E cam tîrziu…

Etichete

amenintari, blog, citate, Claudiu Tarziu, extremism, legionari, liste negre, terorism

Constat că se practică din nou listele negre şi ameninţările, ca pe vremea sinistră a pogromurilor. Claudiu Târziu se recomandă jurnalist, poet, prozator şi editor, preşedinte al Asociaţiei “Rost” şi director al Editurii Rost. Aşa că el îi ia la rost pe apărătorii “Legii antiromâneşti, antidemocratice şi anticonstituţionale” 217/2015. Da, aia votată de aproape 600 de parlamentari şi promulgată de preşedintele ţării. Iată cum Parlamentul şi Preşedinţia sînt antiromâni şi anticonstituţionali – în schimb Târziu e foarte român şi adînc constituţional.

Mă pomenesc aşadar în fruntea listei negre croşetate pe blogul lui Târziu. Ea arată în felul următor. Laszlo Alexandru: “În optica mea, cine-i contra antilegionarilor, e prolegionar, ce s-o mai tot scăldăm?”. (De pe pagina sa de Facebook) Alexandru Florian: “Orice român care se îmbracă în port naţional fără să fie ţăran este fascist, legionar”. (A rostit asta într-un cerc nu foarte restrîns de persoane) Adrian Cioflîncă: “Sfinţii închisorilor sînt legionari, deci criminali” (A declarat, cu alte cuvinte, unui radio local din Iaşi; sursa e disponibilă pe net) Peter Demeny: “A fi legionar înseamnă să trăieşti în aburii ortodoxiei” (A scris-o pe blogurile “Adevărul”).

Pentru jurnalistul poet, prozator şi editor care-şi caută un rost, deşi cam tîrziu, e uimitoare acurateţea trimiterilor bibliografice: omu’ a zis-o într-un cerc de persoane; omu’ a declarat-o la radio, folosind alte cuvinte. Cu aceeaşi metodă din brişcă, îi pot spori lista de citate confecţionate. Alexandru Florian: Orice fascist, legionar, care se îmbracă în port naţional, este un ţăran. Adrian Cioflâncă: Sfinţii legionari au ajuns în închisori fiindcă erau criminali. Peter Demeny: A fi legionar înseamnă să ciuruieşti cu mitraliera în numele ortodoxiei.

Lupta cu democraţia, cu statul român, cu legile şi cu regele/preşedintele i-a costat cam scump pe teroriştii legionari, de vreo 75 de ani încoace. Unii şi-au lăsat pielea, alţii libertatea. M-aş bucura să aflu că poetul Târziu şi-a găsit un rost al lui – înainte să descopere, prea tîrziu, că extremismul legionar nu şi-a avut rostul încă de la inventarea sa.

Reclame

O sinucidere lamentabilă

Etichete

Albert Camus, Dominique Venner, extremism, filosofie, intoleranta, Paris, sinucidere

Cu cîteva ore în urmă, poliţia a evacuat Catedrala Notre-Dame din Paris, pentru că un bărbat s-a sinucis în faţa altarului central. S-a aflat repede că e vorba de scriitorul de extrema dreaptă Dominique Venner, 78 de ani, militant al Frontului Naţional, critic acerb al imigranţilor în Occidentul european şi, totodată, istoric cu numeroase lucrări publicate. Bărbatul şi-a tras un glonţ în gură şi a murit pe loc.

Pe blogul său, într-o însemnare de azi care îi precedă îndeaproape gestul final, Venner a deplorat valul de “islamizare” ce riscă să năpădească Franţa, precum şi legea – votată de stînga aflată la putere – ce permite căsătoria între homosexuali. În sinuciderea zgomotoasă a intelectualului francez vin să se contopească militantismul xenofob şi tradiţionalismul cu panaş. Ultimele lui fraze expuse pe internet regăsesc, prin stilul lor incendiar, ceva din patosul de odinioară al lui Albert Camus: “Il faut être soi-même jusqu’au dernier instant. C’est en décidant soi-même, en voulant vraiment son destin que l’on est vainqueur du néant. Et il n’y a pas d’échappatoire à cette exigence puisque nous n’avons que cette vie dans laquelle il nous appartient d’être entièrement nous-mêmes ou de n’être rien” (Trebuie să fii tu însuţi pînă în ultima clipă. Doar hotărînd tu însuţi, decizîndu-ţi cu adevărat propriul destin, eşti învingătorul neantului. Şi nu există cale de scăpare din faţa acestei exigenţe, fiindcă n-avem decît această viaţă, în care ne revine datoria de-a fi pe deplin noi înşine sau de-a nu fi nimic).

