Mihai Botez – portret în zigzag (4)

Etichete

ambasador, arhive, colaboratori, diplomatie, disident, documente, Dorin Tudoran, Mihai Botez, Radu Ioanid, Securitate

Relațiile lui Mihai Botez cu postul de radio Europa liberă cunosc o amplă fluctuație. Foarte bun prieten cu directorul Vlad Georgescu, la rîndul lui bursier la Woodrow Wilson Center, futurologul beneficiază de afecțiune și sprijin constant în transmiterea gesturilor sale de protest, a interviurilor din presa occidentală, a studiilor politologice prezentate la simpozioane. “Iubite Vladone”, i se adresează disidentul în noiembrie 1983. I se oferă un post de redactor, dacă se va hotărî să plece din țară – propunere pe care Botez o declină. Virgil Ierunca și Alain Paruit difuzează un dialog cu el, în emisiunea “Povestea vorbei”.

Cîțiva ani mai tîrziu, Monica Lovinescu notează în jurnalul ei că au apărut probleme și în direcția respectivă: “Mihnea foarte prost impresionat de reacția violentă a lui Vlad la știrea că, în loc să facă escală la Frankfurt și să-l întîlnească pe el, Botez vine să ne vadă pe noi la Paris. Nu-i mai dă bani, se dezinteresează de el, după ce promitea să-l ia director adjunct la FE. Mihnea conchide: o criză de gelozie” (30 aug. 1987). Doar atît? Sau îndemnurile de prudență, plecate de la ambasada americană din București, au ajuns cumva și la conducerea Europei libere? După moartea lui Vlad Georgescu, de un cancer galopant, candidatura lui Mihai Botez la conducerea secției române a postului de radio cade în gol.

Aceeași involuție radicală în raporturile lui Botez cu “Monicii”. La prima întîlnire: “Entuziasmul ni se întărește după ce, singuri cu el, ne ducem la restaurant în Cartierul Latin. Surpriza a fost totală. Mai întîi, așteptam un «tinerel» de vreo 45 de ani și pare mai bătrîn ca V. (Pe unde trece, Securitatea lasă urme – și el e deseori chemat la ei.) În plus, modestia pe care o simțisem și la telefon, și care se confirmă. În sfîrșit, o cultură profundă, o inteligență ascuțită, o maturitate, o capacitate de analiză pe care lectura eseului său «sociologic» Lumea a doua nu mă lăsaseră în nici un fel s-o presimt” (21 oct. 1985). Atunci cînd Mihai Botez devine propunerea lui Iliescu la postul de prim-ministru, Monica Lovinescu, deși a văzut multe la viața ei, rămîne cu gura căscată de uimire: “Din nou istoriile românești depășesc orice ficțiune. «La difficulté est de rendre le vrai vraisemblable», scria Camus” (14 oct. 1992). [E greu să faci adevărul verosimil.] Alunecarea pe tobogan continuă, după stabilirea fostului anticomunist peste ocean: “Ei toți în Statele Unite (Tudoran, Matei C., Nemoianu care nici nu-l mai primește în casă) îl cred pe Mihai Botez stipendiat de Securitate, nu se știe de unde e așa bogat și aruncă banii pe fereastră. Încercăm să-i scoatem gărgăunii securiști din cap: orice se poate crede despre Botez, dar asta nu” (5 ian. 1993). Cînd e numit ambasador la ONU: “adică acceptă să semneze operația de cosmetizare a lui Iliescu, care în interior e cu ceaușiștii de la România Mare și toți extremiștii de dreapta, blochează reformele etc., iar în exterior vrea să impună potemkiniada democratizării. Ar fi trebuit să fim blazați de atîtea dezamăgiri. Și iată că nu sîntem. Decepția cu Botez e mare” (13 iunie 1993). În fine se consemnează sec ruptura, odată cu vîrful de “carieră” al celuilalt: “Mihai Botez ajuns ambasador la Washington (ambasadorul lui… Iliescu) nu ne mai interesează. I-am fost chiar recunoscători că atunci cînd a trecut prin Paris și l-a văzut pe Mihnea, n-a încercat să dea de noi. Tot nu i-aș fi răspuns” (8 august 1994).

