Întîlnire în jurul lui Dante

Etichete

Angela Ion, Bucuresti, Dante, Divina Comedie, Franco Palmieri, Gaudeamus, intilnire culturala, lansare de carte, Laszlo Alexandru, Mara Chiritescu, Ovidiu Pecican

Asociaţia Culturală “Amicii lui Pavese” anunţă, în cadrul Tîrgului Internaţional “Gaudeamus” Bucureşti, o întîlnire în jurul lui Dante Alighieri, sîmbătă, 23 noiembrie, ora 11, la Bursa de contact.

Vor fi lansate volumele Incantati dalla Commedia de Franco Palmieri, A revedea stelele. Contribuţii la studiul operei lui Dante de Laszlo Alexandru, Per la selva oscura. Dante parlato de Laszlo Alexandru-Ovidiu Pecican, illustrazioni di Alexandru Pecican, con una presentazione di Patrizio Trequattrini. Invitaţi: Franco Palmieri şi Laszlo Alexandru.

Vor fi citite pasaje din Divina Comedie de doamna Angela Ion, actriţă la teatrul Odeon, şi de regizorul Franco Palmieri. Vor fi degustate specialităţi de vin “Dolcetto”, produs şi de familia lui Giulio Einaudi la San Giacomo, şi alte specialităţi de ciocolată piemonteză la standul Asociaţiei.

Publicitate

Lansări de carte

Etichete

Biblioteca "Octavian Goga" Cluj, Cristian Ivanes, Dante, lansare de carte, Ovidiu Pecican, tutti frutti

Biblioteca Judeţeană “Octavian Goga” Cluj vă invită la o “Întîlnire cu scriitorul Laszlo Alexandru”. Cu acest prilej vor fi lansate volumele: A revedea stelele – contribuţii la studiul operei lui Dante şi Tutti frutti. În cadrul manifestării vor lua cuvîntul dr. Ovidiu Pecican – profesor universitar, scriitor; dr. Cristian Ivaneş – profesor, jurnalist; dr. Laszlo Alexandru – profesor, scriitor.

Publicul va asculta un recital vocal-instrumental susţinut de conf. univ. dr. Cornelia Cuteanu şi studentul Alexandru Suciu, de la Academia de Muzică “Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca.

Evenimentul va avea loc joi, 14 noiembrie 2013, ora 16,30, în Sala Media, et. 7, Sediul Central, Calea Dorobanţilor, nr.104.

“Nu mă cunoşti, mă duc în nebunie, nu am nimic de pierdut” (1)

Etichete

comisie, Consiliul Judetean Cluj, cultura, examen, Horea Uioreanu, Mircea Arman, Ovidiu Pecican, Tribuna

Mica dar interesanta noastră urbe culturală a fost zguduită în ultima vreme de o serie de scandaluri stîrnite în jurul revistei Tribuna. Lucrurile au prins să se contureze spre finalul anului trecut, cînd Consiliul Judeţean Cluj a organizat concurs pentru ocuparea postului de manager, vacantat prin pensionarea predecesorului. În competiţie s-au înscris doi candidaţi. Ovidiu Pecican e un scriitor bine cunoscut de comunitatea locală şi naţională, are vreo 50 de cărţi şi cîteva mii de articole culturale tipărite. De-un deceniu contribuia cu propria semnătură la prestigiul publicaţiei pe care intenţiona s-o coordoneze acum şi formal. Mircea Arman e un intelectual de underground, cu vreo două-trei contribuţii, care au trecut ignorate de lumea literară şi total lipsit de experienţă în viaţa publicistică. Juriul competiţiei a fost alcătuit din academicianul Alexandru Boboc (filosof bucureştean cu o vîrstă venerabilă şi un trecut ceauşist pe care e preferabil să-l trecem pios sub tăcere), profesorul Valentin Cuibus (inspector şcolar) şi profesorul Ion Vartic (pensionat din diverse funcţii teatrale şi universitare). Nu reţin să se fi justificat public în vreun fel această componenţă bizară a comisiei. De ce erau chemaţi tocmai un filosof bucureştean octogenar, un profesor din învăţămîntul mediu şi un specialist în Ibsen şi Caragiale să decidă viitorul publicisticii culturale din Cluj?!