Deosebirea e totuşi frapantă. Prin fraze la fel de incendiare, Camus proclama odinioară nevoia de solidaritate împotriva răului provocat de dictatură şi împotriva depersonalizării individului în lumea contemporană. În schimb un extremist ca Venner cotrobăie azi prin sacul cu vorbe mari pentru a chema la luptă împotriva toleranţei individuale şi a deschiderii internaţionale. Două militantisme atît de asemănătoare, în înfăţişarea lor retorică, dar atît de ireconciliabil diferite, în platforma lor filosofică. E şi distanţa care separă o moarte absurdă, într-un accident de automobil, în floarea vîrstei, şi o sinucidere lamentabilă, în pragul senilităţii, cu ţeava pistolului înfiptă în gură, la poalele altarului principal dintr-o catedrală.

Pater incertus (9)

Etichete

extremism, imagine, Jurnal, Mihai Iovanel, Mihail Sebastian

Din toate rămîn doar textele celor două proclamaţii politice din vremea războiului mondial, aduse de Mihai Iovănel în anexele cărţii sale pentru a le pune la îndemîna publicului. Pedanteria îi joacă şi aici o festă, cînd ţine să ne anunţe: “Dat fiind că aceasta e prima publicare integrală a broşurii, reproduc întocmai grafia originală, cu toate variaţiile şi fanteziile ei” (p. 282, nota). Probabil că “prima publicare integrală” a broşurii va fi survenit în 1944, căci altfel de unde-a pescuit-o Iovănel? Dar nu e nici măcar “a doua publicare integrală”, fiindcă Armata Roşie vine a fost recent popularizată – la fel de tendenţios – şi de Aurel Sasu (în Tribuna, nr. 221/16-30 nov. 2011, p. 18-19 şi nr. 222/1-15 dec. 2011, p. 26-27).

Mihai Iovănel şi-a compus în ultima vreme o glorie îndoielnică de gazetar “luptător”, pentru că îi întîmpina pe mulţi scriitori cu ciomagul vorbelor sale zeflemitoare prin coloanele revistei Cultura. Îi întindea săptămînal în patul lui Procust şi, după cerinţele patronilor, îi scurta de cap sau îi lungea de picioare. Turnirurile de virtuozitate stilistică pot avea, în presa literară de scandal, un anume farmec dîmboviţean. Dar transpuse în paginile unei cercetări de istorie literară îşi demonstrează respiraţia foarte scurtă.

Pater incertus (8)

Etichete

extremism, imagine, Jurnal, Mihai Iovanel, Mihail Sebastian

E bizară insistenţa cu care Mihai Iovănel construieşte o carte întreagă pe găselniţa descoperirii unor texte “uitate” ale lui Mihail Sebastian. Dacă ar fi răsfoit măcar în treacăt documentele oficiale, ar fi văzut că efortul său e zadarnic, fiindcă manifestele politice invocate nu pot fi cuprinse, prin însuşi statutul lor, în opera unui scriitor. Legea drepturilor de autor subliniază în art. 9: “Nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor următoarele: a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile şi invenţiile, conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare; b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile oficiale ale acestora”. Manifestul Blocului Naţional-Democratic şi Armata Roşie vine nu aparţin sferei literare, ci pot fi evident incluse în categoria textelor oficiale, de natură politică. Ele nu au fost revendicate niciodată de Mihail Sebastian. Declaraţiile care îi atribuie autorului paternitatea asupra broşurii comuniste sînt vagi, ezitante, circumstanţiale. Nu există nici o dovadă privind adeziunea lui M. Sebastian la ideile cuprinse în Armata Roşie vine. Ba dimpotrivă, în Jurnalul său şi în amintiri ale contemporanilor sînt consemnate aspecte certe privind rejectarea “imbecilităţii îndoctrinate”.

Elocventă e strategia de hocus-pocus a lui Iovănel, în edificarea teoriei sale denigratoare. În privinţa Manifestului…, el constată că e vorba de un document politic cu patru semnături istorice, aşa încît “ar fi naivă ipoteza că redactarea lui Sebastian se găseşte integral în versiunea finală. Ceea ce nu anulează paternitatea lui Sebastian asupra textului” (p. 253). Cum poate un istoric literar cu minimă seriozitate să atribuie paternitatea asupra unui text, deşi admite că a fost semnat de alţii, iar redactarea scriitorului prezumtiv e imposibil să se regăsească integral în versiunea finală?!