Teancul de acte confidențiale, publicat acum de Radu Ioanid, vine să arunce o lumină crudă asupra reprezentației din culise a lui Mihai Botez. Lucruri intuite, bănuite, disputate de-a lungul anilor capătă un gir evident. Firește că modelul colorat, de pe fața covorului, e mai coerent în zigzag decît împletitura de pe spate, urmărită în firele ei multicolore: numeroase repetiții, formule birocratice și expresii butucănoase ale documentelor nu fac din această carte o lectură de plăcere. Dar au utilitatea de-a limpezi lucrurile, pentru toți cei de bună credință.

Publicitate

Mihai Botez – portret în zigzag (3)

Etichete

ambasador, arhive, colaboratori, diplomatie, disident, documente, Dorin Tudoran, Mihai Botez, Radu Ioanid, Securitate

De altfel legăturile lui Mihai Botez cu serviciile românești urcă pînă la bursa americană din 1976, de la Woodrow Wilson Center, cînd i-a dat rapoarte scrise generalului Gheorghe Anghelescu, rezidentul Direcţiei de Informaţii Externe (DIE). Activarea sa intensă în jurul lui Dorin Tudoran pare să reflecte un moment de criză, cînd Securitatea nu voia să scape situația de sub control. Astfel încît i-a fost tolerat jocul dublu, prin care trimitea manuscrise anticomuniste la americani și-i turna pe români (și pe americani) la români. Singurul care n-a știut de duplicitatea amicului generos a fost disidentul Dorin Tudoran care, el, a făcut greva foamei, cîteva zeci de zile, în mod autentic.

Legăturile de culise ale lui Botez cu oficialitățile americane se întind de asemeni pe durata multor ani. Documentele arată cum a fost “pilotată”, oficial și grijuliu, atribuirea celor două burse peste ocean, în speranța încurajării unui om de încredere, cu influență, în problemele românești. Rapoartele ambasadei americane consemnează – și arhivele Departamentului de Stat păstrează – cele mai mici zvonuri în privința lui Mihai Botez: că a fost agresat pe stradă, că ar fi murit la spital în anii ’80 (informație dezmințită rapid), că a fost mutat cu serviciul la Tulcea (motiv pentru care o oficialitate protestează pe lîngă doi diplomați români) etc. Cîteva zeci de pagini ale cărții atestă grija deosebită cu care Washingtonul îi urmărea personalitatea, gesturile publice, precum și treptata erodare a încrederii pe care o inspira. Raportul confidențial din 9 martie 1987, trimis de ambasadorul Kirk în centrală, sintetizează exact jocurile multiple ale personajului: “Legătura noastră principală cu Botez este în contact apropiat cu el mai bine de doi ani. Legăturile lui cu noi există de mult mai mult timp, bineînțeles, și includ ofițeri mult mai importanți acum («much more senior officers»), care au fost la post aici de-a lungul anilor. Dar pare contradictoriu («puzzling»), chiar deliberat eronat. Canalul său de comunicare direct cu cercurile superioare a dispărut, dar el pare să aibă în continuare legături private cel puțin în unele sfere ale eșalonului de vîrf. Un lucru nu s-a schimbat, natura conspiraționistă a politicii Bucureștiului și pericolele jocurilor pe care el [Botez] le practică. În concluzie, deși avem unele întrebări în legătură cu evenimente recente (și unii aici își pun întrebări în legătură cu adevăratele sale loialități), avem tendința să le acceptăm pe amîndouă ca reale”.

