Lansare de carte

Etichete

blog, carte, internet, Jurnal, lansare de carte, Stari de spirit

Publicitate

Stări de spirit

Etichete

blog, carte, Editura Ecou Transilvan, Jurnal, Stari de spirit

Tocmai a apărut al cincilea volum al jurnalului meu pe blog, care include anii 2014-2017. Vi-l recomand cu încredere, poate fi găsit la librăriile din țară, la sediul editurii sau prin mail-ul autorului. 🙂

 

E cam tîrziu…

Etichete

amenintari, blog, citate, Claudiu Tarziu, extremism, legionari, liste negre, terorism

Constat că se practică din nou listele negre şi ameninţările, ca pe vremea sinistră a pogromurilor. Claudiu Târziu se recomandă jurnalist, poet, prozator şi editor, preşedinte al Asociaţiei “Rost” şi director al Editurii Rost. Aşa că el îi ia la rost pe apărătorii “Legii antiromâneşti, antidemocratice şi anticonstituţionale” 217/2015. Da, aia votată de aproape 600 de parlamentari şi promulgată de preşedintele ţării. Iată cum Parlamentul şi Preşedinţia sînt antiromâni şi anticonstituţionali – în schimb Târziu e foarte român şi adînc constituţional.

Mă pomenesc aşadar în fruntea listei negre croşetate pe blogul lui Târziu. Ea arată în felul următor. Laszlo Alexandru: “În optica mea, cine-i contra antilegionarilor, e prolegionar, ce s-o mai tot scăldăm?”. (De pe pagina sa de Facebook) Alexandru Florian: “Orice român care se îmbracă în port naţional fără să fie ţăran este fascist, legionar”. (A rostit asta într-un cerc nu foarte restrîns de persoane) Adrian Cioflîncă: “Sfinţii închisorilor sînt legionari, deci criminali” (A declarat, cu alte cuvinte, unui radio local din Iaşi; sursa e disponibilă pe net) Peter Demeny: “A fi legionar înseamnă să trăieşti în aburii ortodoxiei” (A scris-o pe blogurile “Adevărul”).

Pentru jurnalistul poet, prozator şi editor care-şi caută un rost, deşi cam tîrziu, e uimitoare acurateţea trimiterilor bibliografice: omu’ a zis-o într-un cerc de persoane; omu’ a declarat-o la radio, folosind alte cuvinte. Cu aceeaşi metodă din brişcă, îi pot spori lista de citate confecţionate. Alexandru Florian: Orice fascist, legionar, care se îmbracă în port naţional, este un ţăran. Adrian Cioflâncă: Sfinţii legionari au ajuns în închisori fiindcă erau criminali. Peter Demeny: A fi legionar înseamnă să ciuruieşti cu mitraliera în numele ortodoxiei.

Lupta cu democraţia, cu statul român, cu legile şi cu regele/preşedintele i-a costat cam scump pe teroriştii legionari, de vreo 75 de ani încoace. Unii şi-au lăsat pielea, alţii libertatea. M-aş bucura să aflu că poetul Târziu şi-a găsit un rost al lui – înainte să descopere, prea tîrziu, că extremismul legionar nu şi-a avut rostul încă de la inventarea sa.

Dante pe americăneşte

Etichete

America, blog, Dante, internet, lectura, Lectura Dantis, Rod Dreher, self-help book, Wall Street Journal

Acum două săptămîni a apărut în The Wall Street Journal un articol simpatic despre Divina Comedie văzută ca “the most astonishing self-help book ever written”. Autorul, Rod Dreher, este un ziarist dinamic, pasionat de teme culturale, gastronomice şi religioase, colaborator constant la The American Conservative.

