Teaching Dante (4)

Etichete

Brunetto Latini, Dante, Divina Comedie, Francesca da Rimini, interpretare, profesor, Ulise

Aceeaşi ambivalenţă tensionată o găsim aşadar în figura lui Ulise. El este un şarlatan legendar, condamnat pentru faptele sale de pomină la flăcările Infernului, de unde Dante îl recuperează pe moment şi îl înnobilează cu o traiectorie eroică. Aventura sa, de explorare a limitelor umane, se petrece pe mare, într-un zbor nebun (“folle volo”), care sfidează şi încalcă legile impuse de zeităţi. Nebunia personajului vine să indice, încă o dată, firea sa transgresivă.

Aceasta este marea performanţă artistică a poetului italian medieval. El demonstrează virtuozitatea de-a crea personaje substanţiale şi polimorfe. Francesca da Rimini este, în acelaşi timp, o adulteră şi o iubită diafană. Brunetto Latini este, în acelaşi timp, un magistru venerat şi un homosexual fugărit de grindina flăcărilor. Ulise este, în acelaşi timp, un inventator de nemernicii, ireverenţios faţă de autoritatea divină, şi un erou cu spirit de sacrificiu pentru binele omenirii.

Dualitatea structurală a unor asemenea personaje este însă amputată de jurnalistul Rod Dreher. Acesta le percepe doar latura “pozitivă” şi se miră că autorul le-a condamnat la supliciile Infernului. El încearcă apoi să-şi extindă observaţia inadecvată spre concluzia unei desuetudini a poetului italian: “Follow your heart, believe in yourself, chase your dreams — these are all things our popular culture tells us are goods. Why does Dante condemn them?” Simplu: pentru că în poezia lui Dante există mai mult de-atît!

Falsa problematizare este eroarea pedagogică în care profesorul mediocru eşuează mereu. El le pretinde bunăoară elevilor să argumenteze astfel: “Explicaţi de ce viaţa oamenilor este mai fericită sau mai nefericită, de cînd cercetătorii au stabilit că pămîntul e plat şi stă în centrul universului”. Unii demonstrează “fericirea” existenţei umane, alţii “nefericirea” ei. Dar nimeni nu se răzvrăteşte împotriva premiselor false, care îi sînt impuse arbitrar. Căci educaţia opacă e repetitivă şi obedientă. Nu încurajează rebeliunea şi subversiunea. Orice ziarist cu un pospai de lectură visează la autoritatea catedrei.

Clujul memorabil (5)

Etichete

amintiri, Cluj, intelectual, poliglot, profesor, Teodor Bosca, traduceri

Profesorul acesta al meu a murit pe neaşteptate, în toamna lui 1987, şi a lăsat în urma sa un manuscris, pe care l-am regăsit cu greu, după vreo cincisprezece ani, l-am cercetat, l-am transcris, l-am editat şi l-am publicat. Este cartea la care el a lucrat pînă la sfîrşit, apucînd s-o termine: Poezia preromantică în Anglia, Franţa, Germania, Italia şi Spania. Sînt incluşi aici poeţi ca Young, Gray, Blake, Burns, Parny, Chénier, Bürger, Goethe, Schiller, Foscolo, Cienfuegos etc. Avem din nou versurile originale, în cinci limbi străine şi, alături, traducerea fidelă pe româneşte. M-a impresionat să descopăr că ceea ce l-a frămîntat pe Teodor Boşca, în ultimii săi ani, a fost tocmai ideea dispariţiei. Şi-a transformat angoasa în efigie şi a pornit să adune laolaltă poezia despre morţi, morminte, respect pentru vremurile apuse şi legătura afectivă cu cei trecuţi într-o altă lume, de unde ne privesc şi continuă să ne călăuzească paşii. Soarta a vrut ca, după încă o perioadă de aşteptare, în toamna cînd se împlineau 20 de ani de la dispariţia lui Boşca, această amplă antologie poliglotă să fie tipărită. Am marcat astfel, pe neştiute, o emoţionantă aniversare.