Mihai Botez – portret în zigzag (2)

Etichete

ambasador, arhive, colaboratori, diplomatie, disident, documente, Gabriel Andreescu, Mihai Botez, Radu Ioanid, Securitate

Cartea urmărește trei zone distincte de activitate ale lui Mihai Botez, prezentate succint de Radu Ioanid și ilustrate apoi prin documente: relațiile disidentului cu Securitatea, cu autoritățile americane și cu postul de radio Europa liberă. În ce privește prima direcție, R. Ioanid subliniază că “dosarele de urmărire informativă ale lui Dorin Tudoran conţin douăsprezece informări directe și șase indirecte, datate 1983-1985, toate provenind de la Mihai Botez, informări date locotenent-colonelului Marian Ureche, şef adjunct al UM 0800. Între aceste rapoarte, informările directe provin clar de la Mihai Botez. Douăsprezece dintre ele sînt «semnate» Mihai Botez, Botez Mihai, BMH sau Mihai Botez Horia, una dintre ele fiind semnată şi datată olograf. Restul de șase informări sînt rapoartele lui Marian Ureche despre convorbirile sale cu Botez sau înregistrările convorbirilor dintre Ureche și Botez despre Tudoran. De la raport la raport, relatarea detaşată a martorului binevoitor şi subtil din primul raport (foarte asemănător de altfel cu rapoartele date de Tudor Vornicu despre Silviu Brucan) se estompează în favoarea unor informări punctuale despre Dorin Tudoran, dar şi despre activitatea unor diplomaţi americani în post la Bucureşti”.

Pălăvrăgeala amicală a lui Botez cu Ureche (ce nume predestinat!), în care “sursa” face inițial elogiul amicului Tudoran, în tentativa de a-l proteja, devine apoi o hăituială tot mai solicitantă pentru futurolog. O consemnează și ofițerul: “Raportez că la această întîlnire B.M. Horia a fost foarte nervos și și-a exprimat dorința de a nu mai scrie nimic în legătură cu prietenul său Dorin Tudoran care actualmente se află la mare cu familia pentru circa 10-12 zile. (…) Menționez că Botez Horia a afișat la această întîlnire o permanentă stare de neîncredere și suspiciune în organele noastre subliniind că nu îi face plăcere să își «toarne» prietenii (români). Am încercat să îl temperez, lucru care nu a reușit decît parțial”.

În fața probelor textuale concrete, care ies la suprafață din tainițele arhivelor și sînt incluse în pagini de carte, devin bizare eforturile unor opiniomani de-a răsturna și în prezent adevărul. Mai zilele trecute, într-un grupaj de comentarii găzduite de revista Observator cultural, Gabriel Andreescu scria ferm despre situația revelată: “Nimic care să susţină teza colaborării cu Securitatea. Dimpotrivă”. Stăruința cu care fostul teoretician al disidenței contestă evidențele, de cînd a renunțat la burlăcie, pentru a-i inocenta pe unii ciripitori la Secu, ține de-un fenomen psihologic-moral ce merită o cercetare separată.

Că Mihai Botez nu de simple trăncăneli benigne se ținea cu locotenent-colonelul Marian Ureche, este în măsură s-o aprecieze chiar victima turnătoriilor sale. Dorin Tudoran a trăit un adevărat șoc, atunci cînd a înțeles că bunul său prieten îl ajuta, pe de o parte, să-și expedieze în Occident textele de protest anticomuniste, iar pe de altă parte îl livra cu arme și bagaje torționarilor, dezvăluindu-le punctele lui sensibile. “Printre motivele care m-au neliniștit în legătură cu documentele legate de Mihai Botez aflate în dosarul meu de urmărire informativă rămâne și acela că nu povești construia Mihai spre a mă proteja, ci că oferea Securității, cu o imprudență de neînțeles, amănunte care mă făceau și mai vulnerabil decât eram – stările mele de spirit, îngrijorările provocate de boala copilului, ce discutam în casă la Nicu Stăncescu, ce aveam de gând să scriu și să trimit în afara țării, promisiunea că va încerca să obțină de la mine copia nu-știu-cărui document la care lucram etc. Povești construiește Andreescu.”

