Case de oameni (Goga vs. Maniu)

Etichete

Badacin, case, Ciucea, istorie, Iuliu Maniu, Octavian Goga, prezent, trecut

Octavian Goga (1881-1938) a fost un cunoscut poet şi om politic. S-a evidenţiat prin militantismul său naţionalist. În scurtul mandat ca prim-ministru, din 28 decembrie 1937-10 februarie 1938, a încălcat prevederile Constituţiei din 1923 şi obligaţiile internaţionale asumate de România în privinţa minorităţilor naţionale. A promovat Decretul de revizuire a cetăţeniei, în urma căruia sute de mii de evrei au fost privaţi de drepturile lor civile şi de protecţia legilor autohtone. Această decizie politică a deschis drumul altor restricţii legislative, care au stat la baza Holocaustului din România.

Demis la scurtă vreme din funcţie de Carol al II-lea, care îl şi numise, politicianul xenofob, cu vederi fasciste şi antisemite, s-a retras pe domeniul său de la Ciucea. Nu şi-a ascuns afecţiunea pentru conacul său, care în ziua de azi e amenajat ca muzeu: “Mă gîndesc la acasă. Niciodată Ciucea n-a fost mai luminoasă și nu mi-a vorbit mai de-aproape inimii”.

Iuliu Maniu (1873-1953) a fost unul dintre cei mai de seamă oameni de stat români. Deputat al Transilvaniei în Parlamentul de la Budapesta, preşedinte al Consiliului Dirigent după unirea Ardealului cu România, fondator al Partidului Naţional Ţărănesc şi preşedinte al acestuia, a fost în trei rînduri prim-ministru al României. S-a opus dictaturii lui Carol al II-lea şi totalitarismului promovat de Ion Antonescu, a fost adversarul dictaturii comuniste de după al Doilea Război Mondial. A fost arestat de comunişti, condamnat la detenţie pe viaţă şi depus la temniţa din Sighet. A murit în închisoare. Trupul său a fost aruncat la groapa comună din Cimitirul Săracilor, de la periferia Sighetului.

După arestarea lui Maniu, în 1947, casa natală din Bădăcin (Sălaj) a fost de asemeni pedepsită. Transformată în depozit de îngrăşăminte chimice, după o vreme a ajuns tabără de pionieri, pentru a deveni apoi cămin pentru copii cu handicap sever. Parohul localităţii îşi aminteşte: “Erau întinşi pe pat, acolo îşi făceau treburile, necesităţile. Eu aveam ocazia să mă duc… Mai murea cîte un copil din ăla şi îi făceam slujba… Abia rezistam să trec prin acele saloane. Şi acum se simte mirosul pereţilor. Deci, a fost pur şi simplu batjocorită memoria lui de către autorităţile comuniste din vremea aceea. Şi acum este tot o batjocorire”. Conacul a fost, pînă la urmă, inclus în proprietatea Bisericii Greco-Catolice, pe baza prevederilor testamentare ale marelui om politic, care spunea cu nostalgie: “La Bădăcin parcă şi aerul este mai proaspăt. În liniştea grădinii lui uit greutăţile zilnice, pentru că aici sunt cu adevărat acasă”.

[Sursa imaginilor de la Ciucea: internet.
Sursa imaginilor de la Bădăcin: Ramona Băluţescu, 14 iulie 2013.]

Reclame

Să vezi lucrurile aşa cum au fost

Etichete

Architip, arheologie, Israel, tehnologie, trecut

Oamenii de ştiinţă israelieni au pus la punct o tehnologie surprinzătoare, care vine în sprijinul mai bunei cunoaşteri a trecutului. Turistul de azi vede adesea doar nişte ruine în locul unei cetăţi înfloritoare, sau nişte pete în locul unui mozaic multicolor de pe podeaua unei biserici. Trecerea timpului a distrus formele, a erodat culorile. Architip este un soft creat de o echipă complexă de arheologi, matematicieni, specialişti în imagine şi în computere, care recreează realităţile, aşa cum au fost odinioară, şi ni le readuce sub priviri ca atare. Fiecare locaţie trebuie preluată într-o imagine care este apoi reconstruită, prin migăloase procedee digitale. În final va fi suficient ca vizitatorul să-şi ridice în dreptul ochilor telefonul performant şi, cu ajutorul noii tehnologii, va vedea pe ecran trecutul splendid de altădată, pentru a-l compara cu ruinele de-acum.

