înregistrator al ordinelor guvernului? A fost vreodată un guvern, unul singur, în situaţia de a ţine seama de parlament? / A existat vreo deosebire esenţială între parlamentul naţional-ţărănesc din 1928, primul parlament al primelor alegeri libere româneşti, şi oricare parlament poliţist liberal şi averescan dinainte? / Hotărît, nici una. La fel de şters, la fel de terorizat de voinţa guvernului, la fel de strivit sub pumnul primului ministru, parlamentul d-lui Maniu a fost egal în servilism şi incompetenţă cu cele mai triste camere ale lui Ion I.C. Brătianu. Să nu uităm că în acest parlament liber de la 1928, a fost asasinată reforma administrativă, pe care o aştepta ţărănismul. Să nu uităm că acest parlament liber l-a ales regent pe un domn Sărăţeanu, la ordinul provocator al unui domn Maniu. / Şi atunci, la ce a servit consultarea liberă a ţării şi răspunsul ei entuziast, la ce a servit, dacă acest gir moral unanim a fost utilizat la asemenea deplorabile isprăvi? / Însîngerate sau nu, parlamentele româneşti sunt condamnate să fie ceea ce au fost mereu: organe de execuţie servilă, la ordinul şi dispoziţia guvernului. Ele nu pot reabilita un cabinet, dar nici nu-l pot compromite. Ele nu-i pot slăbi situaţia politică, dar nici nu i-o pot consolida. / Elementele politice în joc sunt altele, cu totul altele. / Iar dacă vă amuză jocul de-a comentarea alegerilor, puteţi să comentaţi! Numai să ştiţi că este un joc.”(116)

Acestea sînt principalele opinii despre politica internă românească, exprimate de Mihail Sebastian în Cuvîntul. După cum se constată, ele acoperă o gamă largă de aprecieri. Autorul înţelege să militeze, cu instrumentele jurnalistice, polemice, de multe ori sarcastice, pe care le are la dispoziţie, în favoarea democraţiei autentice. Este dezamăgit de precaritatea ideologică a politicienilor din vremea lui şi de aranjamentele lor personale. Gazetarul combate, în rîndul activiştilor de partid, migraţia politică, ipocrizia, amnezia tendenţioasă, sterilitatea de acţiune şi, cu sporită vehemenţă, corupţia. Printr-o mare libertate de exprimare, folosind argumente precise şi exemple notorii, dar fără a insulta sau a jigni persoanele vizate, scriitorul îi trage la răspundere pe demnitari pentru politicile lor neinspirate, inconsecvente, nedemocrate. Plecînd de la realitatea cotidiană, el conceptualizează diferite situaţii, formulează judecăţi de principiu şi trage semnale de alarmă, referitoare la şubrezirea vieţii publice. O menţiune suplimentară trebuie adusă poziţiei sale neutre, neaservite politic, în concertul dezbaterilor furtunoase. Mihail Sebastian este intelectualul independent care, prin activitatea civică intensă, îşi pune inteligenţa şi iscusinţa profesională în slujba comunităţii.

Preocuparea lui principală este contribuţia la instaurarea unei stabilităţi sociale, în limitele democraţiei şi ale moralităţii publice. Misiunea pare imposibilă, în contextul frămîntat de la începutul anilor ‘30. Pe plan extern încep deja să se formeze marile blocuri militare, ce prefigurează Al Doilea Război Mondial. Soluţia ezitantă a ziaristului merge spre constituirea unei alianţe dunărene, a micilor state neafiliate, care să menţină laolaltă libertăţile şi democraţia (vezi art. Părăsim politica – şi intrăm în geografie). Pe plan intern sporeşte instabilitatea, din cauza corupţiei şi a iresponsabilităţii partidelor politice, din cauza presiunilor autoritare tot mai insistente ale lui Carol al II-lea. Rezolvarea ar sta în consolidarea societăţii civile, prin care un cetăţean, conştient de drepturile şi obligaţiile sale, nu i-ar permite Statului “să mai fie un poliţai obtuz şi abuziv, devenind realmente o gospodărie” (vezi art. Funcţionarii publici).

Fireşte că istoria a călcat în picioare toate speranţele ziaristului lucid şi a precipitat lucrurile către prăpastie.

Note:

(114) Mihail Sebastian, “Vorbeşte, domnule, de ce ne doare!”, în Cuvîntul, miercuri, 25 octombrie 1933, p. 1.

(115) Mihail Sebastian, Cei care nu votează!, în Cuvîntul, joi, 21 decembrie 1933, p. 1.

(116) Mihail Sebastian, Cu sînge sau nu, tot una e, în Cuvîntul, duminică, 24 decembrie 1933, p. 1.

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (12)

Etichete

Cuvintul, interbelic, jurnalism, Mihail Sebastian, polemici, politica, taranisti

Lucrurile nu stau mai bine nici de cealaltă parte a baricadei. Ţărăniştii sînt taxaţi cu asprime pentru renunţarea la linia lor politică principală. Marca ideologică a unui partid rezidă în concepţia sa administrativă. Strategia prin care o organizaţie politică îşi propune să guverneze, în manieră efectivă, reprezintă caracteristica sa esenţială. Ce se întîmplă, însă, cînd partidul anunţă un ansamblu de măsuri publice necesare, iar apoi, ajuns la guvernare, îşi încalcă programul? Care mai poate fi credibilitatea ţărăniştilor care, veniţi la putere, refuză descentralizarea şi debirocratizarea preconizate chiar de ei? Discreditul de principiu este inevitabil. “A vorbi despre «politica administrativă a guvernului» însemnează a deschide dintr-odată cel mai grav proces, ce apasă nu răspunderea guvernului actual, care la urma urmelor face ce poate, dar răspunderea întregului regim naţional-ţărănist de la 1928 pînă azi, de la primul guvern Maniu pînă în acest ceas. Renunţările, eşecurile, ezitările şi trădările ideologice care jalonează aceşti aproape cinci ani ultimi ai partidului naţional-ţărănist au putut fi multe şi grele în toate direcţiile, în politica financiară, în politica economică, în politica agrară, în metode, în legislaţie şi în sistem, dar nicăieri n-au fost mai grave, mai iremediabil grave, decît în ceea ce d. Armand Călinescu numeşte astăzi cu dezinvoltură «politica administrativă». / Cu oarecare îngăduinţă, se poate spune că oriunde i-ar fi fost regimului naţional-ţărănist iertat să-şi calce obligaţiile, oriunde, numai aici nu. / «Politica administrativă» nu este altceva decît politica însăşi. Piatra unghiulară a unui regim, centrul său de comandă, spiritul său. Dacă facem deosebire între birocraţie şi administraţie, dacă înţelegem că «a administra» însemnează a crea cadre şi forme pentru activitatea generală a unei colectivităţi, atunci «politica administrativă» îşi capătă înţelesul exact de formulă sintetică a vieţii naţionale. Şi niciodată regimul naţional-ţărănist nu s-a trădat mai complet şi mai adînc pe sine însuşi, decît cînd s-a trădat aici. / Memoria miniştrilor e scurtă şi a opiniei publice la fel. Subsecretarul de la interne vorbind însă despre «politica administrativă» ne aminteşte, fără voie desigur, că partidul azi la guvern n-a fost totdeauna un simplu şi oarecare partid, ci că la o anumită dată a fost expresia unui moment revoluţionar. / În mai 1928, cînd se agita umbra Albei Iulia, sub o regenţă anemică şi sub un guvern liberal intrat în panică, naţional-ţărănismul întrunea puteri strivitoare de revoluţie. El nu se afla atunci în luptă cu guvernul liberal, ci cu statul liberal. Asta însemnează că se ridica nu împotriva unui cabinet, ci a unui sistem, a unei ierarhii, a unei structuri. Sistem, ierarhie şi structură cărora urma să li se substituie altele, fundamental potrivnice, organic potrivnice. Dacă în acel ceas nu s-ar fi aflat faţă în faţă decît Vintilă Brătianu şi Iuliu Maniu, lupta ar fi fost banală, dacă nu meschină. Adevăraţii ei pioni însă erau statul liberal deoparte şi statul ţărănist de altă parte. Statul liberal care trebuia dărîmat şi cel ţărănist care trebuia construit. Dărîmat şi construit în primul rînd în ceea ce un stat are mai caracteristic şi mai determinant: osatura lui administrativă, scheletul lui politic. / Sistemul administrativ al unei ţări este sistemul ei vertebral. Loveşti aici dacă vrei să distrugi efectiv ceva. Clădeşti tot aici, dacă vrei să construieşti. Tot restul nu este decît completare, consecinţă şi amănunt. / Acest lucru îl ştiau atunci naţional-ţărăniştii, sau simulau a-l şti – căci prima operă pe care o înscriau în program era reforma administrativă. Reformă, nu cîrpeală. O totală răsturnare de criterii şi orientări. O desăvîrşită rupere cu trecutul. / Maşinăriei de stat liberal, complicată, greoaie, hibridă, centralizată stupid şi ierarhizată juridic, trebuia să-i urmeze un aparat de stat simplificat, ţărănesc, gospodăresc, sprijinit pe spirit local şi pe necesităţi provinciale. / Asta trebuia. Ce a urmat, ştiţi. D. Iuliu Maniu s-a dovedit curînd a fi un Vintilă Brătianu într-o variantă mai puţin patetică, iar revoluţia ţărănistă a sucombat într-o legislaţie liberală, burgheză şi capitalistă. Iar în ce priveşte reforma administrativă, timp de vreo doi ani, a tras cine a vrut de ea, cînd la dreapta, cînd la stînga, pînă cînd a ieşit din întuneric exemplarul acela monstruos, de a cărui paternitate s-a lepădat toată lumea, operă zdrenţuită şi strîmbă, sortită unei morţi inevitabile. Rînd pe rînd au căzut toate marile inovaţii ale reformei («direcţiile regionale» azi, «prefecţii administrativi» mîine…), pînă ce bătută de toate vînturile, legea revoluţionară a ţărănismului s-a destrămat definitiv şi fără urme. / Cînd se va face istoricul regimului atît de inegal şi de frămîntat al naţional-ţărănismului, se va vedea că examenul totalei lui inaptitudini pentru o viaţă nouă a statului român a fost dat odată pentru totdeauna cu dezastrul reformei administrative. / Astăzi, în iulie 1933, subsecretarul de la interne anunţă cu toată liniştea că «noua reformă administrativă… n-a fost încă votată». / E un epilog cu involuntar humor.”(108)

Unii demnitari ţărănişti se pare că oricum nu se deosebesc, prin aviditatea îmbogăţirii rapide, de ansamblul clasei politice. Aceeaşi lipsă de scrupule, pe calea chiverniselii în ritm accelerat, le defineşte traseul. Corupţia trebuie denunţată şi biciuită, cu debordant sarcasm, în orice formaţiune politică. “D. Romul Boilă protestează. Evident. Un om politic îţi va vorbi totdeauna despre «interesele supreme ale ţării», cînd îl vei duce la parchet. Sunt, se vede, noţiuni înrudite. / Dar e în protestul d-lui Boilă un dram de dreptate şi trebuie să-l recunoaştem. Dumnealui spune anume că procedura utilizată în cazul său este excepţională. Foarte adevărat. A deschide forţat registrele băncilor, a căuta acolo cifre de interes «intim», a organiza astfel un fel de percheziţie generală a bogăţiei unui ins, este o operaţie neobişnuită. În materie de probe în justiţie, asemenea metode nu ştim că există. / Deci d. Boilă se ridică împotriva acestui tratament excepţional. Nu că e sever, se plînge domnul acesta, ci că este excepţional. Protestul e just şi ni-l însuşim. / Adică de ce numai averea d-lui Boilă să fie controlată, aşa, haiduceşte? Parcă numai d. Boilă este boilă în ţara românească? Parcă numai el s-a îmbogăţit peste noapte, la umbra bugetului statului? / Nu. Desigur că nu. Boilă sunt ei sute şi mii – ţie-i Dumnezeu în paza lui, pînă i-o prinde poliţia sub o pază mai straşnică. Sunt «boili» de tot soiul: ţărănişti, ardeleni, liberali, averescani, lupişti, mari, mici, celebri sau obscuri, compromişi sau «oneşti», deştepţi sau proşti. Sunt toţi aceia care au guvernat şi care s-au ales pe urma guvernării, care cu o casă, care cu un depozit la bancă, o vie, un automobil… Nu are dreptate d. Boilă de la Cluj să se simtă obidit, cînd lui îi umblăm prin buzunare, iar pe ceilalţi Boilă din România Mare îi lăsăm în bună pace? / Ba da. O mărturisim cu toată simpatia (puţină, ce-i dreptul) pe care codul penal ne îngăduie s-o mai avem pentru d-sa. / Şi cerem guvernului să intre urgent în legalitate. Îi cerem adică să transforme procedura extraordinară, utilizată în cazul Boilă, într-o procedură ordinară – şi de drept comun. Îi cerem să trateze în mod egal, frăţeşte, pe toţi boilii ţării noastre. Pe toţii boilii, oricum i-ar chema. Să se deschidă registrele de depunere ale băncilor, să se revizuiască actele de proprietate, să se controleze inscripţiile ipotecare. Să se facă un tablou comparativ al averilor dinaintea unei guvernări şi de după ea. Să se sune mobilizarea penală a tuturor boililor, chiar dacă nu-i cheamă Romul. / Şi astfel d. Romul nu va mai fi un persecutat.”(109)

Atunci cînd nu-şi manifestă rapacitatea, politicienii par de o incompetenţă uluitoare, dublată de o egală iresponsabilitate intelectuală. “Viaţa noastră publică trăieşte în cel mai vast desfrîu intelectual. Nimic nu angajează şi nimic nu obligă. Totul este posibil şi totul este iertat. A te ridica azi împotriva unui program şi a ţi-l însuşi mîine – această operaţie cu vădit caracter penal – devine în politică un exerciţiu lipsit de sancţiune. O generală iresponsabilitate intelectuală umbreşte dialectica politicii noastre. Ideile circulă din buzunar în buzunar, cu o dezinvoltură supremă. Bărbaţii noştri de stat trăiesc sub regimul indiviziunii proprietăţii politice, discutînd, trăind şi bătîndu-se pe etern aceleaşi confuzii programatice, comune tuturor şi aparţinînd nimănui. / În acest obştesc dezmăţ, e o îndrăzneală desigur să iei pe cineva de piept şi să-l întrebi de unde anume deţine hîrtia cu idei şi soluţii pe care o agită.”(110)

N-ar fi surprinzător, în asemenea condiţii, să se perfecteze o unificare a celor mai importante partide de pe scena politică, avîndu-se în vedere absenţa ideologiilor limpezi, a responsabilităţilor clar asumate şi a vinovăţiilor tranşant pedepsite. “Nimic, nici invectiva, nici dispreţul, nici ura, nimic nu desparte definitiv la noi. / De aceea nu ne-ar mira să-i vedem la braţ pe d-nii Averescu, Duca şi Maniu, defilînd frăţeşte înaintea «opiniei publice». Totul e posibil – şi cine s-ar gîndi să protesteze? În orice caz nu noi. (…) Că d-nii Averescu, Duca şi Maniu s-ar putea uni – e treaba lor. Dar că se găsesc ziare democrate, care să pledeze pentru asemenea unire – e puţin şi treaba noastră. / Iată că de la o vreme aceste ziare vorbesc deferent despre partidul liberal şi respectuos despre cel al poporului, iată, ele iau interviuri d-lui Duca şi îi publică fotografia d-lui Goga, iată că îl laudă pe mareşalul Averescu şi se interesează de sănătatea d-lui Dinu Brătianu. / Abia îţi vine a crede. Cum? Mareşalul Averescu nu este «călăul ţăranilor de la 1907»? Cum? D. Duca nu este «regizorul pogromului de la Oradea Mare»? Şi d. Goga nu este «omul celor 13 milioane»? Şi partidul poporului nu este o «citadelă reacţionară»? Şi partidul liberal nu este un «organism bancar»? Şi amîndouă laolaltă nu sînt «asupritoarele libertăţilor cetăţeneşti»? / Era parcă ieri. Ceteam toate aceste formule patetice în presa democrată. Ni se rupea inima de compasiune. / Astăzi, călăul ţăranilor de la 1907 şi regizorul pogromului de la Oradea şi omul celor 13 milioane sunt pionierii presei democrate. Iar fotografiile lor, argumente. / Ceea ce dovedeşte încă o dată relativitatea lucrurilor politice.”(111)