Mihai Botez – portret în zigzag (1)

Etichete

ambasador, arhive, colaboratori, diplomatie, disident, documente, Mihai Botez, Nicolae Breban, Radu Ioanid, Securitate

Pentru oamenii familiarizați cu viața publică din vremea lui Ceaușescu, traiectoria urmată de Mihai Botez a fost presărată de-un șir de miracole. Cu o formație științifică de matematician, încununată de-un doctorat încă din tinerețe, convertit apoi spre sociologie și viitorologie (I.D. Sîrbu: “Eu cînd spun Futurologie, o spun ca înjurătură”), protejat de ministrul comunist Malița, lăsat să meargă de două ori cu bursă de studii în SUA, la Woodrow Wilson Center (în 1976 și 1987), și la un congres de specialitate din Madrid (octombrie 1985), Botez se afirma totodată ca un critic perseverent al ceaușismului, în etapa strîngerii șurubului. Dădea interviuri nestingherit și i se prezentau sinteze critice la Europa liberă, în La Nouvelle Alternative, în L’Express, conversa în România cu corespondentul lui Washington Post, frecventa ambasadele occidentale, unde se întreținea cu specialiștii acreditați. Era îndepărtat din conducerea unui institut de cercetări, dar era lăsat să se voiajeze la capitaliști. Așa o fandare largă nu se mai văzuse de pe vremea lui Nicolae Breban, care critica de la Paris socialismul, în timp ce era, la București, membru în Comitetul Central al PCR. Bine-bine, Breban era prieten cu tovarășul general Pleșiță, pe care-l ținea zelos la curent cu noutățile ce apăreau în lume (“Ei, servim cultura şi ţara!”) – dar Botez cui îi raporta oare?

Unde mai pui că, după decembrie 1989, într-o fulgurantă revenire din exilul său american, militantul pentru democrație era s-ajungă prim-ministru fesenist! Și-apoi, cît ai clipi din ochi, adversarul comunistului Ceaușescu a țîșnit pe firmament ca ambasador al socialistului Iliescu (la New York și Washington). O asemenea evoluție mirobolantă la scena deschisă avea, mai mult ca sigur, vînjoase rădăcini prin culise. Multă lume se întreba, curioasă, de unde vine briza care agită zmeul la înălțime? Radu Ioanid și-a propus să facă lumină, publicînd o carte de 442 pagini, cu documente de primă sursă despre Mihai Botez, preluate din Arhiva Direcției Securității Statului (DSS) și Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), Radio “Free Europe” (RFE-CEU), Serviciul de Imigrare și Naturalizare american (INS), Departamentul de Stat de la Washington (SD), FBI, Reagan Library, Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României și Clinton Library. Dacă atîtea instituții serioase și-au ațintit privirile asupra unui singur om, este limpede că aveam de-a face cu un pion important în schimbul de idei și informații, peste zidul ridicat de războiul rece.

Precauţia şi disoluţia

Etichete

arhive, colaboratori, Dorin Tudoran, Gabriel Andreescu, imagine, scriitori, Securitate

Într-o postare pe blog, fostul disident Dorin Tudoran se pronunţă şi pe marginea noii apariţii editoriale bucureştene de la Virgin Records: “Nu am citit integral cartea lui Gabriel Andreescu. Am citit doar cîteva dintre analizele cuprinse în ea. Nu m-au convins și i-am spus de ce. Sunt cu totul în favoarea precauției, a scormonirii și verificării fiecărui detaliu, înainte de a așterne pe hîrtie o concluzie. Aceste dosare cuprind capcane extrem de dificile chiar pentru cercetători reputați. / Ce mi se pare periculos este să răspunzi unui exces de zel (real sau mai greu de dovedit) cu un alt exces de zel. Salut precauția, dar resping disoluția. Acolo unde, din dorința introducerii tuturor nuanțelor necesare, spre a nu nedreptăți un om, culorile complementare ucid culoarea fundamentală, se produce disoluția subiectului”.