Ciudăţeniile au continuat cînd a fost proclamat cîştigător, dintre cei doi, candidatul pentru a cărui cunoaştere mulţi au dat fuga la Google. Ce mai contează că pretendentul nedreptăţit a depus o detaliată contestaţie? Cine mai ştie că, în locul comisiei de contestaţii, numite formal, petiţia a fost respinsă – în mod surprinzător – prin semnătura însuşi preşedintelui Consiliului Judeţean, dl. Horea Uioreanu? Şi lucrurile au început să se rostogolească pe pantă în jos. Lumea aştepta cu sufletul la gură să vadă unde se vor sfîrşi.

Per la selva oscura. Dante parlato

Etichete

Bookfest, carte, Dante, dialog, Laszlo Alexandru, Ovidiu Pecican, Vinea

Editura Vinea anunţă lansarea volumului Per la selva oscura. Dante parlato, de Laszlo Alexandru şi Ovidiu Pecican, în cadrul tîrgului Bookfest de la Bucureşti, sîmbătă, 1 iunie 2013, orele 13. Versiunea în limba română a cărţii a apărut şi s-a lansat acum doi ani, de asemeni la Bookfest. Această ediţie include prefaţa lui Patrizio Trequattrini, pe care o redau în română şi italiană.

Locuind la Cluj-Napoca, am avut norocul de a-i cunoaşte atît pe Laszlo Alexandru cît şi pe Ovidiu Pecican, două personaje renumite aici în Transilvania şi în toată România pentru perseverenţa şi profunzimea dăruirii lor erudite. Este vorba despre doi intelectuali români care acţionează în domenii de cercetare distincte, se diferenţiază prin formaţia lor culturală, dar se aseamănă prin aceeaşi fierbinte iubire pentru cunoaştere.

Mulţumită lui Dante, pe baza puternicelor sugestii pe care părintele limbii italiene precum şi steaua polară a culturii tuturor timpurilor o exercită şi în afara graniţelor naţionale, cei doi erudiţi au găsit prilejul unei întîlniri, dînd viaţă acestor dialoguri captivante şi incitante, susţinuţi de o implacabilă curiozitate culturală, îndreptată mai întîi de toate asupra Poetului şi a operei sale de căpătîi, dar care se extinde în egală măsură asupra întregului Ev Mediu şi, aş îndrăzni să spun, asupra tuturor categoriilor spiritului, ce ne permit să ne închipuim şi să descifrăm încîlcita aventură umană.

Vorbind despre un autor de statura lui Dante, pe de altă parte, nu putem decît să înălţăm privirea spre cer şi să ne năpustim într-o odisee a cunoaşterii, destinată a se extinde pînă la limitele propriei vieţi. Acesta e cazul lui Laszlo Alexandru, dantolog absolut, care şi-a dedicat întreaga existenţă “cauzei”, eminent cunoscător al operei Poetului şi nesecat izvor de informaţii şi noţiuni legate de el. Perspicacităţii şi preciziei punctuale ale filologului şi lingvistului Laszlo îi corespunde vastul orizont de cunoaştere al istoricului şi filosofului Pecican, minte universală, monument uman înălţat în templul Mnemosynei, cultivator al adevărului urmărit cu tenacitate, pe baza unei carteziene îndoieli metodice. Din întîlnirea-ciocnirea, aproape aş zice din frecuşul dintre adevărul particular al filologului şi acela universal al istoricului ţîşneşte o nouă străfulgerare, o lumină inedită se aprinde asupra eternei comedii danteşti şi a mereu proaspetei întîmplări umane a autorului său.

