• Site
  • „E-Leonardo”
  • Volume scrise
  • Volume traduse
  • Articole în presă
  • TV – Radio
  • Lectura lui Dante
  • Pirandello

Laszlo Alexandru

~ writer's blog

Laszlo Alexandru

Arhive etichetă: profesor

Erezia profesorală

06 Sâmbătă iun. 2020

Posted by Laszlo Alexandru in Pirandelliana

≈ Scrie un comentariu

Etichete

burlesc, curs, Luigi Pirandello, profesor, universitate

PIRANDELLIANA

Pirandello1Profesorul Bernardino Lamis, titular de istoria religiilor la Universitatea din Roma, e protagonistul nuvelei Erezia catară. E un bătrînel cumsecade, blajin și absorbit de știință, care și-a dedicat întreaga viață dorinței de-a ști. Mereu înconjurat de cărți și gînduri, își neglijează ținuta și traiul. Se lasă călcat în picioare de toți, pentru a nu fi smuls din lumea gîndurilor sale. Îi moare pe neașteptate fratele napolitan și se pomenește invadat de cumnata gălăgioasă și armata ei de mucoși răsfățați, care își caută cu forța protecție în locuința lui neadecvată. Profesorul e dispus chiar și atunci să strîngă din dinți, să-și vadă de scris/citit, oferindu-le chinuitorilor musafiri nepoftiți, pe lîngă ospitalitate, propriul salariu lunar. Pînă în ziua cînd îl surprinde pe unul dintre cei mici, încurajat de mama certăreață, cățărat pe geamul camerei sale, să-i fure cărțile din bibliotecă, pentru aprovizionarea anticarilor hrăpăreți. Furia e colosală: nu-i alungă pe ei, se mută el de-acasă…

De parcă nu i-ar fi fost de-ajuns, preocuparea sa de-o viață, studiul despre erezia catară medievală e întunecat de lucrarea recentă, pe același subiect, a unui profesor german prestigios. Cartea groasă a aceluia își permite afrontul să nu-l pomenească pe Lamis, anticipator în domeniu, decît în trecere, defavorabil, și e în măsură să-i strice definitiv zilele strîmtorate. Așa că, în timp ce se plimbă îngîndurat, pe străzile de la universitate spre garsonieră (în altă parte nu-și permite să piardă vremea), sau în timp ce molfăie placid bezele, fursecuri și picromigdale, luate mereu din aceeași cofetărie și strecurate prin buzunarele încăpătoare (altceva nu are timp și bani să mănînce), eroul nostru  se gîndește cum să pună lucrurile la punct, cum să restabilească adevărul.

Doar doi studenți afectuoși îi stau alături și îi urmăresc lecțiile, în amfiteatru, și gîndurile, în plimbările scurte spre casă. Toți ceilalți au dat bir cu fugiții. Revistele îi resping articolele de specialitate, prea detaliate și pătimașe. Lumea care trebuie luminată, în legătură cu adevărata natură a ereziei catare din Evul Mediu, se reduce la o foarte strîmtă asistență.

Oricum e greu să înghesuie toate cele spuse deja de el, în două volume masive, într-un singur curs de o oră. Profesorul Lamis obișnuia să-și noteze lecția în prealabil, pe cîteva foi ministeriale, citite apoi cu voce tare în amfiteatru. Dar acum i se învălmășesc în cap gîndurile, de mînie, de nerăbdare, din dorința de-a face dreptate. A trebuit să vegheze peste noapte, în fața mesei de lucru, pentru a nu lăsa pe dinafară nimic esențial.

Nici furtuna colosală nu-i în stare să-i oprească pașii hotărîți către facultate. După ce și-a lăsat umbrela șiroind de apă în cabina portarului, intră în amfiteatru și urcă la catedră, cum nu făcea pînă atunci dintr-o smerenie exagerată. În sala întunecată de stihia de-afară, prin ochii lui miopi deslușește un public neobișnuit de numeros, venit pesemne să asiste la lecția epocală a carierei sale, a vieții sale. Iar profesorul Lamis, mai emoționat ca niciodată, cu mîinile tremurînd, citește expresiv, de pe paginile îndelung meditate, în liniștea deplină a auditoriului.

Spre finalul cursului, ajunge în pragul sălii și unul dintre cei doi studenți fideli – celălalt i-a transmis că și-a scrîntit piciorul și-l roagă pe el să-i explice absența pe lîngă magistru. Mirat de dăruirea cu care profesorul își declamă pledoaria, în amfiteatrul plin de umbre ciudate, își încordează privirile pentru a pricepe că studenții de alături și-au presărat aici, pe bănci, pelerinele la uscat. Obiectele de pavăză împotriva ploii au ascultat cu atenție, fără a protesta, delicatele aspecte ținînd de “originea, cauza, importanța istorică și consecințele ereziei catare”, argumentele sarcastice, de polemică tăioasă, împotriva recentului studiu critic al profesorului van Grobler, pronunțate răspicat de profesorul Lamis.