Combate adînc, monşer.

Iarăşi despre Gabriel Andreescu (3)

Etichete

Adrian Marino, arhive, colaboratori, Flori Balanescu, Gabriel Andreescu, imagine, Paul Goma, scriitori, Securitate

Dacă asupra faptelor consemnate în dosarele Securităţii cei care efectiv le-au văzut nu ezită să se pună de-acord, distanţele se lăţesc spre antipozi atunci cînd se ajunge la interpretarea lor. Gabriel Andreescu le comunică fără a clipi cititorilor că a identificat “eforturile dramatice ale lui Adrian Marino de a da un sens superior existenţei”. Nici mai mult, nici mai puţin.

De cealaltă parte, Flori Bălănescu e mai nuanţată: “Ce ne spun toate acestea: că este imposibil ca Adrian Marino să fi fost antrenat în jocurile Securităţii fără voia sau ştirea sa. (…) Nu am posibilitatea să evaluez în ce măsură Adrian Marino prin calitatea sa de colaborator al Securităţii a afectat persoana lui Paul Goma, a celor cu care a venit în contact sau situaţia familiei sale, deoarece nu am citit note informative sau măcar note redactate de ofiţerul de legătură pe seama lui Goma. Dar este cert că a fost folosit de Securitate. La acest nivel ierarhic nu mai pot apărea nume de umplutură, doar pentru îndeplinirea planului de către securimea măruntă. (…) Eu nu cred, precum Gabriel Andreescu, în redefinirea graduală a categoriei informator/colaborator: cîte fapte şi cîtă greutate (şi cine, după ce măsuri cîntăreşte) a acestor fapte să fie puse în contul cuiva – care e clar că a vizitat des Securitatea? În ciuda documentării şi subtilităţilor de interpretare, cîteva lucruri sînt încă valabile: 1. Adrian Marino a fost colaborator al Securităţii şi pentru aceasta chiar nu este nevoie să citim angajamentul semnat; 2. Nu se putea face ‘turism’ cultural şi/sau profesional înainte de 1989 fără ca Securitatea să îi aibă la mînă, cum se spune, cu ceva pe cei vizaţi (cazurile care scapă acestei reguli sînt rare şi foarte speciale, iar trecerile peste frontieră au fost una, maxim două). Altfel, nu mai vorbim despre un regim politic totalitar în care cetăţenii nu deţineau paşaport, ci îl primeau în condiţii speciale de la Ministerul de Interne.”

Atunci cînd doi cercetători se revendică de la aceleaşi documente studiate, dar ajung la rezultate sensibil diferite, de nu chiar contradictorii, este limpede că avem o problemă. Constatăm că nu frecventarea ori nefrecventarea arhivelor este în chestiune, ci buna-credinţă sau lipsa ei, în transmiterea situaţiei de la faţa locului. De altfel Gabriel Andreescu şi-a punctat cu dezinvoltură metoda, în preambulul cărţii: “acumularea de detalii, asociate cu citate, distruge şi fluenţa textului, şi capacitatea de a comunica sensul celor investigate. Soluţia aleasă după multe încercări a fost să sintetizez ideile documentelor şi să le confirm cu citate plasate ca note de final” (p. 16).

Sintezele pe care Gabriel Andreescu le aplică documentelor studiate sînt atît de originale încît nimeni nu i le mai confirmă. Ca la el, la nimenea! Iar apoi vin citatele, care trebuie să-i susţină cu orice preţ metoda “Nufărul”. Şi astfel – vorbindu-ni-se despre Manipularea Arhivei Securităţii – asistăm la una dintre cele mai stupefiante manipulări din viaţa publică postdecembristă.