Sînt pagini proaspete, pline de viaţă, aproape conviviale, scrise cu un stil agil şi antiacademic, reflex al acelei spontaneităţi care le-a generat. Sînt colocvii care într-adevăr s-au desfăşurat, în aspecte şi ocazii informale, dincolo de respectivele obligaţii profesionale, din pură iubire pentru cunoaştere. Sînt discuţii contemplative, ce se regăsesc în marea matcă a tradiţiei socratic-platonice, ne reamintesc de cea mai măreaţă şi străveche şcoală a noastră de gîndire. Sînt semnul incontestabil al civilizaţiei noastre celei mai înalte: aceea a dialogului. Nu există nici urmă de conflict sau demonstraţie de forţă, ci doar politicoasa, cordiala şi prietenoasa înclinaţie către ascultarea şi înţelegerea profundă a motivaţiilor celuilalt, fără de care altminteri nu s-ar căli propriile tale motivaţii. Ne place mult să vedem cum flutură încă o dată drapelul civilităţii, să ne simţim cu toţii fraţii, fiii aceloraşi părinţi fondatori, care s-au numit Homer, Platon, Virgiliu, Dante, Shakespeare, Goethe, Eminescu.

Sîntem în prezenţa unei dezbateri ce zboară la mare înălţime, care îl poleieşte cu cea mai însemnată onoare pe ilustrul nostru poet; o rară ocazie pentru cititorul italian, o lecţie magistrală despre cel mai valoros patrimoniu literar al nostru, din partea unor evaluatori străini de o competenţă rafinată. Un clopoţel care sună şi pentru noi, mai ales pentru noi, italienii. Va reuşi oare să ne trezească?

Abitando a Cluj-Napoca, ho avuto la fortuna di conoscere sia Laszlo Alexandru che Ovidiu Pecican, due personaggi noti qui in Transilvania e in tutta la Romania, per la costanza e la profondità del loro impegno di studiosi. Si tratta di due intellettuali romeni che operano in campi di ricerca diversi, che si discostano per formazione culturale ma sono accomunati dallo stesso inestinguibile amore per il sapere.

Grazie a Dante, in virtù della potente suggestione che il padre della lingua italiana, nonchè stella polare della cultura di tutti i tempi, esercita anche al di fuori dei confini nazionali, i due studiosi hanno trovato un’occasione di incontro, dando vita a questi dialoghi accattivanti e incitanti, sorretti da una implacabile curiosità culturale, puntata innanzi tutto sul Poeta e sulla sua opera maggiore ma spaziante nondimeno su tutto il Medio Evo e, oserei dire, su tutte le categorie dello spirito che permettono di pensare e decifrare l’intricata avventura umana.

Parlando di un autore della statura di Dante, d’altra parte, non si può far altro che levare lo sguardo verso il cielo e lanciarsi verso un’odissea della conoscenza destinata ad estendersi fino ai confini della propria vita. È questo il caso di Laszlo Alexandru, dantista assoluto, che ha dedicato la propria esistenza alla «causa», eccelso conoscitore dell’opera del Poeta e miniera inesauribile di informazioni e nozioni a lui relative. All’acume e alla precisione puntuale del filologo e del linguista Laszlo fa da sfondo il vasto orizzonte conoscitivo dello storico e filosofo Pecican, mente universale, monumento umano eretto nel tempio di Mnemosyne, cultore della verità tenacemente perseguita con una sorta di cartesiano dubbio metodico. Dall’incontro-scontro, direi quasi dallo sfregamento tra la verità particolare del filologo e quella universale dello storico sprizza una scintilla nuova, una luce inedita si accende sull’eterna commedia dantesca e sulla mai tramontata vicenda umana del suo autore.

Sono pagine fresche, vivaci, quasi conviviali, scritte con uno stile agile e antiaccademico, riflesso di quella spontaneità che le ha generate. Sono colloqui che si sono realmente svolti, in modi e occasioni informali, al di là dei rispettivi impegni professionali, per puro amore della conoscenza. Sono discussioni contemplative, che riconfluiscono nel grande alveo della tradizione socratico-platonica, che ci riportano alla nostra più grande e più antica scuola di pensiero. Sono un segno inequivocabile della nostra più alta civiltà: quella del dialogo. Non c’è contesa né prova di forza, ma solo la civile, cordiale e amichevole disposizione all’ascolto, alla comprensione profonda delle ragioni dell’altro, senza le quali del resto non si temprerebbero mai le ragioni proprie. Ci piace molto veder sventolare ancora una volta la bandiera della civiltà, sentirci tutti fratelli, figli degli stessi padri fondatori, che si sono chiamati Omero, Platone, Virgilio, Dante, Shakespeare, Goethe, Eminescu.