Un loc de refugiu, pentru Mihail Sebastian, ar putea fi în zona minoritară. Dacă tot a denunţat ansamblul incompetent şi corupt al scenei politice româneşti, ziaristul şi-ar fi putut asuma condiţia evreiască, pentru a pune umărul la activismul pe acea dimensiune. Dar nu. Analiza lui politologică respinge şi această falsă soluţie. Militantismul minoritar vizează un alt segment public, diferit – deşi complementar – faţă de implicarea politică generală. “Guvernul ducist a încheiat cartel electoral cu saşii. D. Iunian a încheiat cartel cu ucrainenii. Gazetele de opoziţie atacă primul cartel, gazetele guvernamentale îl atacă pe cel de al doilea. Deşi pretextele acestor atacuri pe tema «demnităţii naţionale» sunt străvezii şi deşi nimeni nu crede în ce spune, toate fiind la noi indiferente – probema acestor carteluri electorale cu grupările politice minoritare nu este mai puţin gravă. (…) Sunt două categorii de probleme politice, pe care le angajează la noi alegerile parlamentare. În primul rînd problemele de politică generală a ţării: finanţe, economie, orientare externă, administraţie, apărare naţională… / În al doilea rînd, problemele particulare ale minorităţilor, probleme privind şcoala lor, confesiunea lor, cultura lor. / Primul ciclu de probleme este reprezentat de partidele româneşti, de partidele politice propriu-zise (ducişti, georgişti, naţional-ţărănişti, uniunea agrară, agrarieni etc.). / Al doilea ciclu este reprezentat de organizaţiile minoritare respective (maghiari, saşi, ucrainieni etc.). / Între aceste două grupuri de organisme politice, există o mare deosebire din capul locului: ele acţionează pe planuri distincte. «Distincte» nu vrea să spună desigur «potrivnice» (cum s-ar putea insinua cu perfidie şovină). Interesele minoritare pot fi legitime, juste şi acceptabile. Ele sunt însă totdeauna de ordin particular. Ele se grupează într-o sferă mai restrînsă decît sfera problemelor generale de stat. / Din această deosebire prea limpede, ca să nu fie acceptată, decurge un adevăr mai delicat, dar nu mai puţin precis. Şi anume: EXISTĂ O DEOSEBIRE FUNCŢIONALĂ ÎNTRE VOTUL POLITIC PROPRIU-ZIS ŞI VOTUL MINORITAR. Căci fiecare din aceste două specii de vot se pronunţă şi decide asupra unei alte serii de fapte din complexul politic. / Un exemplu pentru simplificare. Cetăţeanul care votează cu «liberalii ducişti» bunăoară (căci or fi şi de ăştia) ia, prin votul său, atitudine în toate chestiunile noastre de stat. El se pronunţă pentru economia capitalisto-bancară, pentru executarea datoriilor interne, pentru plata cuponului extern, pentru Mica Antantă, pentru politica externă occidentală. Votul său îmbrăţişează toate aspectele vieţii de stat. Dimpotrivă, cetăţeanul sas, de la Sibiu, care votează cu partidul lui săsesc, nu ia atitudine în nici una din aceste probleme, care ori nu-l interesează, ori i se par subordonate necesităţilor lui de viaţă locală. Votul său decide asupra altor lucruri: asupra şcoalei săseşti, asupra dreptului de a-şi vorbi limba proprie, asupra subvenţiilor pe care biserica lui are dreptul să le primească de la stat… Toate chestiuni fără îndoială legitime, dar în afară de sfera marilor probleme generale. / Nu suntem noi atunci îndreptăţiţi să spunem că votul dat partidului liberal (sau oricărui alt partid) are altă semnificaţie şi alt coeficient politic, decît votul dat partidului săsesc (sau oricărei alte organizaţii minoritare)? / Fără îndoială că da. / Şi atunci, dacă lucrurile stau astfel, nu cumva orice cartel electoral cu un organism minoritar însemnează o confuzie voită a două poziţii politice distincte? Şi această confuzie nu poate duce la o completă falsificare a situaţiei parlamentare şi deci a situaţiei politice? / Răspunsul stă la îndemîna oricui. (…) În esenţă, asemenea carteluri însemnează a capta o serie de voturi pe un anumit plan particular, cu gîndul de a le face mai tîrziu active şi valabile pe un plan nesfîrşit mai larg.”(112)

Pe această mare agitată a vieţii politice, unde se modifică peste noapte principiile, convingerile şi afilierile, este nevoie de o instituţie stabilă, caracterizată prin seriozitate şi profesionalism. Ziaristul de la Cuvîntul descoperă o oază de normalitate în organul reprezentativ al funcţionarilor publici, pe care îl elogiază într-un moment festiv. “Societatea funcţionarilor publici serbează astăzi jumătate de veac de existenţă. Este un eveniment care valorează cît o demonstraţie. Căci organizaţia aceasta a luat fiinţă, a trăit şi a progresat în afară de bugetul statului, fără concursul oficialităţilor, şi uneori împotriva lor. Este una din foarte puţinele treburi serioase, din cîte s-au făcut la noi, fără subvenţii, fără speculaţii, fără presiuni politice. Un exemplu de gospodărie publică, ridicată an cu an, chibzuită cum trebuie, condusă cu socoteală. / Tot ce a realizat această organizaţie s-a întemeiat pe un foarte solid simţ profesional. Nu era delor uşor într-o breaslă de birocraţi, care prin psichologia lor de sedentari, nu au în genere spiritul de solidaritate a muncii şi conştiinţa drepturilor lor. Ani întregi tagma funcţionarilor publici a fost complet aservită politicii şi la dispoziţia cluburilor de partid. Întîiul ministru cu obligaţii electorale putea să dispună după bunul lui plac: să numească, să revoace, să suspende. Ce consecinţe avea acest sistem, ce ferment continuu de laşitate şi destrămare constituia el în sînul funcţionărimii – nu e greu de bănuit. Birocratismul care este una din cele mai ascunse otrăvuri ale unui stat, a fost cultivat metodic de democraţia noastră nepotistă. / Împotriva acestor agenţi de descompunere, Societatea funcţionarilor publici a însemnat o reacţiune tenace, lipsită de violenţă inutilă, dar decisă, constructivă, continuă. În 50 de ani a isbutit să ceară şi să impună o legislaţie, care să-l scoată pe funcţionar de sub voia capricioasă a politicei şi să-i creeze cadre profesionale sigure. În 50 de ani, a organizat metodic asistenţa socială a funcţionarului, punîndu-l la adăpostul mizeriei. În 50 de ani, a isbutit mai ales altceva, mai important decît toate casele de pensii şi organizaţiile de ajutor. A isbutit să creeze şi să menţină spiritul profesional, certitudinea drepturilor de breaslă, simţul solidarităţii şi al prieteniei colective. / În acest fel, societatea funcţionarilor publici a jucat un adevărat rol de educaţie civică. Fiindcă un cetăţean trebuie să fie învăţat a colabora cu forţele constituite ale statului, nu supunîndu-li-se stupid şi orb, ci servindu-le în cadrul drepturilor şi datoriilor corelative, acceptînd loaial toate obligaţiile, dar opunîndu-se hotărît abuzului. Dacă spiritul de corp, care a însufleţit timp de jumătate de secol Societatea funcţionarilor publici, ar fi un criteriu general de conduită al tuturor categoriilor de oameni muncitori, Statul ar înceta poate să mai fie un poliţai obtuz şi abuziv, devenind realmente o gospodărie.”(113)

Note:

(108) Mihail Sebastian, Politică administrativă?, în Cuvîntul, joi, 3 august 1933, p. 1.

(109) M. Sb., Dar ceilalţi domni Boilă?, în Cuvîntul, duminică, 13 septembrie 1931, p. 1.

(110) Mihail Sebastian, Discursul d-lui Iunian, în Cuvîntul, luni, 18 septembrie 1933, p. 1.

(111) M. Sb., Pe frontul democrat, în Cuvîntul, marţi, 15 septembrie 1931, p. 1.

(112) Mihail Sebastian, Minorităţile în alegeri, în Cuvîntul, duminică, 10 decembrie 1933, p. 1.

(113) Mihail Sebastian, Funcţionarii publici, în Cuvîntul, luni, 26 iunie 1933, p. 1.

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (11)

Etichete

I.G. Duca, interbelic, jurnalism, liberali, Mihail Sebastian, polemica, politica

Sebastian şi politica internă

Printre domeniile frecvent abordate de scriitor, pe prima pagină a Cuvîntului, se află politica internă românească. Trebuie amintit că, în prima sa etapă de existenţă, ziarul nu s-a afiliat explicit vreunei formaţiuni, ci a reflectat întreaga scenă publică în tonuri independente, general combative, uneori sarcastice. Aceasta i-a conferit reputaţia de gazetă independentă, iar lui Mihail Sebastian prestigiul de comentator cu un raţionalism exacerbat. Lucrul a fost atestat în epocă de G. Călinescu: “Autorul este un adept al lui Descartes, ţinînd la lucrurile «clare şi distincte» şi aplicînd acest cartezianism mai ales în cîmpul senzaţiilor. De unde un sensualism rece, lucid, cultivat cu exactităţi de geometru”(95).

Să vedem în ce măsură aceste trăsături se regăsesc în ideile profesate de ziarist. După cum a constatat-o în repetate rînduri, viaţa politică se întemeiază pe partide, care ar trebui să fie structurate pe ideologii în confruntare. Însă, din păcate, se remarcă şubrezenia întregului sistem democratic, din temelii, atîta vreme cît partidele româneşti sînt coagulate în jurul intereselor de grup şi de moment. Le lipseşte ideologia, care să le asigure evoluţia de perspectivă şi activitatea cotidiană predictibilă. “«Partide de idei»? Ce e aia? Avem noi asemenea mostre? Unde sunt şi care sunt? / Discuţia asta e teribil de hazlie la noi. Să te întrebi dacă problemele actuale mai sunt de încadrat în programele vechilor discipline politice şi economice (liberalism, conservatorism, radicalism-democrat etc.) – poate să fie o chestiune aiurea, în alte ţări. O chestiune facilă şi fără sens adînc – dar poate să fie. Pentru că acolo vechile ideologii politice au existat realmente şi continuă să existe şi astăzi, dacă nu prin funcţie, cel puţin prin organ. / Dar la noi problema aceasta este de-a dreptul puerilă. Am avut noi vreodată partide politice, deosebite structural? Am avut. O singură dată. La începuturile vieţii noastre de stat modern, cînd revoluţia paşoptistă grupase după temperament, după cultură, tradiţie, clasă, după instinct în fine, două tabere profund distincte: liberali şi conservatori. / Dar de atunci lucrul se redusese la o evidentă caricatură. Înainte de război am avut rotativa celor două «partide», care se succedau fără să schimbe nimic. Iar după război am avut ce ştie toată lumea că am avut… / Unde mai rămîne, în acest joc politic, loc pentru «idei»? Ce luptă publică au dat la noi partidele pentru o «idee»? Ce victorie, ce înfrîngere, ce revanşă? Căutaţi bine şi cînd veţi găsi răspunsul, să ni-l comunicaţi şi nouă. / Viaţa noastră politică nu cunoaşte noţiunea de incompatibil. Oricine se poate împerechea cu oricine. Orice program cu orice program. / D. Iuliu Maniu poate fi ţărănist. D-l Averescu poate fi monarhic. D. Duca poate fi democrat. Pînă şi d. Vasilescu-Valjean poate fi… agrarian. / Partide de idei? Poate partidul liberal, care prin legislaţia sa economică a făcut… socialism de stat. Poate partidul ţărănist care, prin d-l Madgearu, a făcut… economie liberală. / Partidele noastre, «fracţiunile noastre politice», cum s-a spus odată în loc înalt, s-au născut întîmplător, dintr-o conjunctură parlamentară, dintr-o ceartă, dintr-o învoială, dintr-un capriciu. A fost totdeauna la baza lor un element personal. Sunt cadre de activitate practică, sunt asociaţii de interese mutuale, sunt firme comerciale, uneori vii, uneori puternice, dar în nici un caz nu organisme spirituale. / La asemenea prăvălii, noi nu cumpărăm idei.”(96)

Caracterul interşanjabil al partidelor şi complicităţile de clan ale politicienilor, care acţionează mai presus de apartenenţa la eventuale grupări adverse, sînt denunţate caustic. “D-l P.P. Negulescu, unul din cei 20 de partizani ai mareşalului Averescu şi înlocţiitor al său, i-a făcut d-lui Titulescu o declaraţie, care ar trebui tipărită în toată ţara, dacă ţara ar mai şti ce e aia Averescu şi ce e aia averescanism. / Ştiţi care sunt condiţiile veselului mareşal, pentru o eventuală participare la un guvern de concentrare? / Textual: «partizanii d-sale dau concurs unui asemenea guvern, cu condiţia ca să fie compus din reprezentanţii partidelor care au mai guvernat». / Acest «care au mai guvernat» este de o ironie şi în acelaşi timp de o inconştienţă fără pereche. Te întrebi pe ce lume trăiesc oamenii ăştia, de unde vin şi de ce boală suferă, de cutează să braveze în aşa chip dezamăgirea unei ţări întregi. / Nu ştie mareşalul de la Aqui că noi am fost aduşi aici unde sîntem, prin complicitatea partidelor «care au mai guvernat»? Nu ştie el că dacă tezaurul este deşert, dacă datoriile sunt barbare, dacă anarhia politică este culminantă, toate acestea le datorăm tuturor guvernărilor de pînă acum, tuturor fără excepţie? Dacă nu ştie, să se ducă să se culce. Iar dacă ştie, cum îndrăzneşte şi pe ce se întemeiază să ceară ca cei care ne-au nenorocit, să continue a o face? / Partide care au mai guvernat? Probabil că mai avem nevoie de un nou Vintilă Brătianu, de o nouă legiuire economică absurdă. Ştiţi, perioada 1922-1926 – de noi Tancrezi şi Constantineşti, de o nouă Oradea-Mare. Probabil că ne mai trebuie alegeri averescane profund scăldate în sînge, ne mai trebuie un mic complot fascist ca cel visat de generalul cu cioc alb în primăvara lui 1927. Probabil că ne este absolut necesar un nou Virgil Madgearu, ne sunt necesari alţi 20 de muncitori împuşcaţi la un nou Lupeni şi murim de dorul altui împrumut Mihai Popovici, care să ne îngroape nu pe 30 de ani, ci pe 300 de astădată, ca să ţinem minte bine. / Să vie deci «partidele care au mai guvernat», căci cu ele nici o surpriză nu e posibilă: barem ştim ce ne aşteaptă. / Averescanii ăştia au haz.”(97)

Subţirimea derizorie a democraţiei răzbate mai ales din demagogia politicienilor. Ei sînt mînaţi nu de convingeri profunde, pentru care să fie dispuşi la sacrificiu, ci de interese personale, de moment. În numele acestora migrează nonşalant dintr-o parte în alta a spectrului politic. Situaţia este deplorată de ziaristul care o semnalează şi o analizează cu ascuţime de spirit. “Nici zece zile n-au trecut de la constituirea noului guvern şi emigrările politice au început. Întîi, individual şi izolat: X vrea să fie consilier comunal, Y vrea să fie senator. Pe urmă în mici grupuri de cîte cinci, cincisprezece, cincizeci. Şi într-un caz şi într-altul, procedura este aceeaşi: o scrisoare de demisie în care explici de ce partidul, din care te retragi, este trădător de neam şi o altă scrisoare, de înscriere aceasta, prin care explici de ce partidul în care te înscrii este salvator de neam. / Cîntec vechi în două jumătăţi de tact, ce revine fatal la fiecare schimbare de guvern. Într-un moment de indignare şi humor, d-l N. Iorga l-a botezat fripturism. / Deci guvernul Vaida îşi va avea fripturiştii săi. La Cluj, d-nii Haţiegan, Coriolan Tătaru, Ştefan Meteş, foşti membri ai fostului guvern (în care se refugiaseră fugind de la naţional-ţărănişti) demisionează din Uniunea Naţională şi se introduc pocăiţi în noile rînduri guvernamentale. La Ialomiţa, şeful gogiştilor, care nu mai departe decît acum două luni era gata să moară pentru naţional-agrarianism se declară astăzi gata să moară pentru naţional-ţărănism. / Schimbare de direcţie doar: spiritul de sacrificiu rămîne acelaşi. / E un spectacol prea vechi ca să mai desguste. Desmăţul ăsta politic a devenit o tradiţie şi dacă n-a cîştigat în respectabilitate, a sporit în vechime. Asta îi acordă oarecari drepturi de seriozitate. / În orice caz, fenomenul fripturismului merită mai multă consideraţie decît i se dă obişnuit. Căci este altceva decît un simptom de neruşinare publică. Este de-a dreptul un simbol de structură politică. / Nu glumesc deloc. Încercaţi să gîndiţi un moment fără repulsia morală pe care o aveţi în faţa acestui sistem de dezertări. Încercaţi să treceţi peste orice rezervă sentimentală. (…) Să o spunem lămurit: fripturismul este un fenomen politic românesc de o generalitate care cunoaşte cel mult nuanţe şi atenuări, în nici un caz infirmări. De ce? Să fim noi incapabili de consecvenţă, onestitate şi convingere? Să fie un defect de temperament? Să fie unul de sensibilitate morală? Nu. Întrebările acestea sunt prea grave şi răspunsul e mult mai simplu. Explicaţia stă în faptul că vieţii noastre publice îi lipsesc cu desăvîrşire punctele de orientare politică. Nu sunt idei, nu sunt concepţii sau directive, nu sunt poziţii deosebite structural. / Ce lucru anume trădează un ins care pleacă de la gogişti şi se duce la naţional-ţărănişti, sau pleacă de la averescani şi se duce la liberali? Cel mult încalcă o solidaritate de grup şi interese. Dar părăseşte el o idee şi adoptă o alta? Renunţă la un sistem de gîndire politică şi îşi însuşeşte un altul? Să fim serioşi. / Într-o viaţă publică asemănătoare celei de la noi nu sunt posibile nici convertirile, nici trădările. Căci – şi lucrul merită să fie scris cu literă mare – NIMENI NU ARE NIMIC DE TRĂDAT.”(98)

Pentru a discredita fenomenul aproape generalizat al migraţiei politice – unde trădarea e transformată în virtute, iar consecvenţa riscă să fie tratată batjocoritor –, Mihail Sebastian îşi investeşte întreaga forţă sarcastică. “…Viaţa politică este o apă atît de confuză şi nămoloasă, încît după doi-trei ani, izvoarele unei cariere se şterg şi te trezeşti cu un specimen, care nu ştie nici de unde vine, nici unde se duce. / În privinţa asta pescarii portughezi sunt mai prudenţi decît gazetarii români, deşi şi unii şi alţii se ocupă cu două specii de animale foarte înrudite. / Trăieşte în apele portugheze un peşte – thonul – a cărui migraţiune în massă este atît de capricioasă şi derutantă, încît pescarii nu ştiu niciodată unde-l vor putea prinde a doua zi. De aceea anul acesta au fost prinşi vreo 60 de thoni şi, după ce i s-a aplicat fiecăruia un număr de ordine, au fost aruncaţi din nou în apă, într-un anumit punct geografic. Pescarii care vor pescui pe viitor unul din aceste exemplare numerotate, vor comunica aquariului «Vasco da Gama» din Lisabona locul anume unde l-au pescuit. Astfel se va putea stabili itinerariul migraţiunii. / Ce ar fi deci, dacă la intrarea în viaţa politică, am da fiecărui ins un număr de ordine, după care să-l putem recunoaşte mai tîrziu? / Operaţiile de control civic n-ar fi dintr-odată simplificate?”(99)

