Mihail Sebastian, ziarist la “Cuvîntul”

Etichete

Cuvintul, democratie, extremism, fascism, frauda, interbelic, jurnalism, legionari, Marta Petreu, Mihail Sebastian

 

Mi-am început documentarea despre activitatea ziaristică a lui Mihail Sebastian încă de cînd am citit primele pasaje aruncate de Marta Petreu în presa literară, ca avanpremieră la cartea turmentată pe care urma s-o publice. Prea erau trase de păr lucrurile, prea insistent se împroșca noroiul, iar noua imagine fabricată prea o contrazicea pe cea cu care eram toți obișnuiți. În timp ce vedeam, cu un ochi, cum se întinde scandalul (noul scandal) despre Sebastian, în presa literară din țară – uneori și din străinătate -, cu celălalt parcurgeam deja, fotografiam cu aparatul digital și fișam cu pixul pe foile mele articole din ziarul Cuvîntul, în Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, pentru a mă convinge personal cum stau lucrurile.

Pe vremea aceea aveam o rubrică permanentă în revista culturală Tribuna. M-am străduit, într-un amplu serial în cinci părți, să dau seama despre numeroasele contrafaceri puse în circulație de Marta Petreu. Textul meu a fost reluat în Jurnalul săptămînii din Israel, unde colaboram frecvent. Dar lucrurile nu păreau să se lămurească. Alte intervenții agitau ambele talere ale discuției. Disputa era strînsă, între capete limpezi și condeie informate, care primeau replici circumstanțiale, îndemnuri la înțelepciune și “toleranță”, de la intelectuali nu mai puțin prestigioși. Am revenit asupra subiectului incendiar, în două sesiuni științifice ale conferințelor internaționale de la Institutul Național pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel” din București: Mihail Sebastian pe masa de operație (7 oct. 2009), Mihail Sebastian și evreii (11 oct. 2010). Multă lume “bună” tot nu părea convinsă. Mi-am continuat șirul de intervenții pe tema respectivă, la conferința internațională a Universității de Stat din Chișinău, Republica Moldova: Mihail Sebastian și politica de la “Cuvîntul” (21-22 mai 2015). Paginile transcrise au intrat apoi, desigur, în volumele colective care dădeau seama despre cele prezentate la conferințe.

Mă bucur că, iată, după zece ani, am găsit răgazul de-a finaliza această carte, destinată să demistifice una dintre cele mai mari escrocherii din cercetarea culturală românească de azi. Îi mulțumesc Institutului Național pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel”, dedicat promovării principiilor democrației și ale statului de drept, fiindcă îmi oferă un important sprijin editorial, prin finanțarea tipăririi acestui volum. Le sînt recunoscător profesioniștilor din țară și străinătate, aflați în componența Consiliului Științific al Institutului, fiindcă mi-au avizat favorabil, unii chiar entuziast, cercetarea: Viorel Achim, Lya Benjamin, Liviu Beriș, Denis Deletant (Marea Britanie), Mihai Dinu Gheorghiu (Franța), Radu Ioanid (SUA), Andrei Pippidi, Liviu Rotman (Israel), Michael Shafir, Paul Shapiro (SUA), William Totok (Germania), Raphael Vago (Israel), Virgil Nițulescu, Alexandru Florian.

Celui din urmă vreau să-i dau cuvîntul nemijlocit, în Prefața pe care a binevoit s-o scrie pentru această ediție.

 

Laszlo Alexandru şi-a asumat o misiune deosebit de importantă pentru un spaţiu cultural precum cel românesc, care periodic se redefineşte şi îşi caută rădăcinile sau mentorii: împrospătarea moştenirii culturale. Dar care să fie vectorii de filtrare a producţiei culturale? Pe cei politici sau ideologici, în chip firesc pentru o asumare raţională, îi respinge din start. Restitutio in integrum? Adică actualizarea în bloc a autorilor sau lucrărilor puse la index în perioada regimului comunist? Nu, el respinge o astfel de strategie şi afirmă încă de la început aderenţa la principiul restituirii critice. Iar din perspectivă metodologică, restituirea critică se referă la exercitarea unui filtru asupra mesajului operei, filtru ce are ca structură fondatoare umanismul şi, corolarul său modern, democraţia. Iată de ce în 2009 afirma, cu întemeire: “Acum, cînd problema stringentă a societăţii româneşti constă în edificarea şi consolidarea mecanismelor de judecată democratică, e surprinzătoare graba unor personalităţi ale vieţii publice de a distorsiona trecutul, de a-i recupera pe propagandiştii fascismului sau ai comunismului, de a-i gratifica moral pe actorii dictaturilor” (Laszlo Alexandru, “Noica la a doua tinerețe”, Holocaust. Studii și cercetări, vol. I, nr. 2/2009, p. 85).