Un savant, Erich Auerbach, spunea într-un studiu celebru că Dante, prin tenacitatea şi geniul său, l-a îmbiat şi pe Boccaccio să aibă curaj estetic. Se ştie că cei doi nu s-au întîlnit fizic, în lumea reală. Dar, trăind în Evul Mediu la o distanţă de cîţiva ani, primul l-a influenţat hotărîtor pe cel de-al doilea. Este extrem de important să ai un asemenea magistru, care te îndeamnă să îndrăzneşti, îţi oferă gîndurile sale ca model pentru propriile tale aspiraţii. El nu trebuie să-ţi dea o reţetă, să-ţi spună cum să procedezi. De multe ori e suficient să-l priveşti, să-l studiezi, ca să dobîndeşti ambiţia şi curajul de-a merge pe urmele lui. A fost acesta un exemplu, al lui Teodor Boşca, despre felul în care se poate face performanţă la Cluj. Nu ştiu dacă azi, cînd avem internet, poliglotism la îndemînă şi atîtea instrumente de deschidere europeană, sincer nu ştiu dacă putem găsi un astfel de traducător. De obicei aceştia se specializează pe o limbă străină, sau cel mult două, pe care le cunosc foarte bine. Dar eu n-am mai pomenit pe cineva care să traducă extraordinar, din cinci, şase, şapte limbi diferite, poezie medievală sau preromantică. Sînt performanţe la care, iată, Clujul a ajuns, printr-o personalitate a sa, pe care într-un asemenea context m-am gîndit s-o evoc. Ar mai fi şi altele de spus. N-aş vrea să fiu nici prea serios în această atmosferă familiară, nici prea lung. Îmi place să cred că oraşul nostru a fost şi continuă să fie un bun ferment pentru formarea unor personaje de elită, nu numai cu semnificaţie locală, ci şi într-un concert amplu, internaţional.

Clujul memorabil (4)

Etichete

amintiri, Cluj, conferinta, intelectual, La Fontaine, poliglot, profesor, Teodor Bosca, traducere, Tudor Arghezi

Fireşte că prestigiul lui Teodor Boşca era considerabil în ochii tuturor. Într-o bună zi a fost invitat să ne împărtăşească din experienţele lui, într-o şedinţă a cercului de traductologie, coordonat de asistentul Tudor Ionescu. Noi, tinerii ucenici în ale şlefuirii textelor literare, îl aşteptam plini de curiozitate. Vorbitorul a început molcom, cu o serie de recomandări generale. Un translator trebuie să cunoască bine atît limba din care, cît şi cea în care transpune. El trebuie să cîntărească prealabil intenţiile artistice ale autorului, pentru a le păstra nealterate în noua versiune. Şi aşa mai departe – un şir de precepte la care poate că ne-ar fi dus mintea şi pe cont propriu.

Îmi pregăteam deja prima rafală de căscături plictisite, cînd conferenţiarul a cîrmit-o într-o direcţie care ne-a lăsat mască. Ne-a declarat tăios că prima obligaţie a oricărui traducător este aceea de onestitate şi bună-credinţă. În acest sens, voia să ne dea un exemplu concret, din care să pricepem ce vrea să spună. Ne amintim fireşte Greierele şi furnica, celebra fabulă a lui La Fontaine, care se studiază încă din clasele mici. Greierele-artist, care a stat să cînte vara toată, merge la vecina furnică, odată cu venirea frigului, pentru a se împrumuta cu de-ale gurii. Aceasta însă îl trimite la plimbare supărată: “La Fourmi n’est pas prêteuse: / C’est là son moindre défaut. / Que faisiez-vous au temps chaud? / Dit-elle à cette emprunteuse. / – Nuit et jour à tout venant / Je chantais, ne vous déplaise. / – Vous chantiez ? j’en suis fort aise. / Eh bien! dansez maintenant”. După cum se vede, avem o poezie scurtă şi moralizatoare, cu un final sec.

Ce se întîmplă în versiunea română a lui Arghezi? Înainte de refuzul nemilos, formulat de furnică, este inclusă o bogată descriere a gospodăriei acesteia:

“Muşuroiul sta clădit,
Plin cu tot ce-ai fi rîvnit.
Magazia cu făină
Era sub o rădăcină;
Şi, la rînd, în multe caturi,
Erau saci cu mei pe paturi.
Adunaţi într-o firidă,
Sîmburi roşii de stafidă.
În dulap şi-ntr-un sertar,
Mălai galben şi zahar.
Ouăle cu coaja mică
Erau ouă de furnică,
Căci cumetrele îşi fac
Prăjituri şi cozonac.
Într-un beci închis cu scoabe,
Boloboace: struguri boabe.
Vasăzică un belşug
Rînduit cu meşteşug.”