Siamo in presenza di un dibattito che vola alto, che rende il massimo onore al nostro poeta più illustre; un’occasione rara per il lettore italiano, una lezione magistrale sul nostro patrimonio letterario più prezioso da parte di estimatori stranieri finemente competenti. Una campanella che suona anche per noi, soprattutto per noi italiani. Forse finalizzata al nostro risveglio?

Patrizio Trequattrini

Romanul Clujului (8)

Etichete

Cluj, greco-catolic, intelectual, Ovidiu Pecican, preot, romancier

Cu adevărat axă a lumii devine aşadar Turnul bisericii de pe Bulevardul Eroilor din Cluj. În jurul acestuia se desfăşoară expediţiile narative concentrice: în viaţa amărăştenilor din parohie, în trecutul istoric de suferinţă al comunităţii religioase pe care protagonistul o reprezintă, în prezentul măcinat de conflicte locale, în prosperităţile occidentale iluzorii, obţinute pe un preţ care le anulează valoarea, în atrocităţile războaielor balcanice lipsite de măsură. Toate aceste descătuşări de pulsaţie instinctivă sînt filtrate de tonul cumpătat, moralist, raţionalizant, al vocii naratoriale, ce caută să investească de sens întîmplările din jur. Căci nu poate exista iertare fără o prealabilă înţelegere.

Finalul romanului rupe tot echilibrul construcţiei, azvîrlindu-l pe Laurenţiu Gomboş pe poteca unei aventuri neprevăzute. Din postura de observator implicat, devine el însuşi actor. E o închidere care oferă noi deschideri. Prozatorul Ovidiu Pecican ne pregăteşte, mai mult ca sigur, şi alte surprize.

Romanul Clujului (7)

Etichete

Cluj, greco-catolic, intelectual, Ovidiu Pecican, preot, romancier

Orice roman e, pînă la un punct, un exerciţiu de voyeurism. Cititorului îi place să-şi lipească ochiul sau urechea de gaura cheii pentru a afla ce se întîmplă în viaţa personajelor. Cum se poate rezolva această înclinaţie înnăscută spre indiscreţie, în paginile cărţii care ne vorbeşte despre o comunitate religioasă? Autorul ne invită să fim părtaşi la o înşiruire de spovedanii, prezentate de păcătoşi în faţa părintelui Gomboş. Printr-un gest de sacrilegiu sui generis, romancierul alege să înnoade firele epice rupînd pecetea tainei confesionale.

Iar povestea principală se subdivide într-o succesiune de planuri intercalate. Asistăm, pe numeroase pagini, la întîmplarea femeii plecate în căutarea unui trai occidental mai bun, prin Olanda şi Austria, dar care a fost constrînsă pe-acolo la prostituţie şi, revenită în ţară, e torturată acum de gelozia soţului pe care şi l-a găsit în sfîrşit. Luăm parte la procesele de conştiinţă indignată ale bărbatului suspicios pe trecutul deocheat al nevestei mult iubite. (Nu întîmplător cele două istorisiri pot fi citite în oglindă.) Ascultăm înfioraţi spovedania unui mercenar timişorean, despre atrocităţile pe care le-a comis în războiul din fosta Iugoslavie, în rîndul trupelor sîrbeşti aliate cu Ratko Mladici: violuri oribile, crime şi execuţii sumare, torturi inumane. “Confesiunea este deschisă oricui. Şi criminalii au dreptul la ea. De multe ori sentimentul este că ai atins ultimul refugiu, iar acum este devastat de hoarde străine. Din faţa ei nu te poţi retrage fiindcă ai migrenă sau nu ai chef. Nici dacă te răneşte, te zdrobeşte şi te lipeşte de zid. Rămîi tu însuţi la mila lui Dumnezeu şi, de la un punct încolo, nu mai este tocmai limpede cine are cea mai mare nevoie de rugăciune stăruitoare, cu inima deschisă, străpunsă de iubirea pentru Cel de Sus. / Uneori te întrebi ce e mai greu să fii: Şeherezada, care îşi continuă poveştile, noapte de noapte, ştiind că în momentul în care se va opri sau va pierde atenţia stăpînului ei, sultanul, viaţa îi va fi retezată, sau un confesor, care nu are dreptul să se oprească niciodată din a asculta rugile şi nădejdile sau deznădejdile oamenilor care îl caută şi, cu atît mai puţin, păcatele pe care ei le scot la iveală, fără multă pricepere la vorbă, chiar brutal şi vulgar, cu voci hîrîite, din piept, din setea de izbăvire. După ani şi ani de practică preoţească afli, ştii: nu există nici o limită, nu te poţi împotrivi nicicum, nu ai unde te retrage.”