Sună de ieșire și proprietarii pelerinelor ar vrea să plece acasă. Dar sînt opriți, pe coridor, de studentul jenat și îndurerat de situația la finalul căreia a fost nevoit să asiste. “Liniște, vă rog mult, liniște! Scutiți-l de această umilință pe bietul bătrîn! Vorbește despre erezia catară!”

Tragicul și comicul (penibil) se împletesc adeseori la Luigi Pirandello, fără să se aleagă unul de celălalt, ci alunecînd cel mai adesea în burlesc. Nu vom ști niciodată dacă profesorul Lamis a fost cu adevărat marele savant care se considera, nedreptățit de contemporanii lui, sau doar un mic diletant anonim, hrănit pînă la sfîrșit cu iluziile genialității ignorate. Nu vom ști dacă el a înțeles că marele curs fundamental al carierei sale a fost ținut în fața unor pelerine și într-un amfiteatru fără țipenie de om. Toate aceste lucruri – importante, pînă la urmă, pentru cunoașterea deplină a situației prezentate – vor rămîne în penumbra sălii tăcute.

Dar erezia profesorului, care se silește să-și ridice vocea pentru a detalia probleme care doar pe el îl frămîntă, în ignorarea deplină și programatică a persoanei, curiozității, așteptărilor și neliniștilor publicului ce l-ar putea asculta, merita desigur umilința întîmplătoare a indiferenței generalizate.

Publicitate

Teaching Dante (4)

22 Joi mai 2014

Posted by Laszlo Alexandru in Dante

≈ 4 comentarii

Etichete

Brunetto Latini, Dante, Divina Comedie, Francesca da Rimini, interpretare, profesor, Ulise

Aceeaşi ambivalenţă tensionată o găsim aşadar în figura lui Ulise. El este un şarlatan legendar, condamnat pentru faptele sale de pomină la flăcările Infernului, de unde Dante îl recuperează pe moment şi îl înnobilează cu o traiectorie eroică. Aventura sa, de explorare a limitelor umane, se petrece pe mare, într-un zbor nebun (“folle volo”), care sfidează şi încalcă legile impuse de zeităţi. Nebunia personajului vine să indice, încă o dată, firea sa transgresivă.

Aceasta este marea performanţă artistică a poetului italian medieval. El demonstrează virtuozitatea de-a crea personaje substanţiale şi polimorfe. Francesca da Rimini este, în acelaşi timp, o adulteră şi o iubită diafană. Brunetto Latini este, în acelaşi timp, un magistru venerat şi un homosexual fugărit de grindina flăcărilor. Ulise este, în acelaşi timp, un inventator de nemernicii, ireverenţios faţă de autoritatea divină, şi un erou cu spirit de sacrificiu pentru binele omenirii.

Dualitatea structurală a unor asemenea personaje este însă amputată de jurnalistul Rod Dreher. Acesta le percepe doar latura “pozitivă” şi se miră că autorul le-a condamnat la supliciile Infernului. El încearcă apoi să-şi extindă observaţia inadecvată spre concluzia unei desuetudini a poetului italian: “Follow your heart, believe in yourself, chase your dreams — these are all things our popular culture tells us are goods. Why does Dante condemn them?” Simplu: pentru că în poezia lui Dante există mai mult de-atît!

Falsa problematizare este eroarea pedagogică în care profesorul mediocru eşuează mereu. El le pretinde bunăoară elevilor să argumenteze astfel: “Explicaţi de ce viaţa oamenilor este mai fericită sau mai nefericită, de cînd cercetătorii au stabilit că pămîntul e plat şi stă în centrul universului”. Unii demonstrează “fericirea” existenţei umane, alţii “nefericirea” ei. Dar nimeni nu se răzvrăteşte împotriva premiselor false, care îi sînt impuse arbitrar. Căci educaţia opacă e repetitivă şi obedientă. Nu încurajează rebeliunea şi subversiunea. Orice ziarist cu un pospai de lectură visează la autoritatea catedrei.

