Simfonia lumii (3)

Etichete

, , ,

Gabriel Prokofiev este un DJ și compozitor englez, nepotul compozitorului rus Serghei Prokofiev. Muzicianul de azi a compus “Beethoven IX – Symphonic Remix”, o lucrare pentru orchestră și instrumente electronice. Premiera este interpretată la Festivalul Beethoven din Bonn, iar autorul însuși acompaniază orchestra cu un laptop. “Pe măsură ce studiam Simfonia a IX-a a lui Beethoven, îmi amintea ce influență puternică a exercitat asupra muzicii care i-a urmat. Multe dintre tehnicile folosite de el, în special finalurile apoteotice, codele, dramatismul, energia și imboldul pe care le-a avut le găsim peste tot, mai ales în muzica de dans și în muzica electronică. Sînt parte din cultura noastră și își au de fapt originea în simfoniile lui Beethoven.”

Profesorul surd de muzică Paul Whittaker tocmai ne interpretează o scurtă piesă la pian. Iar apoi ne explică: “Percep muzica parțial prin vibrație, dar mai mult mă bazez pe ceea ce văd pe partitură. Cînd îmi scot aparatele auditive, nu aud absolut nimic. Dar în momentul în care am o partitură, o deschid, o citesc, știu în mintea mea exact cum sună. Cînd apăs o clapă a pianului, ciocănelul lovește o coardă, vibrațiile îmi urcă pe braț, iar fiecare notă se simte diferit. Este foarte ușor să corelez ceea ce văd, cu ceea ce simt și fac”. “Să auzi și apoi să-ți pierzi auzul e o pierdere enormă pentru oricine, mai ales cînd ești interpret și compozitor. Evident că Beethoven s-a izolat tot mai mult. Sigur, mai avea prieteni și vizitatori. Surditatea are acest efect asupra ta. Dacă te gîndești la cultura vieneză a anilor 1800, oamenii se întîlneau în cafenele, pentru că acolo aflau noutățile și discutau politică. Dacă nu auzi și nu participi la conversație, te simți lăsat pe dinafară, exclus. Izolarea este problema cu care mă lupt cel mai mult.”

La Sao Paulo, în Brazilia, cea mai mare favelă de cocioabe sărăcăcioase este Heliopolis. Viața zilnică e marcată aici de criminalitate și droguri. Institutul Baccarelli îl aduce pe Beethoven printre oamenii de la periferie. Peste o mie de copii și tineri primesc aici lecții de muzică și au format 4 orchestre, 14 coruri și peste 40 de grupuri muzicale. Cei mai buni s-au adunat în Orchestra Simfonică Heliopolis, cu care pot să cîștige și niște bani. Nicoli Correia Martins este violonistă în cadrul orchestrei. Ea exersează permanent, acasă, lîngă mama și sora ei, sau la școală. După ce și-a cumpărat cu greu vioara, “am știut că asta vreau să fac cu viața mea. Nu-mi pot imagina viața fără vioară. Nu pot. Cînt cu ea, muncesc cu ea. Toată viața mea, absolut tot ce fac, se învîrte în jurul viorii. Nici măcar nu-mi pot imagina o zi fără ea. Mă tem că mi-aș putea rupe mîna. Cum aș mai cînta atunci? Nu se poate întîmpla una ca asta. Nu pot trăi fără muzică”. Daniel Alves da Rocha cîntă la violoncel. Cînd merge “acasă”, locuiește de fapt sub niște trepte, într-un hol de la intrare. Își lasă instrumentul muzical pe pat, fiindcă în rest nu prea mai este loc. Dar se pregătește mereu pentru marele concert.

Studentul surd Benjamin Moreno, care într-o vizită cu clasa a avut ocazia să dirijeze de probă, cîteva clipe, orchestra ce pregătește concertul Beethoven din Barcelona, ne spune: “Întotdeauna mi-a plăcut muzica. Cu urechea dreaptă, pot simți vibrația. Cu stînga, aud puțin. Cînd eram mic, auzeam. Mereu ascultam muzică. Mă emoționa. Uneori, dacă muzica era tristă, îmi venea să plîng. Îmi dădea tot felul de stări. Acum aud doar în trupul și în mintea mea. Senzațiile sînt adevărate, pentru că îmi dau fiori. Prima oară cînd am auzit muzica și mi s-a făcut piele de găină, a fost emoționant. Nu mai simțisem asta niciodată. La fel simt și acum. Simt nu doar cu urechile, ci cu tot trupul. Simt peste tot. Inima îmi bate mai tare cînd ascult. Mă face foarte fericit”.

Iar apoi concertul Beethoven începe în Japonia, la Osaka; în Spania, la Barcelona; în Germania, la Bonn; în Congo, la Kinshasa; în Brazilia, la Sao Paulo; în Austria, la Salzburg. Cu toții – interpreți, spectatori – și-au îmbrăcat hainele de sărbătoare, chiar dacă sînt foarte deosebite, după climă și continente. Spectatorii surdo-muți catalani comentează între ei, prin limbajul semnelor, sunetele muzicii, așa cum le intuiesc din vibrații. Simfonia a IX-a de Beethoven este foarte intens trăită, chiar și după două secole, peste tot în lume.