Gazetarul nu se dezminte în strategiile de atragere a publicului spre ce are el de zis. Tonul exaltat, incendiar, cu care vorbeşte despre Dante ca despre explozia conductei de gaz din centrul oraşului, sau ca despre accidentul de maşină de pe strada de-alături, îşi are beneficiile sale de simpatie. Important e să-ţi aduci subiectul spre zilele noastre, să-l scoţi pe poetul italian din conul de umbră baroc-medievală, pentru a-l transforma într-un Superman sau Spiderman postmodern. “He writes a book about his to-hell-and-back trek, and it’s an instant best-seller, making him beloved and famous.” (În fapt Dante a murit exilat şi cu averea confiscată, la Ravenna. Capodopera lui a circulat în primele două secole fragmentar şi aleatoriu, prin manuscrise. Nu exista pe vremea aceea tiparul, aşadar nici noţiunea de best-seller editorial.) Înflăcărarea jurnalistului continuă pe pasaje întinse. Informaţiile de popularizare se împletesc cu hiperbola senzaţionalistă: “In its day, it’s worth recalling, the poem was a pop-culture blockbuster. Dante wrote it not in the customary Latin but in Florentine dialect to make it widely accessible. He wasn’t writing for scholars and connoisseurs; he was writing for commoners. And it was a hit”. Poemul medieval prezentat ca o baladă rock sau ca un pop hit are toate elementele să ne contrarieze.

Discursul începe să sune mai autentic şi convingător acolo unde autorul vine către propriile sale experienţe: s-a întors după mulţi ani în orăşelul natal, pentru a fi alături de sora lui bolnavă de cancer. Ajuns într-o situaţie limită, îşi pune întrebări despre drumul în viaţă, reuşitele şi eşecurile pe care le-a avut, opţiunile pe care a trebuit să le facă. “The tale of my sister Ruthie’s grace-filled fight with cancer and the love of our hometown that saw her through to the end changed my heart – and helped to heal wounds from the teenage traumas that had driven me away. But things didn’t work out as I had expected or hoped. By last fall, I found myself struggling with depression, confusion and chronic fatigue – caused, according to my doctors, by deep and unrelenting stress. My rheumatologist told me that I had better find some way to inner peace or my health would be destroyed.” A intrat într-o librărie, a deschis la nimereală cartea lui Dante şi a constatat surprins că, şi acolo, eroul principal se confruntă cu o criză existenţială, tipică pentru jumătatea vieţii. Îi taie calea trei animale fioroase, protagonistul ar vrea să urce spre lumină dar nu mai poate, e disperat şi nu ştie încotro s-o apuce. “Dante’s search for deliverance propels him on a purpose-driven pilgrimage from chaos to order, from despair to hope, from darkness to light and from the prison of self to the liberty of self-mastery.”

Rod Dreher s-a scufundat în lectura cărţii, care l-a ajutat să-şi reechilibreze viaţa. I-a dat sugestii cum să privească mai atent în jur, pentru a cunoaşte realitatea în consistenţa sa autentică. Unele sfaturi pe care Dante le primeşte de la mentorul său Virgiliu seamănă izbitor cu cele primite de gazetarul confruntat cu primejdia depresiei. “At our first meeting, my therapist told me that I couldn’t control other people or events, but, by the exercise of my free will, I could control my response to them.” Studierea Divinei Comedii i-a oferit medicamentul artistic ideal.

Spirit altruist şi extravertit, Rod Dreher a trecut să-şi împărtăşească experienţele danteşti cu cititorii pe blog. Într-un şir amplu de însemnări, s-a apucat să descîlcească versurile din Purgatoriu, pe care l-a tratat ca pe-un volum de uz gospodăresc. Ideea lui e izbitor de simplă. Aşa cum învăţăm dintr-o carte de bucate să gătim, iar dintr-o carte de grădinărit să plantăm copaci, putem deprinde şi de la Dante arta de-a trăi frumos şi curat. Divina Comedie nu e despre trecut, ci despre viaţa noastră de-acum, ne îndeamnă să avem curajul de-a ne schimba în bine. Rezultatele n-au întîrziat să apară. Răspunsurile entuziaste şi comentariile publicului s-au înteţit. “One reader wrote to say that she quit a three-decade smoking habit while reading Purgatory over Lent, saying that the poem helped her to think of her addiction as something that she could be free of, with God’s help. ‘I’ve had the sensation of maddeningly stinging, prickling skin during the nicotine withdrawal phase when I’ve tried to quit before’, she said, ‘but reading Dante helped me to imagine the sensation as a cleansing fire’.”