Drept pentru care a creionat, cu detaşarea spiritului critic şi cu argumentul operei scrise a acestora, harta valorilor politice sau sociale la care au aderat reprezentanţi ai generaţiei ’27. Imboldul i-a venit din faptul că astăzi mulți dintre ei sunt asiduu promovați, de o elită conservatoare, să stea, fără să se clatine, în vîrful piramidei culturii naţionale. Despre Vintilă Horia sau Constantin Noica şi adeziunea lor la dictatură şi ideologia fascistă a scris în revista institutului (Laszlo Alexandru, “Vintilă Horia – ce-a fost și ce se zice azi”, Holocaust. Studii și cercetări, vol. I, nr. 1/2009 și “Noica la a doua tinerețe”, vol. I, nr.2/2009). Despre alte personaje, colegi de generaţie şi orientare cu cei dintîi, a publicat în revista online E-Leonardo (2003-2012), pe care a coordonat-o. Dedicat culturii italiene, nu întîmplător a ales ca titlu al revistei numele unuia dintre cele mai strălucite spirite ale Renaşterii. De asemenea, pe blogul său de scriitor putem afla şi alte scrieri subordonate preocupării restituirilor critice în cultură. Naraţiunea lui Laszlo Alexandru este una dinamică, vie. El alternează cu abilitate limbajul polemic cu înlănţuirea argumentelor pentru a demonta mesajele laudativ-propagandistice ale confraţilor săi, predispuşi să ascundă sub preş trecutul fascizant al acelor intelectuali interbelici pe care încearcă să îi promoveze ca modele fondatoare.

Eseurile care urmează nu se înscriu însă în această paradigmă demistificatoare şi deconstructivă, prin care ne ajută să fim cu picioarele pe pămînt. Probabil că Laszlo nu s-ar fi apucat prea curînd să îl portretizeze pe Mihail Sebastian. Apariţia Jurnalului său în anii 90 a reuşit, pentru un timp, să tempereze avîntul luat de elita noastră intelectuală gălăgioasă şi pusă pe relansarea in corpore a generaţiei ’27. Jurnalul unui evreu care nota la cald reacţii antisemite din mediul scriitoricesc interbelic faţă de “problema evreiască” din timpul Holocaustului, a avut darul să-i trezească pe aceia care nu s-au lăsat impresionaţi de istorici sau documente de epocă. Cînd aplaudacii lui Eliade, Vulcănescu, V. Horia, Nae Ionescu, Mihail Manoilescu etc. s-au reapucat de vocalize, Laszlo Alexandru s-a concentrat asupra acestora.

Apoi a venit bomba… editorială! Marta Petreu lansa în 2009 de la Cluj, din oraşul lui Laszlo Alexandru, via Iaşi, prin editura Polirom, teza apartenenţei lui Mihail Sebastian la extrema dreaptă… moderată. Oare cum o fi extrema moderată? E și pentru autoare o împerechere ciudată a vocabulelor, dar pentru originalitatea exprimării și-o asuma instantaneu: “Sebastian a fost un extremist de dreapta moderat – formula sună aberant, dar reflectă realitatea articolelor sale – nu unul «turbat»… . Sebastian a fost «protocron»”(Marta Petreu, Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Editura Polirom, Iași, 2009, p.126-127). Iar această poziţionare ideologică a scriitorului evreu, proaspăt venit de la Brăila, ar fi venit din dorința de a reuși într-un spaţiu cultural dominat de conservatorisme şi radicalism etnic. Dar și a hazardului, care l-a aruncat de tînăr în brațele diabolicului Nae Ionescu. Înclinarea spre extrema dreaptă s-ar fi produs chiar înaintea celebrelor adeziuni ideologice sau politice ale lui Eliade, Cioran ş.a.

În Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu-Mihail Sebastian, volum de eseuri care a avut 3 ediţii, autoarea îşi propunea să îl “demitizeze” şi să îl înregimenteze politic la dreapta radicală pe evreul care îndrăznise să noteze atitudini şi gesturi antisemite ale unor intelectuali interbelici. Acei intelectuali cărora confraţii lor etnici români, după război, le ascunseseră timp de decenii sub preş opţiunea antisemită ca fel de a fi. La data apariţiei volumului reacţiile critice au subliniat diversele carenţe majore sau minore ale unei puneri în scenă menită probabil să ofere notorietate autoarei. Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Ioana Pârvulescu, Andrei Cornea ş.a. au fost printre cei care au exprimat rezerve sau chiar au văzut o manipulare, pentru ca autoarea să obţină publicitate. La timpul respectiv, celor mai mulți dintre critici Marta Petreu le-a consacrat pagini întregi în România literară (vezi nr. 2 şi 3/2010).

Laszlo Alexandru nu apare printre ei. Mobilizat poate de platitudinea îndemnului autoarei Diavolului…, care își încheia “Cuvîntul înainte” la carte cu revelația: “Cartea mea nu îl epuizează pe Sebastian – despre el se pot scrie multe și felurite alte studii, literare și politice. În momentul cînd am încheiat-o, eu însămi aș mai fi putut, cu o minimă documentare suplimentară, să-i mai adaug cîteva capitole. Atîta cît este mi s-a părut însă de ajuns” (Marta Petreu, op.cit., p. 7). Și bine a făcut… că s-a oprit.

Laszlo Alexandru s-a apucat de treabă, s-a documentat, poate mai mult și din surse mai diferite, a reflectat în stilul său caracteristic… și a produs un volum despre același Mihail Sebastian. Dar, este un volum în oglindă! El îl citește pe evreul brăilean dornic de afirmare, într-o cheie răsturnată, așa cum de altfel sugera Marta Petreu că ar fi posibil. Scrierea lui este alertă, polemic-academică și încărcată de argumente. La Marta Petreu documentarea primară era importantă și teza extremismului lansată de la începuturi se voia ilustrată prin citate din jurnalistica lui Sebastian. Pentru Laszlo Alexandru articolele de presă de la Cuvîntul sunt fundamentale. Ele sunt puse în relație cu epoca și astfel contextualizate. Iar pentru a oferi o imagine mai cuprinzătoare asupra mesajului lui Sebastian, clujeanul nostru recurge la citări masive, la reluarea aproape integrală a unor articole de ziar. Acestea, puse adesea față în față cu citatele uneori amputate ale M. Petreu, generează alte sensuri sau semnificații.

Acestea fiind spuse, vă las pe dumneavoastră să decideți asupra virtuților și limitelor spiritualității tînărului Sebastian. Bineînțeles după ce veți fi parcurs eseurile acestui volum.

Alexandru Florian

 

E cam tîrziu…

Etichete

amenintari, blog, citate, Claudiu Tarziu, extremism, legionari, liste negre, terorism

Constat că se practică din nou listele negre şi ameninţările, ca pe vremea sinistră a pogromurilor. Claudiu Târziu se recomandă jurnalist, poet, prozator şi editor, preşedinte al Asociaţiei “Rost” şi director al Editurii Rost. Aşa că el îi ia la rost pe apărătorii “Legii antiromâneşti, antidemocratice şi anticonstituţionale” 217/2015. Da, aia votată de aproape 600 de parlamentari şi promulgată de preşedintele ţării. Iată cum Parlamentul şi Preşedinţia sînt antiromâni şi anticonstituţionali – în schimb Târziu e foarte român şi adînc constituţional.