Pasajul ilustrează un admirabil har literar. Tudor Arghezi este cu siguranţă unul dintre cei mai mari poeţi de limbă română. Problema este că toată prezentarea ironică a “bogăţiei” furnicii nu exista în textul lui La Fontaine! Traducătorul a inventat-o cu de la sine putere şi a inclus-o abuziv în versiunea dată spre publicare. El s-a luat la întrecere cu autorul francez şi s-a străduit să-l pună în umbră, pentru a se evidenţia pe sine însuşi. Iar o fabulă de vreo 20 de versuri, cu o factură etică-alegorică, a devenit un poem despre gingăşia microuniversului domestic. Ceea ce a făcut Arghezi în cazul poeziei lui La Fontaine este un lucru inacceptabil. Dacă ne considerăm mai talentaţi decît autorul pe care-l traducem, n-avem decît să punem textul său deoparte şi să-l compunem pe al nostru. Dar constituie o neplăcută infracţiune deontologică să ne construim prestigiul public pe spinarea altuia, deturnînd creaţia sa originală şi augmentînd finalităţile estetice pe care le urmărea.

N-am uitat acele învăţături nici azi, după aproape 30 de ani.

Clujul memorabil (3)

Etichete

amintiri, Cluj, Evul Mediu, intelectual, poliglot, profesor, Teodor Bosca, trubaduri

Poliglotul a realizat nişte cărţi unice, nu numai pe plan autohton, dar şi în perspectivă internaţională. Să mă explic. Mă gîndesc la antologia Poezia trubadurilor provensali, italieni, portughezi, a truverilor şi a minnesängerilor, în versiune originală şi în traducerea lui Teodor Boşca (Cluj, Ed. Dacia, 1980). O limbă medievală, provensala, era readusă la viaţă prin creaţii poetice de vîrf şi transpusă într-o română fluentă, cu rimă şi ritm, prin respectarea tuturor elementelor metrice. În plus, bogăţia de-acum cîteva secole a cîtorva limbi europene era redescoperită. Aşadar nu italiana modernă, nu germana de azi, nu portugheza pe care o cunoaştem. Vă puteţi face o idee despre dificultăţile uriaşe pe care traducătorul le-a avut de învins. Lucrarea include versiunea poetică a lui Boşca şi, alături, versurile originale, în toată ciudăţenia lor sintactică şi lexicală. Asta a fost o carte uluitoare, complet nefirească pentru vremurile strîmtorate şi indigeste în care a apărut. În Occident o astfel de operă ar fi construită într-un colectiv de cercetare, cu o echipă de specialişti arondaţi, fiecare, la cîte o singură fîşie de competenţe. În schimb profesorul clujean a dus la bun sfîrşit, cu propriile puteri, un proiect de-o incredibilă complexitate.

Înainte de asta Teodor Boşca a tipărit o minunată versiune a Sonetelor lui Shakespeare (la Ed. Dacia, în 1974). După o corespondenţă asiduă cu British Museum, a obţinut facsimilele ediţiei princeps, apărute la Londra, în 1609. A pus la punct o traducere fluentă şi fidelă, pe care a publicat-o în condiţii superbe, cu manuscrisul original în stînga şi textul românesc pe dreapta. Cu cartea asta a cîştigat şi Premiul Uniunii Scriitorilor, tocmai în anul internaţional Shakespeare, cînd se aniversau 410 ani de la naşterea Marelui Will.