După Dante politician, poet, istoric, filosof, teolog, lingvist, ezoteric sau erou de roman poliţist, iată acum o nouă faţetă a sa, descoperită de cititorii de peste ocean: Dante ca autor de “self-help book”. Aplicaţiile în viaţa practică americană din secolul XXI ale unor învăţăminte incluse în terţinele medievale italiene ne arată că marea literatură e capabilă de drumuri foarte lungi, în timp şi spaţiu, ajungînd unde nici nu ne închipuim.

Un blog despre Dante

Etichete

blog, critica literara, Evul Mediu, istorie literara, Lectura Dantis

Dacă tot a fost ieri ziua celor ce muncesc, am zis să nu stau degeaba. Mi-am deschis un blog pe internet: Lectura lui Dante. Va fi cu mai multă seriozitate şi cu mai puţine ghiduşii. Am vrut, inclusiv ca aspect, ceva sobru şi esenţial. Un loc de unde cititorii să aibă de învăţat, pe cît posibil fără a se plictisi. Vă invit să-l vizitaţi şi să vă spuneţi părerea. Bună sau rea.

Viaţa la blog (5)

Etichete

blog, blogger, comunicare, interviu, scriitor

7. Reuşiţi să vă întîlniţi cu cititorii dvs? În ce proporţie îi cunoşteţi/recunoaşteţi?

Elevii mei sînt primii mei cititori, iar cu ei mă văd zilnic. Dar fireşte că avem alte lucruri de povestit în clasă decît despre volumele mele. Am organizat cîteva lansări de carte. Însă acolo vin de obicei oameni binevoitori, care îl laudă pe fericitul autor, iar publicul aplaudă cu politeţe, fără a-şi exprima rezervele. Am ţinut cîteva conferinţe. Asistenţa părea interesată (din fericire) de ideile noi pe care le aruncam în arenă, nu de publicaţiile mele din urmă. A fi scriitor echivalează, pentru mine, cu o lungă plimbare prin tunel. Vorbesc de unul singur şi nu ştiu dacă mi se-aude glasul. Cîteodată îmi răspunde ecoul, mai ascuţit ori mai atenuat, şi-atunci “ben puoi sapere ormai che il suo dir suona” (poţi şti bine deja că vocea lui răsună). Nu-mi trasez în imaginaţie cititorul mediu, pe care să-l linguşesc cu deşănţare, asemeni unui Paulo Coelho, pentru a-mi umple buzunarele. Pe cel care mă citeşte prefer să-l surprind şi să-l indignez, nu să-l plictisesc.

8. În ce măsură sunt influenţaţi cititorii dv. de articolele pe care le scrieţi? Îmi puteţi da un exemplu?

Exact acum 24 de ani, în seara de 21 decembrie 1989, eram în fruntea coloanei de protestatari care mărşăluiau spre centrul Clujului cerînd “Jos comunismul!”. La Fabrica de Bere, demolată recent, am fost întîmpinaţi de lanţul de trăgători al armatei, condus de ofiţerul Ioan Laurenţiu Cocan. Individul a reacţionat cu o violenţă feroce la manifestaţia paşnică a civililor: a ordonat deschiderea focului, a ieşit el însuşi furibund în faţa soldaţilor şi a început să-i vîneze cu împuşcături de pistol pe cei ce urlau spre el, ascunşi pe după case ori maşini. Eram tînăr pe-atunci, încă nu împlinisem 24 de ani. L-am văzut stînd crăcănat în faţa trupei şi trăgînd cu arma în noi. Am văzut, în stînga mea, o tînără horcăind împuşcată în inimă. Mi-au trebuit aproape zece ani pînă să asimilez în mintea mea acele grozăvii, pentru a le putea descrie. Dar apoi m-am dezlănţuit. Am început să vorbesc despre acel Cocan în presa bucureşteană, într-un ziar românesc din New York, în vreo două cărţi tipărite, la postul de Radio Cluj. Omul mi-a văzut volumul în librărie, s-a găsit cu nume şi prenume în paginile sale. M-a căutat în cartea de telefon. În februarie 2000, într-o noapte pe la ora 1, m-a sunat pentru a-mi spune textual: “Trebuia să mori şi tu, în pizda mă-tii, acum zece ani!”. Şi m-a anunţat că, dacă tot îmi ştie adresa, va veni să-mi ia gîtul, cînd nu-l aştept. Din păcate pentru el, am izbutit să-l înregistrez pe robotul telefonului şi, în ziua următoare, cu sprijinul unei asociaţii a revoluţionarilor, am convocat o conferinţă de presă. S-a stîrnit ceva scandal.