Dante-by-Raphael

Clujul memorabil (5)

11 Duminică mai 2014

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ Un comentariu

Etichete

amintiri, Cluj, intelectual, poliglot, profesor, Teodor Bosca, traduceri

BoscaProfesorul acesta al meu a murit pe neaşteptate, în toamna lui 1987, şi a lăsat în urma sa un manuscris, pe care l-am regăsit cu greu, după vreo cincisprezece ani, l-am cercetat, l-am transcris, l-am editat şi l-am publicat. Este cartea la care el a lucrat pînă la sfîrşit, apucînd s-o termine: Poezia preromantică în Anglia, Franţa, Germania, Italia şi Spania. Sînt incluşi aici poeţi ca Young, Gray, Blake, Burns, Parny, Chénier, Bürger, Goethe, Schiller, Foscolo, Cienfuegos etc. Avem din nou versurile originale, în cinci limbi străine şi, alături, traducerea fidelă pe româneşte. M-a impresionat să descopăr că ceea ce l-a frămîntat pe Teodor Boşca, în ultimii săi ani, a fost tocmai ideea dispariţiei. Şi-a transformat angoasa în efigie şi a pornit să adune laolaltă poezia despre morţi, morminte, respect pentru vremurile apuse şi legătura afectivă cu cei trecuţi într-o altă lume, de unde ne privesc şi continuă să ne călăuzească paşii. Soarta a vrut ca, după încă o perioadă de aşteptare, în toamna cînd se împlineau 20 de ani de la dispariţia lui Boşca, această amplă antologie poliglotă să fie tipărită. Am marcat astfel, pe neştiute, o emoţionantă aniversare.

Un savant, Erich Auerbach, spunea într-un studiu celebru că Dante, prin tenacitatea şi geniul său, l-a îmbiat şi pe Boccaccio să aibă curaj estetic. Se ştie că cei doi nu s-au întîlnit fizic, în lumea reală. Dar, trăind în Evul Mediu la o distanţă de cîţiva ani, primul l-a influenţat hotărîtor pe cel de-al doilea. Este extrem de important să ai un asemenea magistru, care te îndeamnă să îndrăzneşti, îţi oferă gîndurile sale ca model pentru propriile tale aspiraţii. El nu trebuie să-ţi dea o reţetă, să-ţi spună cum să procedezi. De multe ori e suficient să-l priveşti, să-l studiezi, ca să dobîndeşti ambiţia şi curajul de-a merge pe urmele lui. A fost acesta un exemplu, al lui Teodor Boşca, despre felul în care se poate face performanţă la Cluj. Nu ştiu dacă azi, cînd avem internet, poliglotism la îndemînă şi atîtea instrumente de deschidere europeană, sincer nu ştiu dacă putem găsi un astfel de traducător. De obicei aceştia se specializează pe o limbă străină, sau cel mult două, pe care le cunosc foarte bine. Dar eu n-am mai pomenit pe cineva care să traducă extraordinar, din cinci, şase, şapte limbi diferite, poezie medievală sau preromantică. Sînt performanţe la care, iată, Clujul a ajuns, printr-o personalitate a sa, pe care într-un asemenea context m-am gîndit s-o evoc. Ar mai fi şi altele de spus. N-aş vrea să fiu nici prea serios în această atmosferă familiară, nici prea lung. Îmi place să cred că oraşul nostru a fost şi continuă să fie un bun ferment pentru formarea unor personaje de elită, nu numai cu semnificaţie locală, ci şi într-un concert amplu, internaţional.

Clujul memorabil (4)

10 Sâmbătă mai 2014

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ 2 comentarii

Etichete

amintiri, Cluj, conferinta, intelectual, La Fontaine, poliglot, profesor, Teodor Bosca, traducere, Tudor Arghezi

Fireşte că prestigiul lui Teodor Boşca era considerabil în ochii tuturor. Într-o bună zi a fost invitat să ne împărtăşească din experienţele lui, într-o şedinţă a cercului de traductologie, coordonat de asistentul Tudor Ionescu. Noi, tinerii ucenici în ale şlefuirii textelor literare, îl aşteptam plini de curiozitate. Vorbitorul a început molcom, cu o serie de recomandări generale. Un translator trebuie să cunoască bine atît limba din care, cît şi cea în care transpune. El trebuie să cîntărească prealabil intenţiile artistice ale autorului, pentru a le păstra nealterate în noua versiune. Şi aşa mai departe – un şir de precepte la care poate că ne-ar fi dus mintea şi pe cont propriu.

Îmi pregăteam deja prima rafală de căscături plictisite, cînd conferenţiarul a cîrmit-o într-o direcţie care ne-a lăsat mască. Ne-a declarat tăios că prima obligaţie a oricărui traducător este aceea de onestitate şi bună-credinţă. În acest sens, voia să ne dea un exemplu concret, din care să pricepem ce vrea să spună. Ne amintim fireşte Greierele şi furnica, celebra fabulă a lui La Fontaine, care se studiază încă din clasele mici. Greierele-artist, care a stat să cînte vara toată, merge la vecina furnică, odată cu venirea frigului, pentru a se împrumuta cu de-ale gurii. Aceasta însă îl trimite la plimbare supărată: “La Fourmi n’est pas prêteuse: / C’est là son moindre défaut. / Que faisiez-vous au temps chaud? / Dit-elle à cette emprunteuse. / – Nuit et jour à tout venant / Je chantais, ne vous déplaise. / – Vous chantiez ? j’en suis fort aise. / Eh bien! dansez maintenant”. După cum se vede, avem o poezie scurtă şi moralizatoare, cu un final sec.

