Zacuscă (6)

Etichete

Daniel Cristea-Enache, dialoguri, literatura romana, Nicolae Manolescu, revizuiri, Romania literara

Astfel puse problemele, poate fi surprinzător că Nicolae Manolescu mai pariază totuși pe revizuiri. Și de fapt, da, el le proclamă la tot pasul. Însă ele nu trebuie să vizeze profilul etic al scriitorilor (“s-a început cu cîteva revizuiri morale, privitoare la autori, nu la opere, ceea ce a condus la periclitarea ideii înseși”). Ele nu trebuie să conteste pieptiș valoarea estetică (“unii critici importanți, în frunte cu E. Simion, au confundat revizuirea cu contestația și s-au temut de un amurg al idolilor pe altarul cărora depuseseră ofrande întreaga viață”). Procesul nu trebuie să țină seama de cotitura produsă în orizontul de așteptare, prin evoluția istorică (“Mi-e greu să-l leg de «pragul» 1989”). După ce i-a amputat pe rînd toate zvîcnetele și spontaneitatea, din revizuirea lui Manolescu mai rămîne doar o frumoasă himeră, ca un cuțit fără mîner și lipsit de lamă. 

Criticului îi vine greu să accepte că mulți dintre autorii de odinioară sînt la ani lumină de istețimea mecanică și sensibilitatea tehnică a cititorilor de azi. El luptă să revigoreze decrepitudinea literară, făcîndu-i exerciții forțate de respirație gură la gură: “Se scrie atît de rar despre D.R. Popescu, Ivasiuc, Buzura, Breban, Bălăiță, Mircea Ciobanu și despre alții, încît l-am rugat pe Tudor Cristea să țină o rubrică consacrată romanelor lor în România literară, umplînd astfel un gol. Îmi pare bine că Tudor Cristea, cu acea discreție care îl caracterizează, revizuiește cu adevărat această literatură aproape uitată, oferindu-i o șansă, mică, dar reală, de a reintra în istorie pe poarta contemporaneității”. Iar atunci cînd vreun cititor proaspăt mai trece prin încăperile prăfuite de odinioară și își mărturisește dezamăgirea, lui N. Manolescu îi rămîn bombănelile: “Recent, în Orizont, un critic tînăr, Alexandru Bodog, consideră Învoiala lui Bălăiță ca lipsită de valoare, desuetă și plicticoasă. Curată bodogăneală critică! Copiii ăștia nu numai că nu-și mai dau osteneala să-i citească pe scriitorii din generațiile anterioare, dar, cînd îi citesc, nu înțeleg nimica-nimicuța. Îți vine, zău așa, să-i trimiți ca pe Caliban la școală”.

Acuma se pricepe, în sfîrșit, ce-ar trebui să fie revizuirile. Tot tineretul e obligat să facă stînga-mprejur la șaizeciști, să studieze cu creionul în mînă marxismele entuziaste ale lui Ivasiuc și să demonstreze, cu argumente, că în România literară nimic nu s-a schimbat.

Publicitate

Banalitatea răului

Etichete

amintiri, antisemitism, Basarab Nicolescu, Constantin Noica, hitlerism, Vintilă Horia

Recentele discuţii din spaţiul public, vizînd reabilitarea gazetarului hitlerist Vintilă Horia, îmi amintesc – prin mobilul care-i îndeamnă pe unii vorbitori – de o situaţie neplăcută, la care am fost obligat să asist cu cîţiva ani în urmă. Am participat în 2008 la sesiunea internaţională de comunicări ştiinţifice a Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, cu o lucrare despre tinereţea lui Constantin Noica. Porneam de la recent apăruta pe-atunci carte a lui Sorin Lavric, pe care o supuneam unei analize critice şi o confruntam cu cercetarea efectivă, din arhive, asupra activităţii publicistice extremiste a lui Noica. Veneam cu o amplă argumentaţie, pe text, cu citate şi bibliografie. De pildă cu aşa ceva: “Legiunea n-a visat să facă o ţară mai bună, a năzuit să fie o ţară mai bună. De veţi avea fapte şi nu veţi crede şi fi – ce se va alege de strădania voastră? Legiunea a înţeles să facă o altă ţară prin desăvîrşirea tipului de om dinlăuntrul ei. Cine este bun face binele în chip firesc. Iar Legiunea a voit această minune românească, să ridice o generaţie care să facă binele în chip firesc” etc. Sau aşa ceva: “Astăzi sîntem sub un anumit har. Horia Sima nu pune impozite pe lefuri: pune în mişcare sufletele” etc. Sau aşa ceva: “Nu e de ajuns să spui «Jos jidanii şi înstrăinaţii», ci trebuie să devii tu însuţi un ins în stare să înfrunţi pe străini şi înstrăinaţi” etc.