La şcoală au aflat şi elevii mei. Printre ei – o fată se numea Cocan. După cursuri a venit să se jure, impresionată, că ea n-are nici o legătură de rudenie cu acel nemernic, totul e o coincidenţă de nume. M-a înduioşat pînă la zîmbet. A mai trecut ceva timp. Şi-apoi eleva respectivă mi-a relatat un lucru uluitor. I-a spus acasă mamei sale, care lucra ca asistentă medicală, povestea criminalului din decembrie ‘89, aşa cum o ştia de la mine. Într-o zi s-a prezentat la serviciul de urgenţă fostul ofiţer Ioan Laurenţiu Cocan, bătut măr în urma unei altercaţii cu vecinii. Mama elevei mele l-a recunoscut. L-a apostrofat indignată pentru crimele de la revoluţie şi, primind din partea sa răspunsuri vehemente, a refuzat să-l îngrijească.

Iată în ce măsură pot fi influenţaţi cititorii de articolele pe care le scriu.

Viaţa la blog (4)

Etichete

blog, blogger, comunicare, interviu, scriitor

6. Dacă nu aţi avea blogul, aţi reuşi să vă promovaţi la fel de bine şi prin alte mijloace media? Dacă da, care ar fi acestea?

Repet nuanţa care, pentru mine, e destul de importantă. Nu urmăresc să mă promovez – îmi propun să mă exprim. Înainte de a-mi deschide blogul personal, am coordonat, între 2003 şi 2012, revista electronică E-Leonardo. Publicaţia poliglotă a inclus 116 autori români şi străini, clasici şi contemporani, 15 traducători, cu pagini de poezie, proză, eseu, istorie, civism, polemică sau memorialistică, însoţite de muzică, pictură, fotografie etc. A reprezentat o iniţiativă simpatică, în etapa de pionierat a comunicării culturale pe internet şi a avut de-a lungul anilor peste 33.000 de accesări, din peste 40 de state ale lumii. Constat acum, printr-o simplă comparaţie, că în doi ani de blog am depăşit audienţa realizată în zece ani de revistă electronică. Dar cum se explică una ca asta? A crescut de-atunci numărul celor ce utilizează internetul, al oamenilor care acceptă realitatea că mesajul cultural poate fi transmis pe căi (post)moderne, imprevizibile. Pe de altă parte blogul e mai atracţios prin comunicarea sa “comprimată”, prescurtată, de impact, în comparaţie cu studiile ample, împănate cu note de subsol şi referinţe bibliografice. Ritmul cotidian de împrospătare a conţinutului, spre deosebire de cel anual sau bianual de dincolo, este de asemeni hotărîtor. Capacitatea superioară de sincronizare cu evenimentele îşi face efectul.

Pe lîngă aceste mijloace scrise de comunicare publică, am acceptat cîteva zeci de invitaţii la emisiuni radiofonice sau televizate, în studiouri clujene sau bucureştene. Premiera absolută într-o asemenea activitate am trăit-o la televiziunea din Lecco, unde a trebuit să explic în transmisiune directă, în anul 1994, la începutul carierei mele, cum anume e predată italiana la Cluj. Stresul folosirii unei limbi străine, în care pe-atunci nu eram dezinvolt, sub şuvoiul reflectoarelor şi al întrebărilor unui ziarist foarte dinamic, n-a mai fost apoi niciodată aşa de intens.

La acest capitol ar putea avea o anumită importanţă şi cei 20 de ani de publicistică, pe care am desfăşurat-o în reviste culturale din România (Bucureşti, Cluj, Oradea, Tîrgu Mureş, Tîrgu Jiu, Constanţa, Bistriţa, Craiova, Iaşi), SUA (New York şi California), Italia (Roma), Israel (Tel Aviv), Germania (Dietzenbach).