Cînd nu personajele migrează, dintr-o parte în alta a spectrului politic, atunci metodele de luptă sînt împrumutate cu nonşalanţă şi refolosite, de partea adversă, fără ezitare. Au recurs ţărăniştii la adunări populare, în scopul dărîmării liberalilor de la guvern? Este vremea ca rivalii să procedeze la fel. Au fost ţărăniştii împroşcaţi de gazetele guvernamentale, pentru strategia lor? S-a întors roata şi adversarii lor sînt terfeliţi, în presa de partid, aproape cu aceleaşi argumente. Astfel întreaga viaţă politică seamănă cu o agitaţie sterilă, ca într-o partidă de fotbal unde, la pauză, se schimbă porţile şi direcţiile de atac. “Toată cearta a pornit de la «marea adunare revoluţionară» pe care o convoacă naţional-duciştii la Bucureşti. / Naţional-ţărăniştii declară că această faptă este o crimă, iar Dreptatea spune lămurit: «un asemenea partid nu mai înseamnă decît o bandă de piraţi, pe care nu-i mînă decît instinctul pradei». / «Un asemenea partid» – adică un partid care face o întrunire publică, pentru a apela la voinţa masselor. / Perfect. Numai că în 1928 un «asemenea partid» erau naţional-ţărăniştii în persoană. / Pe de altă parte Viitorul declară şi el că «faţă de un asemenea guvern nu mai există decît o soluţie: rezistenţa cetăţenească». / Un «asemenea guvern» se cheamă un guvern care are neruşinarea de a voi să rămînă… guvern. / Perfect. Numai că în 1928, liberalii erau ei înşişi un «asemenea» guvern. / Cum se întorc vremurile şi cum se schimbă situaţiile! Azi ca atunci partida este aceeaşi, partenerii tot aceiaşi sunt, numai locurile sunt altele. Exact ca la football. După repriza întîia, echipele îşi schimbă terenurile respective. Aperi poarta pe care ai atacat-o, ataci poarta pe care ai apărat-o.” (100)

Pentru a se crea şi a se menţine mascarada unei asemenea hore politice, în care participanţii îşi tot împrumută locurile, strategiile şi retorica, este nevoie, pe lîngă ipocrizie, de-o masivă doză de amnezie. Gazetarul este cel ce vine şi le reaminteşte actorilor de pe scenă erorile din trecutul recent, care nu le dau credibilitatea de-a mai critica aceleaşi erori, făcute acum de adversarii lor. “Lipsa de memorie este unul dintre cele mai caracteristice elemente ale vieţii politice româneşti. Configuraţia partidelor noastre, programele lor, temele lor de luptă, sistemul lor de gîndire politică – toate ar fi inexplicabile, dacă nu ar fi acest unic resort care le mişcă pe toate şi care este înainte de orice «facultatea de a uita». Este în viaţa noastră publică o totală amnezie, care explică tot şi justifică tot. Această amnezie devine acută în momentul delicat al trecerii de la guvern în opoziţie şi din opoziţie la guvern. Se face atunci o schimbare integrală de poziţie, ca într-un joc în care partenerii şi-ar schimba cărţile: eu joc cu atuurile d-tale, d-ta joci cu atuurile mele. / Aceste reflecţii asupra rolului amneziei politice mi se pare că n-au fost niciodată mai actuale, decît acum, în lupta angajată între guvern şi opoziţie. (…) Care sunt temele pe care le invocă astăzi liberalii ducişti pentru justificarea lor politică şi împotriva existenţei guvernului actual? Puţine, dar netede. / În primul rînd, ordinea publică. Ordinea publică, pe care regimul naţional-ţărănist o primejduieşte susţinînd făţiş sau pe sub mînă mişcările extremiste. / E posibil. Noi nu avem a răspunde la această învinuire, dar avem dreptul să punem o întrebare. Şi anume. Dacă cumva este adevărat că guvernul acesta întreţine agitaţiile de extremă dreaptă, oare partidele liberale, la timpul lor, au procedat altfel? Ordinea publică nu era şi pe vremea lor un principiu demn de apărat? / D. I.G. Duca – acest domn Duca astăzi apărătorul fanatic al liniştei generale – a auzit d-sa de un oraş care se numeşte Oradea Mare? Şi îşi aminteşte cumva ce s-a petrecut acolo în iarna 1927-1928? Şi ştie cumva cine era atunci ministru de interne în România? Şi mai ştie din îndemnul cui, cu banii cui, cu ştiinţa cui s-a făcut acolo ce s-a făcut? / La aceste întrebări d. Duca nu va răspunde, dar o putem face noi pentru d-sa. Nu. D. Duca nu ştie. D. Duca a uitat. Iar astăzi cînd vorbeşte de ordinea publică, vorbeşte cu o perfectă bună credinţă. Iată aceasta se cheamă oportuna amnezie liberală.”(101)

Într-adevăr era greu ca Mihail Sebastian să fie un simpatizant al liberalilor din perioada 1928-1933. Nu cu mult înainte la Oradea se organizase, în contextul unui aşa-zis congres studenţesc, o şocantă campanie de violenţe antisemite. Se pare că tinerii cu mintea exaltată şi pumnul noduros ar fi beneficiat de sprijinul ocult al guvernului liberal. Descrierea întîmplărilor de atunci seamănă izbitor cu mineriadele de după căderea comunismului: nişte escadroane civile s-au mobilizat “spontan” pentru a “pedepsi” o categorie de populaţie, în realitate pentru a abate atenţia publică de la problemele politice reale. Istoriografia recurge la conceptul de Pogrom itinerant, pentru ceea ce s-a petrecut acolo, şi prezintă faptele astfel: “Au fost ore în care haosul a dominat Oradea, studenţii naţionalişti devastînd sinagogile, locuinţele şi prăvăliile evreieşti, pentru că s-au găsit la mai tot pasul «binevoitori» care să indice cu precizie aceste locaţii. (…) Astfel, umblînd în grupuri de 5-10 persoane, uneori mai numeroşi, înarmaţi cu bîte ori răngi metalice, au agresat mai tot ce au găsit în cale, spărgînd geamurile magazinelor, devastînd restaurante, legitimînd oamenii pe stradă, ciomăgindu-i pe israeliţii surprinşi în trafic sau în prăvălii etc. – totul pînă în puterea nopţii de 5 spre 6 decembrie, în vreme ce armata, venită tîrziu, nu a făcut altceva decît să blocheze o parte din străzile ce dădeau în piaţa centrală, să reţină cîţiva studenţi singuratici rătăciţi sau care nu aveau habar de ce se întîmplă. (…) A fost, de altfel, seara cînd studenţii au atacat sinagogile, şapte dintre acestea fiind devastate şi, în unele, provocîndu-se chiar incendii, cel mai mult avînd de suferit templul de pe str. Fuchs Mór. (…) De aici rezultă şi o particularitate a violenţelor antisemite de la Oradea, faptul că acestea marchează începuturile devastărilor unor lăcaşuri de cult evreieşti, sulurile Torei fiind arse în afara lăcaşului, parcă demonstrativ.”(102) La întoarcerea din oraşul jefuit, bandele de studenţi au oprit trenurile şi au devastat sinagogile şi proprietăţile evreieşti, din preajma gării şi din centru, în diverse alte localităţi: Ciucea, Huedin, Cluj, Războieni, Braşov, Timişul de Jos, Predeal, Ghimeş, Tîrgu Ocna, Chişinău(103).

Complicitatea prin pasivitate a liberalilor cu gravele tulburări antisemite de la Oradea, extinse apoi în jumătate de ţară, îi va fi reamintită, în repetate situaţii, politicianului I.G. Duca, de articolele lui M. Sebastian. La fel şi înclinaţia sa de-a cenzura presa liberă. “…D. Duca a vorbit bunăoară despre «templul naţional-liberal». Nu ştim de cînd d-sa are asemenea predilecţii mozaice de stil. Se pare că de la Oradea Mare, cînd şeful Partidului Naţional-Liberal a dovedit certe înclinări rabinice. Oricum imaginea, deşi excelentă, este puţin primejdioasă. Uite, se vorbeşte pe ici pe colo că succesorul d-lui Duca ar fi să fie d. Niemerower. (…) Într-o zi din primăvara lui 1928, «stăpînit de principii democratice», d. I.G. Duca a suspendat un ziar ce se chema Cuvîntul. / Păcate de tinereţe.”(104)

Nu doar Cuvîntul a căzut sub furia cenzorială a liberalui I.G. Duca. I s-a întîmplat şi altei gazete, care a îndrăznit să-i readucă în minte demnitarului oscilaţiile manifestate într-un răstimp aşa de scurt. “Confratele nostru Facla a fost ieri dimineaţă confiscat din ordinul guvernului. Este un debut care valorează cît un program. Regimul Duca îşi afirmă astfel, peste groapa celor cinci ani ai săi de opoziţie, o punte de continuitate cu toate ducismele anterioare. Jandarmul democrat coboară în stradă cu constituţia într-o mînă şi puşca într-alta. / Interesant este însă nu faptul în sine care, la drept vorbind, nu e de natură să ne emoţioneze pe noi, care am suferit în propria noastră casă toate confiscările, toate cenzurile şi toate suspendările, fără deosebire de partid, căci toate partidele ne-au onorat cu teroarea lor. Interesant prin urmare nu este simplul fapt al confiscării unui ziar, ci motivul acestei confiscări. / Facla de ieri a fost interzisă pentru un titlu, care amintea o dată istorică: 7 iunie 1930. E ziua memorabilă, deşi uitată, în care I.G. Duca, primul ministru de azi jura credinţă acţiunii antidinastice. Astăzi, acelaşi domn Duca jură din nou şi jură pe dos. Întrebarea pe care şi-o pune cu discreţie Facla este dacă între două jurăminte contrarii, unul cel puţin nu trebuie să fie cu necesitate fals.”(105)

Toată activitatea guvernamentală a lui I.G. Duca va fi urmărită de săgeţile critice ale lui Mihail Sebastian. Atunci cînd demnitarul merge să vorbească la radio, el spune doar platitudini încălecate, lipsite de orice finalitate practică(106). Atunci cînd se confruntă cu pericolul dezertărilor din gruparea sa, liderul de partid optează pentru o soluţie conciliantă, demagogică, plină de generalităţi(107). Nici una dintre acţiunile şi opţiunile lui nu este agreată de gazetarul exigent.

Note:

(95) G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 963.

(96) M. Sb., “Partide de idei”, în Cuvîntul, sîmbătă, 28 mai 1932, p. 1.

(97) M. Sb., Care au mai guvernat…, în Cuvîntul, luni, 6 iunie 1932, p. 1.

(98) M­ihail Sebastian, Explicaţia fripturismului, în Cuvîntul, vineri, 17 iunie 1932, p. 1.

(99) M. Sb., Peşti cu număr de ordine, în Cuvîntul, sîmbătă, 10 septembrie 1932, p. 1.

(100) Mihail Sebastian, Repriza a 2-a, în Cuvîntul, vineri, 3 noiembrie 1933, p. 1.

(101) Mihail Sebastian, “Ordinea publică” şi “economia clasică”, în Cuvîntul, duminică, 5 noiembrie 1933, p. 1.

(102) Vezi Pogromul itinerant sau Decembrie antisemit Oradea 1927, volum îngrijit de Lucian Nastasă-Kovács, cuvînt înainte de Alexandru Florian, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2014, p. 71. Vezi şi passim.

(103) Idem, ibidem, p. 75-76.

(104) M. Sb., “Templul naţional-liberal”, în Cuvîntul, sîmbătă, 16 aprilie 1932, p. 1.

(105) Mihail Sebastian, “Chestia închisă”, în Cuvîntul, vineri, 17 noiembrie 1933, p. 1.

(106) Mihail Sebastian, Primul-ministru la microfon, în Cuvîntul, sîmbătă, 9 decembrie 1933, p. 1.

(107) Mihail Sebastian, D. Duca, mai tare ca oricînd, în Cuvîntul, sîmbătă, 8 iulie 1933, p. 1.

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (10)

Etichete

Anschluss, Austria, cancelar, Cuvintul, Dollfuss, Germania, Hitler, interbelic, Marta Petreu, Mihail Sebastian

Sebastian şi Austria

În contextul mişcărilor extremiste europene, o nouă demisie de la gîndirea democratică îi este imputată lui Mihail Sebastian, ca ipotetic partizan al unificării Austriei cu Germania. După ce-am văzut deja ostilitatea prelungită a ziaristului de la Cuvîntul faţă de totalitarismul nazist, poziţia lui de adept al Anschluss-ului ne pare din start croită cu aţă albă: cum oare s-ar fi bucurat adversarul statornic al lui Hitler de succesele expansioniste ale Cancelarului? Şi totuşi Marta Petreu ne asigură că aşa stau lucrurile: “Sebastian s-a ocupat şi în 1933 de chestiunea austriacă, susţinînd cu îndreptăţire realitatea «geografică şi culturală» a Europei Centrale şi arătînd că toate problemele continentului trec prin «marele nod» al Austriei; ideea lui (…) este că unirea Austriei cu Germania reprezintă «o chestiune de viaţă, de necesitate geografică, de fatalitate istorică»”(90). Întrucît monografa mimează obiectivarea, dîndu-se un pas înapoi şi citînd diligentă chiar cuvintele scriitorului, ca pentru a-l împinge să se autodiscrediteze în “transmisiune directă”, ne vedem obligaţi să verificăm afirmaţiile neverosimile.

Fireşte că e vorba, din nou, de pasaje extrase din ansamblul ideatic şi răstălmăcite. Mihail Sebastian prezenta de fapt, în articolul său, o situaţie politică (şi de mentalitate publică), nicidecum un partizanat personal antidemocratic! El pornea observînd că Austria îşi negociază abil independenţa, în politica externă, în faţa Marilor Puteri, şi obţine avantaje economice consistente, cu toate că pe ascuns, în politica sa internă, favorizează măsuri comerciale şi tendinţe unioniste cu Germania. “Acţiunea cancelarului Dollfuss deşteaptă în străinătate simpatii unanime. La Londra, cancelarul austriac a cunoscut un real succes de presă şi public. La Paris, a fost de-a dreptul sărbătorit. La Roma chiar unde flirtul fascisto-hitlerist putea să creeze rezerve serioase, la Roma chiar, politica premierului austriac a găsit aprobări categorice. / În conflictul austro-german, toată lumea este de partea Austriei. Consensul este general. Şi – adăugăm noi – explicabil. Căci este de ajuns să apară deodată în actualitate perspectiva Anschluss-ului pentru ca din senin concordia să se stabilească între toţi foştii aliaţi, de la Apenini la Tamisa. / Curioasă problemă şi Anschluss-ul ăsta! Este mortul-viu al politicii europene de la 1919 pînă astăzi. Cîte lespezi de mormînt nu s-au aruncat asupră-i, cîte acte de deces nu i s-au scris şi ştampilat, cîte oraţii funebre nu i s-au făcut… Inutil. E un mort robust şi recalcitrant. La căpătîiul său, s-au întîlnit de foarte multe ori Anglia, Franţa şi Italia, într-o comuniune de sentimente aproape familiară. / Decesul la care asistau era un deces cu repetiţie. Cancelarul Dollfuss le serveşte astăzi o nouă variantă, cea mai aprigă, dar cu siguranţă nu cea din urmă. / Fiindcă a fost din capul locului ceva artificial în toată această problemă. Anschluss-ul este o chestiune de viaţă, de necesitate geografică, de fatalitate istorică. Iar toate forţele ce i-au fost opuse, au fost de ordin juridic. Aici stă toată neînţelegerea şi întreaga rădăcină a chestiunii. Lupta se angaja între o realitate şi între un contract. E aşa de greu de spus pentru cine se pronunţă viaţa într-o asemenea bătălie? / Austria nu ştia poate precis dacă ea personal are sau nu are interes să se unească cu Germania, dacă vrea sau nu vrea acest lucru. Dar ştia cu certitudine altceva: ştia că Franţa are interes să nu se întîmple Anschluss-ul, că Italia nu vrea Anschluss-ul, că Anglia nici ea nu-l vrea. / Şi atunci nimic n-a fost mai simplu, mai logic şi mai practic pentru guvernele succesive ale Austriei decît să prezinte independenţa ţării ca pe o concesie făcută foştilor aliaţi. Concesie ce presupunea evident compensaţii. / Austria n-a pierdut niciodată prilejul de a aminti marilor puteri ce sacrificiu constituie pentru ea independenţa, ce obligaţie penibilă, ce hatîr scump. / În 1920, ministrul Eichhoff, reprezentantul Austriei la Paris, îi trimetea lui Jules Cambon, preşedintele conferinţei ambasadorilor, o adresă în termeni care rezumau cu anticipaţie toată politica internaţională austriacă în decursul deceniului următor: / Puterile care dispun de destinul nostru şi care dealtfel ne impun datoria de a duce o existenţă independentă… / Această «datorie», această resemnată «datorie», Austria a negociat-o permanent, cînd cu argumente patetice, cînd cu ameninţări limpezi. / Brutal vorbind, toată istoria politicei Austriei faţă de marile puteri foste aliate şi a acestor mari puteri faţă de Austria, se poate rezuma într-un scurt şi lămurit dialog. / – Vreţi să rămîn independentă? Plătiţi! / – Vrei să plătim? Rămîi independentă. / De la 1920 pînă azi, între Austria şi Marile Puteri a fost un nesfîrşit schimb de despăgubiri reciproce. Marile Puteri dădeau bani, iar Austria semna garanţii de independenţă. Astfel se acumulau deoparte tratatele şi protocoalele, iar de altă parte împrumuturile. / Era naiv însă să se creadă că de dragul unor compensaţii economice şi financiare, oricît de mari, Austria avea să abandoneze definitiv şi complet perspectiva unirii cu Germania. / În primul rînd, ar fi fost netactic. Anschluss-ul se dovedise un excelent instrument de presiune şi ameninţare. Întocmai ca scrisoarea lui Agamiţă Dandanache, el «mai trebuia şi altădată». / Pe de altă parte, chestiunea angaja cu adevărat prea profunde realităţi naţionale, ca să fie abandonată în schimbul unor milioane împrumutate. / Iată de ce, mai mult sau mai puţin închisă în străinătate, problema Anschluss-ului continua să fie cultivată metodic în interior, stimulată, studiată, menţinută într-o continuă şi arzătoare actualitate. Unirii politice cu Germania, interzisă ca formulă politică, i se substituiau eufemisme străvezii şi ceea ce s-a numit cu entuziasm «Die Grossdeutsche Wirtschaftseinheit» n-a fost decît o travestire incompletă a veşnic aceluiaşi Anschluss. Protocolul vamal austro-german de la Viena, în martie 1931, a fost numai un simptom, unul singur şi nu cel mai grav, al procesului lent şi sistematic ce se desăvîrşea în Austria şi Germania, la adăpostul candidelor garanţii de independenţă.”(91)