Mă aflam în cadrul unui institut care desfăşoară studii de specialitate, eram înconjurat de scriitori, profesori, cercetători, arhivişti, supravieţuitori din Holocaust. Surprizele penibile păreau excluse. Şi totuşi, în etapa de intervenţii pe marginea prezentărilor, am fost ţinta unei contestări încinse. Un domn în vîrstă, evreu respectabil şi martor a numeroase persecuţii antisemite, el însuşi un studios în domeniu, m-a interogat aspru de ce mi-am ales o asemenea temă ştiinţifică. Apoi ne-a povestit, pe un ton din ce în ce mai înfierbîntat, că l-a cunoscut personal pe Constantin Noica, în anii ‘70-‘80. El ne poate garanta că era vorba despre un om foarte cumsecade, cu o înfăţişare modestă, cu o ţinută cuviincioasă. Avea chiar şi prieteni evrei. Stătea de vorbă cu toată lumea, purta un loden ros, de pe care îi căzuse un nasture. La un moment dat au mers împreună la ştrand, i-a prins ploaia pe drum. Aşadar lucrarea mea nu se referă la omul pe care el l-a cunoscut foarte bine şi despre buna-cuviinţă a căruia el poate depune oricînd mărturie.

Am încercat să-i explic politicos că nu-i contest mărturia autobiografică. Dar eu mă refer, în lucrarea mea, la anii ‘40, pe cînd el ne vorbeşte despre anii ‘70. Poate că este vorba despre două realităţi (şi două personalităţi) foarte diferite, chiar dacă au purtat acelaşi nume. Omul mă întrerupea cu mînie. Am trecut să-i detaliez că n-am inventat eu citatele extremiste, ele există în presa vremii, i le pot fotocopia şi trimite cu poşta ca să se convingă. Omul mă contesta cu furie. Am conturat ideea că nu eu sînt vinovat, prin faptul că stau să conspectez realitatea, ci poate chiar personajul care a provocat, prin articolele exaltate din anii ‘40, acea realitate incontestabilă. Omul protesta furibund. Pînă la urmă au intervenit moderatorul şi ceilalţi participanţi la dezbatere, pentru a-l reduce la tăcere. Nu mai ţin minte dacă n-a fost cumva trimis afară pentru a se calma.

De ce mi-am amintit această întîmplare? Pentru a sublinia că nu mă convinge fizicianul Basarab Nicolescu, atunci cînd vine să declare cu seninătate în Adevărul: “L-am cunoscut foarte bine pe Horia, eram buni prieteni. Nicio nuanţă de antisemitism sau de legionarism. Era anticomunist”. L-aş întreba pe domnul academician cum comentează – semantic, stilistic, simbolic, politic – următorul citat din bunul său prieten Horia: “Germania lui Adolf Hitler [este] o valoare asemănătoare, ca forţă şi întindere, religiei în Evul Mediu sau artei în timpul Renaşterii”. “Acest «homo europaeus», cel dintîi dintre cei mai mari, acel ce s-a încumetat să distrugă o prejudecată şi să dovedească, cu strălucite argumente, forţa nepieritoare a Europei, este Adolf Hitler. Discursul său este acela al veacurilor care vorbesc încă de pe turlele catedralelor şi al basilicelor, din fundurile bibliotecilor şi al muzeelor şi de pe culmea aceea de umanitate care se numeşte europenism” (“Homo europaeus”, în “Sfarmă-piatră”, 17 decembrie 1941).

Mă întristează să văd că fizicianul Basarab Nicolescu răspîndeşte, în anul 2016, în ziarul Adevărul, propaganda mareşalului Ion Antonescu, potrivit căruia populaţia civilă evreiască a fost ucisă în Holocaust pentru că a agresat armata română: “Vintilă Horia vorbeşte despre evreii care au asasinat ofiţeri români, la intrarea în Basarabia. Dar acest lucru este un fapt”. L-aş întreba pe domnul academician cum comentează – semantic, stilistic, simbolic, politic – următorul citat, prin care bunul său prieten Horia justifica uciderea evreilor, la cîteva zile după Pogromul de la Iaşi: “lumea va redeveni liberă, pentru că Izrael va înceta să existe” (“Declinul iudaismului”, în “Sfarmă-piatră”, 2 iulie 1941).