Publicitate

Simfonia lumii (2)

Etichete

, , ,

Simfonia a IX-a a fost de multe ori exploatată în scopuri politice. Filarmonica din Berlin, dirijată în 1942 de Wilhelm Furtwängler, a interpretat-o pentru a sărbători ziua de naștere a lui Hitler, în prezența Ministrului Propagandei, Joseph Goebbels, și a altor notabilități naziste. Ea a reprezentat, ca imn unificator în competițiile sportive, cele două Germanii despărțite politic de Zidul de la Berlin. Regimul rasist alb din Africa de Sud a impus-o ca imn național glorios, împotriva populației majoritare. În 1986, în timpul dictaturii militare din Chile, femeile au manifestat contra lui Pinochet cîntînd “Oda bucuriei” și solicitînd eliberarea deținuților politici. În iunie 1989, protestele din Piața Tienanmen, la Beijing, s-au desfășurat pe notele Simfoniei a IX-a. Din 1985, “Oda bucuriei” este imnul oficial al Comunității Europene, azi: Uniunea Europeană, exprimînd esența valorilor democratice care ne unesc continentul: libertate, pace și solidaritate.

La Kinshasa, în Republica Democrată Congo, una dintre cele mai sărace țări din lume, Orchestra Simfonică Kimbanguiste a fost înființată în 1994 de un fost pilot, muzician autodidact și, grupînd circa 200 de artiști amatori, a devenit singura orchestră simfonică din Africa Centrală. Instrumentiști desculți, îmbrăcați sărăcăcios, unii cu aspect famelic, se implică total în repetițiile pentru interpretarea beethoveniană: în așa măsură încît, deși pornește o ploaie măruntă și pisăloagă, în curtea strîmtă unde abia au încăput cu toții, acordurile mărețe, emoționante, nu se întrerup. Dirijorul lor ne declară că “începe prin a spune: Atenție! Aceasta este o muzică plină de emoție și de surprize. Care a fost ideea lui? Unde voia să ajungă? Ce voia să exprime? Simți că muzica asta are ceva. Dar nu poți spune exact ce”. Totuși un lucru se conturează: “E o lume în care oamenii vor trăi împreună, fără discriminare din cauza culorii pielii sau a apartenenței. Oamenii vor trăi în comuniune. Oamenii vor împărți preaplinul lor cu ceilalți. Nu mai este o idee religioasă. Este o idee universală”.

Repetițiile pentru mega-concertul Beethoven de la Osaka, în Japonia, sînt marcate de eforturile dirijorului de-a coordona de pe scenă un număr așa mare de interpreți. Dintre 15.000 de candidați, au fost trași la sorți cei 10.000 de participanți, care vor primi, fiecare, cîte 700 de euro. Încep cu toții prin a-și flexa mîinile lipite, deasupra capului, și a face aplecări stînga-dreapta din trunchi, într-o bună coordonare. După cuvintele introductive și dialogul cu sala, maestrul Yutaka Sado încearcă să rupă cercul individualităților, pentru a construi energia colectivă, mult mai puternică. Îi pune să strige în cor: “Freude!”, să se prindă de mîini cu cei de lîngă ei, să se îmbrățișeze pe după umeri, să se bălăbănească laolaltă în ritmul muzicii, să se întoarcă toți spre stînga, apoi spre dreapta, să lovească din spate umerii tovarășului de cor etc. “În fiecare zi vedem și auzim vești îngrozitoare. Făcînd muzică cu 10.000 de oameni, cu vîrste diferite, cu idei și mai diferite, putem crea un fel de spațiu sacru în sunet. Muzica i-a unit întotdeauna pe oameni într-un mod minunat”, ne declară dirijorul.

În timp ce maestrul japonez pleacă de la repetiție conducînd ultimul model luxos de Audi, cuvintele corului, în limba germană, sînt scrise cu creta pe tablă, în școala improvizată din Africa. Învățăceii austeri stau ghemuiți și silabisesc minuțios, încercînd să pronunțe corect cele notate: “Betreten”, “Eine Seele”.

Simfonia lumii (1)

Etichete

, , ,

Filmul realizat de Christian Berger în 2019 urmărește destinul mondial al Simfoniei a IX-a de Ludwig van Beethoven, într-o călătorie fascinantă, care se străbate cu sufletul la gură. “Am filmat în opt țări, pe patru continente. Eroii noștri vorbesc zece limbi diferite, dar totuși Beethoven a fost mereu cîntat în germană. Aceasta a fost o provocare serioasă”, remarcă regizorul.

“E cea mai mare simfonie din toate timpurile” – declară apăsat muzicianul grec Teodor Currentzis, care  dirijează orchestra rusească MusicAeterna și propune o interpretare viguroasă a capodoperei, în cadrul Festivalului de la Salzburg. Repetițiile sale migăloase dinaintea recitalului, insistînd pe cele mai mici detalii ale ritmului sunetelor, sînt incluse aici. “Dacă ar veni cineva de pe altă planetă și te-ar întreba ce e civilizația umană, e mai bine să-i cînți Simfonia a IX-a. Este o dovadă a civilizației umane. Ca Partenonul. Este monumentală.” “Problema cu Simfonia a IX-a este că e foarte cunoscută, dar, chiar și pentru cei ce o cunosc foarte bine, rămîne parțial nedescoperită, pentru că în simfonie există un anumit spațiu care nu este complet limpede. Ai nevoie de o revelație, de o epifanie pentru a pătrunde în acest spațiu.”

Manuscrisul original al partiturii, o comoară de acum 200 de ani, se păstrează în departamentul de muzică al Bibliotecii de Stat din Berlin. Specialista instituției deschide emoționată, în fața camerei de luat vederi, paginile îngălbenite de timp, care includ scrijeliturile furioase ale maestrului, ștersăturile, revenirile, tatonările sale. “Valoarea ei este inestimabilă, importanța ei este universală”.