Aceeaşi duplicitate procedurală o demonstrează Mihai Iovănel şi în continuare. “Despre al doilea text redactat de Sebastian în preajma lui 23 August, şi anume Armata Roşie vine, nu se pomeneşte nimic în jurnal. Există însă o serie de mărturii care fac atribuirea probabilă” (p. 253). Dacă atribuirea este aici “probabilă”, asta nu-l împiedică pe critic să scrie apăsat, cîteva pagini mai încolo, în Cronologia Mihail Sebastian: “În preajma loviturii de stat de la 23 August, redactează, în colaborare cu Lucreţiu Pătrăşcanu, broşura Armata Roşie vine (Editura Comitetului Central al Partidului Comunist din România, Bucureşti)” (p. 281). Iar la Bibliografie, în compartimentul Scrieri de Mihail Sebastian, diviziunea Publicate în timpul vieţii, după diversele romane, nuvele şi povestiri, include fără a tresări şi broşura bolşevică (p. 297). Între “probabilitate” şi certitudine nu există deosebiri în critica defăimătoare.

Pater incertus (7)

Etichete

extremism, imagine, Jurnal, Mihai Iovanel, Mihail Sebastian

Să notăm, pînă una alta, dexteritatea prestidigitatorului Iovănel în prezentarea informaţiei. Părerile imprecise şi amintirile tendenţioase le înşiră în pagină temeinic, numerotat, pentru a le conferi virtuţi persuasive. În schimb mărturia directă a unui prieten apropiat (Belu Zilber, care spune limpede că M. Sebastian n-a fost comunist şi a colaborat cu Pătrăşcanu doar fiindcă a urît hitlerismul) o ascunde într-o notă de subsol, cîteva pagini mai la vale. Curat murdar!

O nouă fandare execută Iovănel scuzîndu-se cu anticipaţie de o eventuală acuzaţie de calomnie. “Ar fi regretabil ca aceste pagini să fie citite complementar cu teza imaginată de Marta Petreu în Diavolul şi ucenicul său…, după care Mihail Sebastian ar fi fost un extremist de dreapta. În interpretarea mea, comportamentul lui Sebastian a fost nu doar raţional, ci şi legitim” (p. 256). Comentatorul bucureştean îl procopseşte abuziv pe ziaristul evreu cu paternitatea unei broşuri bolşevice, şi totodată ne-asigură că demersul lui defăimător n-a urmărit cîtuşi de puţin finalităţi morale. Sfînta dorinţă de restabilire a proprietăţii literar-artistice l-a mînat din urmă.

Să vedem dacă, măcar juridic, demersul lui are o brumă de acoperire. Legea drepturilor de autor spune limpede, în art. 4 (1): “Se prezumă a fi autor, pînă la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţă publică”. Manifestul Blocului Naţional-Democratic a fost adus pentru prima dată la cunoştinţa publică sub numele lui Maniu, Brătianu, Pătrăşcanu şi Titel Petrescu. Mihail Sebastian şi-a admis ironic contribuţia la redactare, dar nu şi-a asumat nici un fel de paternitate asupra documentului. Broşura propagandistă Armata Roşie vine a fost revendicată de o instituţie, Editura Comitetului Central al Partidului Comunist din România. Vreo doi-trei amici din perioada stalinistă ori activişti zeloşi i-au atribuit-o vag lui Mihail Sebastian, fără a-şi demonstra în vreun fel alegaţiile. Despre ce discutăm aici? O supoziţie din anii ‘50 devine certitudine, în 2012, prin simplul efect al scurgerii timpului? Părerile confuze devin – asemeni vinului ce se înnobilează cu trecerea anilor – axiome după o jumătate de secol?!

Pater incertus (6)

Etichete

extremism, imagine, Jurnal, Mihai Iovanel, Mihail Sebastian

Jurnalistului de la Cultura lui Buzura i s-a reproşat deja că aranjează faptele cu mîna ori le aduce din condei, ca să-i iasă lui combinaţia. Iată-l că nu se dezminte nici în volumul de – în sfîrşit – debut. Cum procedează el, Iovănel, pentru a-şi impune ideea, deşi nu are nici o probă directă? Înşiră minuţios diverse jumătăţi de fantezie, ale unor “martori” de ocazie, şi le interpretează invariabil în sens unic. E nevoie de multă perseverenţă pentru a face dintr-o salbă de aproximaţii un colier de adevăruri!