Poate că pasajul “ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală” este un citat prin intermediar, din alt autor, cum insistă pedant fizicianul Basarab Nicolescu. Dar cum comentează domnul academician – semantic, stilistic, simbolic, politic – următoarea opinie a bunului său prieten Horia: “E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent şi nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrşită realizare artistică. (…) Să nu se uite că acel ce conduce destinele Romei a fost, cîndva, un filosof, un romancier şi un poet… Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei… Spuneam la început că fascismul e o operă de artă, o nouă renaştere italiană. Şi nu se poate să nu fie aşa, de vreme ce acel ce a creat-o e artistul cel mai genial, născut din fruntea de azur a Romei eterne” (în “Gîndirea”, nr. 8/1937).

Nu aştept de la Basarab Nicolescu poveşti despre lodenul ros, fără un nasture şi drumurile la ştrand pe care le-a făcut şi el – eventual – cu Vintilă Horia. Singurul lucru pe care-l mai aştept din partea lui e un strop de decenţă.

Andrei Pleşu faţă cu hitlerismul

Etichete

Adevarul, Andrei Plesu, hitlerism, propaganda, reabilitare, Vintilă Horia

Eseistul Andrei Pleşu a abordat recent, cu obişnuita sa facondă publicistică, problema scriitorilor care au colaborat în secolul XX cu extremismul de dreapta (Greşeală, vină, justiţie, în Adevărul din 1 februarie 2016). De data asta reflecţia lui a pornit, ţintit, de la cazul Vintilă Horia.

Am citit cu interes premisele gînditorului dilematic, care ne asigură că “iniţiatorii oricărei ideologii xenofobe trebuie cunoscuţi ca atare de public, fără eschive relativizante, fără exces de ‘înţelegere’ conjuncturală, fără ascunderea adevărului. Asasinatul se plăteşte, fanatismul se plăteşte, prostia se plăteşte”. După startul aşa de viguros, autorul trece însă la descompunerea preambulului răspicat, pe spaţiul articolului, într-un pointilism diluant.

a) Legea care interzice cultul persoanelor vinovate de fascism ar fi “tenace şi radicală”, astfel că ea “se întoarce, inevitabil, împotriva ei înseşi, stîrnind frustrări culturale legitime, confuzii de valori şi principii, iritări autohtoniste divagatorii”. b) Ar fi nevoie de o pleiadă de instituţii autohtone (“Academia Română, Ministerul Culturii, Institutul Cultural Român şi Ministerul Justiţiei”), care să stabilească efectiv culpa extremistă a unor autori reputaţi. c) Reprezentantul guvernului, care tocmai cu aşa ceva se ocupă, cu aplicarea legii în teritoriu, ar fi prea rigid şi prea lipsit de simţul umorului: “domnul Alexandru Florian umblă cu şublerul prin spaţiul cultural românesc, înarmat cu o siguranţă de sine niţeluş stridentă… Mici dubii, o voce un pic mai scăzută, o oarecare rezervă tactică nu i-ar strica”. d) Sentinţele oficiale, date de tribunalele care au condamnat complicităţile fasciste de odinioară (şi care stau azi la baza activităţii funcţionarului guvernamental), ar cam fi cazul să fie desfiinţate, căci este vorba de “‘hotărîri’ luate de o adunătură de politruci şi ignoranţi, manevraţi de ocupantul sovietic şi de un partid, pe atunci, minoritar”. e) Există grade diferite de vinovăţie şi nu trebuie să derivăm activitatea ucigaşilor (“decemviri şi nicadori”) din îndoctrinarea ideologică oferită de intelectualii colaboraţionişti (“Nu prea cred că asasinii lui Gheorghe Duca şi ai lui Iorga citeau noaptea Eliade şi Cioran”). f) Întrucît ni se permite în continuare, fără restricţii, cunoaşterea lor estetică (“n-avem decît să citim ce vrem şi cît vrem din autorii suspecţi”), dar ni se interzice elogierea lor, cu titlu de exemplu, pe spaţiul public, legiuitorul ne-ar demonstra că este “ipocrit”. g) Faptul că foştii hitlerişti sînt exaltaţi prin statui, nume de străzi sau titluri onorifice nu e în măsură să le confere statutul de model pozitiv în comunitate: “Adică dacă Vintilă Horia e numit cetăţean de onoare al satului în care s-a născut [nota bene: Segarcea este oraş din 1968 – L.A.], ne putem aştepta ca toţi copiii satului să se facă legionari!”. h) Doar noi, în România, sîntem aşa de exigenţi, altminteri e plină lumea de hitlerişti veneraţi şi premiaţi: Gottfried Benn, Ernst Jünger, Hans Georg Kiesinger, Walter Scheel, Günter Grass.