Mă gîndesc că această descoperire vine în prelungirea predispoziţiei noastre sentimentale. Foarte adesea refuzăm să acceptăm erodarea şi prăbuşirea unei mari iubiri. Preferăm s-o examinăm tot mereu prin ochii amintirilor, pentru a nu-i altera prospeţimea şi strălucirea de la începuturi. Cu cît este mai performant smartphone-ul creierului nostru, cu atît mai usturătoare e trezirea la realitate în faţa ruinelor unei foste pasiuni copleşitoare.

Mircea Zaciu (16)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Mircea Zaciu, profesor, trecut, universitate

Nu ştiu cîteodată dacă trebuie să-i invidiez sau să-i dojenesc pe tinerii de azi pentru dezinvoltura lor lipsită de complexe. În orice caz o elevă de-a mea dintr-a XI-a, care întîrzie mereu la orele de dimineaţă, a reuşit să mă irite şi pînă la urmă i-am făcut observaţie. Am rugat-o să respecte programul. Ea mi-a replicat vehement: “Sigur, vă e uşor să vorbiţi, dar eu vin la şcoală tocmai de pe Zaciiiu”. “De unde vii?” “De pe Zaciiiu!”. (Accentua cu încăpăţînare litera i.) “Ce-i asta?” “Strada pe care locuiesc.” Am rămas pe gînduri o clipă. “Nu cumva e strada Mircea Zaciu?”. Ea, peste umăr cu indiferenţă: “Mă rog, whatever.” Şi după o clipă: “De unde ştiţi cum se pronunţă?”. “L-am cunoscut. Mi-a fost profesor.” “Zău? Ce chestie… Dar acum pot să mă aşez?”

Tot mai greu îmi vine să pricep năravurile trendy de pe Facebook. De pildă nu mai poţi pleca la un club, la un meci de fotbal, sau într-o excursie fără să-ţi dai check in. Ideea e – cum am înţeles cu eforturi – că îţi semnalezi prezenţa undeva, ca să fii mai uşor reperat de prieteni. Dar am înţepenit cînd am văzut că două eleve de-ale mele îşi dau check in “la Mircea Zaciu”. Mi-am zis că s-a ajuns cu gluma prea departe, a doua zi o să le cert. În timp ce ezitam în sinea mea, dacă e bine sau nu să mă amestec în şotiile adolescenţilor, mi-a trecut prin minte să verific ce-i cu acel “Mircea Zaciu”. Am constatat că e un “local business”, probabil o crîşmă dispusă pe strada cu acelaşi nume. Aşa devenea totul explicabil. Şi apoi mi-am amintit că am fost şi eu la Mircea Zaciu, pe vremea cînd eram elev. Dar asta a fost cîndva, foarte de mult, şi însemna pe-atunci cu totul şi cu totul altceva.

Mircea Zaciu (15)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Marian Papahagi, Mircea Zaciu, profesor, trecut, universitate

Pe Mircea Zaciu l-am mai revăzut o singură dată după susţinerea doctoratului. L-am rugat să mă primească într-o scurtă vizită de “concluzii”, prin octombrie sau noiembrie 1998. Cu acea ocazie am scos toate cărţile pe masă. I-am relatat şirul de abuzuri la care fusesem supus din partea bunului său prieten şi colaborator Marian Papahagi: două volume traduse de mine şi blocate de el, un post universitar de la care fusesem abuziv respins, elevii mei care sînt pedepsiţi şi persecutaţi cînd devin studenţi italienişti la facultatea de litere, pentru simplul motiv că le-am fost profesor etc. I-am întins textul dactilografiat care consemna o parte din “drăgălăşeniile” – pe stilul cotului în gură – de care am avut parte fără să mă ştiu vinovat cu ceva. L-am avertizat că, aşa cum îl vede, urmează a fi publicat într-o revistă literară din Bucureşti. L-am rugat să-mi facă o singură favoare: să-l citească. Nici măcar nu era nevoie să-mi spună ce părere are.