La moartea neaşteptată a prozatorului, în 1945, Al. Rosetti sublinia că victima a fost de partea corectă a baricadei antihitleriste. Iată dovada! Un oarecare Ieronim Şerbu nota, în aceeaşi situaţie conjuncturală, că Sebastian ar fi desfăşurat “o activitate periculoasă în ilegalitate, cînd a scris şi o broşură despre Armata Roşie” (sic!). Iată dovada! Zece ani mai tîrziu, un comunist înflăcărat, M. Ghimpu, îşi căuta predecesori în lupta revoluţionară. Aşa că i-a atribuit după ureche lui Sebastian scrierea unui text, căruia nu i-a nimerit măcar titlul corect: Vine Armata Roşie (sic!). Iată dovada! În 1962 Vicu Mîndra arăta că Sebastian s-a înscris “în rîndurile luptătorilor patrioţi şi antifascişti, scriind în România liberă ilegală [de fapt era primul număr din legalitate – nota mea, L.A.], redactînd broşuri şi manifeste care chemau la acţiune hotărîtă”. Iată dovada!

În jurnalismul de scandal e cam riscant să-l taxezi drept beţivan pe unul care umblă pe stradă clătinîndu-se, deşi sănătatea nu-i permite să consume strop de alcool. S-ar putea să-ţi ceară despăgubiri de reputaţie în tribunal. Dar în istoria literară e foarte original şi amuzant să pui redactarea unei broşuri bolşevice pe seama unui scriitor, despre care amicii mărturiseau că nu fusese comunist şi care se dovedea, în propriile scrieri, îngrozit de “imbecilitatea îndoctrinată”.

Pater incertus (5)

Etichete

extremism, imagine, Jurnal, Mihai Iovanel, Mihail Sebastian

Aşadar Mihail Sebastian a colaborat cu Lucreţiu Pătrăşcanu, deşi el însuşi n-a fost comunist. În ce fel au conlucrat? E consemnată o întîlnire, pe la începutul lui august ‘44, deşi oarecum împotriva voinţei prozatorului. “Pătrăşcanu mă atrăgea prin ce este uman în el. Cînd, acum patru săptămîni, la ferma lui Ulea, ne-am înţeles asupra gazetei, nu pot spune că nu regretam în anumită măsură că mă întorc în jurnalism. Dar primeam situaţia în măsura în care îmi dădea urgent posibilitatea să spun tare tot ce am tăcut, scrîşnind, timp de cinci ani” (Jurnal, joi, 31 august 1944, p. 558).

E descrisă şi experienţa efervescentă din 23-24 august 1944: “Noaptea de miercuri spre joi – petrecută cu Pătrăşcanu, Belu şi atîţia alţii, imediat după lovitura de stat, în casa din Strada Armenească (‘casa istorică’) – a fost noaptea de delir. În tot oraşul, lumea urla de fericire. Antonescu fusese răsturnat în 5 minute. Noul guvern, constituit. Armistiţiul, acceptat. Nici n-am avut timp să beau un pahar de şampanie pentru Parisul recucerit de francezi, cînd ne-a ajuns din urmă avalanşa de evenimente proprii. / Toată noaptea am scris pentru România liberă, care trebuia să apară în zori. Eram fericit că întîmplarea mă făcea gazetar, în chiar noaptea victoriei. / Dimineaţa m-am dus frînt de oboseală spre casă, cu speranţa că o să dorm, cînd au început să urle sirenele” (Jurnal, marţi, 29 august 1944, p. 556).

Dar entuziasmul lui Sebastian se stinge rapid, atunci cînd – blocat fiind de vicisitudinile personale – constată degradarea situaţiei: “Mă felicit că experienţa mea la România liberă s-a terminat repede, înainte de a-mi fi angajat acolo semnătura. Ar fi fost imposibil să lucrez sub un regim de comitete secrete. Imbecilitatea îndoctrinată e mai greu de suportat decît imbecilitatea pură şi simplă. (…) În trei zile, după năvala lui [Alexandru] Graur şi a bandei lui, am înţeles că intru într-o redacţie terorizată de conformism. Nu, nu. Mai bine scriu piese de teatru. / Casa îmi era bombardată. Am dat un telefon că sunt sinistrat – şi de atunci n-am mai călcat pe acolo. Mai tîrziu, prin Belu, am comunicat că mă retrag definitiv” (Jurnal, joi, 31 august 1944, p. 558).

Cînd anume să fi scris evreul Mihail Sebastian – care nu agrea comunismul şi imbecilitatea îndoctrinată – broşura propagandistă Armata Roşie vine, printre bombardamentele devastatoare, spaima de o nouă invazie hitleristă, gazetăria entuziastă din 23-24 august şi rapida oripilare în faţa noului oportunism? Iovănel nu ne-o spune.

Pater incertus (4)

Etichete

extremism, imagine, Jurnal, Mihai Iovanel, Mihail Sebastian

Un al doilea document – pe care Mihail Sebastian nu şi l-a revendicat vreodată, dar “binevoitorii” i-l tot atribuie – se intitulează Armata Roşie vine. A apărut la Editura Comitetului Central al Partidului Comunist din România în 1944. Este o broşură de 16 pagini, care propagă un fervent militantism comunist, după cum e şi firesc pentru instituţia care-i patronează tipărirea.