Rostul acestei intervenţii nu este să ia pe rînd – pentru a le deconstrui – măruntele ironii, relativizări, sofisme şi distorsionări cu care şi-a împănat Andrei Pleşu intervenţia recentă din Adevărul. Vreau doar să readuc sub ochii cititorului contemporan, printr-o serie de exemple concludente, cine anume a fost ziaristul Vintilă Horia. Astfel toată lumea va putea să judece, pe cont propriu, dacă cel ce-a inspirat asemenea subtile meditaţii dilematice este cu adevărat îndreptăţit la onorurile publice, în România democrată de azi.

Vintilă Horia despre necesitatea exterminării evreilor: “Revoluţia mondială pe care o clamează cu furie purtătorii de cuvînt ai comunismului nu e de fapt decît trambulina supremă a unei universale dictaturi evreieşti. (…) Peste cîteva săptămîni radio Moscova, deasupra căreia va flutura alt steag, va răspîndi pe căile aerului o formulă care va suna astfel: Creştini din toate ţările, uniţi-vă! Şi lumea va redeveni liberă, pentru că Izrael va înceta să existe” (“Declinul iudaismului”, în “Sfarmă-piatră”, 2 iulie 1941). “Izrael voia să-şi facă o bogată patrie în România” (“De ce tineretul României a fost şi este antisemit”, în “Sfarmă-piatră”, 16 aprilie 1941).

Vintilă Horia despre genialitatea lui Adolf Hitler: “Europa n-are nimic de plătit memoriei lui Napoleon. / Adolf Hitler? Dar diferenţa e atît de mare încît faptele vorbesc de la sine. Actualul Fuehrer al Germaniei a creat el însuşi o revoluţie (subl. V.H.) pe care a făcut-o să triumfe între hotarele ţării sale şi în numele căreia vrea să schimbe tot ce a mai rămas, nesănătos şi părelnic, din moştenirea lui Napoleon Bonaparte. (…) El nu obligă pe nimeni să accepte ideile sale revoluţionare, ci vrea numai să instaureze o nouă ordine (subl. V.H.), în locul unei vechi dezordini pe care o combate alături de toate popoarele conştiente ale Europei. Iată de ce Adolf Hitler, şi nu Napoleon Bonaparte, este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European” (“Marele European”, în “Sfarmă-piatră”, 5 iulie 1941).

Vintilă Horia din nou despre genialitatea lui Adolf Hitler: “Germania lui Adolf Hitler [este] o valoare asemănătoare, ca forţă şi întindere, religiei în Evul Mediu sau artei în timpul Renaşterii”. “Acest «homo europaeus», cel dintîi dintre cei mai mari, acel ce s-a încumetat să distrugă o prejudecată şi să dovedească, cu strălucite argumente, forţa nepieritoare a Europei, este Adolf Hitler. Discursul său este acela al veacurilor care vorbesc încă de pe turlele catedralelor şi al basilicelor, din fundurile bibliotecilor şi al muzeelor şi de pe culmea aceea de umanitate care se numeşte europenism (s. V.H.)” (“Homo europaeus”, în “Sfarmă-piatră”, 17 decembrie 1941).

Vintilă Horia despre nevoia să fim aliaţii politici fideli ai lui Adolf Hitler: “Hitler va salva Occidentul” (“Nordul în Mediterană”, în “Sfarmă-piatră”, 9 iunie 1941); “În spatele lui Hitler stă întreaga omenire care rîvneşte la libertate” (“Elogiul curajului”, în “Sfarmă-piatră”, 27 februarie 1941); “Alianţa cu Axa fereşte ţările de ororile pe care le-au cunoscut aliaţii Angliei” (“Valoarea morală a pactului tripartit”, în “Sfarmă-piatră”, 4 martie 1941); “Hitler creează spaţiul pacific” (“Adevărata pace balcanică”, în “Sfarmă-piatră”, 5 martie 1941); “Ordinea nouă creează numai binefaceri” (“Führerul în Balcani”, în “Sfarmă-piatră”, 24 aprilie 1941); “Hitler va fi biruitor, el reprezentînd ideea cea nouă care va învinge ideea cea veche” (“Valoarea morală a pactului tripartit”, în “Sfarmă-piatră”, 4 martie 1941).