Ce se întîmplă în versiunea română a lui Arghezi? Înainte de refuzul nemilos, formulat de furnică, este inclusă o bogată descriere a gospodăriei acesteia:

“Muşuroiul sta clădit,
Plin cu tot ce-ai fi rîvnit.
Magazia cu făină
Era sub o rădăcină;
Şi, la rînd, în multe caturi,
Erau saci cu mei pe paturi.
Adunaţi într-o firidă,
Sîmburi roşii de stafidă.
În dulap şi-ntr-un sertar,
Mălai galben şi zahar.
Ouăle cu coaja mică
Erau ouă de furnică,
Căci cumetrele îşi fac
Prăjituri şi cozonac.
Într-un beci închis cu scoabe,
Boloboace: struguri boabe.
Vasăzică un belşug
Rînduit cu meşteşug.”

Pasajul ilustrează un admirabil har literar. Tudor Arghezi este cu siguranţă unul dintre cei mai mari poeţi de limbă română. Problema este că toată prezentarea ironică a “bogăţiei” furnicii nu exista în textul lui La Fontaine! Traducătorul a inventat-o cu de la sine putere şi a inclus-o abuziv în versiunea dată spre publicare. El s-a luat la întrecere cu autorul francez şi s-a străduit să-l pună în umbră, pentru a se evidenţia pe sine însuşi. Iar o fabulă de vreo 20 de versuri, cu o factură etică-alegorică, a devenit un poem despre gingăşia microuniversului domestic. Ceea ce a făcut Arghezi în cazul poeziei lui La Fontaine este un lucru inacceptabil. Dacă ne considerăm mai talentaţi decît autorul pe care-l traducem, n-avem decît să punem textul său deoparte şi să-l compunem pe al nostru. Dar constituie o neplăcută infracţiune deontologică să ne construim prestigiul public pe spinarea altuia, deturnînd creaţia sa originală şi augmentînd finalităţile estetice pe care le urmărea.

N-am uitat acele învăţături nici azi, după aproape 30 de ani.

Clujul memorabil (3)

09 Vineri mai 2014

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ 3 comentarii

Etichete

amintiri, Cluj, Evul Mediu, intelectual, poliglot, profesor, Teodor Bosca, trubaduri

poezia_trubadurilorPoliglotul a realizat nişte cărţi unice, nu numai pe plan autohton, dar şi în perspectivă internaţională. Să mă explic. Mă gîndesc la antologia Poezia trubadurilor provensali, italieni, portughezi, a truverilor şi a minnesängerilor, în versiune originală şi în traducerea lui Teodor Boşca (Cluj, Ed. Dacia, 1980). O limbă medievală, provensala, era readusă la viaţă prin creaţii poetice de vîrf şi transpusă într-o română fluentă, cu rimă şi ritm, prin respectarea tuturor elementelor metrice. În plus, bogăţia de-acum cîteva secole a cîtorva limbi europene era redescoperită. Aşadar nu italiana modernă, nu germana de azi, nu portugheza pe care o cunoaştem. Vă puteţi face o idee despre dificultăţile uriaşe pe care traducătorul le-a avut de învins. Lucrarea include versiunea poetică a lui Boşca şi, alături, versurile originale, în toată ciudăţenia lor sintactică şi lexicală. Asta a fost o carte uluitoare, complet nefirească pentru vremurile strîmtorate şi indigeste în care a apărut. În Occident o astfel de operă ar fi construită într-un colectiv de cercetare, cu o echipă de specialişti arondaţi, fiecare, la cîte o singură fîşie de competenţe. În schimb profesorul clujean a dus la bun sfîrşit, cu propriile puteri, un proiect de-o incredibilă complexitate.

Înainte de asta Teodor Boşca a tipărit o minunată versiune a Sonetelor lui Shakespeare (la Ed. Dacia, în 1974). După o corespondenţă asiduă cu British Museum, a obţinut facsimilele ediţiei princeps, apărute la Londra, în 1609. A pus la punct o traducere fluentă şi fidelă, pe care a publicat-o în condiţii superbe, cu manuscrisul original în stînga şi textul românesc pe dreapta. Cu cartea asta a cîştigat şi Premiul Uniunii Scriitorilor, tocmai în anul internaţional Shakespeare, cînd se aniversau 410 ani de la naşterea Marelui Will.