Poziţia tînărului ziarist, confruntat cu circumstanţe de o asemenea complexitate politică, e foarte limpede expusă: el e observatorul neutru, care se străduieşte să priceapă esenţa lucrurilor (aşadar, în nici un caz favorabil Anschluss-ului, cum îl prezintă falsificator, ciuntind propriile lui cuvinte, comentatoarea de azi!). El e cel care semnalează, cu îngrijorare, că unificarea germano-austriacă pare propulsată de o forţă populară internă, îndelung pregătită, care nu va mai putea fi mult timp ţinută în loc de jocurile diplomaţiei. “Vedeţi deci, convulsiunile actuale din patria d-lui Dollfuss nu sunt accidente şi detalii, ivite din chiar senin. Ele se încadrează într-o succesie de fapte şi forţe politice, care vin de departe şi din adînc. / Va putea cancelarul de astăzi să le bareze? Şi este bine să le bareze? / Răspunsul ţine de partea pe care o iei în acest proces. Dar dacă nu iei nici o parte şi dacă nu ai decît ambiţia de a pricepe exact ce anume se petrece, atunci trebuie să recunoşti că eforturile cancelarului Dollfuss sunt deşarte. Iar bucuria Marilor Puteri, grăbită. / Să ţii lucrurile în loc – nu este şi n-a fost niciodată o soluţie. Ele trebuie să treacă mai departe şi să-şi împlinească destinul. Destinul lor regretabil poate, incomod desigur, dar necesar. / Că realizarea Anschluss-ului ne este sau nu plăcută, că ea loveşte sau nu interesele noastre şi ale altora – aceasta este altă chestiune. Cu totul altă chestiune. Va trebui să fie lămurită din timp, pentru a nu ne lăsa surprinşi. / Deocamdată e suficient să ştim că regimul Dollfuss şi crîncena sa luptă este numai un episod. O paranteză.”(92)

La doar patru luni de la publicarea acestei analize politice de o frapantă clarviziune, în octombrie 1933 cancelarul Engelbert Dollfuss supravieţuia ca prin miracol unei tentative de asasinat, comise de tînărul naţional-socialist austriac Rudolf Dertill. Un nou prilej pentru ziaristul M. Sebastian de a-şi prezenta judecăţile asupra agitatei realităţi din Europa Centrală. Se profilează pe fundal figura tragică a cancelarului austriac, victimă iminentă a instabilităţii politice interne, combinate cu destabilizarea externă. Un om energic şi bine intenţionat, care e strivit de avalanşa istoriei. “Trebuie să recunoaştem că atentatul de la Viena nu a fost o surpriză. Fie că a lucrat din propriu îndemn, fie că a executat o indicaţie politică, tînărul Dertil îndreptînd o ţeavă de revolver asupra cancelarului Dollfuss a făcut un gest uşor de încadrat în datele situaţiei austriace. / Nebuni, maniaci şi exaltaţi se găsesc oriunde şi oricînd. Şi nu caută nimeni să descifreze raţiuni politice în gesturile unui sărit din minţi. În 1932, Paul Doumer, bătrînul şi îndureratul prezident al republicii franceze, cădea sub bătaia unui revolver cu desăvîrşire iresponsabil. Nu funcţiona acolo decît un trăgaci şi o capsă – în nici un caz o conştiinţă sau o pasiune. / Este exclus ca acest Dertil să fie şi el un dement? Un Gorgulof austriac? Nu, exclus nu este. Dar, de astă dată, chiar nebun fiind, atentatorul acesta loveşte cu un suspect simţ de oportunitate. / Prea la timp ar fi murit Dollfuss, dacă nenorocirea ar fi făcut să moară – prea la timp, pentru ca în această obscură afacere să nu fie o puternică prezumţie de complicitate politică. Nu un revolver să fi fost la mijloc, ci, Doamne fereşte, o febră tifoidă sau un trăznet picat din cer – şi tot ar fi fost justificat să credem că medicina şi meteorologia s-au amestecat aici din patimă politică. / Este Dertil naţional-socialist? Nu este? A împuşcat din ordin? A împuşcat din proprie iniţiativă? / Discuţie zadarnică. Presa austriacă afirmă, presa germană neagă. Dovezi certe nu se vor găsi nici deoparte, nici de alta – iar Dertil se va prezenta în faţa judecătorilor săi, cu numai două corpuri delicte: un revolver şi o carte. Revolverul este al lui, iar cartea este a tatălui şi maestrului său, Raymond Gunther, sumbru ideolog de extrema dreaptă. / Ar mai fi un al treilea corp delict de implicat în proces, dar acesta nu va putea fi adus la bară: conjunctura austriacă. / Lucrurile au ajuns în Austria într-o fază, în care o desfăşurare a lor liniştită nu mai poate fi sperată. Tot ce era hibrid şi neviabil în alcătuirea acestui stat, a trecut din forma crizei latente, la o formă acută, convulsivă şi vehementă. Toate problemele falsei structuri austriace se află astăzi la suprafaţă, deschise ca o rană complexă pe care un cuţit interior o lărgeşte permanent în toate sensurile. Şi tot ce se încearcă pentru calmarea catastrofei este inutil, dezorientat, lipsit de eficacitate. Un guvern «tare» cu Dollfuss, sau un regim fascist cu Starhenberg, sau o dictatură militară cu Vaugoin – toate bazate pe dubla paralizare a Vienei socialiste şi a Tirolului hitlerist, toate sunt simple şi artificiale formule de temporizare, de confuzie, de oprire în loc. / În această totală descumpănire, cancelarul Dollfuss ocupă un loc de dificultăţi maxime şi încearcă să consolideze o poziţie dintre cele mai precare. / Trebuie să convenim că pune în această cauză o tenacitate şi o bună credinţă, incontestabile. / Incontestabile, dar şi inutile. Nimeni nu luptă astăzi în Europa cu mai multă încordare şi cu mai puţine şanse. Într-un fel, nu este exagerat să spunem că efortul acestui bărbat este eroic, eroic în chiar inevitabila lui înfrîngere. Cei care nu văd în Dollfuss decît un poliţist, meschinizează din rea credinţă sau din prostie portretul unui catolic de clasă superioară. Destinul lui, acţiunea lui, directivele acestei acţiuni, sunt într-adevăr cu mult peste nivelul unei politici poliţiste. / Dar asta nu schimbă nimic în mersul lucrurilor. Cincisprezece ani Austria a trăit pentru Anschluss, cu acest obiectiv, cu acest ideal, cu această justificare. / Nimeni n-a făcut excepţie, nimeni nu s-a abătut de la această linie. / Nici social-democraţii. Pe sub mînă sau direct, toate guvernele austriace au întreţinut mişcarea de apropiere austro-germană. / Anschluss-ul politic nu era pentru moment posibil – dar s-au încercat nenumărate alte formule de Anschluss economic, financiar, cultural. Negociindu-şi continuu independenţa, Austria nu părăsea nici un moment gîndul de a şi-o pierde totuşi într-o zi, de bună voie, în braţele Germaniei. / Aceasta a fost constanta politicii austriace, de la 1918 pînă azi, pînă la Hitler şi Dollfuss. Indiferent de partide – indiferent de regimuri, Austria, alimentată cu banii marilor puteri, trăia cu resortul sufletesc al unei Mari Germanii. Protocolul vamal austro-german din 1931 nu l-au făcut hitleriştii, ci – dacă nu mă înşel – socialiştii şi centrul. Ori, în termeni sinceri, acest protocol se chema Anschluss pur şi simplu. / Iată-l însă pe Dollfuss în obligaţia de a schimba în 1933 cursul a 15 ani de viaţă austriacă şi de orientare politică. / Iată-l în situaţia de a se ridica împotriva unei stări de spirit şi de fapt, pe care au creat-o toate partidele la un loc, inclusiv partidul său personal, şi de a întoarce brusc sensul unor realităţi cultivate lent şi metodic. / Încercarea poate fi în teorie justificată. / În fapt ea este sortită căderii. Dollfuss se luptă mai puţin cu Hitler, cît se luptă cu cei 15 ani de acţiune austro-germană, la care şi el, ca atîţia alţii, a colaborat în trecut. Iar tînărul atentator Dertil, dement sau responsabil, trage în numele acestor 15 ani care nu mai pot fi astăzi anulaţi – căci e prea tîrziu. / Austria a jucat pe două tablouri, pe al Europei şi pe al Germaniei, şi astăzi a venit ceasul să-şi clarifice jocul. Toate nesincerităţile se plătesc, chiar cele mai strategice.”(93)

După alte cîteva luni de la tipărirea acestor meditaţii lucide ale gazetarului român asupra situaţiei politice austriece, cancelarul Dollfuss pierea asasinat de un comando nazist, format din opt pistolari (la 25 iulie 1934). Iar urmaşul său, cancelarul Schuschnigg, demisiona la 11 martie 1938, în faţa ultimatumului dat de Hitler, dar şi confruntat cu presiunea politică internă pe care nu mai reuşea s-o ţină în frîu. Intrarea trupelor germane în Austria a beneficiat de contextul unei primiri delirante, din partea populaţiei civile, iar invazia a primit şi denumirea de Blumenkrieg (“războiul florilor”), cu întîmpinarea entuziastă a Führerului de către oficialităţi, la Primăria din Linz, cu marea manifestaţie triumfală a 200.000 de oameni la Heldenplatz în Viena etc.

Evenimentele istorice din Austria anului 1938 s-au petrecut ca o consecinţă a situaţiilor politice, pe care ziaristul de la Cuvîntul le-a consemnat, aşa cum se reflectau în faptele publice, şi le-a analizat, cu neutralitate şi acut profesionalism, cu aproape cinci ani mai devreme! Însă denigratoarea de azi, răstălmăcindu-i expertiza de atunci, prin citare parţială şi rezumare tendenţioasă, îşi repetă fără ezitare acuzaţiile neîntemeiate, pentru a-şi grava cît mai stăruitor eforturile falsificatoare: “În Austria, în schimb, recomandă Anschluss-ul, socotindu-l o «fatalitate istorică», pe care numai Dollfuss, cancelarul Austriei, n-o vede”(94). Uluitor.

Note:

(90) Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, ed. cit., p. 87.

(91) Mihail Sebastian, Paranteza Dollfuss, în Cuvîntul, vineri, 23 iunie 1933, p. 1.

(92) Idem, ibidem.

(93) Mihail Sebastian, Atentatul de la Viena, în Cuvîntul, sîmbătă, 7 octombrie 1933, p. 1.

(94) Marta Petreu, op. cit., p. 99.

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (9)

Etichete

Cuvintul, interbelic, Marta Petreu, Mihail Sebastian, politica, Spania

Sebastian şi Spania

Romanciera clujeană e convinsă că Mihail Sebastian – pe linia complicităţilor cu insurecţia extremistă europeană – a tratat confruntarea civilă din Spania “îngăduitor, căci a apreciat-o mai ales dintr-un punct de vedere estetic”(82). La fel “a privit problema revoluţionarilor spanioli, mai ales a lui Franco, în care vedea un neliniştit”(83). După ce-a introdus tema neadevărată a simpatiei gazetarului de la Cuvîntul pentru mişcările revoluţionare spaniole şi pentru liderul extremist, repetarea agravantă a contrafacerii, după alte cîteva pagini, nu mai constituie o surpriză: “le justifică acţiunile, de pildă pe acelea ale lui Franco, în numele «neastîmpărului» revoluţionar şi al «dorului de aventură» (e un raţionament de estet, pe care, la sfîrşitul anilor 1930, îl va folosi şi Cioran, pentru a justifica în general spiritul revoluţionar”(84). Trimiterile bibliografice de subsol se fac, într-adevăr, la cele patru articole publicate de M. Sebastian pe tema politică spaniolă. Dar sintagmele citate sînt, fireşte, scoase din context şi răstălmăcite, iar comparaţia cu exaltările naziste ale lui Cioran accentuează perspectiva agravantă.

Dacă facem un mic salt pînă la pagina ziarului, pentru a verifica temeiul convingerilor denigratoare ale exegetei, vedem că realitatea stă altfel. Departe de-a încuraja ori a justifica aventurismul păguboaselor furtuni în cana cu apă, spiritul cartezian al lui Sebastian, dimpotrivă, le persiflează sardonic. “Juna republică spaniolă trece prin a noua sau a zecea mică revoluţie, de la înfiinţarea ei. Este un fel de paludism revoluţionar fără leac. Neamul acesta de toreadori şi poeţi a prins gustul sîngelui şi al proclamaţiilor, ceea ce este o pasiune greu de săturat. / Două elemente par să stea la baza acestei stări de revoltă permanentă. / În primul rînd o raţiune psihologică. Regimul Primo de Rivera crease, prin apăsare, o serie întreagă de răzvrătiţi. Oameni care îşi descopereau în exil, în conspiraţii, în închisori, o vocaţie de martiri. Dictatura spaniolă a cultivat cu încăpăţînare temperamente revoluţionare şi le-a furnizat, timp de cîţiva ani, material suficient de indignare. / Instaurarea republicii i-a luat brusc acestei întregi armate de conspiratori rostul de a fi. În mod normal, a doua zi după căderea lui Alfons, toţi aceşti martiri trebuiau «lăsaţi la vatră», să-şi vadă de treburile lor personale. / Operaţia însă n-a fost atît de simplă. Revoluţia este un viciu, de care nu te desparţi ca de o pălărie veche. Foştii conjuraţi au păstrat în sînge gustul răzmeriţii. Iată, între capii ultimelor tulburări de la Sevilla se află vechiul revoluţionar, maiorul Franco. Cel mai vioi, cel mai îndrăzneţ, cel mai activ luptător al republicii. Isprăvile lui de acum 3-4 ani n-au fost încă uitate. Fruntaş al revoluţiei din primăvara lui 1931, uite-l însă conducător al contrarevoluţiei din iarna 1933. / De ce? Din neastîmpăr. Din dor de aventură probabil. Din vocaţie. Mîine, cînd se va instaura, să zicem, noul regim pe care îl vrea astăzi (dar vrea omul ăsta cu seriozitate un regim?), va fi cel dintîi care va suna alarma împotriva lui. / Această fierbere, fără consistenţă şi fără obiect, este însă numai un detaliu în explicarea crizei permanente din Spania. Adevărul esenţial este că tînăra republică spaniolă s-a construit pe o temelie din capul locului falsă. Noi nu mai suntem într-un veac de probleme politice, ci într-unul de probleme sociale. Or revoluţia din 1931 a încercat să fie exclusiv de ordin politic. O revoluţie democrată şi liberală, care semăna ridicul de mult cu cea de la 1848 (detaliul răzmeriţii catalane, accentuînd caracterul naţional şi paşoptist al mişcării). O asemenea naivitate se plăteşte inevitabil, căci direcţiile mari istorice, pe care se mişcă lumea, nu pot fi nesocotite de nimeni şi împotriva lor nu se pot ridica jucării perimate, cu întîrzieri de 80 de ani. / Acelaşi lucru s-a întîmplat cu revoluţia germană din noiembrie 1918, care avînd să aleagă între politic şi social, a optat pentru politic, falsificîndu-se şi compromiţîndu-se astfel definitiv, ca numai după 13 ani să ajungă la farsa Adolf Hitler. / Zilele festive de la Madrid, din martie 1931, cînd se vorbea despre libertate şi democraţie, erau naive ca într-o operetă. Abia acum începe să se vadă treaba asta.”(85)

De cîtă naivitate prefabricată este oare nevoie, pentru a interpreta exact pe dos afirmaţiile lui Mihail Sebastian? Ziaristul de la Cuvîntul ia peste picior versatilitatea lui Franco – ajuns în interval de doi ani, din fruntaş al revoluţiei, conducător al contrarevoluţiei, împins de spiritul său aventurier. Marta Petreu îi pricepe vorbele ca o luare de poziţie îngăduitoare, complice, simpatetică. Şi, de fapt, “paludismul revoluţionar fără leac”, deturnarea insurecţiei care, în loc să rezolve “problemele sociale”, “a încercat să fie exclusiv de ordin politic” exprimă tot atîtea rezerve ale comentatorului politic. Aşa citeşte romanciera de azi îngăduinţa şi admiraţia lui M. Sebastian faţă de realităţile spaniole agitate.