Romanul Clujului (6)

Etichete

Cluj, greco-catolic, intelectual, Ovidiu Pecican, preot, romancier

Să nu ne pripim considerînd cartea lui Ovidiu Pecican un exerciţiu de propagandă în favoarea unei comunităţi religioase clujene. Autorul are maturitatea de-a ţine ferm hăţurile în echilibrarea perspectivelor. El nu ezită să scrie pagini nuanţate pe tema duplicităţilor greco-catolice, a tensiunilor existente între diversele facţiuni – membrii “ilegalişti”, din “catacombe”, sînt mai exigenţi în abordările politice, pe cînd cei “postdecembrişti” sînt mai acomodanţi cu puterea vremelnică. Memorabil e portretul actualului episcop Florin, surprins în audienţa pe care i-o acordă părintelui Gomboş. Înalt Prea Sfinţitul se mişcă afabil şi prevenitor în faţa subordonatului, deşi aflăm că nu-l are la inimă, îl duce de mînă pînă la fotoliul unde îl invită să se instaleze, rămînînd el însuşi umil în picioare alături, îi zîmbeşte curtenitor de-a lungul conversaţiei, purtate uneori în termeni vagi, alteori prin tactica digresiunii, dar cu aluzii îndeajuns de ferme pentru a transmite intenţii şi porunci, sub formă de mirări şi îndoieli. Cocteilul de blîndeţe şi forţă, de căldură şi ostilitate, de iezuitism cordial şi generos umple pagina de virtuozitate artistică.

O asemenea complexitate comportamentală e posibilă doar într-un punct de referinţă al universului. Părintele Gomboş nu are dificultăţi să se plaseze imaginar în axis mundi: “Era acasă, în această răscruce a lumii lui clujene, transilvane, româneşti, romane, europene, creştine, era acasă sub semnul Turnului de pe Bulevardul Eroilor”. Datoria ecleziastică, pedagogică, filosofică şi existenţială este asumată conştient şi tacticos: “Nu oricine este pregătit să recunoască ce pîlpîie sau explodează în sufletul lui, dînd alte culori şi alte forme lumii… Pentru asta e nevoie de blîndeţe, de o educaţie eliberată de constrîngerile tiranice, de bătaie, de şantaj afectiv, de corecţiile tiranice. Îndreptarea şi formarea conduitelor micului discipol, ale omuleţului trebuie formate cu duhul blîndeţii, prin calmă şi caldă stăruinţă, fără a convoca vreo formă de violenţă asupra sufletului. Răbdare şi stăruinţă, tenacitate şi perseverenţă, iar apoi, chiar şi în mijlocul celei mai aspre mizerii, răsare de sub orizont globul incandescent al iubirii, filia şi agape. Chiar şi eros. Omul se cuvine să îndrăznească să îşi deschidă sufletul către Dumnezeu, iar atunci nu se va teme să şi-l deschidă şi către semenii lui”.

Romanul Clujului (5)

Etichete

Cluj, greco-catolic, intelectual, Ovidiu Pecican, preot, romancier, Schimbarea la Fata