Clujul memorabil (2)

08 Joi mai 2014

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ Scrie un comentariu

Etichete

amintiri, Cluj, intelectual, poliglot, profesor, Teodor Bosca, tinerete

boscaLucrurile au mers înainte. Cred că mi-am descoperit adevărata vocaţie atunci cînd am devenit student la Facultatea de Filologie (aşa se numea atunci). Am fost admis prin examen la secţia română-franceză, ulterior m-am transferat la italiană. Acum sînt profesor de italiană, de peste 20 de ani. O figură fascinantă, pe care am întîlnit-o acolo şi pe care aş vrea s-o evoc, este cea a lui Teodor Boşca. A fost o personalitate proeminentă a Clujului cultural. Nu ştiu cîţi dintre cei prezenţi aţi auzit de el. Era un domn, în cel mai adevărat înţeles al cuvîntului: înalt, ţeapăn, la costum şi cravată, cu o ţinută sobră, cu vorba rară şi chipul îngîndurat. Mi-a marcat evoluţia profesională prin carisma şi competenţa sa. De prea puţine ori am stat să povestesc direct cu el, atunci, la jumătatea anilor ‘80. Nu-l frecventam aproape deloc în studenţie. De fapt el prefera frecventările feminine, ca să fiu uşor maliţios. Era un mare cuceritor, se zvonea că e bine văzut de doamne şi domnişoare. Dar dincolo de asta, era un mare intelectual poliglot. L-am auzit pe acest profesor român vorbind maghiara impecabil. Pentru mine maghiara e limba maternă, dar el vorbea ungureşte mult mai dezinvolt decît mine. M-am interesat şi am aflat că a copilărit într-un mediu lingvistic amestecat, a crescut jucîndu-se pe stradă alături de copiii maghiari. Aşa se explică anumite lucruri, fiindcă dacă n-o “aspiri” biografic, e foarte greu de învăţat această limbă. De altminteri Teodor Boşca provenea dintr-o familie strîmtorată. Din cîte mi s-a spus, tatăl lui a fost mecanic de locomotivă, era mereu departe de casă. Mama lui a fost o femeie simplă, care spăla noaptea vagoanele în gară. Tînărul şi-a făcut şcoala cu ajutorul unor burse private. De pildă a fost printre puţinii – dacă nu chiar singurul din Cluj – care a cîştigat bursa regală, destinată să sprijine copii nevoiaşi, dar foarte sîrguincioşi.

Acest om a fost un admirabil profesor de engleză. I-a predat-o în particular unui coleg de-al meu, care a intrat astfel la facultate. A cunoscut excelent franceza, pe care i-a predat-o în lecţii private unei colege ale mele, devenită apoi studentă. Cu noi a făcut cursuri şi seminarii de literatură italiană (Ugo Foscolo şi perioada Romantismului). Ne-a învăţat de asemeni, timp de trei semestre, limba latină. Cunoştea bine germana. Schimba impresii în spaniolă. Citea fluent şi traducea din portugheză. A fost pasionat de provensală, o limbă de mare prestigiu în Evul Mediu, azi complet dispărută din circulaţia publică.

Exmatricularea lui Pirandello

09 Joi ian. 2014

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ Scrie un comentariu

Etichete

exmatriculare, incident, La Sapienza, Luigi Pirandello, profesor, rector, Roma, universitate

pirandelloAm scris pe acest blog nu de mult despre două incidente, din vremea studenţiei mele, cu profesori pe care i-am surprins scăpînd mărunte neatenţii în timpul cursului. Ambii au avut puterea de-a se corecta în public, de-a face amendă onorabilă. Asta a constituit pentru mine o lecţie etică mai admirabilă decît orice detaliu ştiinţific pe care mi l-ar fi putut ei transmite. Citesc între timp, în cartea lui Camilleri dedicată vieţii lui Pirandello, despre o situaţie asemănătoare, dar cu un deznodămînt diferit, de-o nedreptate grosolană.

Pe vremea studiilor începute la Universitatea La Sapienza din Roma, tînărul Pirandello asista la cursurile rectorului Onorato Occioni, personaj solemn, cu barbă şi morgă, dar de un profesionalism îndoielnic. “Într-o zi, pe cînd profesorul Occioni traducea dintr-o comedie a lui Plaut, i s-a întîmplat să facă o greşeală grosolană. Lucruri care li se pot întîmpla tuturor, dar, cum se ştie, elevii sînt de-o cruzime extremă faţă de profesori, nu le iartă nimic. Trebuie spus că Occioni, aproape imediat, şi-a dat seama de greşeală şi a încercat s-o repare. Dar era prea tîrziu. Un tînăr ştrengar, care stătea în prima bancă lîngă Luigi, l-a împins uşor cu cotul pe colegul său pentru a sublinia greşeala lui Occioni şi-a scăpat un hohot de rîs, pe care poate că nici n-a încercat să-l oprească. Văzîndu-i gestul batjocoritor, profesorul parcă şi-a ieşit din minţi.