Mă pomenesc aşadar în fruntea listei negre croşetate pe blogul lui Târziu. Ea arată în felul următor. Laszlo Alexandru: “În optica mea, cine-i contra antilegionarilor, e prolegionar, ce s-o mai tot scăldăm?”. (De pe pagina sa de Facebook) Alexandru Florian: “Orice român care se îmbracă în port naţional fără să fie ţăran este fascist, legionar”. (A rostit asta într-un cerc nu foarte restrîns de persoane) Adrian Cioflîncă: “Sfinţii închisorilor sînt legionari, deci criminali” (A declarat, cu alte cuvinte, unui radio local din Iaşi; sursa e disponibilă pe net) Peter Demeny: “A fi legionar înseamnă să trăieşti în aburii ortodoxiei” (A scris-o pe blogurile “Adevărul”).

Pentru jurnalistul poet, prozator şi editor care-şi caută un rost, deşi cam tîrziu, e uimitoare acurateţea trimiterilor bibliografice: omu’ a zis-o într-un cerc de persoane; omu’ a declarat-o la radio, folosind alte cuvinte. Cu aceeaşi metodă din brişcă, îi pot spori lista de citate confecţionate. Alexandru Florian: Orice fascist, legionar, care se îmbracă în port naţional, este un ţăran. Adrian Cioflâncă: Sfinţii legionari au ajuns în închisori fiindcă erau criminali. Peter Demeny: A fi legionar înseamnă să ciuruieşti cu mitraliera în numele ortodoxiei.

Lupta cu democraţia, cu statul român, cu legile şi cu regele/preşedintele i-a costat cam scump pe teroriştii legionari, de vreo 75 de ani încoace. Unii şi-au lăsat pielea, alţii libertatea. M-aş bucura să aflu că poetul Târziu şi-a găsit un rost al lui – înainte să descopere, prea tîrziu, că extremismul legionar nu şi-a avut rostul încă de la inventarea sa.

O sinucidere lamentabilă

Etichete

Albert Camus, Dominique Venner, extremism, filosofie, intoleranta, Paris, sinucidere

Cu cîteva ore în urmă, poliţia a evacuat Catedrala Notre-Dame din Paris, pentru că un bărbat s-a sinucis în faţa altarului central. S-a aflat repede că e vorba de scriitorul de extrema dreaptă Dominique Venner, 78 de ani, militant al Frontului Naţional, critic acerb al imigranţilor în Occidentul european şi, totodată, istoric cu numeroase lucrări publicate. Bărbatul şi-a tras un glonţ în gură şi a murit pe loc.

Pe blogul său, într-o însemnare de azi care îi precedă îndeaproape gestul final, Venner a deplorat valul de “islamizare” ce riscă să năpădească Franţa, precum şi legea – votată de stînga aflată la putere – ce permite căsătoria între homosexuali. În sinuciderea zgomotoasă a intelectualului francez vin să se contopească militantismul xenofob şi tradiţionalismul cu panaş. Ultimele lui fraze expuse pe internet regăsesc, prin stilul lor incendiar, ceva din patosul de odinioară al lui Albert Camus: “Il faut être soi-même jusqu’au dernier instant. C’est en décidant soi-même, en voulant vraiment son destin que l’on est vainqueur du néant. Et il n’y a pas d’échappatoire à cette exigence puisque nous n’avons que cette vie dans laquelle il nous appartient d’être entièrement nous-mêmes ou de n’être rien” (Trebuie să fii tu însuţi pînă în ultima clipă. Doar hotărînd tu însuţi, decizîndu-ţi cu adevărat propriul destin, eşti învingătorul neantului. Şi nu există cale de scăpare din faţa acestei exigenţe, fiindcă n-avem decît această viaţă, în care ne revine datoria de-a fi pe deplin noi înşine sau de-a nu fi nimic).

Deosebirea e totuşi frapantă. Prin fraze la fel de incendiare, Camus proclama odinioară nevoia de solidaritate împotriva răului provocat de dictatură şi împotriva depersonalizării individului în lumea contemporană. În schimb un extremist ca Venner cotrobăie azi prin sacul cu vorbe mari pentru a chema la luptă împotriva toleranţei individuale şi a deschiderii internaţionale. Două militantisme atît de asemănătoare, în înfăţişarea lor retorică, dar atît de ireconciliabil diferite, în platforma lor filosofică. E şi distanţa care separă o moarte absurdă, într-un accident de automobil, în floarea vîrstei, şi o sinucidere lamentabilă, în pragul senilităţii, cu ţeava pistolului înfiptă în gură, la poalele altarului principal dintr-o catedrală.