În Shanghai, China, compozitorul Tan Dun a cîștigat deja Oscarul pentru muzică de film. Născut într-un sat din China, cu studii făcute în Statele Unite, a cutreierat lumea largă. Noul lui proiect este “Concertul Coral: Nouă”, pentru interpretarea simfoniei lui Beethoven, la comanda Societății Beethoven din Bonn și a Filarmonicii Regale din Londra. Spre a se inspira, cutreieră șantierele metropolei chinezești, îi ascultă zgomotele – scîrțîitul macaralei, vîjîitul frezei de asfalt, clinchetul tramvaiului – care se găseau deja, în stadiu conceptual, în lucrarea beethoveniană concepută cu două secole mai devreme.

Paul Whittaker, licențiat în muzică la Universitatea Oxford, lucrează ca profesor și antrenor motivațional. A fost decorat cu Ordinul Imperiul Britanic de Regina Elisabeta. El implementează la Palau de la Musica Catalana din Barcelona proiectul “Feel the Music”, alături de muzicienii Orchestrei de Cameră Mahler și copiii cu deficiențe de auz. Profesorul e complet surd – s-a născut astfel, înțelege așadar perfect problemele cu care se confruntă persoanele afectate de această infirmitate. Totuși el cîntă la pian și orgă. Ne arată un prim exercițiu, în fața copiilor surzi: cum să aplaude cu toții, ritmic, sincronizat, călăuzindu-se după gesturi. În jurul lor domnesc rîsul și veselia, ca la școală. “Consider că muzica e accesibilă tuturor. Nu contează de unde vii, dacă ești surd, dacă auzi sau dacă ai vreun handicap. De muzică se poate bucura toată lumea și este accesibilă tuturor”, ne spune el cu zîmbetul pe buze. Sunetele viorii, ale violoncelului, pot fi percepute prin intermediul vibrațiilor pe care acestea le produc, lipind bunăoară palma de dușumea. Elevii comentează apoi, prin gesturi, diferențele percepute. Muzica lui Beethoven, compozitorul genial care a surzit pe la vîrsta de 30 de ani, poate fi cel mai fidel receptată și explicitată de artistul născut fără auz, care le predă azi muzica oamenilor cu aceeași infirmitate. “Partea minunată a muzicii este că transcende barierele culturale. Transcende barierele de limbă. Este unul din acele lucruri care aduc oamenii laolaltă. Simfonia a IX-a de Beethoven este una dintre acele puține piese care, peste tot în lume, au capacitatea de a uni oamenii. Vorbește despre libertate și unitate.”

La Osaka, în Japonia, de 20 de ani încoace, are loc anual un eveniment extraordinar: Simfonia a IX-a de Beethoven este interpretată, într-o uriașă sală de spectacole, de către 10.000 de cîntăreți și o orchestră, stînd cu toții sub bagheta maestrului Yutaka Sado. Ei sînt uniți în jurul conceptului care în japoneză se cheamă “yorokobi”, iar în germană e “Freude”, “bucurie”, cuvînt strigat răspicat în cadrul odei celebre. Întîia dată simfonia “Daiku” (“a noua”) a fost interpretată în Japonia de prizonierii germani din Primul Război Mondial, care au primit permisiunea să se destindă în evenimente culturale, în cadrul lagărului de concentrare. Atunci a răsunat muzica lui Beethoven pentru prima oară în toată Asia. Evenimentul e comemorat azi de un muzeu specific, construit pe acele locuri.

George Coșbuc, primul traducător integral al “Divinei Comedii” în română

Etichete

, , , , ,

Aș vrea să mulțumesc Universității Libere din Bruxelles, organizatorilor care m-au invitat la această conferință internațională, dedicată versiunilor din Dante în limbi romanice. Mă bucur să prezint punctul de vedere al Europei Răsăritene, dacă se poate spune așa. Îmi face plăcere să amintesc povestea lui George Coșbuc, primul traducător integral al Divinei Comedii în română, asupra căreia mă voi opri. Dar aș vrea mai întîi să ofer o mică explicație, ca să înțelegeți mai bine situația noastră. E de ajuns să subliniez că, în timp ce primele documente în limba italiană datează din anii 800 și 900, apoi de la începutul mileniului, prima poezie, a Sfîntului Francisc din Assisi, este din anii 1200, ei bine, primul document în limba română e din 1521, Scrisoarea lui Neacșu (1). Avem din păcate o întîrziere inițială de 500 de ani, în comparație cu realitățile culturale din Europa Occidentală. Cu înțelegerea acestui fapt trebuie să priviți datele noastre calendaristice, care sînt mai tîrzii față de ceea ce au prezentat azi distinșii colegi, legat de culturile lor. Punctele de plecare sînt foarte diferite. Dar cel de sosire nu e prin nimic inferior deja, mai ales dacă îl examinăm azi.

Printre primii traducători parțiali ai Divinei Comedii în română a fost Ion Heliade-Rădulescu, care a transpus primele cinci cînturi din Infern, în jurul anului 1848. Știți fără îndoială că Dante s-a bucurat de un nou succes printre cititorii italieni, odată cu Romantismul și Risorgimentul, după ce-a fost o perioadă neglijat, din păcate, de istoria literară. Însă odată cu romanticii, Dante a revenit în ochii publicului și acesta a fost și motivul atenției pe care i-a acordat-o cultura română, pe cînd își căuta o sincronizare cu Occidentul. Trebuie amintite apoi traducerile întîmplătoare, de un cînt sau două, cu măsura de 16 silabe, fără rime, pe care le-a realizat Gheorghe Asachi în 1865. Aron Densusianu a tradus cîntul III din Infern, cîntul XXVIII din Purgatoriu și cîntul XXIII din Paradis în versuri de 13 și 14 silabe, cu două rime, în loc de trei. Alți traducători, spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, au fost I. Drăgescu, C.Z. Buzdugan, Gr. Sc. Grădișteanu. Apoi, la Craiova, doamna Maria P. Chițiu a tradus în proză Infernul (1883) și Purgatoriul (1888) (2). Textul român avea în josul paginii originalul italian. Infernul includea scurte note explicative; Purgatoriul era însoțit de comentarii mai elaborate. Traducătoarea insista pe fidelitatea față de original, dar folosea și expresii stîngace, neadaptate la română. Colonelul G. Boteanu a transpus în proză Infernul I-XII, pe care l-a publicat în Revista literară din București între 1893-1894. Nicu Gane a tradus în versuri cînturile I-VII din Infern, pe care le-a publicat în revista Convorbiri literare în 1882; a continuat cu celelalte 27 de cînturi infernale, pînă în 1905, totuși cu diverse probleme de traducere, interpretare și versificație (3). În acest context a venit George Coșbuc.