Clujul memorabil (2)

Etichete

amintiri, Cluj, intelectual, poliglot, profesor, Teodor Bosca, tinerete

Lucrurile au mers înainte. Cred că mi-am descoperit adevărata vocaţie atunci cînd am devenit student la Facultatea de Filologie (aşa se numea atunci). Am fost admis prin examen la secţia română-franceză, ulterior m-am transferat la italiană. Acum sînt profesor de italiană, de peste 20 de ani. O figură fascinantă, pe care am întîlnit-o acolo şi pe care aş vrea s-o evoc, este cea a lui Teodor Boşca. A fost o personalitate proeminentă a Clujului cultural. Nu ştiu cîţi dintre cei prezenţi aţi auzit de el. Era un domn, în cel mai adevărat înţeles al cuvîntului: înalt, ţeapăn, la costum şi cravată, cu o ţinută sobră, cu vorba rară şi chipul îngîndurat. Mi-a marcat evoluţia profesională prin carisma şi competenţa sa. De prea puţine ori am stat să povestesc direct cu el, atunci, la jumătatea anilor ‘80. Nu-l frecventam aproape deloc în studenţie. De fapt el prefera frecventările feminine, ca să fiu uşor maliţios. Era un mare cuceritor, se zvonea că e bine văzut de doamne şi domnişoare. Dar dincolo de asta, era un mare intelectual poliglot. L-am auzit pe acest profesor român vorbind maghiara impecabil. Pentru mine maghiara e limba maternă, dar el vorbea ungureşte mult mai dezinvolt decît mine. M-am interesat şi am aflat că a copilărit într-un mediu lingvistic amestecat, a crescut jucîndu-se pe stradă alături de copiii maghiari. Aşa se explică anumite lucruri, fiindcă dacă n-o “aspiri” biografic, e foarte greu de învăţat această limbă. De altminteri Teodor Boşca provenea dintr-o familie strîmtorată. Din cîte mi s-a spus, tatăl lui a fost mecanic de locomotivă, era mereu departe de casă. Mama lui a fost o femeie simplă, care spăla noaptea vagoanele în gară. Tînărul şi-a făcut şcoala cu ajutorul unor burse private. De pildă a fost printre puţinii – dacă nu chiar singurul din Cluj – care a cîştigat bursa regală, destinată să sprijine copii nevoiaşi, dar foarte sîrguincioşi.

Acest om a fost un admirabil profesor de engleză. I-a predat-o în particular unui coleg de-al meu, care a intrat astfel la facultate. A cunoscut excelent franceza, pe care i-a predat-o în lecţii private unei colege ale mele, devenită apoi studentă. Cu noi a făcut cursuri şi seminarii de literatură italiană (Ugo Foscolo şi perioada Romantismului). Ne-a învăţat de asemeni, timp de trei semestre, limba latină. Cunoştea bine germana. Schimba impresii în spaniolă. Citea fluent şi traducea din portugheză. A fost pasionat de provensală, o limbă de mare prestigiu în Evul Mediu, azi complet dispărută din circulaţia publică.

Exmatricularea lui Pirandello

Etichete

exmatriculare, incident, La Sapienza, Luigi Pirandello, profesor, rector, Roma, universitate

Am scris pe acest blog nu de mult despre două incidente, din vremea studenţiei mele, cu profesori pe care i-am surprins scăpînd mărunte neatenţii în timpul cursului. Ambii au avut puterea de-a se corecta în public, de-a face amendă onorabilă. Asta a constituit pentru mine o lecţie etică mai admirabilă decît orice detaliu ştiinţific pe care mi l-ar fi putut ei transmite. Citesc între timp, în cartea lui Camilleri dedicată vieţii lui Pirandello, despre o situaţie asemănătoare, dar cu un deznodămînt diferit, de-o nedreptate grosolană.

Pe vremea studiilor începute la Universitatea La Sapienza din Roma, tînărul Pirandello asista la cursurile rectorului Onorato Occioni, personaj solemn, cu barbă şi morgă, dar de un profesionalism îndoielnic. “Într-o zi, pe cînd profesorul Occioni traducea dintr-o comedie a lui Plaut, i s-a întîmplat să facă o greşeală grosolană. Lucruri care li se pot întîmpla tuturor, dar, cum se ştie, elevii sînt de-o cruzime extremă faţă de profesori, nu le iartă nimic. Trebuie spus că Occioni, aproape imediat, şi-a dat seama de greşeală şi a încercat s-o repare. Dar era prea tîrziu. Un tînăr ştrengar, care stătea în prima bancă lîngă Luigi, l-a împins uşor cu cotul pe colegul său pentru a sublinia greşeala lui Occioni şi-a scăpat un hohot de rîs, pe care poate că nici n-a încercat să-l oprească. Văzîndu-i gestul batjocoritor, profesorul parcă şi-a ieşit din minţi.