Cu mine de faţă, şi-a azvîrlit privirea pe prima pagină şi-a tresărit. “Ia te uită: ce titlu i-ai pus?”. Cu ceva timp înainte citisem indignat Pro memoria, cronologia ce rememora lanţul de piedici aruncate de sistemul comunist în calea publicării Dicţionarului Scriitorilor Români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu. Autorii rezumaseră acolo gama amplă de minciuni, înşelăciuni şi autoritarism cu care se confruntaseră, în dorinţa lor legitimă de a-şi exercita onest meseria. Mi s-a părut că Pro memoria e titlul cel mai potrivit, care să stea în fruntea propriei mele cronologii privind minciunile, înşelăciunile şi autoritarismul pe care una dintre victimele abuzurilor comuniste dinainte de ‘89 mi le servea mie cu nonşalanţă după ‘89.

Nu mă consider îndrituit, nici măcar la 15 ani de la acea întîlnire, să fac publice cuvintele de simpatie la adresa mea şi de regret la adresa situaţiei create, pe care mi le-a adresat Mircea Zaciu. Ne-am despărţit în termeni, aş zice, cordiali. Era ca fluturarea unei batiste albe, de pe puntea vaporului care se îndepărtează de la ţărm. În martie 2000 am aflat cu tristeţe că s-a stins din viaţă.

Mircea Zaciu (14)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Liviu Petrescu, profesor, trecut, universitate

Liviu Petrescu putea să pară un om ciudat pentru cei care nu-l cunoşteau. Avea o ţinută ţeapănă, protocolară, umbla mereu cu cravată la gît şi încheiat la toţi nasturii. Dar sub formalismul academic pulsa un om cald, dedicat, o persoană inteligentă, care îşi făcuse un scop din sprijinirea studenţilor. Măruntele replici ironice le plasa odată cu străfulgerări ale privirii, care instituiau o atmosferă de bună dispoziţie şi complicitate constructivă. Îşi făcea meseria cu o dăruire generoasă. Cei care eram adunaţi la şedinţa de doctorat îl cunoşteam destul de bine pentru a nu ne lăsa surprinşi de întorsăturile sale de retorică jucăuşă. Profesorul citea, cu intonaţie distinsă, referatul întocmit şi, pe alocuri, pentru a nu pierde pulsul sălii, îşi ridica privirile şi se lansa în scurte improvizaţii.

Aşa s-a întîmplat şi după un mic pasaj sarcastic, cînd s-a întrerupt din lectură şi i s-a adresat siderant auditoriului: vă rog să mă priviţi cu înţelegere şi iubire, fiindcă nu mă veţi mai vedea prea multă vreme printre voi. Toată lumea a îngheţat. S-a aşternut o linişte apăsătoare. După cîteva clipe vorbitorul a reluat zîmbind: ştim cu toţii că doctorandul nostru de azi e un polemist de temut şi va avea cuvîntul în final. Probabil că îmi va desfiinţa tot referatul. Spectatorii s-au descătuşat în zîmbete şi hohote de rîs. Parcă l-au şi aplaudat. Alte incidente semnificative n-au fost. Comisia a decis în unanimitate să propună acordarea titlului ştiinţific de doctor în filologie.