Pater incertus (9)

Etichete

extremism, imagine, Jurnal, Mihai Iovanel, Mihail Sebastian

Din toate rămîn doar textele celor două proclamaţii politice din vremea războiului mondial, aduse de Mihai Iovănel în anexele cărţii sale pentru a le pune la îndemîna publicului. Pedanteria îi joacă şi aici o festă, cînd ţine să ne anunţe: “Dat fiind că aceasta e prima publicare integrală a broşurii, reproduc întocmai grafia originală, cu toate variaţiile şi fanteziile ei” (p. 282, nota). Probabil că “prima publicare integrală” a broşurii va fi survenit în 1944, căci altfel de unde-a pescuit-o Iovănel? Dar nu e nici măcar “a doua publicare integrală”, fiindcă Armata Roşie vine a fost recent popularizată – la fel de tendenţios – şi de Aurel Sasu (în Tribuna, nr. 221/16-30 nov. 2011, p. 18-19 şi nr. 222/1-15 dec. 2011, p. 26-27).

Mihai Iovănel şi-a compus în ultima vreme o glorie îndoielnică de gazetar “luptător”, pentru că îi întîmpina pe mulţi scriitori cu ciomagul vorbelor sale zeflemitoare prin coloanele revistei Cultura. Îi întindea săptămînal în patul lui Procust şi, după cerinţele patronilor, îi scurta de cap sau îi lungea de picioare. Turnirurile de virtuozitate stilistică pot avea, în presa literară de scandal, un anume farmec dîmboviţean. Dar transpuse în paginile unei cercetări de istorie literară îşi demonstrează respiraţia foarte scurtă.

Pater incertus (8)

Etichete

extremism, imagine, Jurnal, Mihai Iovanel, Mihail Sebastian

E bizară insistenţa cu care Mihai Iovănel construieşte o carte întreagă pe găselniţa descoperirii unor texte “uitate” ale lui Mihail Sebastian. Dacă ar fi răsfoit măcar în treacăt documentele oficiale, ar fi văzut că efortul său e zadarnic, fiindcă manifestele politice invocate nu pot fi cuprinse, prin însuşi statutul lor, în opera unui scriitor. Legea drepturilor de autor subliniază în art. 9: “Nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor următoarele: a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile şi invenţiile, conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare; b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile oficiale ale acestora”. Manifestul Blocului Naţional-Democratic şi Armata Roşie vine nu aparţin sferei literare, ci pot fi evident incluse în categoria textelor oficiale, de natură politică. Ele nu au fost revendicate niciodată de Mihail Sebastian. Declaraţiile care îi atribuie autorului paternitatea asupra broşurii comuniste sînt vagi, ezitante, circumstanţiale. Nu există nici o dovadă privind adeziunea lui M. Sebastian la ideile cuprinse în Armata Roşie vine. Ba dimpotrivă, în Jurnalul său şi în amintiri ale contemporanilor sînt consemnate aspecte certe privind rejectarea “imbecilităţii îndoctrinate”.

Elocventă e strategia de hocus-pocus a lui Iovănel, în edificarea teoriei sale denigratoare. În privinţa Manifestului…, el constată că e vorba de un document politic cu patru semnături istorice, aşa încît “ar fi naivă ipoteza că redactarea lui Sebastian se găseşte integral în versiunea finală. Ceea ce nu anulează paternitatea lui Sebastian asupra textului” (p. 253). Cum poate un istoric literar cu minimă seriozitate să atribuie paternitatea asupra unui text, deşi admite că a fost semnat de alţii, iar redactarea scriitorului prezumtiv e imposibil să se regăsească integral în versiunea finală?!