Viaţa la blog (3)

Etichete

blog, blogger, comunicare, interviu, scriitor

3. Cu ce vă diferențiați față de ceilalți bloggeri care scriu în același domeniu?

Există o imensă varietate de bloguri, în funcţie de persoanele sau grupările care le redactează şi de finalităţile pe care le urmăresc. De la platformele unor publicaţii sau edituri, destinate să consolideze compartimentul de marketing, pînă la adnotările sfioase ale adolescentului ce descoperă cu stîngăcie lumea care-l înconjoară, toate registrele şi paletele sînt reprezentate. În ce mă priveşte optez pentru un conţinut foarte eteroclit. Împletesc însemnările autobiografice, amintirile despre anii de şcoală sau momentele care m-au format ca personalitate, comentarea unor gesturi sau situaţii cu rezonanţă etică din viaţa cotidiană, dialogul cu alte reflecţii despre lume (prin redarea unor citate percutante), analiza unor opere artistice, traducerea unor mici fragmente eseistice etc. Nu sînt condiţionat de dorinţa unui cîştig financiar sau de imagine, iar asta îmi dezleagă mîinile, îmi conferă o mare libertate interioară în găsirea şi tratarea subiectelor. Faptul că sînt profesor la catedră mi-a inculcat probabil reflexul de-a explicita, de-a pune în lumină aspecte mai puţin cunoscute publicului larg, de a-i instrui pe alţii. Nu mă sfiesc aşadar să mă scufund în detalii privind lirica italiană medievală, creaţia şi receptarea lui Dante Alighieri. O situaţie interesantă: accesarea blogului meu e extrem de fluctuantă, de la o zi la alta, şi este direct influenţată de subiectul pe care-l tratez. Cînd am scris despre acrostihul compus din anafore, sau despre hipotipoza realizată prin hendiade în Divina Comedie, aveam doar 20 de cititori. Cînd am atacat polemic un ziar din Bucureşti, care exalta aniversarea unui prozator alunecat, din păcate, pe orbita antisemitismului, am avut într-o singură zi 585 de accesări din 15 state diferite. Dacă aş fi oareşce specialist în comunicare publică, mi-aş trage concluziile: aş lăsa în plata Domnului poeziile de demult şi sentimentalismul, m-aş năpusti în scandalistică şi politicianisme de Dîmboviţa. Însă pe mine, cum ziceam, nu rating-ul mă preocupă, ci exprimarea autenticităţii. O simplă statistică: între 21 ianuarie 2012 şi 18 decembrie 2013 s-au efectuat peste 34.000 de accesări ale blogului meu, din peste 25 de ţări.

4. Prin ce modalități vă încurajați cititorii să ofere feedback?

Există scriitori care îşi transformă blogul sau pagina de Facebook în adevărate forumuri de dezbatere cu cititorii. Mie îmi lipsesc timpul şi energia pentru aşa ceva. Sînt mai preocupat de subiectul şi conţinutul viitoarei postări, decît de administrarea narcisistă a celei precedente. Vorba lui I.D. Sîrbu: “Cu sufletul trăiesc în romanul viitor, cu spiritul lucrez la cel de pe masă, cu trupul lupt pentru manuscrisele deja predate”. Mă limitez să semnalez pe peretele meu de Facebook postările de pe blog. Acolo vin (sau nu) aprecieri prin like şi succinte comentarii, întrebări sau nedumeriri din partea amicilor, cărora le răspund fără excepţie. Pe platforma wordpress apar de asemeni like-uri sporadice sau completări din partea cititorilor. Prin metoda “following” 47 de persoane s-au înscris din proprie iniţiativă să primească automat pe mail toate însemnările mele. Ele au fost pomenite favorabil, de cîteva ori, într-o revistă a presei săptămînale, despre care aflam ulterior: “Prin blogosfera literară”. Publicaţii electronice internaţionale ca Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni sau Baabel au difuzat numeroase texte preluate de pe blogul meu. Am stîrnit iritări pe unele site-uri din Franţa şi Statele Unite, dar nici că mi-a păsat. Vorbind pe şleau, nu urmăresc o strategie deliberată de “a mă vinde”, pentru simplul motiv că nu sînt de vînzare. În loc să încurajez cititorii să-mi ofere feedback, a trebuit să descurajez vreo doi grafomani care m-au concurat cu abundenţa notelor de subsol, în care nu pe mine mă discutau, ci pe ei se puneau în valoare. Am ales să-i ignor şi metoda a funcţionat: în scurtă vreme am scăpat de ei. Cititorul cel mai devotat, care pînă azi m-a însoţit de-a lungul anilor cu peste 200 de comentarii succinte, informate şi de bun-simţ, pentru care îi sînt recunoscător, semnează cu pseudonimul “neax”.