Aș vrea să fac o trimitere rapidă la traducerile integrale din Divina Comedie, care se regăsesc, în zilele noastre, în cultura română. Cea dintîi, la care mă voi opri peste puțin timp, e tocmai cea a lui Coșbuc, apărută după moartea sa, în anii 1924, 1927 și 1932 (4). O altă versiune completă este cea a lui Alexandru Marcu, profesor de literatură italiană la Universitatea din București, care l-a tradus pe Dante în proză, cu finalități didactice. Varianta lui a fost publicată în trei volume, în anii 1932, 1933, 1934 (5). Apoi avem două situații paralele, cu doi traducători care au lucrat fiecare pe cont propriu, fără a se cunoaște între ei. Ion Țundrea a tradus cu mare fidelitate, în terține, cu endecasilab, cu terza rima, toată Divina Comedie, între anii ’30 și ’40 ai secolului trecut. Era medic militar, a murit din păcate la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial și traducerea lui completă, după apariția Infernului în 1945, a fost publicată abia în 1999, la distanță de o jumătate de secol, la Editura Medicală, obișnuită mai degrabă cu probleme de medicină (însă aici singura problemă de sănătate era a culturii române, care obligase o traducere dantescă la exil tipografic timp de cincizeci de ani) (6). O altă situație, la fel de interesantă, este a unui italian, Giuseppe Cifarelli, cu același destin, și-a realizat traducerea completă în terține, cu endecasilab și cu terza rima, de foarte mare fidelitate, de asemeni în anii ’30 și ’40 ai secolului XX. Și această variantă a fost publicată abia în 1993 (7). Cifarelli venise de mic copil în România, după moartea tatălui său, adus de mama lui, în căutare de refugiu economic pe lîngă unchiul preot în Moldova. A rămas să trăiască mai multe decenii în România, a învățat la perfecție limba noastră și a oferit această situație neobișnuită, a unui italian, excelent cunoscător de română, care a tradus toată Divina Comedie, cu foarte mare fidelitate și de asemeni cu îndemînare literară.

Iar pe urmă avem versiunea realizată de Eta Boeriu, cea mai conoscută în perioada comunismului, fiindcă este o traducere artistică, literară, de multe ori reeditată. Doamna Boeriu este cea mai proeminentă traducătoare a literaturii italiene în limba română, ea a transpus Boccaccio, Decameronul, Petrarca, Canțonierul, Leopardi, Cînturi, Michelangelo, Verga, Pavese și a realizat cîteva antologii de istorie a poeziei și a teatrului italian. A tradus și Divina Comedie, cu mare respect pentru partea formală, adică incluzînd terțina, endecasilabul și terza rima (8). În ce privește semnificațiile, a fost pe alocuri mai puțin atentă și a hotărît de asemeni să actualizeze poemul, la nivel lexical. O astfel de opțiune are un rezultat mai discutabil, din punct de vedere filologic, dar poate că pune mai ușor la îndemînă textul medieval, în asemenea măsură încît, pentru un spectacol de acum o lună, la Teatrul Nottara din București, am recomandat să fie reprezentată această versiune pe scenă, în locul celei mai fidele și mai precise a lui G. Coșbuc.

Trebuie să amintesc și apariția recentă a lucrării mele în trei volume, Lectura lui Dante, pe care voi avea prilejul să v-o prezint mîine, la masa rotundă de la Institutul Italian de Cultură de la Bruxelles. Este vorba nu doar de traducerea română integrală a poemului, ci și de o parafrază critică a fiecărei terține și a fiecărui vers, însoțită de o crestomație a exegezei dantești, din Evul Mediu pînă în secolul XX (9).