Aceeaşi duplicitate procedurală o demonstrează Mihai Iovănel şi în continuare. “Despre al doilea text redactat de Sebastian în preajma lui 23 August, şi anume Armata Roşie vine, nu se pomeneşte nimic în jurnal. Există însă o serie de mărturii care fac atribuirea probabilă” (p. 253). Dacă atribuirea este aici “probabilă”, asta nu-l împiedică pe critic să scrie apăsat, cîteva pagini mai încolo, în Cronologia Mihail Sebastian: “În preajma loviturii de stat de la 23 August, redactează, în colaborare cu Lucreţiu Pătrăşcanu, broşura Armata Roşie vine (Editura Comitetului Central al Partidului Comunist din România, Bucureşti)” (p. 281). Iar la Bibliografie, în compartimentul Scrieri de Mihail Sebastian, diviziunea Publicate în timpul vieţii, după diversele romane, nuvele şi povestiri, include fără a tresări şi broşura bolşevică (p. 297). Între “probabilitate” şi certitudine nu există deosebiri în critica defăimătoare.

Pater incertus (7)

Etichete

extremism, imagine, Jurnal, Mihai Iovanel, Mihail Sebastian

Să notăm, pînă una alta, dexteritatea prestidigitatorului Iovănel în prezentarea informaţiei. Părerile imprecise şi amintirile tendenţioase le înşiră în pagină temeinic, numerotat, pentru a le conferi virtuţi persuasive. În schimb mărturia directă a unui prieten apropiat (Belu Zilber, care spune limpede că M. Sebastian n-a fost comunist şi a colaborat cu Pătrăşcanu doar fiindcă a urît hitlerismul) o ascunde într-o notă de subsol, cîteva pagini mai la vale. Curat murdar!

O nouă fandare execută Iovănel scuzîndu-se cu anticipaţie de o eventuală acuzaţie de calomnie. “Ar fi regretabil ca aceste pagini să fie citite complementar cu teza imaginată de Marta Petreu în Diavolul şi ucenicul său…, după care Mihail Sebastian ar fi fost un extremist de dreapta. În interpretarea mea, comportamentul lui Sebastian a fost nu doar raţional, ci şi legitim” (p. 256). Comentatorul bucureştean îl procopseşte abuziv pe ziaristul evreu cu paternitatea unei broşuri bolşevice, şi totodată ne-asigură că demersul lui defăimător n-a urmărit cîtuşi de puţin finalităţi morale. Sfînta dorinţă de restabilire a proprietăţii literar-artistice l-a mînat din urmă.

Să vedem dacă, măcar juridic, demersul lui are o brumă de acoperire. Legea drepturilor de autor spune limpede, în art. 4 (1): “Se prezumă a fi autor, pînă la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţă publică”. Manifestul Blocului Naţional-Democratic a fost adus pentru prima dată la cunoştinţa publică sub numele lui Maniu, Brătianu, Pătrăşcanu şi Titel Petrescu. Mihail Sebastian şi-a admis ironic contribuţia la redactare, dar nu şi-a asumat nici un fel de paternitate asupra documentului. Broşura propagandistă Armata Roşie vine a fost revendicată de o instituţie, Editura Comitetului Central al Partidului Comunist din România. Vreo doi-trei amici din perioada stalinistă ori activişti zeloşi i-au atribuit-o vag lui Mihail Sebastian, fără a-şi demonstra în vreun fel alegaţiile. Despre ce discutăm aici? O supoziţie din anii ‘50 devine certitudine, în 2012, prin simplul efect al scurgerii timpului? Părerile confuze devin – asemeni vinului ce se înnobilează cu trecerea anilor – axiome după o jumătate de secol?!

Pater incertus (6)

Etichete

extremism, imagine, Jurnal, Mihai Iovanel, Mihail Sebastian

Jurnalistului de la Cultura lui Buzura i s-a reproşat deja că aranjează faptele cu mîna ori le aduce din condei, ca să-i iasă lui combinaţia. Iată-l că nu se dezminte nici în volumul de – în sfîrşit – debut. Cum procedează el, Iovănel, pentru a-şi impune ideea, deşi nu are nici o probă directă? Înşiră minuţios diverse jumătăţi de fantezie, ale unor “martori” de ocazie, şi le interpretează invariabil în sens unic. E nevoie de multă perseverenţă pentru a face dintr-o salbă de aproximaţii un colier de adevăruri!