La cîteva săptămîni după aceea, grav bolnav, Liviu Petrescu s-a internat în spitalul din care n-a mai ieşit viu. De-a lungul anilor care au trecut, n-am putut uita insistenţele lui ca susţinerea doctoratului să fie organizată cît mai repede cu putinţă. Anvergura unică a evenimentului i s-a datorat, de asemeni, în exclusivitate. Sînt convins că şi-a premeditat spectacolul de adio, în mijlocul colegilor de elită şi al publicului, vorbind despre subiectul pe care l-a îndrăgit cel mai mult în viaţă: literatura.

Mircea Zaciu (13)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Liviu Petrescu, Mircea Zaciu, Nicolae Manolescu, profesor, trecut, universitate

Şedinţa publică de susţinere a devenit un fel de întrunire culturală mondenă, prin anvergura numelor implicate. Trei ziare au inclus articole sau note de prezentare a evenimentului. A început decanul Ion Pop, care a citit un mesaj dezinhibat primit de la Nicolae Manolescu, subiectul cercetării: “Dl. Laszlo Alexandru e un comentator deplin credibil. Informaţia d-sale mă copleşeşte. Ştie despre mine însumi o mulţime de lucruri pe care eu nu le ştiu; şi, dacă le voi fi ştiut pe unele (nu pe toate!), le-am uitat.” Au urmat analizele comisiei formate din profesorii Paul Cornea, Mircea Martin, Liviu Petrescu şi Mircea Zaciu, care au subliniat virtuţile şi servituţile lucrării. Li s-au asociat referenţii Gheorghe Grigurcu, Ovidiu Pecican, Luca Piţu şi Monica Spiridon, ale căror idei principale decanul le-a spicuit în faţa publicului. Cineva a observat cu jumătate de gură că sînt prezenţi acolo, cu opiniile lor, mai toţi criticii importanţi din literatura română contemporană. Altcineva a ricanat dintr-un colţ: “mda, lipseşte doar Eugen Simion”.

În condiţiile date n-am avut posibilitatea să cunosc în prealabil întîmpinările membrilor comisiei. Totul se desfăşura “live”, îmi luam notiţe pe un colţ de masă, pregătit să intru în rolul candidatului care, la final de examen, trebuie să dea răspunsuri convingătoare. Am savurat în special intervenţia lui Liviu Petrescu, pigmentată de mici înţepături cordiale (unele justificate), plasate în matca judecăţii profesionale superlative. “D-l Laszlo Alexandru este, în multe privinţe, un ‘copil teribil’ al criticii şi al cercetării literare româneşti; mereu ofensiv, cîrtitor şi arţăgos, lipsit cu desăvîrşire de inhibiţii, D. Sa a reuşit, într-un interval de timp relativ scurt, să irite multă lume, dar şi să atragă simpatii dintre cele mai sincere. În ceea ce mă priveşte, trebuie să mărturisesc faptul că, deşi nu i-am împărtăşit întotdeauna punctele de vedere, i-am admirat, de fiecare dată, spiritul independent şi retorica devastatoare. Sunt extrem de bucuros că toate aceste calităţi s-au păstrat, nealterate, şi în cadrul cercetării sale doctorale. (…) Privită în ansamblul ei, lucrarea D-lui Laszlo Alexandru mi se pare una dintre cele mai strălucite realizări – în sfera dizertaţiilor doctorale – pe care am avut bucuria de a le cunoaşte, în vremea din urmă; reţinerile sau rezervele formulate pe parcurs trebuiesc privite, probabil, şi ca o expresie a deosebirilor de vîrstă şi de generaţie între doctorand şi coordonatorul ştiinţific al lucrării. Dincolo de acestea, consider că doctorandul a făcut pe deplin proba maturităţii sale şi a unei formaţii ştiinţifice dintre cele mai serioase. D-l Laszlo Alexandru este o personalitate critică aflată într-un moment al marilor sale împliniri, iar teza consacrată activităţii de critic literar a lui Nicolae Manolescu va deveni, nu am nici cea mai mică îndoială, o carte de referinţă în cultura românească de azi.”