După ce-am făcut această panoramă, să venim la subiectul nostru. George Coșbuc s-a născut la 20 septembrie 1866 la Hordou, care este un sat în zona Bistrița, din Transilvania. Ținea de o familie de preoți greco-catolici (după cum știți, ei au dreptul să se căsătorească și să-și întemeieze familie), atît tatăl cît și bunicul matern au fost preoți. Și-a făcut primele studii la școlile din zona sa, iar liceul la Năsăud, unde a fost atras de limbile și literaturile clasice și a început să scrie versuri. A fost chiar ales conducătorul cercului de lectură al elevilor. A manifestat un mare interes pentru literatura latină, pentru folclorul românesc și cărțile vechi. S-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere din Cluj, în 1884. A studiat limba-literatura greacă și latină, sintaxa, retorica, istoria și filosofia antică. Doi ani mai tîrziu s-a îmbolnăvit și s-a retras de la universitate. A publicat numeroase poezii cu tematică populară în ziarele vremii și a devenit redactor la Tribuna, așadar s-a stabilit o perioadă la Sibiu, un alt mare oraș din Transilvania (1887-1889). Trebuie să adaug că G. Coșbuc este considerat azi unul dintre cei mai importanți poeți de factură populară din literatura noastră. A compus poezii extraordinare, era pasionat de viața țărănească și, în contextul unui curent literar care scotea în evidență acest univers rural, creațiile sale au fost lectură obligatorie, de-a lungul deceniilor, în toate școlile din România. Capodopera lui se numește Nunta Zamfirei, un poem dedicat unui moment fundamental din viața folclorică și a avut un mare succes atît la Iași, cît și la București, cele două capitale culturale române ale perioadei. În acest context, devenit celebru, s-a stabilit la București. A fost susținut de Titu Maiorescu, cel mai important critic literar și filosof român al vremii, dar și om politic de prim plan. Coșbuc a devenit ziarist, profesor, autor de manuale școlare. Au apărut cele mai semnificative volume poetice ale sale de factură populară, Balade și idile, în 1893, și Fire de tort, în 1896. A lucrat ca funcționar la Ministerul Instrucției Publice, următoarea etapă profesională, iar în 1916 a fost ales la Academia Română. A rămas devastat de moartea fiului său unic. La 9 mai 1918 s-a stins în București (10). Aceasta este o scurtă trecere în revistă a biografiei lui George Coșbuc.

Acum m-aș referi la traducerile sale, fiindcă dincolo de opera sa ca poet original, el este unul dintre cei mai mari traducători din cultura română. A început cu Eneida, a tradus așadar din latină și a obținut cu această lucrare Premiul Academiei Române. Au urmat Antologia sanscrită (Rgveda, Mahabharata, Ramayana), Kalidasa, Sakuntala, Homer, Odiseea, Schiller, Don Carlos și Dante, Divina Comedie. A avut și o serie de peste 500 de pagini cu comentarii la poemul dantesc, dar acesta ar putea fi subiectul unei alte conferințe, la fel de interesante.

Cum a ajuns Coșbuc la Divina Comedie? Tatăl lui, vă amintiți, era preot și într-o zi, pe cînd poetul încă era foarte tînăr, i-a cerut să-i povestească și să-i rezume cîteva scene din Infern, ca să le întrebuințeze duminica la slujbă, în predicile sale, ca să-și impresioneze enoriașii. Tînărul a început să-l citească pe Dante în germană, fiindcă aceasta era limba străină pe care o cunoștea mai bine pe atunci. A rămas așa de fascinat încît s-a apucat să traducă din germană în română cîteva cînturi infernale. Dar apoi și-a dat seama că nu se poate realiza o traducere valabilă prin intermediul unei alte limbi. Atunci a început de unul singur să studieze italiana, și-a comandat gramatici și diverse ediții ale Divinei Comedii din Italia. Pe urmă s-a organizat, cu propriile economii, și a întreprins o călătorie de studii la Florența, la locurile dantești (se mai păstrează biletele tramvaiului pe care l-a luat poetul prin orașul florentin). Astfel a învățat limba italiană și pe urmă și-a reluat traducerea și a continuat-o, de data aceasta direct din original (11). Și-a continuat lucrarea amplă și foarte solicitantă de-a lungul a peste zece ani. Dar, în timp ce traducea, a rămas preocupat de diverse detalii dantești, pe care voia să le înțeleagă mai bine. Astfel a pornit redactarea comentariilor sale de peste 500 de pagini, care includ note foarte personale, polemici, monologuri furibunde împotriva altor dantologi etc. Aceste comentarii sînt discutabile, deoarece Coșbuc nu este critic literar, el e poet și un foarte mare traducător, însă îi lipsesc seninătatea și detașarea necesare pentru evaluarea obiectivă a unei opere literare (12). El a murit și doar cîteva fragmente din traducerea lui au apărut în revistele literare. Dar a avut noroc cu un mare prieten, avînd un rol foarte important. Mă refer la profesorul Ramiro Ortiz, cel care a inaugurat studiul limbii italiene la universitatea din București, a întemeiat acolo o catedră de italiană, a încurajat diverși tineri – printre care Alexandru Marcu, al doilea traducător integral al Divinei Comedii, George Călinescu, unul dintre cei mai importanți critici literari români, precum și anumite doamne și domnișoare, devenite profesoare și traducătoare – să îmbrățișeze această cale a italienisticii. Ramiro Ortiz l-a cunoscut pe George Coșbuc în ultimii săi ani de viață, la mănăstirea Tismana, unde își petreceau amîndoi vacanța de vară, se retrăgeau din fața tumultului orașului și vorbeau despre Dante și poezia italiană. Astfel s-a născut o strînsă prietenie, iar apoi, după moartea lui Coșbuc, Ramiro Ortiz, care era conștient de valoarea deosebită a acestor traduceri, a insistat să primească manuscrisele ca să le publice. Și a fost el, responsabilul studiilor de italienistică de la Universitatea din București, care a dat la tipar cele trei volume, în ani diferiți, pe măsură ce se strîngeau din chetă banii necesari (13).