A coborît de la catedră, l-a atacat pe tînărul ştrengar ca un cîine turbat, avînd însă mare grijă să nu dezvăluie motivul indignării sale. Dacă vreunul dintre studenţi nu şi-a dat seama de greşeala pe care a făcut-o, n-avea rost să i-o spună chiar el.

Pînă în acest moment al confruntării dintre profesor şi ştrengar, Luigi nu fusese deloc amestecat, putea foarte bine să se dea la o parte, să nu participe la scandal, de altfel doar primise şi întorsese o mică lovitură cu cotul, nu se apucase să rîdă de greşeala lui Occioni. Doar că trăsătura impulsivă, care fireşte că-i aparţine lui Don Stefano [tatăl lui Pirandello], dar nu fiului schimbat, îl face să sară în picioare, ca una dintre acele păpuşi cu arc, care ţîşnesc atunci cînd deschizi capacul. În faţa colegilor care îl ascultau uimiţi şi cu toate că Occioni încerca să-l acopere cu vocea lui tunătoare, Luigi povesteşte de-a fir a păr ce s-a întîmplat, îl acuză pe profesor de ipocrizie, fiindcă n-a vrut să dezvăluie că totul s-a datorat greşelii sale de traducere. Iar apoi, terminînd de vorbit, iese din amfiteatru. Furia lui Occioni şi-a găsit o altă ţintă, acum se concentrează toată asupra lui Luigi. Concluzia a fost că, după şedinţa de consiliu a facultăţii şi după cea a comisiei de disciplină, tînărul Pirandello a fost exmatriculat din Universitate.”

Luigi Pirandello a absolvit studii de filologie romanică la Universitatea din Bonn, în Germania. În 1934 a cîştigat Premiul Nobel pentru literatură.

“Teaching is not performance”

08 Miercuri ian. 2014

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ 4 comentarii

Etichete

extrema dreapta, Kris Shaffer, Nae Ionescu, profesor, scrisoare, spectacol

Un profesor de teorie muzicală de la Universitatea Colorado-Boulder, Kris Shaffer, le adresează o scrisoare deschisă studenţilor săi. Îşi propune să le detalieze cîteva principii care îi configurează munca în amfiteatru, aspecte pedagogic-filosofice pe care ei nu le vor întîlni în cursul litografiat. Aproape fiecare problemă atinsă acolo ar merita confirmată şi detaliată prin experienţa mea personală de-a lungul anilor. Mă opresc aici la un singur punct delicat, însă de importanţă primordială. Activitatea la catedră nu trebuie făcută (doar) de dragul spectacolului, pentru a se măguli în mod narcisist personalitatea profesorului. Scopul fundamental trebuie să fie instaurarea contextului propice, care să ducă la dezvoltarea intelectuală a elevilor/studenţilor. Nicidecum la amenajarea unei rezervaţii, pe care să hălăduiască eul hipertrofiat al Maestrului Spiritual. “Teaching is not performance. My goal is not to dazzle you with my intellect or to blow your mind with the course content. Nor is it to entertain you or to charm you with my personality (though I may). Instead, my goal is to create an environment that is conducive to your musical and intellectual growth.”

Din această acerbă observaţie se poate deduce că, în interbelicul românesc, Nae Ionescu a fost totuşi un profesor prost. Spectacolele lui de personalitate – în cadrul cursurilor – erau concepute să seducă publicul tînăr pentru a-i atrofia spiritul critic. “Vorbea azi despre o superioritate a fiziocraţilor asupra tuturor şcolilor economice moderne. Prea amplu ca să transcriu aici notele mele de curs. Vorbea avîntat, cu un accent de violenţă, care promitea o întorsătură bruscă în şirul argumentelor. (Are asemenea efecte de cabotin inteligent.) Aşteptam intrigat deznodămîntul – cînd, deodată, a izbucnit sub ferestrele noastre un marş militar. O companie cu drapel care trecea. / A sărit de la catedră, s-a repezit la fereastră, a deschis-o şi a rămas acolo să privească şi să ritmeze cu capul bătaia tobei mari. / Pe urmă s-a întors către noi. / – Vouă nu vă place strada?” (M. Sebastian, De două mii de ani…).

Cu asemenea viclenii didactice nu-i de mirare că, în afara lui Mihail Sebastian însuşi, aproape toţi studenţii lui Nae Ionescu au eşuat în militantismul de extremă dreaptă. Profesorul nu şi-a propus să obţină, mai presus de toate, o “intellectual growth” printre discipolii săi, ci modelarea sufletească a unor adepţi fanatici. Deturnarea frauduloasă a misiunii profesorale e flagrantă.