Într-o intervenţie succesivă pe aceeaşi temă, ziaristul trecea dincolo de persiflarea spumoasă a situaţiei, pentru a deplînge nociva instabilitate a guvernelor. El încerca să identifice cauzele anarhiei. Combătînd demagogia sterilă, care sub masca parlamentarismului a condus la numeroase căderi de guverne, el proclama nevoia unei reale preocupări pentru viaţa grea a celor mulţi, a oamenilor mărunţi. Se impunea o “revoluţie de valori spirituale şi sociale”, care să amelioreze traiul cotidian, şi nicidecum o revoluţie “politică”, de fapt politicianistă: “E o poveste care se repetă cu monotonie. Cad guverne, se ridică guverne, se convoacă noi cortesuri, se dizolvă cortesuri – şi totul e de prisos; viaţa politică spaniolă rămîne mereu confuză, mereu bătută de vînturi capricioase, mereu lipsită de orientare. / Este la drept vorbind ceva fals, ceva profund fals în structura acestui stat nou, care îşi imaginează că a făcut o revoluţie şi care în realitate n-a izbutit decît să escamoteze o revoluţie. / Criza spaniolă dinainte de martie 1931 şi de plecarea lui Alfons al XIII-lea era o criză de structură. Toţi gînditorii politici spanioli, de la Unamuno la Gasset, au spus-o şi continuă să o spună. Ceea ce i-ar fi trebuit unei Spanii noi ar fi fost o revoluţie, dar o revoluţie de valori spirituale şi sociale, o punere a statului pe baze noi, o rezolvare curagioasă a problemelor nu de politică, ci de viaţă spaniolă. / Între ce trebuia şi ce s-a făcut este însă o teribilă prăpastie. Revoluţia au gîndit-o cîteva spirite profunde, dar au făcut-o cîţiva politicieni superficiali. Şi asta i-a fost nefericirea. (…) Nu este loc în aceste timpuri decît pentru revoluţii de ordin social. Politica rămîne irevocabil pe planul al doilea – şi tot ce se face în această ordine este obligatoriu steril. / Spania ispăşeşte faptul de a fi ignorat acest adevăr. Ea se joacă deocamdată «de-a lupta parlamentară», în timp ce în adînc, în rîndurile tulburi ale masei, se zbat surde marile probleme gîtuite. Provizoriu şi insuficient gîtuite.”(86)

După mai puţin de două luni, Mihail Sebastian îşi relua aprecierile asupra situaţiei politice spaniole, cu o consecvenţă ce n-ar fi trebuit să permită nici o neînţelegere, nici o răstălmăcire. Pe fundalul agitaţiei haotice, datorită nerezolvării problemelor sociale, şi în contextul consolidării partidelor de stînga, rezultatul votului a favorizat totuşi, în mod surprinzător, dreapta aproape desfiinţată. Spania, iată, făcea “alegeri reacţionare”. “După toate socotelile, alegerile spaniole trebuiau să se facă spre stînga, dacă nu de-a dreptul spre extrema stîngă. De trei ani, de la instalarea republicii, forţele politice în luptă sunt social-democraţii şi comuniştii. Dreapta şi centrul, amorfe amîndouă, nu contau decît în micile combinaţii parlamentare, în micile aranjamente de scrutin de la zi la zi. Republica spaniolă nu era numai o democraţie oarecare, ci o democraţie neliniştită, în care problemele sociale se puneau înaintea celor politice, cu o brutalitate şi o urgenţă ce întreţinea în ţară o permanentă febră revoluţionară. Sindicatele muncitoreşti spaniole erau cele mai agitate – şi ecourile acestei agitaţii telegraful ni le comunica regulat, zilnic aproape. / Întreaga viaţă politică a Spaniei se resimţea de urmările unei revoluţii politice, făcută grabnic şi superficial într-un timp care este al revoluţiilor sociale. Aceste convulsiuni ni se păreau explicabile. «Revoluţionarii» spanioli din primăvara lui 1931 nu fuseseră deloc revoluţionari. Ei crezuseră că e vorba de soluţia unei crize de ordin politic, cînd, în realitate, această criză era de ordin structural. Confuzia punctelor de plecare închidea în mod necesar viitoare frămîntări. (…) Iată însă că lucrurile se petrec tocmai pe dos. Alegerile dau o majoritate de centru şi de dreapta. Stînga iese înfrîntă; socialiştii pierd un procent important de voturi şi mandate, iar comuniştii sunt pur şi simplu la pămînt. / Cum se explică această bruscă oprire în loc? Ce frînă intervine aici spre a bara mersul mai departe al lucrurilor, precipitarea lor spre noi ciocniri şi poate spre noi soluţii? / Greu de răspuns. Este poate o ultimă ezitare în faţa dezastrului. O încordare voluntară în mijlocul atîtor forţe despletite. Nu o «chemare la ordine», cît o chemare la imobilitate, într-o ţară prea mobilă, prea vioae, prea bătută de vînturi. (…) Cine va putea spune după ce logică Elveţia, ţară «de tout repos», ţară de păstori şi ţărani, ţară de mici orăşeni cu stare, face alegeri socialiste, în timp ce Spania, ţara tragică şi neliniştită, cu proletariat numeros la sate şi la oraşe, cu mişcări sindicale nervoase şi reacţiuni publice violente, face alegeri reacţionare?”(87)

Acel Mihail Sebastian care descifra, din rezultatul votului spaniol, dorinţa de pace socială şi refuzul anarhiei destabilizatoare era însă cu totul altul decît cel pe care ni-l descrie azi Marta Petreu, sub pana căreia gazetarul a fost un partizan înfocat al mişcărilor revoluţionare extremiste europene…

Şi – nu – Francesc Macià nu a fost elogiat, de către M. Sebastian, pe linia “slăbiciunii sale pentru figurile de revoluţionari autoritari şi aventuroşi”(88), după cum ne dezinformează iarăşi monografa. În realitate analistul deplîngea moartea omului de stat catalan care a izbutit să-şi desprindă patria de sub autoritatea centralismului spaniol, după căderea dictatorului Primo de Rivera. Dispariţia preşedintelui Macià permitea conturarea unor tulburări sociale, pe care Sebastian le deplînge. “Ce frumos cap de bătrîn, ce frumos exemplu de vitalitate! Ani de-a rîndul a luptat împotriva lui Primo de Rivera şi a Burbonilor. Nu în numele unor teorii de drept constituţional şi nici în numele unor revendicări politice. Lupta dimpotrivă pentru ceva viu, concret: pentru Catalonia, pentru provincia lui, pentru pămîntul lui. Şi după ce în martie 1931 a smuls-o regatului, a trebuit cîteva luni mai tîrziu să o smulgă republicii, o republică ce moştenea prejudecăţile centraliste ale vechiului regim. Victoria a fost şi de astă dată cu el, iar în jurul steagului pe care singur îl ducea mai departe, poporul catalan îşi regăsea pentru prima oară un spirit de solidaritate contrazis de tumultuoasa sa psichologie. / Moartea lui Macia deschide din acest ceas foarte întunecate perspective.”(89)

Legăturile lui Mihail Sebastian cu realităţile spaniole se împletesc, în mod consecvent, cu poziţia observatorului lucid, raţional, ce ia în derîdere formulele artificiale, contrafăcute. Maiorul Franco, un aventurier frenetic, care schimbă succesiv taberele, din simplă “fierbere fără consistenţă”, e luat peste picior. (Marta Petreu zice că e justificat în mod îngăduitor.) Revoluţiile “politice”, care nu ţin seama de realităţile sociale, peste care se implantează cu forţa, sînt persiflate sau deplînse. M. Sebastian nu ezită, în acelaşi timp, să laude implicarea sinceră şi spiritul de sacrificiu ilustrate de luptătorii pentru binele public.

Note:

(82) Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, ed. cit., p. 87.

(83) Idem, ibidem.

(84) Idem, op. cit., p. 99.

(85) M. Sb., În Spania, în Cuvîntul, vineri, 13 ianuarie 1933, p. 1.

(86) Mihail Sebastian, Criză de guvern în Spania, în Cuvîntul, duminică, 8 octombrie 1933, p. 1.

(87) Mihail Sebastian, Alegeri în Spania, în Cuvîntul, vineri, 24 noiembrie 1933, p. 1.

(88) Marta Petreu, op. cit., p. 123.

(89) Mihail Sebastian, Macia, în Cuvîntul, sîmbătă, 30 decembrie 1933, p. 1.

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (8)

Etichete

Cuvintul, democratie, Franta, interbelic, Marta Petreu, Mihail Sebastian, politica

Sebastian şi Franţa

În efortul de a-l transforma, peste decenii, pe Mihail Sebastian în ceea ce n-a fost – un spirit totalitar –, Marta Petreu încearcă şi imposibilul, adică să ne convingă în vreun fel că autorul ar fi avut o orientare contrară democraţiei franceze(72). Aceeaşi tehnică a citatelor parţiale şi răstălmăcite, respectiv a evitării textelor ce contrazic flagrant ipoteza prefabricată, îi însoţesc şi aici demersul. Dacă am lua în discuţie doar un anumit articol, cu titlul Francezul, un tip ne-european, trimis din capitala Franţei de ucenicul-scriitor, ne-ar frapa, într-adevăr, galeria judecăţilor sale diminutive. Va trebui totuşi să-l raportăm la obişnuitul stil ambiguu-ironic al lui Mihail Sebastian, care ştie atît de bine să conteste subtil, dînd impresia că aprobă, să laude persiflînd, să deplîngă rîzînd, să afirme negînd: “Dacă mi-ar fi îngăduită o mică fantezie geografică, aş desemna o hartă a Europei din care Franţa ar lipsi. Aş face din ţara aceasta un nou continent, izolat, depărtat, cu graniţe naturale şi cred că din această eliminare nici Europa n-ar ieşi sluţită, nici Franţa dezechilibrată. Adevărul este că, privită din inima Parisului, Europa este poate o noţiune, dar nu e deloc o realitate. Continentul nu se vede de aici. E o formulă uneori, nu este însă niciodată un spirit. / A trăi la Paris doi ani însemnează a fi absent din Europa doi ani. Şi, spunînd aceasta, nu întrebuinţez o simplă imagine, ci mă gîndesc la o absenţă materială, întreagă. Tot ce se întîmplă pe continent ajunge la Paris cu titlu de document. S-ar spune că francezul înscrie la rubrica curiozităţilor evenimentele de dincolo de graniţe. Sunt ştiri amuzante, alarmante, vesele, triste – dar sunt numai ştiri. Adică anecdote. Nu ai la Paris elementele de înţelegere şi reconstruire care să-ţi permită o vedere exactă a celor ce se întîmplă peste hotare. (…) Francezul e un prizonier al temperamentului lui. Nu ştie să vadă decît de la această linie departe, nu ştie să judece decît cu acest criteriu. Pentru că e vorba de un tip cartezian, nu mă tem să spun că francezul e un mărginit (ceea ce în limbaj cartezian, ca şi în intenţia noastră dealtminteri, poate fi un elogiu). E un om care îşi cunoaşte limitele, care şi le impune.”(73)

Ar greşi, fireşte, cel care, din aceste rînduri răsfăţate, trimise de un bursier dezadaptat de noua sa situaţie locativă, ar conchide că Mihail Sebastian a îmbrăţişat o orientare antifranceză. Căci, la întoarcerea sa în Bucureşti, cu antenele îndreptate spre toate semnalele occidentale, la doar trei săptămîni după ce scrisese elogios despre Enciclopedia italiană, scriitorul se grăbeşte să-l întîmpine călduros pe criticul Léon Pierre Quint (ca dovadă că e abuziv să punem entuziasmele sale culturale pe seama partizanatelor politice): “Poate că d-l Pierre Quint va rămîne suficient timp în România pentru ca să afle cît de viu sunt iubite cărţile franceze la noi. Ce interes spontan şi larg deşteaptă în presa noastră literară faptele de cultură franceză, oamenii, tipăriturile, revistele, problemele acestei culturi.”(74)

Cu alt prilej, Mihail Sebastian consemnează înduioşat noul obicei francez al “deghizărilor” publice. În contextul piesei de teatru a lui Marcel Achard, ce reconstituia realităţile paşnice ale trecutului, dramaturgul le ceruse spectatorilor să vină la un dejun festiv costumîndu-se în ţinuta epocii de la 1900. Iar joaca mondenă a fost încununată de succes. “De atunci n-a fost lună în care parizienii să nu se pasioneze după o nouă reconstituire mondenă a trecutului. Actualităţile de cinematograf au dus pînă la noi ecourile şi imaginile acestor inocente plăceri. S-au organizat adevărate procesiuni în stilul anilor 1900-1910. Cînd o cursă de taxiuri de la 1910, cînd o defilare de echipagii la Bois de Boulogne, cu valeţi anacronici şi toalete desmormîntate, cînd o expoziţie de artă decorativă din vremea marii expoziţii… S-a reconstituit primul zbor cu avionul, s-au pus în circulaţie cîteva autobuze cu cai şi platformă, s-au reactualizat romanţe sentimentale de pe vremea bunicilor noştri. Expoziţia retrospectivă a lui Boldini sau Toulouse-Lautrec în plastică şi cartea lui Paul Morand în literatură au întregit această pasiune generală pentru anii dinaintea războiului. / Oricîtă ironie ar intra în aceste evocări, nu e mai puţin adevărat că ele ascund un sîmbure de regret. E ceva nostalgic şi trăit în amintirea aceasta stăruitoare, în chemarea acestor umbre din trecut. E un fel de evadare din actualitate, o mărturisire indirectă că formele noi de viaţă te neliniştesc şi te sperie, că în fond ai prefera agitaţiei lor certitudinea placidă dinaintea catastrofei. 1900 era un an comod şi idilic. 1933 este un an întunecat şi grav. În 1900, dominau nenumărate iluzii în plină juneţe. Astăzi, nu domnesc decît o serie de dezamăgiri definitive şi cîteva nădejdi neclare. / Spune mult faptul că această pasiune pentru deliciile epocii lui 1900 vine din Franţa şi este a francezilor.”(75)

În contextul frămîntat din preajma celui de-al Doilea Război Mondial, fuga în trecut echivalează cu nostalgia după viaţa tihnită a aristocraţiei mondene. Ea reprezintă o naivă şi înduioşătoare evadare – ce poate fi, sentimental, înţeleasă – din faţa nebuniei totalitare, chiar dacă oferă riscul deconectării de la realitatea tragică a actualităţii, cu preţul pierderii unor poziţii-cheie în planul deciziilor politice: “Este o adevărată fugă dinaintea timpului. Un refugiu nemărturisit. Un refugiu care îşi are dealtminteri echivalenţe mult mai serioase, dincolo de viaţa mondenă, în politică. / Tot ce se face în politica externă a Franţei şi în politica ei economică porneşte de la grija unică de a păstra lucrurile cum sînt, de a menţine vechile certitudini, vechile principii, vechile adevăruri, de a restabili un echilibru din alte vremuri şi a-l sili să dureze. E o poziţie care îşi are tragicul ei şi justificările ei. Foarte uşor să o ironizezi, dar nu prea uşor să o înţelegi în tot ce are ireductibil şi poate fatal. / Buletinul meteorologic al lumii e întunecat: vreme rea, vreme foarte rea. E greu pe asemenea timp să ieşi afară din casă. Cine îţi poate face o vină din faptul că în timp ce plouă cu grindină, furtună şi fulgere, tu tragi obloanele ferestrelor, încui uşile şi rămîi să meditezi la zilele cu soare din trecut? / Rişti desigur ca lucrurile să se limpezească fără tine, peste capul tău şi rişti ca la sfîrşitul potopului, deschizînd uşa casei tale – presupunînd că a mai rămas în picioare – să dai de o lume pe care nu o mai cunoşti, care nu te cunoaşte şi în care nu-ţi mai găseşti locul. / Dar deocamdată, pînă atunci, e aşa de greu să te desparţi de tot ce ţi se pare că există astăzi, de tot ce a existat pînă astăzi… / Nostalgicele toalete de la 1910! Cine ar fi spus că într-o zi vor fi atît de consolatoare?”(76)

Este edificator să ilustrăm, comparativ, aceste însemnări jurnalistice – avînd valoarea unor meditaţii filosofice asupra mentalităţilor, a comportamentului public – şi procedura brutală prin care le răstălmăceşte Marta Petreu. Romanciera transpune articolul gazetarului interbelic, din planul realităţilor franceze comentate, în acela al… politicii româneşti (un prim abuz de interpretare); îi impută apoi lui Mihail Sebastian că i-ar propune regelui Carol al II-lea să recurgă la o politică de… autarhie naţionalistă (al doilea abuz uluitor, prin atribuirea unor intenţii tenebroase, de parcă tînărul gazetar ar fi fost în măsură să influenţeze politica regală); îl acuză, pe urmă, de complicitate cu militantismul reacţionar al lui Nae Ionescu. Tripla răstălmăcire e pusă în practică prin intermediul aceleiaşi viclenii a citatului parţial, deformator, destinat să consolideze edificiul contrafăcut: “Pe cealaltă parte a paginii, Sebastian scrie despre fel de fel de mondenităţi din Europa, realizate în stilul începutului de secol, bun pretext pentru a conchide, într-un registru graţios-estetic (dar care aminteşte izbitor şi de editorialul lui Nae Ionescu, La potecă), că e cazul să tragem obloanele ţării, să ne închidem în graniţele noastre pînă vor veni vremuri mai bune: «Buletinul meteorologic al lumii e întunecat: vreme rea, vreme foarte rea. E greu pe asemenea timp să ieşi afară din casă. Cine îţi poate face o vină din faptul că în timp ce plouă cu grindină, furtună şi fulgere, tu tragi obloanele ferestrelor, încui uşile şi rămîi să meditezi la zilele cu soare din trecut?». Cu alte cuvinte, cei doi, într-o simbioză deplină, picură în urechile regelui, pe două stiluri, o idee unică: autarhia politică şi economică a ţării” (77). Demonstraţia, pe de-a-ntregul falsă, sprijinită pe un citat trunchiat, e încununată de concluzia mincinoasă. Gazetarul medita cu tandră ironie la atmosfera democraţiei franţuzeşti de odinioară – monografa conchide că el vrea să impună autarhia dictatorială în lumea românească.