A coborît de la catedră, l-a atacat pe tînărul ştrengar ca un cîine turbat, avînd însă mare grijă să nu dezvăluie motivul indignării sale. Dacă vreunul dintre studenţi nu şi-a dat seama de greşeala pe care a făcut-o, n-avea rost să i-o spună chiar el.

Pînă în acest moment al confruntării dintre profesor şi ştrengar, Luigi nu fusese deloc amestecat, putea foarte bine să se dea la o parte, să nu participe la scandal, de altfel doar primise şi întorsese o mică lovitură cu cotul, nu se apucase să rîdă de greşeala lui Occioni. Doar că trăsătura impulsivă, care fireşte că-i aparţine lui Don Stefano [tatăl lui Pirandello], dar nu fiului schimbat, îl face să sară în picioare, ca una dintre acele păpuşi cu arc, care ţîşnesc atunci cînd deschizi capacul. În faţa colegilor care îl ascultau uimiţi şi cu toate că Occioni încerca să-l acopere cu vocea lui tunătoare, Luigi povesteşte de-a fir a păr ce s-a întîmplat, îl acuză pe profesor de ipocrizie, fiindcă n-a vrut să dezvăluie că totul s-a datorat greşelii sale de traducere. Iar apoi, terminînd de vorbit, iese din amfiteatru. Furia lui Occioni şi-a găsit o altă ţintă, acum se concentrează toată asupra lui Luigi. Concluzia a fost că, după şedinţa de consiliu a facultăţii şi după cea a comisiei de disciplină, tînărul Pirandello a fost exmatriculat din Universitate.”

Luigi Pirandello a absolvit studii de filologie romanică la Universitatea din Bonn, în Germania. În 1934 a cîştigat Premiul Nobel pentru literatură.

“Teaching is not performance”

Etichete

extrema dreapta, Kris Shaffer, Nae Ionescu, profesor, scrisoare, spectacol

Un profesor de teorie muzicală de la Universitatea Colorado-Boulder, Kris Shaffer, le adresează o scrisoare deschisă studenţilor săi. Îşi propune să le detalieze cîteva principii care îi configurează munca în amfiteatru, aspecte pedagogic-filosofice pe care ei nu le vor întîlni în cursul litografiat. Aproape fiecare problemă atinsă acolo ar merita confirmată şi detaliată prin experienţa mea personală de-a lungul anilor. Mă opresc aici la un singur punct delicat, însă de importanţă primordială. Activitatea la catedră nu trebuie făcută (doar) de dragul spectacolului, pentru a se măguli în mod narcisist personalitatea profesorului. Scopul fundamental trebuie să fie instaurarea contextului propice, care să ducă la dezvoltarea intelectuală a elevilor/studenţilor. Nicidecum la amenajarea unei rezervaţii, pe care să hălăduiască eul hipertrofiat al Maestrului Spiritual. “Teaching is not performance. My goal is not to dazzle you with my intellect or to blow your mind with the course content. Nor is it to entertain you or to charm you with my personality (though I may). Instead, my goal is to create an environment that is conducive to your musical and intellectual growth.”

Din această acerbă observaţie se poate deduce că, în interbelicul românesc, Nae Ionescu a fost totuşi un profesor prost. Spectacolele lui de personalitate – în cadrul cursurilor – erau concepute să seducă publicul tînăr pentru a-i atrofia spiritul critic. “Vorbea azi despre o superioritate a fiziocraţilor asupra tuturor şcolilor economice moderne. Prea amplu ca să transcriu aici notele mele de curs. Vorbea avîntat, cu un accent de violenţă, care promitea o întorsătură bruscă în şirul argumentelor. (Are asemenea efecte de cabotin inteligent.) Aşteptam intrigat deznodămîntul – cînd, deodată, a izbucnit sub ferestrele noastre un marş militar. O companie cu drapel care trecea. / A sărit de la catedră, s-a repezit la fereastră, a deschis-o şi a rămas acolo să privească şi să ritmeze cu capul bătaia tobei mari. / Pe urmă s-a întors către noi. / – Vouă nu vă place strada?” (M. Sebastian, De două mii de ani…).