Iarăşi despre Gabriel Andreescu (2)

Etichete

Adrian Marino, arhive, colaboratori, Flori Balanescu, Gabriel Andreescu, imagine, Paul Goma, scriitori, Securitate

Un lucru asupra căruia ambii cad de acord este că n-au găsit un angajament formal de colaborare cu Securitatea, semnat de Adrian Marino. Un alt aspect asupra căruia cei doi concordă este că hermeneutul clujean a prestat diverse servicii poliţiei secrete, sub numele de cod “Brătescu” şi “Bratosin”. Flori Bălănescu adaugă şi detaliul important că, în amplul dosar de urmărire informativă a lui Paul Goma, pe care ea l-a consultat, n-a aflat note semnate sau rezumate de Brătescu/Bratosin. Dar atunci ce-a găsit? Ei bine, instrucţiuni limpezi ale diverselor eşaloane, care prevedeau pilotarea operativă a unor scriitori în vederea influenţării lui Paul Goma, sau a diluării poziţiilor sale protestatare din Occident.

Astfel, în “Nota de măsuri” din 14 februarie 1978, informatorii “Valeria”, “Bogdan”, “Braşoveanu” şi “Brătescu” urmau a fi dirijaţi în cercurile literare conduse de Sanda Stolojan şi Monica Lovinescu, “pentru lansarea unor date şi versiuni din care să rezulte rolul şi intenţiile lui Paul Goma de ‘a se face exponentul exilului românesc’”. La 14 nov. 1978 este consemnată într-o “Notă” de patru pagini întîlnirea de la Paris a lui Paul Goma cu Victor Frunză şi “cu criticul literar Adrian Marino de la Cluj”. Acelaşi autor apare consemnat în documentele Securităţii cu specificarea: “Adrian Marino – scriitor în atenţia UM 0920, pînă de curînd la ISJ Cluj”, cu explicaţia că acea unitate militară era Direcţia de Contrainformaţii Externe, sub comanda generalului Mihai Caraman. În planul de măsuri din 29 ian. 1979, este prevăzută “determinarea unor intelectuali români de prestigiu care, cu prilejul deplasărilor ce le fac în străinătate pentru motive de serviciu sau personale, să acorde comunităţilor româneşti sprijin direct în organizarea unor acţiuni culturale care să combată afirmaţiile calomnioase făcute de PAUL GOMA presei occidentale. În acest scop vom folosi pe următoarele persoane: AUREL MARTIN, DAN GRIGORESCU, ADRIAN MARINO, MUNTEANU ROMUL, BERCIU ŞTEFAN, DINU GIURESCU. Se va continua selecţionarea şi a altor persoane”. Inutil să precizez că dincolo, în cartea lui Gabriel Andreescu, nu se insistă pe asemenea detalii.

Iarăşi despre Gabriel Andreescu (1)

Etichete

Adrian Marino, arhive, colaboratori, Flori Balanescu, Gabriel Andreescu, imagine, Paul Goma, scriitori, Securitate

Cartea publicată recent de Gabriel Andreescu, prin care se încearcă inocentarea unor intelectuali de frunte ce-au colaborat cu Securitatea, nu trece neobservată. Ipotezele triste, care contrazic opiniile altor disidenţi anticomunişti ori pe ale altor cercetători ai arhivelor secrete, stîrnesc noi ecouri. În numărul pe februarie 2013 al revistei ieşene Timpul, Flori Bălănescu îi dedică două pagini mari dintr-o intervenţie anunţată cu continuare.

E notorie fervoarea cu care Flori Bălănescu l-a susţinut în ultimii ani – chiar şi împotriva evidenţelor frapante – pe Paul Goma. Partizanatul ei sans rivages i-a prilejuit măcar o bună cunoaştere a prozatorului parizian, a scrierilor sale, cît şi a relaţiilor de culise, a înfruntărilor sau complicităţilor cu regimul comunist. Cercetătoarea şi-a adunat informaţiile din domeniul public, din cărţile şi articolele publicate, dar şi din arhiva CNSAS. Avem aşadar situaţia privilegiată cînd un alt frecventator al documentelor secrete vine să compare ce-a văzut cu ochii săi şi ce anume ne povesteşte Gabriel Andreescu, în volumul publicat la Polirom. Rezultatele confruntării sînt edificatoare.