Mircea Zaciu (12)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Mircea Zaciu, Nicolae Manolescu, profesor, trecut, universitate

După trei zile ne-am întîlnit nas în nas. Eu treceam strada, prin faţa hotelului Continental, în centrul Clujului, el venea dinspre casa cu coloane. Ne-am salutat şi ne-am oprit o clipă. Nu ştiam dacă se cade să-l chestionez în legătură cu teza de doctorat, după un răstimp aşa de scurt. Curiozitatea a fost mai tare ca politeţea. L-am întrebat dacă a răsfoit-o. Mi-a zis că a terminat-o. “Şi?” A privit stînjenit în jos. S-a scărpinat în cap. “Hm… cum să-ţi spun…” Amîna răspunsul, îşi dregea vocea, parcă urma să-mi transmită ceva tare neplăcut. Apoi m-a privit în ochi şi mi-a zis foarte hotărît, dintr-o suflare. “Am păţit un lucru foarte ciudat cu teza dumitale. Nu mi s-a mai întîmplat aşa ceva niciodată. N-am putut s-o las din mîini! Am citit-o pe nerăsuflate, într-o zi şi o noapte. Cînd mi se făcea foame, treceam în bucătărie şi, în timp ce mîncam, o ţineam în faţa mea pe masă şi citeam. Am văzut destule lucrări de doctorat, la viaţa mea, dar una ca asta n-am pomenit.” Nu ştiu cum reacţionează drogaţii, cînd li se administrează o supradoză. Pe mine mă apucase ameţeala, toată strada se făcuse mai luminoasă, credeam că-mi iau zborul. “Există desigur şi unele lucruri cu care nu sînt de acord în ce-ai zis acolo. Dar o lectură aşa spectaculoasă demult n-am mai avut. Am parcurs-o ca pe un roman poliţist.”

Toată aventura intelectuală, de-a lungul anilor, precum şi aprecierile lui favorabile la adresa lucrării mele aveau să fie sintetizate, cu o stilistică uşor domolită de contextul oficial, în referatul pe care Mircea Zaciu l-a întocmit. “Îmi cer scuze că încep cu o confesiune: dl. Laszlo Alexandru a fost doctorandul meu, pînă la demisia mea, în 1996, din calitatea de profesor consultant şi conducător de doctorat. I-am urmărit activitatea încă de pe băncile Universităţii, cînd mi-a fost student, apoi ca doctorand, la colocviile şi referatele prezentate în perioada de pregătire; nu mai puţin, activitatea sa publicistică, desfăşurată după 1990 în principal la cîteva reviste literare: România literară, Familia ş.a. Vreau să precizez că n-am împărtăşit întru totul propunerea d-lui Laszlo de a elabora o teză de doctorat consacrată exclusiv lui N. Manolescu, propunîndu-i, la începutul stagiului d-sale, să integreze opera criticului în contextul mişcării critice româneşti din deceniile ultime. Se ştie că în ultima perioadă a literaturii române din epoca dictaturii comuniste, critica a jucat un rol de prim ordin în emanciparea creatorilor (şi a cititorilor) de sub presiunea ideologicului şi politicului, pentru o autonomizare a esteticului şi o stabilire mai corectă (liberă de ingerinţe din afară) a ierarhiei de valori contemporane. În acest context, N. Manolescu a jucat, încă din anii ‘70, un rol major, dar însoţit şi consolidat prin acţiunea concertată a mai multor confraţi, în special a celor grupaţi în jurul României literare. Dl. Laszlo a ales în cele din urmă tot soluţia unei teze monografice, la care a trudit de unul singur şi cu o exemplară tenacitate. Ca atare, nu pot decît să salut rezultatul întru totul satisfăcător al întreprinderii d-sale, concretizat în teza supusă astăzi atenţiei noastre. (…)