Care sînt particularitățile variantei lui Coșbuc, în raport cu următoarele patru traduceri complete ale Divinei Comedii? Fidelitatea! Extraordinara cunoaștere a originalului și a nuanțelor pe care voia Dante să le transmită. O sensibilitate artistică rafinată. Și de asemeni o tehnică poetică minunată: Coșbuc este considerat unul dintre cei mai importanți stiliști din poezia română, cu un mare respect pentru rimă și măsura versului. Avînd toate aceste antecedente, el a mers îndeaproape pe urmele originalului dantesc și, dacă adăugăm că era vorba inclusiv de pasiunea lui de o viață, îi putem înțelege cu ușurință entuziasmul. Aș dori să ofer, în cele ce urmează, cîteva exemple luate din Infern, Purgatoriu și Paradis, astfel putem să ne facem o opinie în mod direct. Avem un pasaj de mare intensitate emoțională, unul dintre momentele cele mai îngrozitoare, cînd călătorul Dante îl întîlnește pe Lucifer, în străfundul Infernului:

“Com’io divenni allor gelato e fioco,
nol dimandar, lettor, ch’i’ non lo scrivo,
però ch’ogni parlar sarebbe poco.
Io non mori’ e non rimasi vivo:
pensa oggimai per te, s’hai fior d’ingegno,
qual io divenni, d’uno e d’altro privo.”
(Inf. XXXIV, 22-27)

Și versiunea lui Coșbuc:

“De-a mea și mută și-nghețată stare
să nu mă-ntrebi acum și nici n-o scriu,
căci nu-i cuvînt să poată spune-atare.
Eu n-am murit, dar n-am rămas nici viu,
socoți, de ai vrun strop de duh în tine,
ce-am fost cînd fui cum n-aș mai vrea să fiu.”

O transpunere într-adevăr deosebită, o pot spune în calitate atît de traducător, cît și de critic literar. Iată cîteva elemente de confirmare. În primul vers citat vedem două epitete, gelato e fioco, le regăsim și în varianta română: mută și-înghețată. Apelul adresat publicului, nol dimandar, lettor, există și în română: să nu mă-ntrebi. Apare această minunată antiteză io non morii e non rimasi vivo, reprodusă cu mare fidelitate: n-am murit, dar n-am rămas nici viu. Iar apoi traducătorul izbutește chiar să depășească în complexitate originalul, atunci cînd ia singurul verb italian, qual io divenni, d’uno e d’altro privo și îl transpune într-un superb joc de cuvinte, cu trei forme flexionare ale aceluiași verb “a fi”, folosit la perfect compus, la perfect simplu și la conjunctiv prezent: ce-am fost cînd fui cum n-aș mai vrea să fiu. Astfel construiește și o mirabilă aliterație. Știți fără îndoială că o soluție a traducătorilor este să meargă în paralel cu textul-sursă. Există însă situații cînd nu ne putem ridica la nivelul originalului, din motive concrete, fiindcă limba-țintă nu ne-o permite. Și atunci rămînem inevitabil “mai jos” cu versiunea noastră. Dar apoi poate că vor apărea alte momente, cînd trebuie să ne luăm revanșa și să depășim originalul. Astfel reușim să dăm o traducere “la același nivel”, din puntul de vedere al valorii literare. Uneori sîntem întrecuți de original, dar alteori trebuie să-l întrecem noi. Și iată un pasaj în care Coșbuc izbutește să învingă provocările estetice ale textului dantesc, adăugînd un joc de cuvinte de mare inteligență gramaticală, acolo unde acest artificiu nu exista în italiană.

Un alt aspect de mare valoare și prestigiu al poetului Coșbuc este cel al descrierilor de natură. În următorul exemplu din Purgatoriu, Dante realizează o descriere de tip funcțional, tehnic:

“L’alba vinceva l’ora mattutina
che fuggìa innanzi, sì che di lontano
conobbi il tremolar della marina.”
(Pg. I, 115-117)

Dante nu e un autor care mizează foarte mult pe natură. Nu sînt eu cel care am observat prima dată că natura îl ajută pe autorul medieval să potențeze, să sublinieze conflictul, dramatismul situației. În schimb Coșbuc, care este împătimit, fascinat de natură, construiește efectiv un tablou mirific.

“Amurgu-nvins de-a zorilor lumină
pierea fugind, așa că-n depărtare
vedeam și marea cea de tremur plină.”

Se poate verifica endecasilabul, totul este respectat. Se poate verifica terza rima, este mereu prezentă. Și în plus există și această emoție lirică mai mare, aș putea să consider, în traducere, față de versiunea originală. Să mergem mai departe cu un alt exemplu din Paradis.

“Ond’ella, che vedea me sì com’io,
a quietarmi l’animo commosso,
pria ch’io a dimandar, la bocca aprìo
e cominciò: «Tu stesso ti fai grosso
col falso imaginar, sì che non vedi
ciò che vedresti se l’avessi scosso».”
(Par. I, 85-90)

Este un moment de la începutul zborului în al treilea ținut, cînd Beatrice îl ceartă pe Dante că nu pricepe lucrurile noi așa cum ar trebui. Să vedem traducerea în română:

“Dar Ea, ce mă vedea ca eu pe mine,
deschise gura, pîn-a n-o-ntreba,
zbătutul suflet vrînd să mi-l aline,
și-a zis: «Prin false-nchipuiri părerea ta
te-orbește așa că-ți par ca nevăzute
ce-ar fi să vezi, cînd nu le-ai asculta».”

Avem aici o situație tipică pentru gramatica noastră. În construcția vedea me sì com’io, pronumele personal italian poate fi exprimat numai de două ori, pe cînd româna permite și a treia exprimare: vedea ca eu pe mine, fiindcă limba noastră ne îngăduie, lîngă același verb, folosirea pronumelui personal atît la forma accentuată, cît și la cea neaccentuată. Iar poetul român, care cunoaște la perfecție ce anume are de făcut, pune imediat în practică artistică această particularitate gramaticală.