Lupta cu umbra (2)

Etichete

amintiri, arhive, colaboratori, Gabriel Andreescu, imagine, Mihai Botez, scriitori, Securitate

Gabriel Andreescu persistă în meşteşugul răstălmăcirii mele, scriind imperturbabil în cartea sa: “Motivat de reproşul (legitim) al asocierii lui Botez cu guvernarea PDSR, pe care o reprezenta la New York şi ulterior la Washington, italienistul din Cluj a ajuns să promoveze susţineri imunde precum implicarea lui Botez în spălarea banilor murdari ai Securităţii şi chiar a pus pe umerii fostului disident anticeauşist adeziunea nonşalantă ‘la politica de violenţe minereşti a lui Ion Iliescu’ (Laszlo Alexandru, Amintiri cu cîntec). Nu am reuşit să găsesc un singur document care să probeze susţinerea mineriadelor de către Mihai Botez” (p. 213-214 nota).

Cum stau lucrurile în această situaţie? Să facem un pas îndărăt şi să plasăm evenimentele în ordine cronologică, pentru a le înţelege dedesubturile. În cadrul unui discurs ţinut în Congresul de la Washington, în anul 1995, David B. Funderburk, fost ambasador american la Bucureşti, făcea o panoramă nuanţată asupra situaţiei româneşti, arătînd printre altele: “Degradarea economică, morală şi spirituală pricinuită de comunism a avut consecinţe enorme şi îi va urmări pe români generaţii întregi. Vechii comunişti sînt tot la putere, sub un nume diferit, însă ţara a făcut eforturi să se apropie de Statele Unite şi să se integreze în lumea Vestului”. În încheierea intervenţiei, diplomatul lansa un apel arătînd că “este timpul să sprijinim poporul României. Trebuie să-i susţinem pe adevăraţii democraţi, în eforturile lor de democratizare a ţării, precum şi în procesul de privatizare, pentru a o apropia de Statele Unite şi de Occident”.

Mihai Botez, purtătorul de servietă al lui Iliescu, s-a şifonat de realităţile prezentate – altminteri cu multă diplomaţie – de colegul american şi-a înhăţat stiloul pentru o replică perfidă. “Ca ambasador, nu veţi fi surprins că pentru ambasadorul României în Statele Unite este dificil să vă împărtăşească toate opiniile, mai ales pe acelea privind evoluţia noii Românii democratice în perioada post-1989. Însă ca fost disident anticomunist, refugiat politic în Statele Unite şi într-o vreme rezident permanent în S.U.A., am învăţat să respect punctele de vedere la care nu subscriu în întregime”. Fostul activist pentru drepturile omului îşi azvîrlea pe talgerul cîntarului întregul prestigiu personal, pentru a înfrumuseţa realităţile româneşti, abia devastate de un şir de mineriade: “în spiritul adevăratei democraţii, pe mine personal nu mă tulbură la fel de mult pe cît pare să vă tulbure pe dumneavoastră situaţia normală că nu toţi cei aleşi ne împărtăşesc propriile valori şi deci establishment-ul politic în tranziţie are membri diferiţi de noi înşine” (pentru întreaga discuţie vezi Cei doi ambasadori, în volumul meu Între Icar şi Anteu, 1996, p. 96-100).

Pe urmele acestui schimb de opinii difuzate de presă, mi-am permis să conchid că Mihai Botez s-a făcut complice “la politica de violenţe minereşti a lui Ion Iliescu”, prin faptul că şi-a spălat patronul în ochii cancelariilor occidentale. Replica lui Gabriel Andreescu, despre faptul că el n-a găsit nici “un singur document care să probeze susţinerea mineriadelor de către Mihai Botez” nu e în chestie. Ar fi de prisos să-i explic filosofului disidenţei ponderea gesturilor de culise şi a manevrelor diplomatice, în stare să depăşească efectele cuvîntului tipărit, ale gestului deschis asumat.