Biografie poliglotă (17)

08 Duminică sept. 2013

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ Scrie un comentariu

Etichete

Ahasverus, biografie, competente, cultura, Eminescu, Ioana Em. Petrescu, jidovul ratacitor, poliglot, profesor

Profesoara m-a ascultat cu aceeaşi bunăvoinţă generoasă pe care le-o rezerva tuturor studenţilor. Apoi mi-a replicat surîzător că povestea lui Ahasverus este o întîmplare notorie, care a inspirat de-a lungul secolelor numeroase opere derivate, în literatură şi în alte arte. Nu se pune problema să nu existe în Biblie. Poate că nu e prezentă în toate evangheliile, dar trebuie căutată cu răbdare. I-am spus că ştiam într-adevăr de cartea lui Jean d’Ormesson pe această temă, mai erau şi altele. Iar evangheliile le-am recitit, pe toate patru, înainte de-a veni să stau de vorbă cu dînsa. Zîmbetul cald, uşor matern, n-a părăsit-o cînd mi-a recomandat să mai verific odată pe text. Mi-a promis că va face şi ea la fel.

A trecut o săptămînă, a venit iarăşi cursul despre Eminescu. N-am putut sta de vorbă la intrarea în clasă şi nici în timpul pauzei. De fapt nici nu mai era important. Ştiam limpede că lucrurile stau aşa cum i le-am zis. Dacă a controlat, şi-a dat seama la rîndul ei, va putea să evite imprecizia în următoarele lecţii. Fusese o discuţie confidenţială – pentru mine cazul era clasat. Spre uimirea mea, în a doua jumătate a cursului, Ioana Em. Petrescu s-a întrerupt pe neaşteptate din prelegere, amintindu-şi parcă în acel moment un detaliu important, a rostit în faţa tuturor numele meu şi mi-a mulţumit pentru aspectul semnalat: povestea jidovului rătăcitor este o legendă apocrifă (n-a zis şi “antisemită”), lansată în Evul Mediu şi pusă pe seama Noului Testament, unde în fapt nu se regăseşte. Auditoriul este rugat să facă necesara corectură.

Din cele două întîmplări, survenite la doi profesori şi la două materii care n-aveau nimic în comun, am învăţat un lucru foarte important. Orice neatenţie comisă trebuie îndreptată cu prima ocazie. Nici un magisteriu nu e mai presus de adevărul ştiinţific transmis de la catedră. Exigenţa prezervării reputaţiei în ochii publicului – ori pur şi simplu vanitatea – nu reprezintă o scuză în calea autocriticii. Mi s-a întîmplat apoi şi mie, în primii ani de profesorat, să scap mici neatenţii, să dau explicaţii incomplete. Am fost corectat de elevii mei şi, cînd au avut dreptate, i-am felicitat. Cu un prilej mi-a fost contrapusă o intuiţie mai ascuţită decît a mea, în explicarea unui fenomen, şi am răsplătit-o cu nota maximă. Toate acestea pentru a spune că învăţarea este un work in progress, mereu ameliorabil şi în nici un caz unilateral. În timpul lecţiei, magistrul învaţă alături de discipolii săi şi, de aceea, nu trebuie să uite umilinţa începuturilor.

Mircea Zaciu (16)

23 Miercuri ian. 2013

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ 2 comentarii

Etichete

amintiri, carti, literatura, Mircea Zaciu, profesor, trecut, universitate

Nu ştiu cîteodată dacă trebuie să-i invidiez sau să-i dojenesc pe tinerii de azi pentru dezinvoltura lor lipsită de complexe. În orice caz o elevă de-a mea dintr-a XI-a, care întîrzie mereu la orele de dimineaţă, a reuşit să mă irite şi pînă la urmă i-am făcut observaţie. Am rugat-o să respecte programul. Ea mi-a replicat vehement: “Sigur, vă e uşor să vorbiţi, dar eu vin la şcoală tocmai de pe Zaciiiu”. “De unde vii?” “De pe Zaciiiu!”. (Accentua cu încăpăţînare litera i.) “Ce-i asta?” “Strada pe care locuiesc.” Am rămas pe gînduri o clipă. “Nu cumva e strada Mircea Zaciu?”. Ea, peste umăr cu indiferenţă: “Mă rog, whatever.” Şi după o clipă: “De unde ştiţi cum se pronunţă?”. “L-am cunoscut. Mi-a fost profesor.” “Zău? Ce chestie… Dar acum pot să mă aşez?”