Biserica nu înseamnă doar o clădire, ci o întreagă instituţie. La fel de frămîntată e toată istoria greco-catolicilor, pe care autorul o surprinde în flash-uri edificatoare. “Şi părintele Isabel, ca şi el însuşi, fuseseră hirotoniţi în vremea lui Ceauşescu. Dar asta nu era menit să îi apropie mai mult, sentimentul apartenenţei la catacombe nu părea să înlesnească împrietenirea lor. Dimpotrivă. Marcu fusese uns preot de episcopul Iuliu Hossu, o figură unică şi inconfundabilă a Bisericii Greco-Catolice martire. Pe vremea cînd, într-un subsol igrasios, Înalt Prea Sfinţia Sa îi prilejuise părintelui Isabel Golgota păstoririi enoriaşilor risipiţi de puterea atee a statului şi a Securităţii, Hossu era deja – fără să o ştie – cardinal in pectore, numit în chip secret, pentru a nu-i aduce prejudicii, de însuşi Sanctitatea Sa Paul al VI-lea. Petrecut la 28 aprilie 1969, cu ceva peste jumătate de an după invadarea Cehoslovaciei de tancurile comuniste pornite la un semn al Moscovei, evenimentul nu a fost adus la cunoştinţa publică decît după săvîrşirea din viaţă a episcopului, care a avut loc cinci ani mai tîrziu, la 5 martie 1973.”

Arhitecturi mesianice e cel dintîi roman cu profunzime care pune în scenă, prin pasaje vibrante, soarta tragică a decimării cultului greco-catolic din România, martiriul eroic al episcopilor săi. Impresionează întîlnirea – la limanul vieţii – dintre cel dintîi stătător şi cel din urmă venit, care a fost destinat, conform profeţiei, să-i primească spovedania: “Ajuns de astă dată la Gherla, a mai avut de numărat zile după zile şi an după an pînă cînd, în 1963, în celula numărul 10, episcopul maramureşean ajuns mitropolit al Bisericii interzise s-a aflat faţă în faţă cu un alt deţinut preot, pe care nu-l mai văzuse. ‘- Tu eşti Ritti?’, l-a întrebat, iar celălalt a încuviinţat, sărutîndu-i cu respect mîna. ‘- Deschide-ţi, atunci, bine urechile şi trimite-ţi mitropolitul la cer!’, i-a poruncit, izolîndu-se în aceeaşi seară pe un colţ al priciului, spre a i se confesa celui mai tînăr serv al lui Dumnezeu din biserica pe care încă o mai păstorea. / Cîteva zile mai apoi, în 9 mai, Înalt prea Sfinţitul Alexandru Rusu părăsea cele lumeşti, pe patul unde fusese transportat, în camera 5 spital. Tulburătoare experienţe martirice, prevestitoare de noi vremuri sumbre”.

Iar acesta a fost doar unul dintre cei care au plătit cu viaţa, după cum îşi amintea cu multă fermitate părintele Gomboş. “Au trebuit să treacă anii, pînă să intre el în Biserică şi să înveţe exerciţiile spirituale (…). Chiar de-ar fi fost să fie tîrît prin anchete şi bătut, precum Prea Sfinţitul Hossu şi ceilalţi martiri ai credinţei, daţi de pereţi prin celulele reci ale anchetatorilor şi apoi ale detenţiei, această catedrală, cu toţi cei prezenţi acolo, nu îi putea fi luată. Iar dacă vreodată ar fi orbit sau şi-ar fi pierdut definitiv glasul, slujbele lui religioase tot ar fi avut în continuare loc, acolo, în spaţiul vast de sub frunte.”

Romanul Clujului (4)

Etichete

Cluj, greco-catolic, intelectual, Ovidiu Pecican, preot, romancier

Popa Gomboş e un raisonneur care, precum vedem, nu se dă în lături de la rafinateţuri hollywoodiene, dar totodată îşi exercită conştiincios vocaţia. Pe urmele paşilor săi gînditori, ni se dezvăluie succesive universuri existenţiale. Aşa facem cunoştinţă cu lumea romilor, pitiţi în condiţii precare, într-o cocioabă de la poalele Căii Turzii. Familia e compusă din Elvis Humpea, Erika şi mama ei, fratele ei şi copilaşii Belmondo (şase ani), Suelena (patru ani) şi Bobi Jere (doi ani şi jumătate). Tribul nevoiaş gravitează între scurte sejururi occidentale, în scopuri financiare, şi risipirea brumei de agoniseală în petreceri nechibzuite. Oamenii au ca notă caracteristică fudulia şi promiscuitatea. Ceea ce nu-i împiedică să participe la diversitatea prin excelenţă ardelenească: “Din punct de vedere confesional, clanul lui Elvis era împărţit. El şi maică-sa ziceau că mergeau la catedrala ortodoxă de sărbători (în alte circumstanţe nu prea călcau pe acolo). Dar nu puteai fi sigur că într-adevăr mergeau. (…) Cît despre sora şi mama lui, ele erau reformate, din cîte spuneau, prin botez. Faptul nu le împiedica însă să meargă şi la biserica Sfîntul Mihail, romano-catolică, în virtutea unui sentiment de solidaritate maghiară. În mod cu totul curios, acelaşi criteriu nu funcţiona şi în cazul bisericii unitariene, de la mijlocul străzii 21 Decembrie, şi nici al celei evanghelic-luterane, de la intersecţia pe care o împărţea cu Muzeul Farmaciei şi Hotelul Melody”.