Fidel intenţiilor fixate în preambul, dl. Laszlo trece în revistă compartimentele operei, de la Lecturi infidele şi Contradicţia lui Maiorescu, la Teme, Arca lui Noe, Despre poezie, Istoria critică a literaturii române ş.a. Secţiunile tezei urmează o traiectorie cronologico-tematică, investigînd activitatea eseistului, monografistului, polemistului, istoricului literar, teoreticianului şi cronicarului literar. Fiecare din aceste compartimente ale unei opere – putem lesne observa – de mare anvergură este reconstituit minuţios, pe baza unei atente investigaţii documentare, aşezată în contextul istoric-literar şi comentată (pe alocuri polemic, cu moderaţie şi pertinenţă). Meritele principale ale lucrării chiar în acestea rezidă: în fidelitatea exemplară a informaţiei, documentară, în reconstituirea atentă a planurilor, etapelor, contribuţiei fiecărui compartiment al operei; şi nu în ultimul rînd, în evitarea unei identificări supuse la un posibil ‘model’ ci, dimpotrivă, prin discutarea lui detaşată, distanţată, cu formularea necomplezentă şi neinhibată a unor rezerve. Performanţa constă în evitarea constantă a tonului encomiastic şi a menţinerii pe tot parcursul a unei exemplare corectitudini în descrierea şi explicarea operelor (capitolelor) succesive, fără a eluda un mod critic în discuţie, venind din partea unui exponent al altei generaţii critice, rostindu-se însă cu măsură şi fără a părăsi planul strict ideatic. Să mai subliniez efortul uriaş pe care autorul tezei l-a făcut în a restitui întreaga activitate de cronicar literar a d-lui N. Manolescu (neadunată în volume), discutată şi aceasta cu fineţe şi trasă în final într-o extrem de utilă (pentru studioşii viitori) Bibliografie a scriitorilor români comentaţi de critic.

Teza de doctorat a d-lui Laszlo se distinge printr-o expunere sistematică, limpede, fără alambicări inutile, ceea ce duce la o lectură antrenantă, instructivă din toate punctele de vedere şi spre o imagine de ansamblu întru totul convingătoare despre acţiunea (şi contribuţia) unuia dintre cei mai importanţi critici ai noştri. Totul este bine organizat, sistematic, expus cu grija pentru exactitate, dar şi pentru echilibrul şi măsura judecăţilor, fără exagerări partizane sau alunecări deplasat polemice. Chiar receptarea imediată a operei lui N. Manolescu (dezbaterile aprinse în jurul Lecturilor infidele, a Contradicţiei… sau a trilogiei Arca lui Noe, nu o dată primitiv înverşunate, iritate pînă la rechizitoriu etc.) sunt atent invocate, cernute, filtrate printr-o optică dezinhibat ironică (în perspectivă istorică).

Dl. Laszlo Alexandru este un publicist neastîmpărat, prezent în multe dezbateri şi polemici din ultimii ani, uneori cu vizibile parti-pris-uri, exageraţii sau juvenile pripiri. În acest plan al activităţii d-sale i-am reproşa o anume grabă, precipitare şi vehemenţă în îmbrăţişarea unor teze nu întotdeauna limpezi sau demne de a fi apărate cu tot preţul. Spre surprinderea noastră plăcută, autorul ne întoarce în lucrarea sa de doctorat o cu totul altă faţă: aceea a unui cercetător doct (fără ostentaţie), informat pînă-n dinţi, dar fără pedanterie obositoare, ponderat în afirmaţii (controlate totdeauna la sursă şi cu acribie), un teoretician şi un critic deplin format, căruia îi aşteptăm cu încredere scrierile viitoare în acelaşi spirit.” (Mircea Zaciu)

Mircea Zaciu (11)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Liviu Petrescu, Mircea Zaciu, profesor, trecut, universitate

La scurtă vreme am vorbit din nou la telefon. Liviu Petrescu obţinuse acceptul ca Mircea Zaciu să participe, ca referent, în comisia doctoratului meu. Cu o condiţie clară: să nu pună piciorul în Facultatea de Litere. Era însă de acord să citească teza (care-i fusese recomandată în termeni înflăcăraţi de noul coordonator) şi să întocmească un referat de apreciere, pe care să-l înainteze comisiei în timp oportun. Prin urmare trebuia să iau un alt exemplar şi să i-l duc profesorului Zaciu acasă, cît mai repede.