Alte articole ale lui Mihail Sebastian punctează realităţile democratice franceze, avînd totodată valoarea unor sumbre meditaţii generale asupra situaţiei politice europene, atît de încordate. Inoportunul Aristide Briand, de exemplu, îl evocă nostalgic şi cu un suspin de regret pe fostul constructor al concordiei dintre Franţa şi Germania (un act diplomatic de mare complexitate, care îi adusese ideatorului său chiar Premiul Nobel pentru Pace). În noul context tensionat, cînd germanii se reînarmează intens, iar mişcările franţuzeşti de extrema stîngă dezvoltă o retorică a agresivităţii, statuia celebrului pacifist riscă să rămînă azvîrlită în desuetudine. (Păcat că monografia Martei Petreu uită să menţioneze această intervenţie, care dezminte orice gîndire extremistă, “revoluţionară” sau exaltată a lui Mihail Sebastian.) “În timp ce la Nurenberg congresul naţional-socialist se închide cu cîteva salve de tun, deocamdată strict simbolice, dar capabile să devină în scurt timp efective, într-un sat din Bretania ministrul de externe al Franţei inaugurează un monument în amintirea lui… Aristide Briand. / Inoportună umbră! Inoportună şi nefericită. În doi ani de cînd a plecat din viaţă, în trei ani de cînd a plecat din politică, delicata lui construcţie internaţională, Europa lui bine crescută, continentul lui amical, cuminte şi gentil s-a prăbuşit cu o brutalitate ce n-a mai iertat nimic, nici formele, nici politeţea, nici hipocrizia măcar. (…) Astăzi catastrofa este declarată ritos şi între bîrnele fumegînde ce cad de pretutindeni din schelăria incendiată a continentului, circulaţia idealurilor briandiste a devenit imposibilă. Anemice cum sunt, ar fi în stare să sucombe la întîiul colţ de stradă. (…) Umbrei lui Aristide Briand îi rămîne consolarea de a convorbi cu apele mării, în faţa căreia i se ridică bustul, contemplînd zbaterea inutilă a valurilor, nu mai inutilă însă decît zbaterea noastră, a oamenilor. Şi acest gînd îl poate împăca în eternitate.”(78)

O figură politică franceză asupra căreia Mihail Sebastian îşi opreşte atenţia este E. Daladier, pe care îl elogiază pentru hotărîrea pe care o afirmă, în discursurile şi acţiunile sale, în faţa agresiunilor brutale ale totalitarismelor europene. Pentru întîia oară, democraţia locvace şi uşuratică învaţă să-şi apere cu determinare fiinţa. (Păcat că monografia Martei Petreu uită să amintească articolul în cauză.) “De această dată, proiectul francez are o limpezime inginerească. Chestiunea a fost formulată scurt şi exact, cu înlăturarea oricărei arguţii. Asta şi explică de altfel puternicul succes actual al Franţei în cadrul conferinţei dezarmării. / Cui se datoreşte acest reviriment de simţ practic şi de orientare realistă, de două ori verificate – odată în politica internă prin congresul de la Vichy şi a doua oară în politica europeană, prin dezbaterile asupra dezarmării? / Spiritului general al timpului în primul rînd, desigur, care nu-i mai permite democraţiei vorbăreţe distracţii de elocinţă şi o sileşte la atitudini lămurite. Dar, aproape în aceeaşi măsură, unui om politic pe care nimeni nu l-a bănuit, nimeni nu l-a sperat, pînă în ziua în care, ieşit din cea mai obscură combinaţie parlamentară, s-a revelat spre surpriza tuturor un incontestabil şef de guvern. Prezidentul Daladier a fost pînă în toamna lui 1932 cel mai vag democrat radical, cel mai nedefinit şi sentimental parlamentar de stînga. Pus în fruntea unui cabinet, sortit să cadă în 14 zile, a rămas în acest loc «provizoriu» un an încheiat, cu şanse de a-şi perpetua multă vreme constructivul său provizorat. / E ciudat de observat cum îşi recrutează Franţa oamenii de întîia mînă, prin jocul aparent al întîmplării, prin colaborarea anonimă a culiselor, prin colaborarea involuntară a socotelilor parlamentare dejucate. Şi e ciudat cum ştie ţara aceasta de politicieni şi birocraţi să-şi descopere, cînd îi trebuie, într-un elector un tehnician.”(79)

Atunci cînd primul-ministru Daladier este, totuşi, îndepărtat de la putere, ca victimă a instabilităţii, Sebastian se grăbeşte să elogieze forţa de profunzime a unei adevărate democraţii: politicienii săi, odată ajunşi la guvernare, ştiu să acţioneze pe linia deciziilor administrative înţelepte, în pofida convingerilor politice partizane. (Păcat că monografia Martei Petreu uită să dezbată conţinutul articolului.) “Cum se explică această stabilitate menţinută în ciuda celor mai convulsive schimbări politice? Într-un singur fel: ceea ce este determina[n]t în structura statului francez nu este politica, ci administraţia, nu spiritul politic, ci spiritul administrativ. Afirmaţia poate părea îndrăzneaţă pentru o ţară, în care prima voluptate publică, primul viciu comun este totuşi politica. Numai că ea rămîne veşnic în afara forţelor real hotărîtoare. / E interesant de observat cum simplul fapt de a veni la guvern îl schimbă pe omul politic francez, ori de pe ce bănci parlamentare ar veni, de pe ale dreptei sau ale stîngii. În mai 1932, Herriot, şeful unei victorii radicale şi socialiste, venit la guvern, face spre surprinderea tuturor o politică de centru, sobră, prudentă, simplu gospodărească. E chemat la ordine de un vot al stîngii cuprinsă de remuşcări şi cade. Edouard Daladier îi ia locul şi timp de un an face exact aceeaşi politică temperată de gospodar. Să nu se uite, era un Daladier venit din cea mai avansată aripă radicală. Răspunderea guvernului schimba un vag democrat de stînga, într-un precis administrator fără culoare politică. Astăzi cade şi el la o cotitură oarecare, fără semnificaţie, fără gravitate şi îi va urma… cine s-a nimeri să-i urmeze. Nu e riscat să spunem că numele succesorului este indiferent. Căci oricine ar fi şi pe orice majoritate s-ar rezema, politica lui va fi aceeaşi, exact aceeaşi. Şi «politică» e prea mult spus. E mai degrabă o supunere modestă la necesităţile situaţiei, care rămîne identică.”(80)

Numeroasele comentarii profunde, dedicate scriitorilor francezi şi în special lui Marcel Proust, autorul său de căpătîi, vin să mărturisească despre afecţiunea sinceră a lui Mihail Sebastian pentru această literatură şi cultură, în paralel cu atenţia concentrată cu care urmăreşte politica franceză şi îi sprijină afectiv evoluţiile democratice. Ziaristul trecea, în amintirile de epocă ale multor martori, drept un spirit raţional, lucid şi cartezian, mare admirator al Franţei. Lanţul de falsificări pe care-l răsuceşte Marta Petreu în jurul lui, preluînd fragmentar două-trei texte, cu finalităţi distincte în economia ideatică şi răstălmăcindu-le, pentru a induce imaginea unui Sebastian antifrancez şi antidemocrat, este lovit de nulitate. Dacă mai era nevoie de o probă directă a faptului că M. Sebastian rejectează spiritul prusac, bornat şi totalitar, în schimb aderă cu entuziasm la democraţia franceză, chiar şi în aspectele sale ireverenţioase, ne stă la dispoziţie admirabila intervenţie cu titlul Un “De profundis” vesel: “În timp ce în Germania un decret-lege al noului regim introduce bătaia în şcoli, ca instrument pedagogic, în Franţa studenţii se pun în grevă, pentru a-şi apăra dreptul de a-i «ucide» pe profesori la fiecare sfîrşit de an. Ucidere simbolică numai şi sentimentală – dar ucidere oricum. / Într-adevăr este în tradiţia vieţii studenţeşti pariziene, ca după ultima oră de curs a unui profesor, la finele anului, să i se organizeze în curtea şcolii o înmormîntare în toată regula. Magistrul în chestie este reprezentat printr-o efigie şi dus astfel la groapă, cu tot ceremonialul de rigoare: cruci, prohod, panegiric. Este un obicei oarecum macabru, dar care pînă azi a fost tolerat cu suficient scepticism şi cu oarecare bunăvoie uneori. Ce vreţi? Il faut que jeunesse se passe. / Obiceiul acesta este observat cu stricteţe mai ales la şcolile comerciale. Nu se ştie precis de ce. Fanteziile tradiţiei. / Ei bine, săptămîna trecută s-a întîmplat un incident, care a indignat toată tinerimea studioasă pariziană, geloasă de drepturile ei pînă azi necontestate. La Ecole des Hautes Etudes commerciales îşi termină cursul pe 1933 d. Jaquelin, vestit profesor al Facultăţii de drept. Este un bătrîn sever, cu o barbă de culoarea foilor de tutun şi cu o privire de procuror. Îmi aduc aminte de el, cu un copilăros fior de teamă. Şi de aceea, înţeleg foarte bine de ce studenţii săi de anul ăsta, cînd a fost să-l înmormînteze, după regulele de totdeauna, au făcut-o cu un plus de entuziasm şi fervoare. Ziarele spun că au fost cele mai vesele şi mai însufleţite funeralii. / Se pare că acest exces de bucurie a indispus autorităţile şcolare, care au încercat să ia oarecari măsuri represive. Atîta a fost de ajuns, pentru ca toţi studenţii înaltului institut universitar să declare grevă. Ei cer cu energie să nu le fie luat dreptul de a glumi. Împotriva necazurilor inevitabile relaţiilor cu profesorii şi programul, împotriva examenelor şi notelor rele, ei n-au decît o singură dată pe an satisfacţia de a cînta De profundis. Această satisfacţie vor să şi-o apere cu orice preţ. / Greva a avut cel mai deplin succes. Directorul şcolii a declarat într-un interview că nici prin gînd nu i-a trecut să pedepsească pe cineva şi că inocentele funeralii de fine de an nu au decît să continue. Slavă Domnului, nimeni nu a murit pînă azi în urma acestor ceremonii funebre. / Nu ştiu dacă gustaţi sau nu pasiunile macabre ale studenţimii acesteia. Dar, fie că da, fie că nu, veţi recunoaşte că această libertate a jocului, această îngăduinţă largă pentru fanteziile unor tineri, care cu siguranţă nu sunt mai răi decît alţii, este infinit superioară ca metodă bătăii legiferate din şcolile nemţeşti. / Acest simplu detaliu, ce imensă distanţă sufletească măsoară!”(81)

Şi ce imensă distanţă sufletească măsoară Mihail Sebastian, în calitatea sa de admirator nuanţat şi ironic al îndrăznelilor studenţeşti, al stabilităţilor democratice franţuzeşti, faţă de portretul încruntat, al tînărului extremist totalitar, spre care se chinuie să-l îmbrîncească falsităţile scornite de Marta Petreu!

Note:

(72) Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, ed. cit., p. 70-71.

(73) Mihail Sebastian, Francezul, un tip ne-european, în Cuvîntul, joi, 7 mai 1931, p. 1-2, aici: citat de la p. 1.

(74) Mihail Sebastian, Un critic francez la noi, în Cuvîntul, vineri, 26 mai 1933, p. 1.

(75) Mihail Sebastian, 1900 în mondenitate şi politică, în Cuvîntul, vineri, 9 iunie 1933, p. 1.

(76) Idem, ibidem.

(77) Marta Petreu, op. cit., p. 105.

(78) Mihail Sebastian, Inoportunul Aristide Briand, în Cuvîntul, miercuri, 6 septembrie 1933, p. 1.

(79) Mihail Sebastian, Daladier, în Cuvîntul, sîmbătă, 14 octombrie 1933, p. 1.

(80) Mihail Sebastian, Scurt comentariu la criza franceză, în Cuvîntul, vineri, 27 octombrie 1933, p. 1.

(81) Mihail Sebastian, Un “De profundis” vesel, în Cuvîntul, joi, 23 martie 1933, p. 1.

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (7)

Etichete

Cuvintul, fascism, interbelic, manipulare, Marta Petreu, Mihail Sebastian, monografie, Mussolini, propaganda, ziarist

Sebastian şi fascismul

Înainte de-a trece la prezentarea poziţiei complexe a ziaristului de la Cuvîntul faţă de fascismul italian, se cuvine făcută o serie de precizări istorico-politice, pentru reconstituirea nuanţată a situaţiei de la începutul anilor ‘30. Noi, azi, beneficiem de o imagine globală, de perspectivă, asupra faptelor de odinioară. Pe baza ei avem reflexul de-a plasa automat semnul egalităţii între nazism şi fascism, ca două sisteme opresive, totalitare şi catastrofale pentru istoria secolului trecut. Dar, în anii 1932-1933, cînd comentatorul politic român îşi tipărea observaţiile în gazetă, situaţia nu era chiar atît de limpede. Prima etapă a guvernării lui Benito Mussolini s-a remarcat printr-un şir de iniţiative contradictorii, menite să-i arunce în confuzie pe adversarii săi din ţară şi de peste graniţe. Direcţia autoritară a administraţiei interne era deja conturată, dar antisemitismul încă nu se manifestase la nivel guvernamental. Au apărut surprinzătoare gesturi de deschidere spre dialogul extern. La 15 ianuarie 1927 era primit la Roma de către Mussolini, în vizită diplomatică, Winston Churchill. La 2 aprilie 1929, Ducele se întîlnea cu ministrul englez de externe Neville Chamberlain, iar în 1930 semna un tratat de pace cu Austria, în care sprijinea lupta împotriva Anschluss-ului, purtată de cancelarul Dollfuss. La 9 iulie 1931 era primit în Italia secretarul de stat american Henry Lewis Stimson. În luna decembrie a aceluiaşi an, dictatorul italian l-a întîmpinat pe Mahatma Gandhi, a cărui admiraţie a cîştigat-o. Acesta era adevăratul context politic în care evolua ziaristul Mihail Sebastian atunci cînd, în cele cîteva articole din 1932-1933, persifla soluţia totalitară a fascismului italian, însă îi recunoştea pe alocuri excepţia gesturilor pozitive (editarea unei enciclopedii, protecţia ecologică etc.). Fireşte că jurnalistului îi lipsea darul divinaţiei şi nu putea să prevadă, în acele săptămîni, ulterioara apropiere dintre Italia şi Germania. Probabil că, prins în menghina strivitoare a istoriei, intelectualul mai hrănea iluzia unei confruntări între cele două dictaturi (fascismul şi nazismul), care ar fi putut conduce la prezervarea unor insule de democraţie europeană.

De fapt prin “Protocolul de la Roma”, semnat între Italia, Ungaria şi Austria la 17 martie 1934, cele trei state se angajau să colaboreze împotriva presiunilor expansioniste ale lui Adolf Hitler. Aşa se face că o primă tentativă hitleristă de anexare a Austriei a eşuat, după intervenţia lui Mussolini (care se pare că a deplasat chiar trupe italiene spre frontieră, pentru a zădărnici lovitura de stat a nemţilor). Abia după aventurile războinice ale lui Mussolini în Etiopia, cînd Societatea Naţiunilor i-a impus Italiei blocajul economic al sancţiunilor (la 18 noiembrie 1937), iar Hitler i-a sărit concret în ajutor, prin furnizarea ilicită de materii prime, s-a profilat între nazism şi fascism deja celebra complicitate, în scopul reîmpărţirilor teritoriale. Ea a fost consfinţită prin Pactul de Oţel, semnat la 22 mai 1939 între miniştrii de externe Galeazzo Ciano şi Joachim von Ribbentrop. A urmat tragedia cunoscută.

Acestea erau limitele politice între care evoluau analizele ziaristului din Bucureşti. El intuia presiunea confruntărilor în desfăşurare, dar nu avea cum să prevadă ulterioara alianţă funestă dintre fascism şi hitlerism. În puţinele articole referitoare la activitatea lui Mussolini, Mihail Sebastian păstrează, în permanenţă, aceeaşi atitudine negativă de principiu, chiar dacă în cîteva situaţii remarcă detalii pozitive ale omului politic. În a doua jumătate a anului 1932, bunăoară, gazetarul consemnează în policromie portretul Ducelui, aşa cum rezultă el dintr-o carte tocmai apărută. “Un nou Mussolini mult mai uman, mai nuanţat şi mai complex, se desemnează în cartea recentă a lui Emil Ludwig, acest abil reporter internaţional. / Faţă de şeful fascismului, atitudinea curentă a străinilor este dublă. Admiraţie pentru revoluţionarul care a dărîmat un regim şi a iniţiat clădirea altuia. Rezervă faţă de omul care s-a înconjurat de un aparat glorios împovărător şi a mimat cu talent, dar şi cu emfază, atitudini supreme. Gloria e atît de aproape de cabotinaj prin aparenţe, încît trebuie foarte multă măsură şi simţ critic pentru a-i găsi stilul social adecvat. Acest stil, Mussolini nu l-a găsit totdeauna. De aceea personalitatea lui avea şi are ceva iritant, provocator uneori, incomod. (…) Democraţia n-o fi creat un regim politic, dar a creat o mentalitate socială. Mentalitate socială la care silueta morală a Ducelui contravine. O singură dată, într-o singură împrejurare, am bănuit că în dosul acestei figuri grandilocvente se poate ascunde un suflet de om neliniştit şi înţelegător. Acum vreo doi ani, cînd Mussolini a adresat, prin cinematograful vorbitor, un mesagiu poporului… francez. Lucrul nu era uşor. Ostilitatea parizienilor – vreau să spun a oamenilor de pe străzile Parisului – faţă de dictatorul în cămaşe neagră, nu este cruntă, dar e ascuţită şi vioaie. S-ar fi putut ca discursul să-i fie primit cu huiduieli. / Ei bine, au fost dimpotrivă, cîteva minute de linişte şi reculegere, cum nu se va fi întîmplat adesea în faţa unui ecran. Omul de pe pînză vorbea prietenos, fără exces, într-o franţuzească bună, în termeni limpezi, evocînd zilele sumbre ale războiului, pe care el le trăise ca simplu soldat în tranşee, discutînd posibilităţile de viitor ale păcii, trecînd cu abilitate peste adversităţi, fără să le ignoreze însă, desemnînd sobru greutăţile şi rezervele politicii internaţionale de aici încolo. A fost o cuvîntare serioasă şi îngrijorată, dar vibrînd de un simţ omenesc surprinzător. Ducele era de nerecunoscut.”(57)

Cîteva luni mai tîrziu, scriitorul subliniază ciudăţeniile unei dictaturi care face neaşteptate gesturi de generozitate faţă de fauna periclitată. Asemenea amabilităţi poate că îi vor conferi, în posteritate, circumstanţe atenuante. “Ediţia italiană a cărţii lui Axel Munthe [Cartea de la San Michele] era precedată de o prefaţă anume scrisă de autor, care observa, între altele, cît de frumoase sunt păsările Italiei şi mai ales cît sunt de frumoase cele din insula Capri. Asemenea bucurii ale ochiului ar trebui cultivate, scria el, şi e păcat că locuitorii din Capri, vînători în mare parte, nu cruţă aripile ce vin să fîlfîie deasupra pămîntului lor. La urma urmelor, o lege care să oprească împuşcarea păsărilor ar putea să apere această bogăţie liberă a insulei, împotriva oamenilor prea iubitori de praf de puşcă. (…) Se întîmplă însă ca Mussolini, care conducînd o duzină de ministere, mai are timp şi de cetit literatură, să dea peste cartea lui Axel Munthe şi să ia cunoştinţă de dezideratul atît de neserios din prefaţă. Şi se mai întîmplă ca acest Mussolini să nu se sperie a traduce într-un text de lege gîndul emoţionant al unui poet. (…) Fapt este că păsările Italiei au aflat de legea încruntatului Duce, căci în ultima vreme s-a observat o neobişnuită imigrare păsărească spre Capri. Stoluri întregi se refugiază în zona de cer imunizat şi astfel orizonturile insulei Capri se pavoazează cu mii de aripi colorate, ca o invazie de steguleţe festive. / Toată istoria asta, pentru că un om, care era poet, le-a iubit şi pentru că alt om, care era dictator, a înţeles. / În ziua în care se va judeca opera fascismului, această mică poveste va cîntări cred greu în registrul justificărilor. Cu atîta lucru se poate scuza nu numai un regim, dar o istorie.”(58) Caracterul poetic, cu final hiperbolic, al textului citat este evident. Deturnarea mesajului său, prin decodarea unei fascinaţii totalitare a scriitorului, e abuzivă. Învăţătura aferentă, descifrabilă cu uşurinţă, este că surprizele plăcute sînt posibile şi în mijlocul mlaştinii. Ducele “încruntat”, care este un “dictator”, a avut, iată, o neaşteptată tresărire ecologistă.