Laurenţiu Gomboş e preot greco-catolic şi slujeşte în catedrala Schimbarea la Faţă, în inima oraşului. Toate se-adună acolo, toate se desfac de-acolo. Sînt remarcabile paginile în care e evocat trecutul zbuciumat al clădirii, cu turnul ce se năruise la 1779, cu restaurarea pe banii împărătesei Maria Theresa, cu dăruirea locaşului minorit, de însuşi papa, românilor uniţi cu Roma, cu baricadarea călugărilor în interior pentru a nu se lăsa evacuaţi, cu acapararea sa de către ortodocşi pe vremea comunismului şi cu redobîndirea ei în condiţii la fel de aventuroase în anii ‘90: “atîta frămîntare numai din iubire putea ţîşni şi era ca şi cum mai multe feluri de tineri impetuoşi ar fi candidat la mîna unei prinţese fără pereche”. E uimitoare această voce auctorială de serenitate sacerdotală, ce atenuează tot zbuciumul uman al istoriei şi-l situează sub semnul iubirii.

Romanul Clujului (3)

Etichete

Cluj, intelectual, Iulius Mall, Ovidiu Pecican, preot, romancier

Descrierea precisă a centrului Clujului, Strada Moţilor, piaţa şi statuia lui Mathias Rex, ori Calea Dorobanţilor cu Biblioteca Judeţeană “Octavian Goga”, în noul ei sediu, sînt referinţe obligatorii. Romanul lui Ovidiu Pecican e, mai mult ca sigur, primul care înveleşte în ficţiune impunătorul Iulius Mall. “La mall se înghesuia tot oraşul, într-o goană permanentă după chilipiruri, fascinat de fîntînile arteziene cu jeturi înalte şi de aleile cu palmieri. Mai ales ultimele, improbabile în peisajul climateric temperat al podişului transilvan, transformau visul american al exotismului opulent în realitate palpabilă. Afară putea ploua sau ninge, dar înăuntru feeria continua. Oricine era bine venit, chiar şi fără să cheltuiască. Se găseau destule canapele plasate ici şi colo, unde cel alungat de pe străzi de frig sau de umezeală se putea odihni fără a fi deranjat de nimeni cu întrebări inchizitive, în lumina feerică a reclamelor magazinelor de haine şi aparate electronice, ale parfumeriilor şi cafenelelor şic, ori la etaj, în arena de jur împrejurul căreia se lăfăiau ademenitoare ofertele cu hrană tradiţională românească, internaţională şi experimentală. (…) Păşeau unul lîngă altul, Chimi Stregulea în stînga, părintele în dreapta, făcîndu-şi loc printre cei care voiau să se aşeze pe marginea bazinului fîntînii arteziene din mijloc – pornea la răstimpuri, funcţionînd preţ de cîteva minute, spre deliciul amatorilor de jocuri de ape –, perechile sau solitarii care păreau decişi să comande sushi la mica incintă patrulateră a restaurantului nipon Kyoto sau intrau şi ieşeau din parfumeriile şi magazinele de haute couture de pe margini.” Expediţia în mirobolantul cinematograf, pe scările rulante, în mijlocul fabuloşilor Johnny Depp, costumat ca pirat caraibian, şi Angelina Jolie, pe cînd sufla în ţeava pistolului, completează peisajul ce pendulează între mirificul imaginaţiei şi realitatea palpabilă.