Un gînd a început să mă bîntuie, între momentul cînd am fixat telefonic întîlnirea cu Zaciu şi acela cînd i-am înmînat, în pragul uşii, lucrarea mea de doctorat. Ştiam că trăim în sud-estul european, unde anumite ceremonialuri gospodăreşti se menţin la mare cinste. Plăcuta obligaţie a unui doctorand e să-i invite apoi pe membrii comisiei la un prînz de gratitudine pentru efortul intelectual depus. Dar faţă de Mircea Zaciu cum trebuia oare să mă revanşez, ştiind deja că nu va participa la festivitatea programată? M-am tot frămîntat, căutînd în minte o soluţie. Şi, cînd am pornit de-acasă, am vîrît o sticlă de ţuică într-o plasă, ca ultimul precupeţ. Pe drum îmi răsfiram în minte viitorul scenariu. Să-i întind plasa, cu tot ce-i înăuntru? Să scot întîi la vedere manuscrisul şi apoi să-l întreb dacă primeşte şi ţuica? Alcoolul clipocea ironic balang-balang, în ritmul paşilor mei, şi îmi venea să intru în pămînt de ruşine, fiindcă niciodată nu mai făcusem aşa ceva.

Ajuns la faţa locului, totul a eşuat în improvizaţie. Am sunat, mi-a deschis, ne-am salutat. Am schimbat două vorbe. I-am încredinţat lucrarea. Mi-a mulţumit. L-am întrebat cînd să vin pentru a-i prelua referatul. Mi-a zis că nu-i nevoie, i-l va transmite direct profesorului Petrescu. Nu prea ştiam ce să mai spun. A văzut că mi s-au terminat replicile. A dat scurt din cap un fel de “la revedere”. Şi atunci i-am întins plasa. M-a privit bănuitor: “ce-i acolo?”. Eu, ca neghiobul: “o sticlă de ţuică”. A izbucnit într-un rîs cristalin. “Ce faci? Umbli cu plocoane?”. Eu, de colo: “aşa se obişnuieşte”. A scuturat din cap rîzînd: “nu, la mine nu se obişnuieşte”. Eu, ca nătîngul: “totuşi…”. El, redevenind serios, cu hotărîre: “nu, ia-ţi ploconul, eu nu accept nimic”. M-a salutat bine dispus şi mi-a închis uşa în nas. Pentru un om care tocmai fusese refuzat, am plecat de-acolo cu multă voioşie. Mircea Zaciu crescuse fulgerător în ochii mei.

Mircea Zaciu (10)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Liviu Petrescu, Mircea Zaciu, Nicolae Manolescu, profesor, trecut, universitate

Alţi doi ani statutul meu a fost destul de ciudat. Lucram mai departe, pe cont propriu, la cartea despre N. Manolescu, dar figuram ca doctorand, deşi fără un conducător ştiinţific, fiindcă acesta îşi dăduse demisia. Cînd am considerat că manuscrisul e încheiat, am ridicat privirile în jur pentru a-mi găsi un coordonator. Singurul specialist local, cu publicaţii în domeniul respectiv, era profesorul Liviu Petrescu. I-am solicitat o întîlnire, într-o seară, şi m-am înfiinţat cu manuscrisul gata tipărit şi legat. L-am rugat să-şi asume coordonarea formală a tezei mele, în cadrul şedinţei de susţinere publică, şi totodată i-am formulat condiţia să nu-mi impună nici o modificare la textul final. Cred că s-a uitat la mine ca la un nebun. Dar Liviu Petrescu era un om politicos şi, înainte de orice răspuns, a primit lucrarea la citit.