N-aș vrea să vă rețin prea mult atenția cu George Coșbuc și extraordinara fidelitate a traducerii sale, minunata sa performanță culturală. Iată un ultim exemplu, o situație mai curînd încurcată la Dante, mult discutată de specialiști, cînd autorul vrea să exprime numărul foarte mare, infinit, de îngeri din Empireu. Spre deosebire de teologia medievală, care considera că există un număr limitat de îngeri, Dante notează că:

“L’incendio suo seguiva ogni scintilla;
ed eran tante, che ‘l numero loro
più che ‘l doppiar delli scacchi s’immilla.”
(Par. XXVIII, 91-93)

A existat o dezbatere în jurul expresiei complexe il doppiar delli scacchi, referitoare la infinitatea îngerilor. Dar, dincolo de discuțiile din sfera filosofică și teologică, pe noi ne interesează acum soluția lingvistică, traducerea acestui pasaj de intensă dificultate poetică. Iar poetul român găsește o soluție excelentă:

“Și-oricare foc un roi făcea-și cărarea
și-atîtea-au fost că roiurile-n zbor
întrec la șah de mii de ori dublarea!”

Există “șahul”, există augmentativul exprimat prin “de mii de ori”, există “dublarea”, există pînă și această ambiguitate a expresiei dantești, care îl pune în dificultate pe cititor. Regăsim în traducerea română toate elementele semantice și artistice din original. Știți că riscul unei traduceri de slabă calitate este că devine prea explicită. Însă Coșbuc nu cade în această capcană și, păstrînd ambiguitatea semantică din expresia originală, ne demonstrează marea sa acuitate.

Traducerea lui George Coșbuc a fost primită călduros, după publicarea în cele trei volume. Printre reacțiile vremii, profesorul Ramiro Ortiz, mare prieten și specialist, i-a subliniat valoarea: “Dante se va înfățișa publicului românesc așa cum este: uriaș, aspru, sever, plin de gînduri înalte, filosofice și teologice, ici și colo întunecat și obscur; dar nici un popor, în afară poate de cel german, nu se va putea lăuda cu o traducere în care culoarea gîndirii și artei lui Dante să fie redată așa de minunat (pînă în cele mai mici amănunte), ca poporul român, care a dat naștere lui George Coșbuc” (14). Este vorba despre un context ușor emfatic, firește, un discurs la comemorarea a 600 de ani de la moartea marelui poet, dar și de un mare entuziasm, care exprimă convingerile personale ale vorbitorului.

Apoi au fost punctele de vedere ale unor scriitori contemporani cu traducătorul. După Constantin Ionescu, “este o operă care va face imposibilă multă vreme apariția altei traduceri” (15). Iar pentru Emanoil Bucuța, “se poate să fie traduceri mai strălucite și mai melodioase decît a ieșit cea românească a lui Coșbuc, dar ar fi greu să se arate una mai credincioasă și mai în spiritul ei de obîrșie decît a lui” (16). O evaluare pe care o împărtășesc pe deplin. Cunoscutul critic stilist al literaturii române, Tudor Vianu, dar și mare prieten cu traducătorul, a subliniat că “George Coșbuc n-a reprodus numai cu mare fidelitate construcțiile originalului, dar a căutat să se apropie de lexicul și chiar de timbrul lui” (17). Ar mai fi de notat opinia unui relevant italienist român din a doua jumătate a secolului XX, Alexandru Balaci: “vigoarea și plasticitatea dantescă au fost redate de poetul român cu o rară măiestrie, făcînd din tălmăcirea sa una dintre cele mai bune traduceri ale Divinei Comedii pe care le cunoaște lumea” (18).

Trebuie amintite aici și inevitabilele rezerve. Ovid Densusianu, autorul primului curs academic despre Dante Alighieri dintr-o universitate românească, și-a manifestat limitele și a susținut că este preferabilă traducerea în proză a poemului, pentru o înțelegere corectă a sa; traducerea în versuri ar fi “o îndrăzneală inutilă” (19). Timpul a demonstrat că nu avea dreptate. Un spirit enciclopedic, Nicolae Iorga, autorul a sute de cărți de istorie, filosofie și literatură, a fost și un om politic de primă importanță al epocii. Dar caracterul nu-l recomanda deloc pentru evaluările senine, ca persoană care intra iute în conflict cu ceilalți și, îndată ce izbutea cineva să se facă mai cunoscut, se implica să-l critice și să-i blocheze cariera. Astfel cunoscutul istoric a considerat că traducerea lui Coșbuc era din păcate un insucces: “va trebui să spunem că nici de astă dată nu a intrat Dante cu adevărat în literatura noastră” (20). Dar avînd în vedere că Nicolae Iorga i-a criticat de asemeni pe Blaga, Lovinescu, Călinescu, Arghezi și pe toate celelalte spirite înalte din cultura română, putem limita această judecată la valoarea sa contextuală.

Printre reacțiile italiene, a fost cea a lui Carlo Tagliavini, care îl considera pe Coșbuc un “traducător destoinic” (1921) și cea exprimată de Rosa Del Conte, profesoară universitară timp de mulți ani în România, la Cluj și la București, excelentă cunoscătoare a limbii și a culturii române. Referindu-se la Divina Comedie, ea a afirmat că “în domeniul traducerilor, România se înalță pe culmile capodoperei cu versiunea lui G. Coșbuc” (1965) (21).

Intervenția mea și-a propus să-i dezvăluie publicului occidental o zonă culturală poate necunoscută din Europa răsăriteană. Am vrut să ofer o mică panoramă a traducerilor românești din Divina Comedie, în secolele al XIX-lea și al XX-lea. Am încercat să evoc unele momente marcante din biografia lui George Coșbuc și din activitatea sa ca poet popular, dar mai ales să prezint și să dau o judecată profesionistă despre opera sa de traducător al poemului dantesc. M-am străduit să demonstrez, cu cîteva exemple și argumente, că versiunea lui Coșbuc este nu doar prima traducere artistică integrală, ci și, din punct de vedere filologic, cea mai valoroasă variantă română a Divinei Comedii.