Vintilă Horia despre fascism şi Mussolini: “E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent şi nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrşită realizare artistică… Ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală. Să nu se uite că acel ce conduce destinele Romei a fost, cîndva, un filosof, un romancier şi un poet… Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei… Spuneam la început că fascismul e o operă de artă, o nouă renaştere italiană. Şi nu se poate să nu fie aşa, de vreme ce acel ce a creat-o e artistul cel mai genial, născut din fruntea de azur a Romei eterne” (în “Gîndirea”, nr. 8/1937).

Vintilă Horia despre generalul/mareşalul Antonescu, considerat de justiţia din prezent un criminal de război: “Generalul Antonescu a integrat România în ritmul Europei Noi” (“Funcţia de azi a presei”, în “Sfarmă-piatră”, 19 mai 1941); “România şi-a regăsit destinul prin fapta generalului Antonescu” (“Cuvinte pentru strădaniile noastre”, în “Sfarmă-piatră”, 7 mai 1941); “Prin Antonescu, România a căpătat încrederea Reich-ului” (“Ecouri despre plebiscit”, în “Sfarmă-piatră”, 13 martie 1941); “Salvarea nu ne poate veni decît de la Antonescu – singurul român nepătat şi bun” (“Salvaţi sufletele noastre”, în “Sfarmă-piatră”, 13 martie 1941); “Portretul să-l punem la icoana sufletelor noastre” (în “Sfarmă-piatră”, 28 ianuarie 1941).

Vintilă Horia despre ideea de democraţie: “Ne zvîrcolim în democraţie ca într-o ţeapă pe care ne-am pregătit-o singuri” (“Cultura democraţiei noastre”, în “Sfarmă-piatră”, 4 februarie 1937); “Nu vom reuşi să fim români decît rupînd legăturile cu democraţia” (Ibidem); “Ţara dispreţuieşte pe toţi reprezentanţii democraţiei, indiferent de valoarea lor” (“Şeful Strul Kutem – Mihail Sadoveanu”, în “Sfarmă-piatră”, 11 noiembrie 1937); “Democraţia este inutilă” (“Pe rugul unei vieţi”, în “Sfarmă-piatră”, 18 martie 1937).

Nu ştiu dacă, cerînd reabilitarea morală a lui Vintilă Horia, în Adevărul din 1 februarie 2016, Andrei Pleşu cunoştea aceste pasaje (şi altele, care li s-ar putea adăuga). Nu vreau să cred că jovialul maître-penseur pledează, în cunoştinţă de cauză, într-o gazetă centrală, pentru vlaga hitlerismului.

Îl aştept pe Andrei Pleşu să se apuce de critica literară. Să ne prezinte, dacă simte nevoia, complicatele structuri narative din “trilogia exilului”. Să ne detalieze metaforele prozastice din romanul despre bărbăţia strămoşilor. Dar el deocamdată nu asta a întreprins în Adevărul: nu o pledoarie estetică, în favoarea operei, ci una etică, în amintirea hitleristului. Andrei Pleşu nu e critic literar, ci vector de imagine publică. Să disociem lucrurile, să nu amestecăm merele şi prunele. Să distingem – mai ales – între ceea ce se cade şi ceea ce nu se cade.

Poveşti cu Popeşti

Etichete

Academia Romana, Dumitru Popescu, Dumitru Radu Popescu, nerusinare, premiu, propaganda, Steaua Romaniei

A fost odată ca niciodată o situaţie tare-ncurcată. Un dictator comunist într-o zi era oleacă trist. S-a gîndit să-şi recruteze nişte propagandişti pe metereze. Unu’ era Popescu din Teleorman – altu’ Popescu, dar bihorean. Amîndoi Dumitru pe nume, ca să-i confunde lumea la glume. Unu’ era cam economist, dar ziarist – ăl’alt mai filosof şi farmacist, dar artist. Unu’ parvine-n ‘65 CC-ist de PCR-ist – altu-n ‘68 e marginalizat CC-ist de PCR-ist. Unul, vreo cinci ani ministru ceauşist – altul, cinşpe ani deputat comunist.