Cu asemenea viclenii didactice nu-i de mirare că, în afara lui Mihail Sebastian însuşi, aproape toţi studenţii lui Nae Ionescu au eşuat în militantismul de extremă dreaptă. Profesorul nu şi-a propus să obţină, mai presus de toate, o “intellectual growth” printre discipolii săi, ci modelarea sufletească a unor adepţi fanatici. Deturnarea frauduloasă a misiunii profesorale e flagrantă.

Biografie poliglotă (17)

Etichete

Ahasverus, biografie, competente, cultura, Eminescu, Ioana Em. Petrescu, jidovul ratacitor, poliglot, profesor

Profesoara m-a ascultat cu aceeaşi bunăvoinţă generoasă pe care le-o rezerva tuturor studenţilor. Apoi mi-a replicat surîzător că povestea lui Ahasverus este o întîmplare notorie, care a inspirat de-a lungul secolelor numeroase opere derivate, în literatură şi în alte arte. Nu se pune problema să nu existe în Biblie. Poate că nu e prezentă în toate evangheliile, dar trebuie căutată cu răbdare. I-am spus că ştiam într-adevăr de cartea lui Jean d’Ormesson pe această temă, mai erau şi altele. Iar evangheliile le-am recitit, pe toate patru, înainte de-a veni să stau de vorbă cu dînsa. Zîmbetul cald, uşor matern, n-a părăsit-o cînd mi-a recomandat să mai verific odată pe text. Mi-a promis că va face şi ea la fel.

A trecut o săptămînă, a venit iarăşi cursul despre Eminescu. N-am putut sta de vorbă la intrarea în clasă şi nici în timpul pauzei. De fapt nici nu mai era important. Ştiam limpede că lucrurile stau aşa cum i le-am zis. Dacă a controlat, şi-a dat seama la rîndul ei, va putea să evite imprecizia în următoarele lecţii. Fusese o discuţie confidenţială – pentru mine cazul era clasat. Spre uimirea mea, în a doua jumătate a cursului, Ioana Em. Petrescu s-a întrerupt pe neaşteptate din prelegere, amintindu-şi parcă în acel moment un detaliu important, a rostit în faţa tuturor numele meu şi mi-a mulţumit pentru aspectul semnalat: povestea jidovului rătăcitor este o legendă apocrifă (n-a zis şi “antisemită”), lansată în Evul Mediu şi pusă pe seama Noului Testament, unde în fapt nu se regăseşte. Auditoriul este rugat să facă necesara corectură.

Din cele două întîmplări, survenite la doi profesori şi la două materii care n-aveau nimic în comun, am învăţat un lucru foarte important. Orice neatenţie comisă trebuie îndreptată cu prima ocazie. Nici un magisteriu nu e mai presus de adevărul ştiinţific transmis de la catedră. Exigenţa prezervării reputaţiei în ochii publicului – ori pur şi simplu vanitatea – nu reprezintă o scuză în calea autocriticii. Mi s-a întîmplat apoi şi mie, în primii ani de profesorat, să scap mici neatenţii, să dau explicaţii incomplete. Am fost corectat de elevii mei şi, cînd au avut dreptate, i-am felicitat. Cu un prilej mi-a fost contrapusă o intuiţie mai ascuţită decît a mea, în explicarea unui fenomen, şi am răsplătit-o cu nota maximă. Toate acestea pentru a spune că învăţarea este un work in progress, mereu ameliorabil şi în nici un caz unilateral. În timpul lecţiei, magistrul învaţă alături de discipolii săi şi, de aceea, nu trebuie să uite umilinţa începuturilor.