La moartea neaşteptată a prozatorului, în 1945, Al. Rosetti sublinia că victima a fost de partea corectă a baricadei antihitleriste. Iată dovada! Un oarecare Ieronim Şerbu nota, în aceeaşi situaţie conjuncturală, că Sebastian ar fi desfăşurat “o activitate periculoasă în ilegalitate, cînd a scris şi o broşură despre Armata Roşie” (sic!). Iată dovada! Zece ani mai tîrziu, un comunist înflăcărat, M. Ghimpu, îşi căuta predecesori în lupta revoluţionară. Aşa că i-a atribuit după ureche lui Sebastian scrierea unui text, căruia nu i-a nimerit măcar titlul corect: Vine Armata Roşie (sic!). Iată dovada! În 1962 Vicu Mîndra arăta că Sebastian s-a înscris “în rîndurile luptătorilor patrioţi şi antifascişti, scriind în România liberă ilegală [de fapt era primul număr din legalitate – nota mea, L.A.], redactînd broşuri şi manifeste care chemau la acţiune hotărîtă”. Iată dovada!

În jurnalismul de scandal e cam riscant să-l taxezi drept beţivan pe unul care umblă pe stradă clătinîndu-se, deşi sănătatea nu-i permite să consume strop de alcool. S-ar putea să-ţi ceară despăgubiri de reputaţie în tribunal. Dar în istoria literară e foarte original şi amuzant să pui redactarea unei broşuri bolşevice pe seama unui scriitor, despre care amicii mărturiseau că nu fusese comunist şi care se dovedea, în propriile scrieri, îngrozit de “imbecilitatea îndoctrinată”.

Pater incertus (5)

Etichete

extremism, imagine, Jurnal, Mihai Iovanel, Mihail Sebastian

Aşadar Mihail Sebastian a colaborat cu Lucreţiu Pătrăşcanu, deşi el însuşi n-a fost comunist. În ce fel au conlucrat? E consemnată o întîlnire, pe la începutul lui august ‘44, deşi oarecum împotriva voinţei prozatorului. “Pătrăşcanu mă atrăgea prin ce este uman în el. Cînd, acum patru săptămîni, la ferma lui Ulea, ne-am înţeles asupra gazetei, nu pot spune că nu regretam în anumită măsură că mă întorc în jurnalism. Dar primeam situaţia în măsura în care îmi dădea urgent posibilitatea să spun tare tot ce am tăcut, scrîşnind, timp de cinci ani” (Jurnal, joi, 31 august 1944, p. 558).

E descrisă şi experienţa efervescentă din 23-24 august 1944: “Noaptea de miercuri spre joi – petrecută cu Pătrăşcanu, Belu şi atîţia alţii, imediat după lovitura de stat, în casa din Strada Armenească (‘casa istorică’) – a fost noaptea de delir. În tot oraşul, lumea urla de fericire. Antonescu fusese răsturnat în 5 minute. Noul guvern, constituit. Armistiţiul, acceptat. Nici n-am avut timp să beau un pahar de şampanie pentru Parisul recucerit de francezi, cînd ne-a ajuns din urmă avalanşa de evenimente proprii. / Toată noaptea am scris pentru România liberă, care trebuia să apară în zori. Eram fericit că întîmplarea mă făcea gazetar, în chiar noaptea victoriei. / Dimineaţa m-am dus frînt de oboseală spre casă, cu speranţa că o să dorm, cînd au început să urle sirenele” (Jurnal, marţi, 29 august 1944, p. 556).

Dar entuziasmul lui Sebastian se stinge rapid, atunci cînd – blocat fiind de vicisitudinile personale – constată degradarea situaţiei: “Mă felicit că experienţa mea la România liberă s-a terminat repede, înainte de a-mi fi angajat acolo semnătura. Ar fi fost imposibil să lucrez sub un regim de comitete secrete. Imbecilitatea îndoctrinată e mai greu de suportat decît imbecilitatea pură şi simplă. (…) În trei zile, după năvala lui [Alexandru] Graur şi a bandei lui, am înţeles că intru într-o redacţie terorizată de conformism. Nu, nu. Mai bine scriu piese de teatru. / Casa îmi era bombardată. Am dat un telefon că sunt sinistrat – şi de atunci n-am mai călcat pe acolo. Mai tîrziu, prin Belu, am comunicat că mă retrag definitiv” (Jurnal, joi, 31 august 1944, p. 558).