Mitică din Teleorman e valabil ca şef ideolog şi principal cenzor, presa şi cultura o castrează cu spor. Răducu cel bihorean scrie roman după roman – revistele de cultură (“Steaua”, “Tribuna”, “Contemporanul”, “România literară”) le pilotează şi scriitorii români îi debutează, (nu) îi premiază, îi mai cenzurează şi de la năzbîtii îi calmează. Mitică e aspru şi fioros, lumea îl ştie de tîmpit periculos. Răducu e om util la toate, comunismul îi dă năvalnic brînci din spate. Mitică întemeiază şi coordonează sinistrul cult al personalităţii dictatorilor (El şi Ea). Răducu e trimis să troneze ca preşedinte jugănitor, peste personalităţile scriitorilor. Idiotologul Dumitru Popescu “Dumnezeu” îi scrie discursurile lui Pingelică, îl compară cu Bonaparte şi Pericle. Estetologul Dumitru Radu Popescu îl gîdilă pe la lingurică, zicîndu-i de “societatea liberă şi demnă”, “socialismul”, “pîrghii hotărîtoare de progres social”, “unitatea frontului literar în jurul partidului”, “neostenita energie şi putere de muncă”, “virtuţile demne de a fi trecute-n cronica eternităţii noastre”. Cu o lună înainte de astă lată linguşeală, muncitorii din Braşov basculaseră portretele şi cărţile lui Ceauşescu pe geam.

A venit revoluţia din decembrie ‘89: cîtă nedreptate!
– Dumitru Popescu!
– Prezent!
– Treci la puşcărie!
Şi pe un ton ceva mai intelectual:
– Dumitru Radu Popescu!
– Prezent!
– Treci la Academie!

Nu ştiu ce anume scria în referatul care l-a convins alaltăieri pe preşedintele tuturor românilor, Klaus Iohannis, că academicianul Dumitru Radu Popescu trebuie să capete, la Cotroceni, Steaua României în grad de Cavaler. Dar de-aici, dintr-un colţ de provincie friguroasă, îi şoptesc plin de smerenie: “Excelenţă, să nu fie uitat nici Dumitru Popescu!”.

Parliamo italiano!

Etichete

doctorat, festivitate, impostura, Italia, italofon, limba italiana, masterat, plagiat, Victor Ponta

În fruntea listei cu personalități recent premiate de Ambasada Italiei din București cu legitimația de italofon, care atestă “profunda cunoștință a limbii și culturii italiene”, îl găsim pe Victor Viorel Ponta – Primo Ministro di Romania.

Situația este în măsură să ne surprindă. Omul era deja acuzat, din toate direcțiile, că și-a plagiat teza de doctorat. De parcă asta n-ar fi fost de-ajuns, acum doi ani izbucnise un scandal și cu masteratul. V.V.P. își trecuse în autobiografie titlul de master, obținut la Universitatea din Catania. Pe valul anchetelor de presă, președintele respectivei instituții italiene a declarat-o limpede: “pot să vă confirm că Victor Ponta nu a fost niciodată masterand la Universitatea noastră”.

Delicata situație a fost disecată de mama primului-ministru, în februarie 2013, într-o emisiune de la Antena 3. Ea a ținut să ne comunice că masteratul din Catania există bine mersi și-a fost obținut de talentata progenitură printr-un miracol lingvistic: “lucrarea şi-a susţinut-o în italiană deşi nu ştia limba, dar s-a străduit să înveţe toată lucrarea în italiană”. O asemenea metodă de exprimare într-o limbă străină pe care, deși n-o cunoști, o înveți pe de rost, eu n-am mai pomenit.

Nu știu în ce idiom a mulțumit politicianul pentru legitimația de italofon, la festivitatea de la ambasadă. Sper doar că nu s-au produs gafe diplomatice și n-a fost invitat la microfon cu formula: prego, dottor Ponta.

O lege pentru liniştea mea

Etichete

lege, neghiobie, plagiat, Victor Ponta

Nu cu multă vreme în urmă, Karl-Theodor zu Guttenberg, pe atunci Ministru al Apărării în Germania, a fost dovedit că şi-a plagiat doctoratul şi, în mod operativ, a demisionat din funcţie. Lîngă noi, Schmitt Pál, pe atunci Preşedintele Ungariei, s-a confruntat cu aceeaşi acuzaţie de plagiat în lucrarea sa de doctorat şi, mai de voie, de nevoie, şi-a înaintat demisia “de onoare”. Primul-ministru al României, Victor Ponta, a fost acuzat de presa internaţională că şi-a plagiat teza de doctorat. În urma unei expertize ştiinţifice, situaţia a fost confirmată în 2012 de Universitatea din Bucureşti şi de forul de specialitate în domeniu: Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU). În loc să demisioneze, cum au făcut colegii săi din politica europeană, al nostru, ca bradu’, a-nceput răfuiala cu comitetele de specialişti din subordine, pe care ba le-a dizolvat, ba le-a diluat, pînă cînd i-au dat lui o decizie pe plac.