În altă împrejurare Mihail Sebastian rămîne uimit de performanţele noii Enciclopedii italiene şi se bucură că obiectivitatea ei ştiinţifică a putut fi menţinută, în ciuda regimului fascist, care n-a interferat ideologic. “Nu ştiu dacă vreo bibliotecă de la noi posedă cele 16 volume, pînă astăzi apărute, ale enciclopediei italiene, pe care statul fascist o tipăreşte de cîţiva ani, cu intenţia de a o termina în 1937. Poate biblioteca Academiei, unde, e drept, n-am căutat-o. Dar dacă nici acolo nu se află, va trebui să se aducă neîntîrziat această enciclopedie, nu numai pentru serviciile de documentare ce le poate face lectorilor, dar mai ales pentru exemplul uluitor ce-l constituie. Mi se pare că nu are nimeni dreptul să judece justificarea fascismului italian, înainte de a fi răsfoit aceste volume. / Este o construcţie literalmente formidabilă. Toată cultura şi civilizaţia timpului expusă sistematic, precis, complet. Fiecare articol este un mic tratat. Am deschis la întîmplare să citesc articolul dedicat unui mic sat francez, articolul lui Alexandru cel Bun al nostru, articolul dedicat problemelor de alimentaţie… La întîmplare, din nu importă ce ordine de idei, din nu importă ce disciplină. Pretutindeni, date, cifre, scheme, fotografii, scări grafice. Nu este materialul inert al enciclopediilor curente, cele care au compromis geniul [sic!] şi i-au creat reputaţia de didacticism steril, pe care o cunoaştem. Pare a fi o operă însufleţită, organică şi realmente vie. O adevărată operă de arhitectură complexă şi simplă în acelaşi timp. / Datele şi dimensiunile acestei clădiri, încă neterminată, sunt prin ele înşile [sic!] extraordinare. «Enciclopedia Italiană» va cuprinde 35 de volume plus un volum de indice, 35.000 pagini, 7000 planşe, 800 planşe colorate, 60.000 de fotografii şi desene, 44 milioane de cuvinte şi 250 milioane de litere. / Socoteala aceasta este oarecum americănească, dar cred că este totuşi insuficientă pentru a vă comunica sentimentul de uimire, ce te cuprinde cunoscînd mai deaproape realizarea cifrelor acestora fabuloase. / «Enciclopedia» apare din iniţiativa guvernului fascist şi cu fondurile statului italian, în editura institutului Giovanni Treccani. Redactorii ei sunt repartizaţi în 40 de secţiuni speciale, pentru fiecare disciplină ştiinţifică sau artistică în parte, secţiuni conduse fiecare de către un director. Savanţii şi scriitorii utilizaţi sunt în majoritate italieni, recurgîndu-se însă pentru anumite capitole la competenţa specialiştilor străini indispensabili. Acest imens laborator, această imensă uzină este pusă sub direcţia generală a lui Giovanni Gentile, în sarcina căruia rămîne munca dificilă de sinteză şi coordonare a unui atît de vast material. Sinteză ce se face în baza unui strict principiu de obiectivitate ştiinţifică, ceea ce de altminteri este şi ciudăţenia acestei enciclopedii «fasciste», cu desăvîrşire lipsită de spirit partizan, nu numai în capitolele sale ştiinţifice, dar chiar şi în cele istorico-politice. / Întrebarea este dacă o asemenea operă nu ajunge pentru a legitima un regim.”(59) Gazetarul subliniază că exemplul italian, al muncii ştiinţifice de amploare, neîndiguite de vicisitudini politice, ar trebui preluat cît mai grabnic. În context se percepe nemulţumirea lui faţă de atotputernicia intervenţiei ideologice în toate proiectele culturale de la noi.

Rînduri sarcastice îi provoacă ziaristului de la Cuvîntul cruciada fascismului italian împotriva neologismelor. Obsesia pentru autohtonizarea cuvintelor străine denotă imaturitate naţională. “Guvernul fascist a luat o ultimă măsură de educare a sentimentului naţional. A interzis anume tuturor cetăţenilor italieni să întrebuinţeze în scris sau în vorbă cuvinte de origină străină. Nu ştiu ce pedeapsă sancţionează acest veritabil «delict de neologism», nu ştiu dacă moartea, sau surghiunul, sau numai ocnele, dar fapt e că de azi înainte funcţionează pe teritoriul peninsulei un fel de tribunal etimologic, în faţa căruia vor fi aduse toate expresiile suspecte şi vor fi sever cercetate. Cu deosebire sunt socotiţi drept subversivi termenii de origine franceză. În permanenta îmbufnare franco-italiană acest detaliu nu este lipsit de haz. E un protest copilăros şi simpatic, care este în orice caz preferabil unui război, ba chiar unei conferinţe de pace. / Cetăţeanul italian nu mai are dreptul să-i spună omului care conduce un automobil şofeur cum se zice în mai toate limbile pămîntului, ci autist. / Asta seamănă puţin cu imaginaţia bunului nostru Aron Pumnul care, în veacul trecut, ţinea morţiş să nu-i mai spunem cîrpei cu care ne ştergem nasul «batistă», fiindcă era vorbă străină, ci să-i spunem «nasuflete», fiindcă aşa vine mai pe româneşte. / Dacă te gîndeşti mai bine, bagi de seamă că asemănarea aceasta între reformele lingvistice ale lui Benito Mussolini şi ale lui Aron Pumnul nu este doar o glumă. S-ar putea ca amîndouă să aibe aceeaşi semnificaţie. / Căci de îndată ce o colectivitate trece printr-un acces de «redeşteptare naţională», o apucă un dor furios de purism. Nu mai vrea să mănînce decît naţionalmente, să se îmbrace, să umble şi să vorbească decît autohton. Mişcarea înflăcărată şi naivă a latiniştilor noştri de pe la una mie opt sute şi ceva, de care noi zîmbim astăzi în şcoală, era un simptom firesc şi repetabil. / Filologia este întîia victimă a orgoliului naţional în deşteptare. Politica vamală vine abia în rîndul al doilea. «O, vorbiţi, scriţi româneşte!» se schimbă în alt veac şi în alte circumstanţe în «o, vorbiţi, scrieţi italieneşte!», cu această simplă deosebire că ne socotim astăzi destul de bătrîni şi de amărîţi ca să nu ne mai jucăm cu asemenea jucării agreabile şi demodate. / Nu. Hotărît nu. Neamurile nu îmbătrînesc.” (60)

Atunci cînd se apleacă asupra situaţiei politice propriu-zise, scriitorul lansează o nouă rafală de ironii la adresa fascismului italian şi a celui maghiar care, militînd pentru aceleaşi idei revanşarde, au intrat în coliziune. Agresivitatea internaţională a lui Mussolini e persiflată, căci se izbeşte de similarul comportament politic unguresc. Revizionismul fascist e redus la un derizoriu absurd, atunci cînd se confruntă cu sine însuşi. “Alaltăieri la Budapesta, o nouă organizaţie iredentistă, din cele 999 cîte vor fi existînd acolo, a organizat o nouă manifestaţie pentru revizuirea tratatelor şi recuperarea teritoriilor «pierdute». Manifestanţii s-au dus să strige ura la legaţia italiană, clădire care este pentru junii entuziaşti maghiari cam ceea ce este statuia lui Mihai Viteazul pentru junii bucureşteni. / Cînd vor avea şi ungurii un Caragiale al lor, el nu va neglija probabil să remarce acest fapt cu oarecare humor. / Comedia de alaltăieri a fost însă ceva mai serioasă. Căci ce credeţi dvs. că s-au dus să ceară ungurii la legaţia italiană? / Retrocedarea Croaţiei? Nu. / A Banatului sîrbesc? Nici. / A Transilvaniei? Doamne fereşte! / S-au dus să ceară, nici mai mult nici mai puţin, decît înapoierea portului Fiume. Pur şi simplu. Cerere făcută direct celui interesat, în termenii cei mai politicoşi, dar direct: d-lui Benito Mussolini. / Nu se poate întîmplare mai binevenită. Ea ne serveşte nouă cu mult mai mult decît toate acţiunile noastre posibile de contra-propagandă. Căci cererea manifestanţilor de alaltăieri îi va pune pe italieni în situaţia de a înţelege, pe propria lor spinare, consecinţele politicii lor revizioniste. Iar Ducele va afla că loviturile sale au uneori ricoşeu. / Obiectiv vorbind, din momentul în care ai acceptat temeiurile acţiunii maghiare pentru revizuire, pretenţiile asupra portului Fiume sunt perfect logice. Şi tinerii iredentişti budapestani cerîndu-i d-lui Mussolini să le redea portul Fiume, nu-i cer decît să fie consecvent cu sine. Este aici o socoteală foarte simplă şi dacă lucrurile s-ar întîmpla în politică după logică şi consecvenţă, la ora la care scriem aceste rînduri, la Fiume s-ar cînta imnul lui Racozi [Rákoczi – n.n., L.A.]. Din fericire însă pentru Italia, în marea politică externă mai intră şi un dram de inconsecvenţă, inconsecvenţa fiind, la drept vorbind, ştiinţa nuanţelor. / Avem însă tot dreptul să sperăm ca de aici încolo, în urma incidentului pomenit, să se producă oarecare moderaţie în pasiunea de justiţie europeană a d-lui Mussolini. Nu că energicul stăpîn al destinelor italiene se va speria de manifestaţia mai mult platonică de la Budapesta. Dar oricum, nu este agreabil ca un străin să rîvnească, fie numai în glumă, la ceea ce tu ai mai de preţ. D. Mussolini nu va uita că Fiume însemnează, prin pateticul episod D’Annunzio, piatra de început a conştiinţei fasciste. Şi simplul fapt că bunii săi amici maghiari cugetă la dobîndirea acestui port italian şi fascist îl va face să mai lase puţin revizuirea tratatelor pentru a reflecta la revizuirea amiciţiilor.”(61)

Altădată Mihail Sebastian îşi exprimă uimirea că forţele totalitare (Rusia comunistă şi Italia fascistă) semnează tratate diplomatice şi vor să stabilească pacea europeană, cînd ele, ca nişte adevărate state revoluţionare (i.e. dictatoriale), pe plan intern comit abuzuri, nu diplomaţie. “Într-adevăr, nu vi se pare ciudat că ceea ce am numit mai sus «factori pacificatori» ai continentului se află a fi astăzi tocmai Rusia şi Italia, Rusia sovietică şi Italia fascistă? Un stat revoluţionar de extremă stîngă şi unul revoluţionar de extremă dreaptă? Nu este paradoxală întîmplarea, care face ca rolul de mediator, de arbitru, de păstrător al echilibrului european să rămînă în seama a două state, care prin regimul şi spiritul lor sunt anti-europene? (Înţelegînd desigur prin «european» spiritul democrat, industrial şi libertar, ce a făcut pînă la război tipul comun de stat pe bătrînul continent.)”(62)

România, confruntată cu pericolul constituirii unor mari blocuri militare, în preajma izbucnirii războiului mondial, ar trebui să recurgă la soluţia unei mici alianţe locale, la gurile Dunării. Doar astfel şi-ar prezerva adevăratul spirit european, mai presus de interesele etnice înguste. Ipoteza este avansată de Mihail Sebastian în articolul Părăsim politica – şi intrăm în geografie (alt titlu răstălmăcit cu frenezie de comentatoarea contemporană). “Obligaţi să punem la dosar, pentru timpuri mai senine, harta politică, o deschidem larg pe cea geografică. Şi aflăm că România e o ţară care se mărgineşte la sud cu Bulgaria, la sud-vest cu Iugoslavia, la vest cu Ungaria, la nord-vest cu Cehoslovacia şi la nord, nord-vest cu Polonia. (…) E o politică strîmtă? De acord. Ceva mai mult: nu e deloc politică. Este numai o supunere la realitate. O ascultare calmă, neambiţioasă, nebruscată a ordinelor pe care ni le comunică zi de zi existenţa acestui stat aici, în acest colţ de pămînt unde l-a lăsat Dumnezeu să fie. Asta e tot. / Societatea Naţiunilor – e foarte frumos. Parisul, Londra, Berlinul, Roma – e foarte măgulitor. Dar deocamdată, în aceste timpuri apăsătoare, nu ne priveşte. E un ideal la care visăm şi noi, pentru o zi în care istoria lumii va fi mai confortabilă. Deocamdată rămînem aici. În geografie. / «Europa centrală», a cărei organizare o aşteptăm de atîta vreme, trebuie smulsă ca obiectiv din cîmpul marilor puteri străine – singure responsabile de faptul că un asemenea organism cu toate şansele de viaţă şi creaţie întîrzie să se facă. Ne trebuie o Europă centrală care să nu fie nici a d-lui Tardieu (vezi proiectul dunărean din 1931), nici a d-lui Mussolini (vezi recentul memorandum şi toate încercările anterioare, de sursă italiană), nici a lui Hitler. O Europă centrală care să se facă nu în jurul unei axe politice, ci al unei axe geografice: Dunărea.”(63)

Din articolele examinate mai sus se vede limpede că Mihail Sebastian, în perioada colaborării sale la Cuvîntul, a rămas consecvent cu gîndirea sa democrată, antidictatorială. Scriitorul a persiflat prin diverse argumente soluţia fascistă, chiar dacă i-a găsit şi vreo două amănunte acceptabile (redactarea unei enciclopedii, protecţia ecologistă). Deşi se referea la fenomene politice dintr-o perioadă cînd abuzurile Ducelui încă nu alunecaseră pe panta antisemită (1929-1933) şi nu intraseră în complicitate cu hitlerismul, M. Sebastian a avut argumentele şi sarcasmul pentru a le critica. Să-i recapitulăm, pe scurt, raţionamentele. Mussolini este “încruntatul Duce” şi “dictatorul”, este “omul care s-a înconjurat de un aparat glorios împovărător şi a mimat cu talent, dar şi cu emfază, atitudini supreme”, este “aproape de cabotinaj prin aparenţe”, “personalitatea lui avea şi are ceva iritant, provocator uneori, incomod”, “silueta morală a Ducelui contravine” la “mentalitatea socială” a democraţiei, el are o “figură grandilocventă”, “ostilitatea parizienilor (…) faţă de dictatorul în cămaşe neagră nu este cruntă, dar e ascuţită şi vioaie”. Guvernul fascist “nu mai vrea să mănînce decît naţionalmente, să se îmbrace, să umble şi să vorbească decît autohton”. “Regimul şi spiritul” fascist “sunt anti-europene”, în măsura în care a fi european înseamnă a fi “democrat, industrial şi libertar”. Europa centrală nu mai trebuie să aştepte, subjugată, jocurile revizioniste ale lui Mussolini şi Hitler.

Despre asta vorbesc articolele lui Mihail Sebastian în Cuvîntul!

După ce-am constatat situaţia de la faţa locului, să vedem cum anume ne-o prezintă comentatoarea sa peste decenii. Cartea Martei Petreu ar trebui recomandată, ca bibliografie specială, în toate cursurile despre manipularea şi distorsionarea informaţiei. Stratagema ei – de mare virtuozitate – include următorii paşi:

1) Se ia un obiect de studiu care nu se află în circuitul larg (eventual din presa interbelică);

2) Se omit din prezentare liniile ideatice de forţă ale fenomenului;

3) Se înhaţă două-trei detalii secundare;

4) Sensul lor e răsturnat: două fraze ironice sînt citite în cheie serioasă; o afirmaţie hiperbolică sfîrşeşte înţeleasă ad litteram;

5) Se repetă pînă la stereotipie neadevărul construit astfel, prin deformare şi supralicitare: “a ajuns să facă elogiul lui Mussolini”(64); “Din 1929, Sebastian a fost un admirator – la început prudent, apoi mai înflăcărat – al lui Mussolini”(65); “Forţa fenomenului Mussolini îl fascinează”(66); “Ducele devine cu adevărat colosal în ochii lui Sebastian în decembrie 1932”(67);

Este recomandat să se adauge, ca ingrediente, cîteva date concrete, pentru un plus de credibilitate: ani calendaristici, numere de revistă, trimiteri la pagină.