5. Care credeți că sunt 3 aspecte care vă ajută să aveți un blog de succes?

Onestitatea, actualitatea şi erudiţia.

Viaţa la blog (2)

Etichete

blog, blogger, comunicare, interviu, Revista Tribuna, scriitor

2. Cînd s-a născut blogul pe care îl dețineți?

La 1 februarie 2010. Susţineam de cîţiva ani o rubrică permanentă în paginile Tribunei, o publicaţie foarte activă în climatul regional şi naţional, ba chiar şi cu unele colaborări internaţionale. După inaugurarea site-ului său, ne-a venit ideea să-l dinamizăm cu o serie de adnotări culturale pe blog. Mi-am asumat acest proiect împreună cu bunul coleg Ovidiu Pecican. Fiecare a făcut acolo ce s-a priceput. Cu o frecvenţă cotidiană, el a construit un roman-foileton balcanico-satiric; eu am conturat un jurnal de gînduri despre cărţi, filme şi idei care circulau în spaţiul public. Blogul revistei Tribuna a fost şantierul de lucru pe care s-au întrupat cartea lui Ovidiu Pecican, Bokia (Ed. Tracus Arte, 2011), cărţile lui Laszlo Alexandru, Viaţa de zi cu zi (Ed. Herg Benet, 2011) şi Exerciţii de singurătate (Ed. Herg Benet, 2012).

Am motive să cred că activitatea noastră, de o tenacitate sîcîitoare şi cu deschideri polemice în plan politic şi cultural, a deranjat o seamă de persoane sau personaje. Un timp am fost protejaţi de presiunile administrative, care se insinuau tot mai insistent spre conducerea redacţiei. Dar apoi problema s-a pus în termeni de “libertatea cuvîntului”: nu era democratic să vorbim noi nestingheriţi, în spaţiul public, fără a fi controlaţi şi corectaţi. Era nevoie de nişte insulte robuste, ca să fim descurajaţi. O Megeră cu spume la gură a intrat pe blog să ne ia la palme, ca să ne băgăm minţile-n cap. Între urletele gogomane, argumentele tac. Ambii scriitori ne-am văzut de drum, că doar nu Tribuna ne-a făcut şi nu ea o să ne desfacă. La vreo săptămînă după retragerea noastră anunţată, un hacker a atacat blogul şi l-a bombardat cu zeci de mii de semne interogative, care sfîşiau corpul cuvintelor şi făceau totul ilizibil. Am corectat ultimele rînduri ale mele, care le comunicau cititorilor unde mă vor găsi în continuare. Atacul vandalului s-a repetat.

Cîteva luni mai apoi chiar şefia Tribunei era decapitată politic sub pretextul pensionării. De-atunci s-a lungit pelteaua scandalurilor cu noul manager, care şi-a inaugurat mandatul decernînd palme (ne)academice subordonaţilor din redacţie, scriitorilor din revistă, cititorilor care s-au hazardat în librăria din centrul Clujului, cînd s-a rătăcit şi el p-acolo. Foaia s-a făcut mai colorată la copertă, ilizibilă în conţinut şi de negăsit la chioşcuri (dar e oricum necitită, aşa că nu-i nici o pagubă). Blogul lor nu mai există, ca dovadă că nimeni nu ne rîvnea locul, ci doar scalpul. Din februarie 2012 mi-am trecut însemnările zilnice pe blogul de autor unde continuă în prezent.