Politicianul român şi-a continuat vijelios marşul prin străchini. După eşecul de la prezidenţiale (alţi plagiatori au coborît, al nostru măcar n-a urcat), V. Ponta i-a adresat o scrisoare rectorului Universităţii Bucureşti, prin care îi notifica (!) renunţarea la titlul de doctor. Rectorul a trimis mai departe misiva către Ministerul Educaţiei, solicitînd în mod firesc revocarea diplomei. Întrucît măsura echivala cu o sancţiune şi cu recunoaşterea oficială a infracţiunii, ministrul a inventat soluţia de-a se modifica legea educaţiei. Astfel s-a ajuns azi la o ordonanţă de urgenţă măcar bizară, de nu cumva hilară: cei ce-au căpătat titlul ştiinţific de doctor pot să renunţe la el.

Aştept cu interes ordonanţa de urgenţă prin care toţi cei care au fost prim-miniştri ai României şi şi-au numărat ouăle în localitatea Cornu au dreptul să restituie bibelourile chinezeşti pe care le-au primit ca mită. Sau ordonanţa de urgenţă prin care toţi cei care au fost preşedinţi ai României şi-au chemat minerii la Bucureşti pentru a ciomăgi populaţia civilă au dreptul să le mulţumească oficial mardeiaşilor.

Vorba lui Romain Gary: “Legea e făcută pentru a-i apăra pe oamenii care au ceva de apărat împotriva celorlalţi”.

Meditaţie despre decoraţie

Etichete

decoratie, Emil Constantinescu, gafa, Iohannis, legionari, Octav Bjoza, prostie, Vasile Ciolpan

Prerogativa unui şef de stat este să decoreze oamenii merituoşi iar astfel, cinstindu-i pe unii contemporani, să indice valorile demne de urmat într-o societate. Dincolo de funcţia sa rezumativă şi consacratoare, decoraţia are şi o incontestabilă misiune simbolică.

Să nu vorbim aici despre Ion Iliescu, cel care a considerat de cuviinţă să-l decoreze pe Corneliu Vadim Tudor. Cu un asemenea gest, artizanul minerilor şi bătăuşul studenţilor din centrul Bucureştilor ne-a semnalat virtuţile pe care el însuşi le-a reţinut demne de elogiile naţionale: cele încarnate de fostul trepăduş de curte ceauşist.

Să-l ignorăm pe Emil Constantinescu, cel care l-a decorat şi l-a onorat pe Vasile Ciolpan, fostul comandant al Penitenciarului de la Sighet, torţionarul elitei politice a României moderne. În urma protestelor formulate atunci de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, brevetul prezidenţial şi medalia comemorativă i-au fost retrase călăului. S-a spus că toată penibilitatea a fost doar o bîlbîială de consilier prezidenţial. Că şeful cu barbişon n-a ştiut de pieptul cui agaţă tinicheaua…

Iată însă că proaspătul preşedinte Klaus Iohannis îşi inaugurează mandatul prin decorarea lui Octav Bjoza, un fost deţinut politic ce s-a afişat simpatetic în proximitatea legionarilor. Noul model moral al societăţii noastre româneşti, occidentale şi europenizante ne-a declarat că a avut multe lucruri de învăţat în puşcărie de la legionari. Anume că “neamul românesc este bîntuit de trădători, de vânzători de țară și au avut dreptate. Din cauza asta îi voi purta în mintea și sufletul meu, cîte zile voi avea”. Mintea şi sufletul unui admirator al legionarilor probabil că aveau dreptul, laolaltă cu purtătorul lor, să stea acasă, între patru pereţi, să-şi clameze în privat nostalgiile după o mişcare criminală, care a umplut de oroare istoria modernă a României. Sigur că Bjoza nu-i ca Ciolpan, aşa cum nici Iohannis (încă) nu-i ca Emil Constantinescu.

Am şi eu o nedumerire. Cam cîte procente i se vor imputa din salariu noului consilier prezidenţial care a meditat îndelung o asemenea gafă grosolană?