Cînd anume să fi scris evreul Mihail Sebastian – care nu agrea comunismul şi imbecilitatea îndoctrinată – broşura propagandistă Armata Roşie vine, printre bombardamentele devastatoare, spaima de o nouă invazie hitleristă, gazetăria entuziastă din 23-24 august şi rapida oripilare în faţa noului oportunism? Iovănel nu ne-o spune.

Pater incertus (4)

Etichete

extremism, imagine, Jurnal, Mihai Iovanel, Mihail Sebastian

Un al doilea document – pe care Mihail Sebastian nu şi l-a revendicat vreodată, dar “binevoitorii” i-l tot atribuie – se intitulează Armata Roşie vine. A apărut la Editura Comitetului Central al Partidului Comunist din România în 1944. Este o broşură de 16 pagini, care propagă un fervent militantism comunist, după cum e şi firesc pentru instituţia care-i patronează tipărirea.

Pe ce se bazează cei care-i atîrnă dramaturgului ghiuleaua de picioare, încercînd să facă din el un elogiator al măreţei Uniuni Sovietice? De bună seamă că nu pe mărturiile lui Belu Zilber: “Moartea a scăpat doi oameni de proces şi de închisoare. Primul era scriitorul Mihail Sebastian, al doilea, sociologul Anton Golopenţia. Amîndoi colaboraseră cu Pătrăşcanu, la recomandaţia mea. Sebastian a murit călcat de un autocamion în 1945. De zeci de ori am fost întrebat ce relaţii am avut cu fraţii Sebastian. Minuţiosul Dumitru Coliu căuta, dincolo de moarte, serviciul de spionaj american. Anton Golopenţia, un om de o rară calitate morală şi intelectuală, a murit sau a fost ucis în 1949, după arestarea lui. Nici unul, nici celălalt nu fuseseră comunişti. Lucrau cu Pătrăşcanu fiindcă urau hitlerismul” (Iovănel, op. cit., p. 262, nota). O precizare cît se poate de limpede.

Pater incertus (3)

Etichete

extremism, imagine, Jurnal, Mihai Iovanel, Mihail Sebastian

În discuţie sînt două texte de odinioară. Mai întîi un manifest antihitlerist, apărut în preajma răsturnării istorice de la 23 august 1944 şi semnat de Maniu, Brătianu, Pătrăşcanu şi Titel Petrescu. M. Sebastian notează ironic în Jurnalul său: “Mă amuză cariera pe care o face o frază din Manifestul Blocului Naţional-Democratic, redactat de mine: ‘Istoria nu face daruri’. / Nu ştiam, cînd scriam aceste patru cuvinte, că dau naştere unei sentinţe istorice. / Fraza a fost reprodusă la Radio Londra. Universul a scris un întreg articol de comentarii, sub acelaşi titlu. / Iar ieri, în Semnalul, citesc: ‘Istoria – spunea deunăzi un mare bărbat de stat român – nu face daruri’” (p. 561, joi, 7 septembrie 1944).

Asumarea intervenţiei “din umbră” e lipsită de dubii. Finalitatea manifestului, ţinînd de limpezirea atitudinii politice a unor personalităţi ale vremii, este de asemeni evidentă. Întrucît acest episod, al contribuţiei la răsturnarea unei dictaturi, constituie un punct favorabil în contul frămîntatului scriitor, analiştii ostili îl trec destul de iute cu vederea.

Mihai Iovănel, într-o cercetare cu titlu bizar: Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică, repune în circulaţie apelul antifascist de odinioară (Buc., C.R., 2012, p. 294-295). Şi îl comentează în felul următor: “Fiind vorba de un document cu patru semnături (Iuliu Maniu, Const. I.C. Brătianu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Const. Titel Petrescu), ar fi naivă ipoteza că redactarea lui Sebastian se găseşte integral în versiunea finală. Ceea ce nu anulează paternitatea lui Sebastian asupra textului” (p. 253). Ce gîndire contorsionistă!