Pe ce se bazează cei care-i atîrnă dramaturgului ghiuleaua de picioare, încercînd să facă din el un elogiator al măreţei Uniuni Sovietice? De bună seamă că nu pe mărturiile lui Belu Zilber: “Moartea a scăpat doi oameni de proces şi de închisoare. Primul era scriitorul Mihail Sebastian, al doilea, sociologul Anton Golopenţia. Amîndoi colaboraseră cu Pătrăşcanu, la recomandaţia mea. Sebastian a murit călcat de un autocamion în 1945. De zeci de ori am fost întrebat ce relaţii am avut cu fraţii Sebastian. Minuţiosul Dumitru Coliu căuta, dincolo de moarte, serviciul de spionaj american. Anton Golopenţia, un om de o rară calitate morală şi intelectuală, a murit sau a fost ucis în 1949, după arestarea lui. Nici unul, nici celălalt nu fuseseră comunişti. Lucrau cu Pătrăşcanu fiindcă urau hitlerismul” (Iovănel, op. cit., p. 262, nota). O precizare cît se poate de limpede.

Pater incertus (3)

Etichete

extremism, imagine, Jurnal, Mihai Iovanel, Mihail Sebastian

În discuţie sînt două texte de odinioară. Mai întîi un manifest antihitlerist, apărut în preajma răsturnării istorice de la 23 august 1944 şi semnat de Maniu, Brătianu, Pătrăşcanu şi Titel Petrescu. M. Sebastian notează ironic în Jurnalul său: “Mă amuză cariera pe care o face o frază din Manifestul Blocului Naţional-Democratic, redactat de mine: ‘Istoria nu face daruri’. / Nu ştiam, cînd scriam aceste patru cuvinte, că dau naştere unei sentinţe istorice. / Fraza a fost reprodusă la Radio Londra. Universul a scris un întreg articol de comentarii, sub acelaşi titlu. / Iar ieri, în Semnalul, citesc: ‘Istoria – spunea deunăzi un mare bărbat de stat român – nu face daruri’” (p. 561, joi, 7 septembrie 1944).

Asumarea intervenţiei “din umbră” e lipsită de dubii. Finalitatea manifestului, ţinînd de limpezirea atitudinii politice a unor personalităţi ale vremii, este de asemeni evidentă. Întrucît acest episod, al contribuţiei la răsturnarea unei dictaturi, constituie un punct favorabil în contul frămîntatului scriitor, analiştii ostili îl trec destul de iute cu vederea.

Mihai Iovănel, într-o cercetare cu titlu bizar: Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică, repune în circulaţie apelul antifascist de odinioară (Buc., C.R., 2012, p. 294-295). Şi îl comentează în felul următor: “Fiind vorba de un document cu patru semnături (Iuliu Maniu, Const. I.C. Brătianu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Const. Titel Petrescu), ar fi naivă ipoteza că redactarea lui Sebastian se găseşte integral în versiunea finală. Ceea ce nu anulează paternitatea lui Sebastian asupra textului” (p. 253). Ce gîndire contorsionistă!

Pater incertus (2)

Etichete

extremism, imagine, Jurnal, Marta Petreu, Mihai Iovanel, Mihail Sebastian

Consecinţele au fost demne de analele Balcanilor. O sumă de comentatori ai literaturii au formulat aspre critici pe marginea lucrării ofensatoare (Ioana Pârvulescu, Vasile Popovici, Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Mihai Iovănel, Laszlo Alexandru ş.a.). În schimb Nicolae Manolescu a periat-o în Istoria critică…, încă dinainte de publicarea cărţii, şi a premiat-o, după apariţia ei. Şi, pentru ca sarcasmul să fie deplin, Ed. Polirom a retipărit-o.

Lumea cititorilor a tăcut, a înregistrat disputa şi şi-a tras concluziile. Apa a curs mai departe pe Dîmboviţa. După ceva timp s-a pus în scenă planul B de întinare. Bine-bine, era o enormitate să-l scoţi pe evreul Mihail Sebastian extremist de dreapta, coleg cu Zelea Codreanu şi complice cu Nae Ionescu. Dar atunci musai să fi fost comunist. Alte nume s-au avîntat pe poteca maculării de stînga, fie prin insinuări alunecoase, fie prin fluturarea “documentelor” şi a citatelor “doveditoare” (Magda Ursache, Aurel Sasu şi, mai recent, Mihai Iovănel).