Sancta simplicitas

Etichete

cititoare, literatura, Marcel Proust, neghiobie, rezumat, simplitate

“Proust a fost obligat să plătească el însuşi publicarea operelor sale. Dar acuzaţia de verbozitate n-a fost trecătoare. La sfîrşitul anului 1921, cînd lucrarea lui era deja amplu elogiată, Proust a primit o scrisoare de la o americancă tînără, care spunea că are douăzeci şi şapte de ani, trăieşte la Roma şi este extrem de frumoasă. Ea mai explica de asemeni că şi-a petrecut ultimii trei ani exclusiv citind cartea lui Proust. Totuşi exista o problemă: ‘Eu nu înţeleg nimic, dar absolut nimic. Dragă domnule Marcel Proust, vă rog să nu mai pozaţi atîta şi să coborîţi cu picioarele pe pămînt. Spuneţi-mi în două rînduri ce anume voiaţi să ziceţi’” (Alain De Botton, How Proust Can Change Your Life).

“Cuţit, cuţit, cuţit, de trei ori te-am ascuţit”

Etichete

Alex. Stefanescu, baliverne, critic literar, neghiobii

N-a trecut trimestrul de cînd observam lipsa de graţie cu care Alex. Ştefănescu s-a blocat în preceptele trecutului comunist. Pe marii complici ceauşişti (Zoe Dumitrescu-Buşulenga, D.R. Popescu etc.) îi complimentează servil. Pe disidenţii curajoşi îi ascunde în peisaj, sau îi depreciază demagogic. Pentru unul de teapa lui nu contează cîtuşi de puţin caracterul scriitorului, ci doar talentul. Iar asta o stabileşte el, unilateral, prin decret absolut şi inapelabil, căci orice analiză e o frivolitate.

Fostul gazetar de la Scînteia tineretului revine să confirme judecăţile mele de (non)valoare la adresa lui, simţindu-se obligat să-mi expedieze nişte bobîrnace de Aprozar, prin intermediul rubricii de unde se uită către scriitori cu binoclul, din avion. Cu ocazia asta mai aflu nişte noutăţi despre mine. “Diatribele lui Laszlo Alexandru sunt coerente, explicite şi energice, dar n-au nici o legătură cu literatura. Autorul practică un raţionalism vulgar, care nu poate sesiza valoarea literară, aşa cum năvodul pescarilor nu poate prinde soarele reflectat în mare.”

E limpede că n-am nici o afinitate cu suplul condeier, care îşi trage seva inspiraţiei de la pieptul lui Adrian Păunescu. Dacă eu oi fi aşa cum m-a încondeiat, înseamnă că el e taman viceversa. “Linguşelile lui Alex. Ştefănescu sînt incoerente, implicite şi flasce, dar sînt înfipte ţeapăn în solul literaturii. Autorul teoretizează un iraţionalism snob, care sesizează irelevanţa literară, aşa cum puşca vînătorului doboară umbra lunii răsfrîntă în roua dimineţii.”

O mică problemă de limbă italiană

Etichete

coruptie, greseala, limba italiana, Mircea Cosma, politician, presa

Agenţia de ştiri Hotnews.ro ne transmite că “Preşedintele CJ Prahova, Mircea Cosma, a fost întrebat, vineri, de jurnalişti, despre problemele pe care le au în Justiţie unii dintre cei 22 de preşedinţi de CJ pe care îi are PSD, el răspunzînd: ‘Oggi, non parliamo di cose triste’. (…) El a evitat să facă alt comentariu pe acest subiect. Mircea Cosma este urmărit penal sub acuzaţiile de luare de mită şi abuz în serviciu, iar fiul său, deputatul Vlad Cosma, este pus sub urmărire penală pentru trafic de influenţă, fiind acuzaţi de DNA că ar fi cerut şi primit peste 4,4 milioane de lei de la reprezentanţii unor societăţi comerciale, denunţători în cauză.”

Dacă politicianul prahovean ar fi vrut să evite lucrurile triste, cum şi-a propus în faţa jurnaliştilor, trebuia să spună eventual: Oggi non parliamo di cose tristi. În limba italiană, din nefericire pentru cei care o frecventează după ureche, există două adjective cu formă apropiată, dar cu înţeles diferit: “triste, tristi” (= trist, abătut, necăjit); “tristo, trista, tristi, triste” (= josnic, ticălos; viclean, şiret).

Îndemnul italienesc al omului din Prahova era valabil, cel mult, dacă voia să le transmită ziariştilor că vrea să evite, cu viclenie, să vorbească despre lucrurile lui ticăloase. O singură literă greşită, într-un citat în limbi străine, face uneori diferenţa dintre ceea ce vrei şi ceea ce ştii să spui.