Deocamdată constat că eu le reamintesc cititorilor impactul unei campanii de presă de-acum aproape două decenii, iar avocatul turnătorilor mă acuză de “colportare”. Eu analizez o poziţie politică de ansamblu, a unui disident răspopit, iar avocatul turnătorilor mă ia la bani mărunţi, căutîndu-mă la litera textului. Acesta e Gabriel Andreescu. Îl întrebi cît e ceasul şi el te-acuză că umbli în blugi. N-are decît să-şi servească ipocriziile flambate la alte mese, la alte ospeţe. Involuţia lui zgomotoasă, din adversar al serviciilor secrete în partizan al instrumentelor oculte echivalează cu o dezgustătoare decepţie.

Lupta cu umbra (1)

Etichete

amintiri, arhive, colaboratori, Gabriel Andreescu, imagine, Mihai Botez, Nicolae Manolescu, scriitori, Securitate

O altă ţintă a estetizărilor lui Gabriel Andreescu e fostul disident Mihai Botez, trecut cu arme şi bagaje, după decembrie 1989, în tabăra lui Ion Iliescu. Am avut de cîteva ori, de-a lungul anilor, prilejul să-mi exprim în scris părerea despre fostul ambasador al României la Washington, preocupat să dilueze în ochii Occidentului actele de violenţă publică ale patronului său politic. Între esenţa opiniilor mele şi felul cum sînt ele (re)aduse azi la cunoştinţa publicului de către G. Andreescu, om însetat de lecturi corecte şi obiective, se cască o prăpastie.

Ziceam aşa (în volumul Între Icar şi Anteu, Dacia, 1996, p. 96): “Nu mă număr printre aceia care, poate, au exultat aflînd din ziarul Ziua că Mihai Botez ar fi fost un colaborator al Securităţii şi că se ocupa cu spălarea banilor murdari ai ocultei instituţii tocmai în America. Nu m-au convins aceste acuzaţii deoarece prezentau două mari carenţe: lipsa de probe şi momentul delicat (ca să folosesc un eufemism) în care a fost declanşată campania. Consider că zilele imediat următoare încetării din viaţă a fostului disident trebuiau respectate de toată lumea, cu o minimă decenţă şi pioşenie”. După aceea am trecut la analiza vicleniilor lamentabile, la care s-a pretat în scris Mihai Botez pentru a-l înfrumuseţa pe Iliescu.

Într-un eseu polemic (Amintiri cu cîntec, 2009) m-am delimitat de memorialistica părtinitoare a lui Nicolae Manolescu la adresa amicilor săi Ivasiuc şi Botez. Am reamintit cîteva opţiuni şi intervenţii echivoce ale acestora. În concluzii am temperat viziunea fals-catastrofală a scriitorului de la România literară: “Îndurerata lamentaţie finală a lui Nicolae Manolescu, din însemnările lui memorialistice (‘Unul dintre cei mai importanţi disidenţi români este astăzi aproape uitat’), rămîne mai curînd lipsită de acoperire. După decesul aceluia, survenit în 1995, au vuit ziarele că fostul disident anticeauşist devenise colaborator al Securităţii şi că se ocupa cu spălarea banilor murdari ai ocultei instituţii, pe continentul american. Şi totuşi, pînă la epifania dejecţiilor camuflate prin arhivele explozive, o şcoală generală din Bucureşti poartă, în zilele noastre, numele lui Mihai Botez”.

Ce pricepe Gabriel Andreescu de-aici? “Fantasma recrutării lui Botez de către Securitate a fost colportată şi de Laszlo Alexandru” (p. 213, nota). A reaminti publicului un scandal de presă răsunător şi a-i informa pe cititori (fără a lua poziţie în favoarea sau împotriva ştirii, pînă la apariţia de noi dovezi) echivalează cu o… “colportare”?! Mă lasă rece dovezile de rea-credinţă cu care sînt tratat. Dar mă indispun eforturile de falsificare a gîndurilor mele.