După cîteva zile m-a sunat el, rugîndu-mă să-l vizitez. Cînd l-am reîntîlnit era febril şi entuziast. Mi-a zis că a parcurs teza cu atenţie şi i se pare genul de cercetare care merită o comisie de zile mari. Îmi cerea să-i accept, ca referenţi principali, alături de el însuşi, pe profesorii Paul Cornea, Mircea Martin şi Mircea Zaciu, a căror colaborare se obliga s-o obţină. I-am răspuns că profesorul Zaciu tocmai ce-a demisionat din funcţie şi-a rupt legăturile cu universitatea. Iar teza mea de doctorat, dacă există, se datorează faptului că i-am neglijat solicitările exprese. Mă îndoiesc că, după ce-a abandonat poziţia de îndrumător, o va accepta pe aceea de referent. Însă profesorul Petrescu era foarte încrezător, m-a asigurat că va face toate diligenţele în vederea constituirii comisiei şi a organizării precipitate a evenimentului. Era suficient să fiu de acord cu iniţiativa sa. Fireşte că am fost.

Mircea Zaciu (9)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Mircea Zaciu, Nicolae Manolescu, profesor, trecut, universitate

Am petrecut vreo doi-trei ani în sala de lectură, citind, fişînd şi catalogînd toate cronicile literare scrise de Nicolae Manolescu, săptămînal, între 1962 şi 1993. Erau peste 1600 de texte. Pe fiecare l-am înregistrat succesiv, iar baza de date am dispus-o în ordinea alfabetică a autorilor comentaţi de cronicar. Pe măsură ce înaintam, am priceput că e insuficient să furnizez simple date arhivistice, lipsite de o apreciere personală. Astfel s-a născut capitolul “Cronicarul literar”, care sintetizează opiniile mele, rezultate din studierea articolelor. Dar Manolescu însuşi cuprinsese un amplu compartiment de “critică a criticii”, în Istoria… sa, pentru a-şi securiza judecăţile de valoare. Trebuia să-i urmez exemplul. Mi-am coroborat aşadar observaţiile proprii cu evaluările unui evantai de analişti pe acelaşi sector. De-acum devenea evident că diviziunea materiei trebuia făcută pe domenii de activitate (“Eseistul”, “Monografistul”, “Istoricul literar”, “Teoreticianul literar”) şi nicidecum în ordinea cronologică a activităţii celui analizat. Demersul de tip structural se impunea în faţa celui istorico-literar. Care nu era, totuşi, ignorat, ci se reflecta în bogata cazuistică a epocii comuniste. Iar edificiul avea la temeliile sale un criteriu etic de judecată, prin filtrul căruia era cernută avalanşa de informaţie. Nu în ultimul rînd am urmărit cu atenţie aspectul stilistic, de la suprafaţă, străduindu-mă să redau totul sub o aparenţă dezinvoltă, cu accente de familiaritate, cu ecouri ludice sau ironice.

În toată această perioadă nu l-am văzut niciodată pe Mircea Zaciu. El era oricum mereu plecat în străinătate. Şi nu-mi făceam iluzii că l-aş fi putut îndupleca în vreun fel. Eram convins că munca mea e destinată unei viitoare cărţi, care va arăta exact aşa cum vreau eu şi care se va publica Dumnezeu ştie cînd sau unde. În ce priveşte doctoratul, după susţinerea examenelor şi a referatelor, l-am îngheţat într-o lungă letargie, fără a formaliza printr-un abandon scris. Aşa că vestea demisiei lui Zaciu din funcţia de îndrumător doctoral, după un şir de conflicte cu “rectoraşul cel viteaz” (cum îl descria sarcastic), am înregistrat-o oarecum într-o periferie a conştiinţei mele. Eram ocupat, pe atunci, cu lucruri mai serioase.