Mircea Zaciu (16)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Mircea Zaciu, profesor, trecut, universitate

Nu ştiu cîteodată dacă trebuie să-i invidiez sau să-i dojenesc pe tinerii de azi pentru dezinvoltura lor lipsită de complexe. În orice caz o elevă de-a mea dintr-a XI-a, care întîrzie mereu la orele de dimineaţă, a reuşit să mă irite şi pînă la urmă i-am făcut observaţie. Am rugat-o să respecte programul. Ea mi-a replicat vehement: “Sigur, vă e uşor să vorbiţi, dar eu vin la şcoală tocmai de pe Zaciiiu”. “De unde vii?” “De pe Zaciiiu!”. (Accentua cu încăpăţînare litera i.) “Ce-i asta?” “Strada pe care locuiesc.” Am rămas pe gînduri o clipă. “Nu cumva e strada Mircea Zaciu?”. Ea, peste umăr cu indiferenţă: “Mă rog, whatever.” Şi după o clipă: “De unde ştiţi cum se pronunţă?”. “L-am cunoscut. Mi-a fost profesor.” “Zău? Ce chestie… Dar acum pot să mă aşez?”

Tot mai greu îmi vine să pricep năravurile trendy de pe Facebook. De pildă nu mai poţi pleca la un club, la un meci de fotbal, sau într-o excursie fără să-ţi dai check in. Ideea e – cum am înţeles cu eforturi – că îţi semnalezi prezenţa undeva, ca să fii mai uşor reperat de prieteni. Dar am înţepenit cînd am văzut că două eleve de-ale mele îşi dau check in “la Mircea Zaciu”. Mi-am zis că s-a ajuns cu gluma prea departe, a doua zi o să le cert. În timp ce ezitam în sinea mea, dacă e bine sau nu să mă amestec în şotiile adolescenţilor, mi-a trecut prin minte să verific ce-i cu acel “Mircea Zaciu”. Am constatat că e un “local business”, probabil o crîşmă dispusă pe strada cu acelaşi nume. Aşa devenea totul explicabil. Şi apoi mi-am amintit că am fost şi eu la Mircea Zaciu, pe vremea cînd eram elev. Dar asta a fost cîndva, foarte de mult, şi însemna pe-atunci cu totul şi cu totul altceva.

Mircea Zaciu (15)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Marian Papahagi, Mircea Zaciu, profesor, trecut, universitate

Pe Mircea Zaciu l-am mai revăzut o singură dată după susţinerea doctoratului. L-am rugat să mă primească într-o scurtă vizită de “concluzii”, prin octombrie sau noiembrie 1998. Cu acea ocazie am scos toate cărţile pe masă. I-am relatat şirul de abuzuri la care fusesem supus din partea bunului său prieten şi colaborator Marian Papahagi: două volume traduse de mine şi blocate de el, un post universitar de la care fusesem abuziv respins, elevii mei care sînt pedepsiţi şi persecutaţi cînd devin studenţi italienişti la facultatea de litere, pentru simplul motiv că le-am fost profesor etc. I-am întins textul dactilografiat care consemna o parte din “drăgălăşeniile” – pe stilul cotului în gură – de care am avut parte fără să mă ştiu vinovat cu ceva. L-am avertizat că, aşa cum îl vede, urmează a fi publicat într-o revistă literară din Bucureşti. L-am rugat să-mi facă o singură favoare: să-l citească. Nici măcar nu era nevoie să-mi spună ce părere are.

Cu mine de faţă, şi-a azvîrlit privirea pe prima pagină şi-a tresărit. “Ia te uită: ce titlu i-ai pus?”. Cu ceva timp înainte citisem indignat Pro memoria, cronologia ce rememora lanţul de piedici aruncate de sistemul comunist în calea publicării Dicţionarului Scriitorilor Români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu. Autorii rezumaseră acolo gama amplă de minciuni, înşelăciuni şi autoritarism cu care se confruntaseră, în dorinţa lor legitimă de a-şi exercita onest meseria. Mi s-a părut că Pro memoria e titlul cel mai potrivit, care să stea în fruntea propriei mele cronologii privind minciunile, înşelăciunile şi autoritarismul pe care una dintre victimele abuzurilor comuniste dinainte de ‘89 mi le servea mie cu nonşalanţă după ‘89.

Nu mă consider îndrituit, nici măcar la 15 ani de la acea întîlnire, să fac publice cuvintele de simpatie la adresa mea şi de regret la adresa situaţiei create, pe care mi le-a adresat Mircea Zaciu. Ne-am despărţit în termeni, aş zice, cordiali. Era ca fluturarea unei batiste albe, de pe puntea vaporului care se îndepărtează de la ţărm. În martie 2000 am aflat cu tristeţe că s-a stins din viaţă.