6) Sînt presărate formule mnemotehnice, pentru culpabilizarea discretă a cititorului care încă nu s-a lăsat convins (de ex: aşa cum am stabilit, după cum s-a văzut deja, aşa cum s-a demonstrat mai sus). Sebastian “a continuat să privească fascismul cu simpatie, justificîndu-i existenţa prin cele mai extravagante argumente, ba pentru că Mussolini protejează (cum am văzut mai sus) păsările din Capri, ba pentru că Italia fascistă publică o uriaşă enciclopedie”(68). “Încă din 1929, Sebastian a fost, aşa cum s-a văzut, un admirator – la început, prudent, apoi mai înflăcărat – al lui Mussolini” (69).

7) După ce noua realitate fabricată a fost acreditată, victima este acuzată de ipocrizie; ea se preface că nu-şi mai aminteşte ceea ce noi, cititorii, ştim deja prea bine: “Sebastian pare a fi uitat complet că el însuşi a justificat fascismul lui Mussolini cu cele mai puerile şi mai extravagante argumente, ba pentru că Ducele editează enciclopedii, ba pentru că permite expoziţia avangardistă de pălării, ba pentru că protejează păsările de pe insula Capri”(70).

8) Concluzia se extinde global, de la amănuntele distorsionate, şi subliniază cu hotărîre minciuna de ansamblu: “Sebastian a scris, din 1929 pînă în 1933, articole de justificare istorică a fascismului italian, fiind unul dintre admiratorii Ducelui”(71).

Aşa trebuie să arate o monografie universitaro-academică?

Note:

(57) Mihail Sebastian, Un alt profil al lui Mussolini, în Cuvîntul, vineri, 5 august 1932, p. 1.

(58) Mihail Sebastian, Păsările zboară spre Capri…, în Cuvîntul, sîmbătă, 24 decembrie 1932, p. 1.

(59) Mihail Sebastian, “Enciclopedia Italiană”, în Cuvîntul, sîmbătă, 6 mai 1933, p. 1.

(60) Mihail Sebastian, “Autist” şi “nasuflete”, în Cuvîntul, 11 martie 1932, p. 1.

(61) Mihail Sebastian, Revizuirea trece şi prin Fiume?, în Cuvîntul, joi, 16 februarie 1933, p. 1.

(62) Mihail Sebastian, Diplomaţie între Roma şi Moscova, în Cuvîntul, duminică, 3 septembrie 1933, p. 1.

(63) Mihail Sebastian, Părăsim politica – şi intrăm în geografie, în Cuvîntul, 15 octombrie 1933, p. 1.

(64) Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, ed. cit., p. 27.

(65) Marta Petreu, op. cit., p. 36.

(66) Marta Petreu, op. cit., p. 72.

(67) Marta Petreu, op. cit., p. 73.

(68) Marta Petreu, op. cit., p. 86.

(69) Marta Petreu, op. cit., p. 101.

(70) Marta Petreu, op. cit., p. 228.

(71) Marta Petreu, op. cit., p. 253.

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (6)

Etichete

comunism, Cuvintul, interbelic, Marta Petreu, Mihail Sebastian

Sebastian şi comunismul

În cartea sa ştiinţifico-fantastică, autoarea clujeană dă de înţeles că Mihail Sebastian “se entuziasmează de multitudinea performanţelor pe care le obţin artiştii sovietici”, iar “fenomenul sovietic este comentat naiv (sau, poate, inventat)”(50). Teza scriitoarei este că, dacă jurnalistul interbelic a criticat blînd, convenţional, nazismul şi a fost cucerit de fascism, el era în egală măsură încrezător în virtuţile comunismului. Pentru a induce această idee neadevărată, Marta Petreu se sprijină pe un singur articol de gazetă, apărut în 1932, “Şase cărţi şi şase vapoare”. Aici M. Sebastian descria vizita scriitorului Evgheni Zamiatin la Paris unde, deşi “a fost interzis de soviete tocmai pentru îndrăznelile critice”, autorul sovietic “nu are nici o reticenţă şi vorbeşte despre starea lucrurilor din ţara lui, mai liber decît ar vorbi un cetăţean al unei republici democratice”(51). Păcat că Marta Petreu omite asemenea pasaje din textul gazetarului, cu toate că o înţelegem: ele nu-i susţineau butaforia “Sebastian-fascinat-de-totalitarism”. În schimb povestitoarea se fixează repetitiv pe alte cîteva fraze, de entuziasm la adresa “scriitorului proletar” ce construieşte vapoare.

“Care sunt operele dvs? îl întreabă redactorul parizian pe Zamiatin, şi acesta răspunde concis: Şase cărţi de proză, şase piese de teatru şi şase vapoare spărgătoare de gheaţă. / Este ceva nobil şi mîndru în aceste vorbe. Este mai ales ceva profund semnificativ. Literatura în concepţia noastră, a europenilor, este ori un calvar boem, ori o profesie rentabilă şi platonică. Şi într-un caz şi într-altul, literatura rămîne pentru noi un fel de turn ridicat la marginea vieţii: nici o legătură între ea şi viaţa practică, tumultuoasă, producătoare de valori certe. / Scriitorul este un dezarmat, ceea ce nu însemnează totdeauna un învins, dar de cele mai multe ori un sedentar şi un pasiv. / Declaraţiile lui Zamiatin ne ajută să întrevedem o societate, în care artiştii încetează a fi nişte visători trăind pe socoteala mizeriei lor acceptate liber, sau pe socoteala bugetelor culturale şi devin lucrători în rînd cu toţii, lucrători pe şantier şi în fabrici, unde imaginaţia, inteligenţa, spiritul lor aduce posibilităţi noi realizînd şi realizîndu-se. Nu spun că de aici urmează necesitatea unui fel de «raţionalizare» a muncii intelectuale. Ar fi oribil. Dar nu se poate să nu recunoşti orgoliul legitim al unui om care ca Zamiatin poate urmări drumul cărţilor lui printre oameni şi drumul vapoarelor lui printre continente.”(52)

Este evident că Mihail Sebastian se pronunţă entuziast, în articolul din care tocmai am citat, nu în favoarea comunismului ori a şantierelor proletare. El îşi exprimă admiraţia pentru îmbinarea teoriei cu practica, a scrisului cu activitatea concretă. În opinia lui, scriitorul are datoria să menţină contactul cu societatea despre care scrie, să o cunoască inclusiv prin muncă fizică, să îşi transpună în practică ideile abstracte. Camuflarea în turnul de fildeş echivalează cu o laşitate. Că autorul român interbelic nu avea nici cea mai mică iluzie, pe de altă parte, în ce priveşte caracterul criminal al comunismului, rezultă dintr-un articol răsunător al său, pe care monografa de peste decenii omite să ni-l detalieze.

“La Paris s-a deschis un birou de voiaj sovietic, pentru propaganda şi înlesnirea turismului în Rusia. Ca pentru orice ţară burgheză, acest birou lansează afişe şi prospecte pentru localităţile de agrement şi vilegiatură, afişe din acelea nostalgice – albastre pentru mare, verzi pentru munte – imagini şi culori ce îmbolnăvesc de melancolie ochii omului sărac, condamnat să trăiască viaţa întreagă între zidurile oraşului, în mansarde, în subsoluri, în fabrici, în ateliere. / Nu vi se pare că e o faptă cu desăvîrşire antiproletară această propagandă făcută de un stat comunist? Căci cui se adresează invitaţia afişelor sovietice, chemînd călători spre mările şi munţii bolşevici? Oamenilor bogaţi, desigur. Pungilor care au cu ce plăti asemenea aventuri estivale. Infamilor burghezi, care din plusvaluta muncitorilor strîng suficiente averi pentru a-şi permite acest capriciu turistic. / Evident lucrul acesta este o afacere comercială şi nimic mai mult. Afacere pe care toate statele din lume o practică, în aşa măsură încît pereţii birourilor internaţionale de voiaj au ajuns să reprezinte întreg globul terestru în afişe ispititoare. Dar are dreptul Rusia sovietică să uzeze, pentru un nedemn argument comercial, de o afacere care confirmă inegalitatea oamenilor, o recunoaşte şi, în plus, o stimulează? / E, la urma urmelor, puţin ciudat ca după ce ai exterminat tot ce a fost burghez la tine în ţară să lansezi invitaţii burghezilor străini, pentru a le oferi lor un tratament de favoare, foarte bine plătit poate, dar nu mai puţin odios pentru o pură conştiinţă de revoluţionar. Fără să-şi dea seama, Sovietele acceptă astfel o foarte gravă capitulare, capabilă să zdruncine din temelii liniştea cetăţenilor lor. / Prezenţa burghezilor eleganţi, somptuoşi şi frivoli pe plajele ruseşti va arăta băştinaşilor simpli de acolo că în fond noţiunea de «burghez» nu este absolută. Că există burghezi pe care îi omori şi alţii pe care îi ospătezi; averi care sunt imorale şi averi care sunt respectabile; jobene subversive şi jobene de treabă. / Astfel, cu abateri mici, se compromit sentinţele mari. / Capitalismul oricum nu are nimic de pierdut din vilegiatura sa în U.R.S.S.”(53)

Este admirabilă acuitatea analitică a jurnalistului care, plecînd de la detaliul unui afiş turistic, ajunge să demonteze chiar temeliile sistemului totalitar, ce şi-a făcut din propaganda proletară un şubred paravan. Aceasta e performanţa cea mai răspîndită a articolelor sale “politice” de la Cuvîntul, care au stîrnit încîntarea analiştilor oneşti. Pornind de la faptul-divers, de la detaliul banal, de la întîmplarea neînsemnată, Mihail Sebastian ridică accesoriul la rang de meditaţie generală, identifică regula distorsionată, ironizează anomalia răspîndită.

Un text sarcastic împotriva comuniştilor din România publică ziaristul, atunci cînd deplînge scoaterea lor inutilă în afara legii, ca pe o măsură de nejustificată violenţă socială. Era suficient să li se dea cuvîntul în mod liber – s-ar fi văzut că ei se delegitimează singuri, prin neghiobia fără leac: “Guvernul a confiscat o proaspătă revistă «proletară», Bluze albastre, care nu apucase să facă comunism, ocupîndu-se deocamdată cu literatura proastă. Dacă această confiscare a fost făcută pe motive estetice, noi, deşi nu-i recunoaştem guvernului calitatea de critic literar, aplaudăm bucuroşi. Dar este mult mai probabil că măsura a fost luată pe motive politice. Şi asta e rău. În politică lucrul cel mai primejdios este să creezi martiri. Şi lucrul cel mai abil este să laşi tuturor libertatea absolută de a se face de rîs. / Lupta ce se duce zi de zi împotriva bolşevicilor noştri este inutilă, neinteligentă şi probabil foarte costisitoare. Arestări, procese, percheziţii, comploturi, expulzări, bătăi – toate astea rămîn la suprafaţă, nu ating resorturile mişcării şi creează în plus o atmosferă factice de oprimare. Ceea ce poate fi începutul popularităţii. / Mult mai simplu ar fi, dacă ne temem cu adevărat de aceşti «vizionari», să-i înscriem în buget cu un mic salariu. Lichelismul doar nu este de esenţă strict burgheză. Am avut dovezi recente. / Sau, ca să vorbim serios, de ce nu le-am da marxiştilor noştri posibilitatea să-şi legalizeze existenţa? Au să intre în parlament? Trei, cinci, zece? Au să ţie discursuri? Au să proclame moartea capitalismului? Au să înjure «Liga Naţiunilor» şi au să-l aplaude pe d-l Litvinov? Foarte bine. Va fi amuzant şi va fi edificator. / În parlamentul francez se află constant un număr de deputaţi comunişti – 10-20 – şi şedinţele în care iau ei cuvîntul sînt adevărate spectacole de comedie. Se rîde ca la Folies Bergères. Discursurile fulminante ale lui Marcel Cachin au un succes unanim de hilaritate, pe toate băncile Camerei, de la d-l Louis Marin la d-l Léon Blum. Şi nu se gîndeşte nimeni să «refuteze» argumentele. / Ce e dreptul, deputaţii noştri nu au calmul şi spiritul franţujilor: ei nu vor şti să asculte cu atîta bună voie crîncenele peroraţii. Pe chestii naţionale, ei nu glumesc. Stau ei de vorbă despre bani, despre zahăr, despre spirt şi despre şperţ, dar cînd e vorba de patriotism… / Punem la dispoziţie d-lui Vaida acest simplu adevăr: un revoluţionar e preferabil la Cameră decît la Jilava. / În ce ne priveşte personal, noi de nimic nu ne temem mai tare decît de martiri.”(54)

Alte intervenţii sînt destinate să scoată în evidenţă ipocrizia fundamentală a comunismului, pe plan internaţional, unde nu ezită să intre în cele mai cordiale tratative cu fascismul. Cele două extremisme, de stînga şi de dreapta, aparent ireconciliabile din punct de vedere ideologic, colaborează foarte armonios în realitatea cotidiană: “Posturile sovietice de radio îşi încep şi îşi termină emisiunile serale cu parola manifestului din veacul trecut: «proletari din toată lumea, uniţi-vă». / Ar fi fost o bună glumă difuzarea acestui strigăt către proletari trimis din Moscova, în sala festivă în care duminică seara avea loc la Roma banchetul oferit de d. Mussolini, d-lui Litvinov. Convivii ar fi avut prilejul unui minut de meditaţie istorică realmente subtilă. / (…) D. Litvinov este de egală bună credinţă şi cînd strigă după unirea proletarilor şi cînd ciocneşte cu d. Mussolini. Iar d. Mussolini este la fel de sincer şi cînd le spune italienilor săi că marxismul e o crimă – şi cînd îl îmbrăţişează pe d. Litvinov.”(55)

Cu alt prilej, Mihail Sebastian deplînge utopia lipsită de vlagă a social-democraţiei europene care, prin naivitatea şi organizarea sa politică deficitară, îi ridică mingea la fileu lui Adolf Hitler. Rîndurile pline de amărăciune punctează deznădejdea intelectualului ce vede prăbuşindu-se pe rînd, în jurul său, toate obstacolele în calea dictaturii implacabile: “Congresul social-democrat de la Viena s-a terminat, ca toate congresele social-democrate, cu o rezoluţie de grevă generală… eventuală. S-au fixat anume patru împrejurări în care partidul va fi gata să dezlănţuie această ultimă luptă. / D. Léon Blum, care asista în calitate de invitat, trebuie să se fi gîndit cu melancolie la «grevele generale» pe care socialiştii săi le votează anual în Franţa, ca să-i sperie pe burghezi şi să-şi facă lor înşişi curaj. Istoria asta cu «greva generală» este un ultim semn de fidelitate marxismului, semn platonic şi niciodată realizat. / Rareori însă a fost el mai trist, mai inutil, mai neserios, decît în rezoluţia actualului congres de la Viena, ultim refugiu al unei social-democraţii în derută, conversînd sub protecţia poliţiei şi cu concursul aproape ironic al unui guvern jumătate fascist. Ameninţarea grevei aruncată de acolo are ceva descurajat. / Socialiştii austriaci, sau mai exact socialiştii vienezi (singurii care există în Austria) nu au fost niciodată revoluţionari. Contactul lor cu marxiştii ruşi în exil, înainte de 1914, era cea mai ciudată împerechere de revoluţionari autentici şi burghezi camuflaţi. Bieţii «socialişti» de pe malurile Dunării albastre nu pricepeau nimic din confraţii lor moscoviţi, eroi şi profeţi, luptîndu-se cu spiritul birocratic al marxismului austro-german. / Singura acţiune efectivă a socialismului vienez a fost tot de ordin gospodăresc, nu de ordin revoluţionar. Ne gîndim la opera lor, cu adevărat impresionantă, în cadrul organizaţiei municipale vieneze. Spitale, căminuri, şcoli şi grădini muncitoreşti – da. O mişcare muncitorească însă, hotărît, nu. Nici altădată şi desigur nici acum, cînd intimidatul congres ameninţă cu greva generală. / E de întrebat dacă o asemenea tentativă n-ar duce automat la o instaurare a hitlerismului, care probabil că nici nu aşteaptă altceva decît să cadă guvernul ocupat cu reprimarea unei revoluţii roşii la Viena, pentru ca să poată începe în deplină libertate o revoluţie albă în Tirol. (Albă sau neagră, nu ştiu bine, de cînd toate culorile lumii au năvălit în politică.) / Dar mai e de întrebat dacă socialiştii au posibilitatea practică de a pune în mişcare o grevă. Ultimele lor încercări parţiale au sucombat rapid. Greva muncitorilor de cale ferată de la începutul lui martie 1933 şi greva lucrătorilor tipografi de la sfîrşitul lui martie au eşuat, fără prea mari violenţe guvernamentale, din oboseală, din lipsă de rezistenţă morală şi mai ales din inoportunitate revoluţionară. Momentul nu e al stîngii – şi pace bună. Acest lucru trebuie înţeles cu satisfacţie sau cu tristeţe, dar trebuie oricum înţeles. / Există o ştiinţă a aşteptării pe care social-democraţia nu o are.”(56)

Între considerarea admirativă a extremei comuniste, pe care Marta Petreu credea că o găseşte în gazetăria lui Mihail Sebastian, şi realitatea textelor sale antitotalitare, publicate în anii 1930-1933, se deschide o prăpastie uriaşă, pe care nimic n-o poate umple. Nici măcar frapanta rea-credinţă a discursului.

Note:

(50) Marta Petreu, op. cit., p. 71.

(51) Mihail Sebastian, “Şase cărţi şi şase vapoare”, în Cuvîntul, vineri, 6 mai 1932, p. 1.

(52) Idem, ibidem.

(53) Mihail Sebastian, Vilegiatură în U.R.S.S., în Cuvîntul, luni, 24 iulie 1933, p 1.

(54) Mihail Sebastian, …Şi un cuvînt despre martiri, în Cuvîntul, sîmbătă, 25 iunie 1932, p. 1.

(55) Mihail Sebastian, Litvinov la Vatican, în Cuvîntul, joi, 7 decembrie 1933, p. 1.

(56) Mihail Sebastian, Socialiştii vienezi fac grevă, în Cuvîntul, miercuri, 18 octombrie 1933, p. 1.