Viaţa la blog (1)

Etichete

blog, blogger, comunicare, faima, interviu, scriitor, succes

D-ra Rebeca Chiorean, studentă în anul II la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării – Comunicare şi Relaţii Publice, în cadrul Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (uf! am obosit pînă am scris toată denumirea instituţiei), îmi cere un interviu despre “viaţa la blog”. Are nevoie de aşa ceva pentru o cercetare metodologică la şcoală. Bine, să vedem ce iese.

1. Sunteți un blogger renumit, urmărit de sute de persoane zilnic, atît din oraș cît și din afară. V-ați gîndit vreodată că veți ajunge faimos prin blogul personal? V-ați propus acest obiectiv?

Calificativul de “faimos”, obţinut în urma scrisului pe blog, e tot aşa de relativ ca şi definiţia de “chel”. Cîte fire de păr trebuie să-ţi lipsească pentru a fi considerat pleşuv? Cîţi cititori trebuie să te urmărească pentru a fi blogger renumit? În acest domeniu lucrurile au decurs la fel ca-n celelalte sectoare ale mele de activitate. Am devenit traducător fără a-i cere voie nimănui. Pur şi simplu m-am îndrăgostit de-o carte extraordinară (Ai toată viaţa înainte), pe vremea cînd eram student, şi-am început s-o scriu pe româneşte într-un caiet pe sub bancă, de-a lungul cursurilor plicticoase de socialism ştiinţific sau de materialism dialectic şi istoric. După ce-am refăcut de trei ori tot manuscrisul cap-coadă, mi-am zis că a ieşit ceva acceptabil şi-ar fi cazul să văd cum trebuie procedat în România ceauşistă pentru a publica un roman occidental de succes. Restul aventurii l-am povestit în altă parte. Privesc în urmă la lucrurile care s-au petrecut pe traseu şi pot trage o concluzie provizorie. În viaţă se întîmplă adesea că activitatea noastră principală, care ne ocupă vremea şi ne roade nervii, cade apoi în desuetudine. În schimb un hobby neserios, o preocupare frivolă şi colaterală, ne configurează direcţia de deplasare. Nu ştiu facultăţi din România unde, în ziua de azi, să se mai predea cu acelaşi aplomb fanatic socialismul ştiinţific sau materialismul dialectic şi istoric. Dar cartea lui Romain Gary, tradusă de mine ca o joacă nonconformistă, tocmai a ajuns la a treia ediţie în Bucureşti şi, din cîte înţeleg, se vinde ca pîinea caldă. Mi-au scris oameni pe care nu i-am văzut niciodată ca să-mi mulţumească pentru traducerea acestui roman, a cărui lectură a însemnat foarte mult pentru ei. O doamnă emoţionată mi-a relatat la telefon că e vorba despre cartea ei de căpătîi: atunci cînd a fost cerută de soţie, i-a dăruit-o logodnicului pentru a se face mai bine cunoscută sufleteşte. Dar să nu divaghez.

Am devenit scriitor fiindcă n-am fost de acord, la un moment dat, cu ceea ce citeam într-o cronică literară a lui Nicolae Manolescu. I-am trimis cu poşta o scrisoare, în care îi expuneam că ar trebui să pricepem altfel sensurile poeziei Din ceas, dedus… a lui Ion Barbu, dacă am muta o virgulă în text (operaţiune absolut legitimă). Prestigiosul autor mi-a inclus misiva, sub formă de articol critic, în paginile României literare pe care o conducea şi astfel am debutat în 1991. De-atunci am ţinut-o înainte netulburat, prezentîndu-le contemporanilor mei gîndurile, situaţiile, interpretările, analizele pe care nu le puteam accepta la ei, pe care eu le vedeam altfel. Mă uit în spate şi constat că s-au adunat vreo 11 volume pe stilul ăsta (cînd oare?). Dar ştiu că m-am distrat bine.

De ce aceste explicaţii aparent divagante? Pentru a circumscrie în mod credibil felul meu de-a fi în viaţă. Nu m-am ghidat după raţiuni de oportunitate sau după calcule de beneficii personale (în plan financiar, ca imagine publică, de evoluţie în carieră etc.). Am avut o intuiţie gratificantă, într-o strategie de expresie, şi am pornit pe calea respectivă. La fel am procedat şi atunci cînd mi-am deschis un blog. Mi-a plăcut să fiu liber.