Tot mai greu îmi vine să pricep năravurile trendy de pe Facebook. De pildă nu mai poţi pleca la un club, la un meci de fotbal, sau într-o excursie fără să-ţi dai check in. Ideea e – cum am înţeles cu eforturi – că îţi semnalezi prezenţa undeva, ca să fii mai uşor reperat de prieteni. Dar am înţepenit cînd am văzut că două eleve de-ale mele îşi dau check in “la Mircea Zaciu”. Mi-am zis că s-a ajuns cu gluma prea departe, a doua zi o să le cert. În timp ce ezitam în sinea mea, dacă e bine sau nu să mă amestec în şotiile adolescenţilor, mi-a trecut prin minte să verific ce-i cu acel “Mircea Zaciu”. Am constatat că e un “local business”, probabil o crîşmă dispusă pe strada cu acelaşi nume. Aşa devenea totul explicabil. Şi apoi mi-am amintit că am fost şi eu la Mircea Zaciu, pe vremea cînd eram elev. Dar asta a fost cîndva, foarte de mult, şi însemna pe-atunci cu totul şi cu totul altceva.

← Articole mai vechi

Accesări

  • 107.303 views

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te celorlalți 144 de abonați.

Articole recente

  • Simfonia lumii (3)
  • Simfonia lumii (2)
  • Simfonia lumii (1)
  • George Coșbuc, primul traducător integral al “Divinei Comedii” în română
  • George Coșbuc, il primo traduttore integrale della “Divina Commedia” in romeno

Comentarii recente

Laszlo Alexandru la Poezia științei în “Parad…
Cristina-Alice TOMA la Poezia științei în “Parad…
Laszlo Alexandru la Inimaginabil
ourzica la Inimaginabil
Laszlo Alexandru la Etica neuitării
Horia Puscuta la Etica neuitării
Ioana Haitchi la Conspirația familiei Pazzi
Laszlo Alexandru la Luigi Pirandello, „Nuvel…
vicuslusorum la Luigi Pirandello, „Nuvel…
Ioana Haitchi la Scrisoare despre Dante
Laszlo Alexandru la Scrisoare despre Dante
Ioana Haitchi la Scrisoare despre Dante

Cele mai bune

  • La lingua italiana al Collegio Nazionale “G. Bariţiu” di Cluj-Napoca, Romania
  • Să spionăm cu Katherine Verdery (3)
  • O carte şocantă: Andrei Klein, “Lea. Povestea familiei mele”
  • Amintirile noastre și realitatea (2)
  • Limba italiană la Colegiul Naţional “G. Bariţiu” din Cluj-Napoca
  • Conspirația familiei Pazzi

Categorii

  • Amfiteatru
  • Anunţuri
  • Cestiunea zilei
  • Dante
  • Despre mine
  • Diverse
  • Italienistică
  • Moralităţi
  • Neghiobii
  • Pirandelliana
  • Polemici
  • Uncategorized

Calendar

ianuarie 2023
L M M J V S D
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  
« nov.    

Arhive

Meta

  • Înregistrare
  • Autentificare
  • Flux intrări
  • Flux comentarii
  • WordPress.com

Etichete

amintiri analiza Andrei Klein antisemitism arhive biografie blog Bucuresti carte carti Cluj colaboratori colaborator Securitate competente comunism conferinta Consiliul Judetean Cluj credinta cultura Cuvintul Dante demisie dezbatere dialog disident Divina Comedie Dumnezeu evrei Evul Mediu extremism fascism film Freud Gabriel Andreescu Holocaust imagine intelectual interbelic internet interviu ironie istorie Italia Jurnal lansare de carte Lectura Dantis literatura manipulare Marta Petreu Mihail Sebastian Mircea Arman Mircea Zaciu neghiobie Nicolae Manolescu Ovidiu Pecican Paradisul Paul Goma plagiat poezie poliglot politica premiu profesor propaganda scandal scriitor scriitori Securitate traducere trecut Tribuna turnatori universitate Victor Ponta ziarist

Blog la WordPress.com. Tema: Chateau de Ignacio Ricci.

Confidențialitate și cookie-uri: acest site folosește cookie-uri. Dacă continui să folosești acest site web, ești de acord cu utilizarea lor.
Pentru a afla mai multe, inclusiv cum să controlezi cookie-urile, uită-te aici: Politică cookie-uri
  • Urmărește Urmăresc
    • Laszlo Alexandru
    • Alătură-te altor 144 de urmăritori
    • Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
    • Laszlo Alexandru
    • Personalizare
    • Urmărește Urmăresc
    • Înregistrare
    • Autentificare
    • Raportează acest conținut
    • Vezi site-ul în Cititor
    • Administrează abonamente
    • Restrânge această bară
 

Încarc comentariile...
 

Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.