Note:

(1) Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, ediția a doua, revăzută, București, Ed. Cartea Românească, 2019, p. 42.

(2) Vezi Titus Pârvulescu & Dumitru D. Panaitescu, Dante în România, in Studii despre Dante, București, Editura pentru Literatură Universală, 1965, p. 351-362.

(3) Ibidem, p. 362-365.

(4) Divina Comedie a lui Dante, tradusă de G. Coșbuc și comentată de Ramiro Ortiz, vol. 1, Infernul, București, Cartea Românească, 1924; vol. 2, Purgatoriul, București, Cartea Românească, 1927; vol. 3, Paradisul, București, Cartea Românească, 1932.

(5) Dante, Infernul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1932; Dante, Purgatoriul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1933; Dante, Paradisul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1934.

(6) Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, 3 volume, traducere în versuri de Ion A. Ţundrea, prefaţă de N. Iorga, Bucureşti, Editura Medicală, 1999.

(7) Dante Alighieri, Divina Comedie, în româneşte de Giuseppe Cifarelli, cuvînt înainte de Alexandru Ciorănescu, îngrijire de ediţie, note şi comentarii de Titus Pârvulescu, Craiova, Ed. Europa, 1993.

(8) Printre numeroasele ediții, vezi de exemplu Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, 3 volume, în româneşte de Eta Boeriu, studiu introductiv, tabel cronologic, note şi comentarii de Alexandru Balaci, Bucureşti, Ed. Minerva, Col. Biblioteca pentru toţi, 1982.

(9) Laszlo Alexandru, Lectura lui Dante, 3 volume, Chișinău, Editura Cartier, 2020, 624 + 664 + 680 p.

(10) Date preluate din sinteza lui G. Călinescu, G. Coșbuc, în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ediția a doua, revăzută și adăugită, ediție și prefață de Al. Piru, București, Ed. Minerva, 1982, p. 583-590.

(11) Povestire “autobiografică” atribuită de Ramiro Ortiz lui George Coșbuc, în amplul său studiu introductiv la ediția Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, în traducerea lui George Coşbuc, ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, Iaşi, Ed. Polirom, 2000, p. 56-59.

(12) Vezi George Coșbuc, Comentarii la “Divina Comedie”, prefață de Laszlo Alexandru, introducere de Ovidiu Pecican, vol. I-II, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2007.

(13) Vezi introducerea lui Ramiro Ortiz la cele trei volume traduse de G. Coșbuc, acum mai accesibile în reeditarea în volum unic la Iași, Polirom, 2000, ed. cit.

(14) Titus Pârvulescu & Dumitru D. Panaitescu, Dante în România, ed. cit, p. 368-369.

(15) Idem, ibidem, p. 369.

(16) Idem, ibidem, p. 369.

(17) Idem, ibidem, p. 369.

(18) Idem, ibidem, p. 369.

(19) Idem, ibidem, p. 370.

(20) Idem, ibidem, p. 370.

(21) Vezi Iulia Cosma, Gli echi italiani dell’attività traduttiva e di esegesi dantesca di George Coșbuc (1921-1995), 2018, p. 240, 245.

Bibliografie:

  1. G. Călinescu, G. Coșbuc, în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ediția a doua, revăzută și adăugită, ediție și prefață de Al. Piru, București, Ed. Minerva, 1982, p. 583-590;
  2. Iulia Cosma, Gli echi italiani dell’attività traduttiva e di esegesi dantesca di George Coșbuc (1921-1995), 2018, p. 236-253, pe internet: https://www.academia.edu/38999068/Gli_echi_italiani_dellattività_traduttiva_e_di_esegesi_dantesca_di_George_Coșbuc_1921_1995_ (văzut la 27 oct. 2021);
  3. Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, traducere de George Coşbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Iaşi, Ed. Polirom, 2000;
  4. Laszlo Alexandru, Coșbuc și Dante, în A revedea stelele. Contribuții la studiul operei lui Dante,  ediția a doua, adăugită, Cluj, Ed. Ecou Transilvan, 2018, p. 11-21;
  5. Laszlo Alexandru, Dante în viziunea lui George Coșbuc, în A revedea stelele. Contribuții la studiul operei lui Dante, ed. cit., p. 22-40.
  6. Nicolae Manolescu, George Coșbuc, în Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, ediția a doua revăzută, București, Ed. Cartea Românească, 2019, p. 484-489;
  7. Adriana Mitescu, Dante in Romania, în Dalla bibliografia alla storiografia. La critica dantesca nel mondo dal 1965 al 1990, a cura di Enzo Esposito, Ravenna, Longo Editore, 1995;
  8. Titus Pârvulescu & Dumitru D. Panaitescu, Dante în România, în Studii despre Dante, București, Editura pentru Literatură Universală, 1965, p. 345-422.

(Intervenție la conferința “Nouvellement traduit”. Les oeuvres de Dante en traduction au fil de l’histoire. Journées d’études internationales, Université Libre de Bruxelles, 18 noiembrie 2021)

George Coșbuc, il primo traduttore integrale della “Divina Commedia” in romeno

Etichete

, , , , ,

Vorrei ringraziare l’Università libera di Bruxelles, gli organizzatori che mi hanno invitato a questa conferenza internazionale, dedicata alle versioni di Dante in lingue romanze. Sono contento di presentare il punto di vista dell’Europa Orientale, se si può dire così. Mi fa piacere ricordare la storia di George Coșbuc, il primo traduttore integrale della Divina Commedia in romeno, su cui mi soffermerò. Ma vorrei dare prima una piccola spiegazione, per far capire meglio la nostra situazione. Basti sottolineare che, mentre i primi documenti in lingua italiana risalgono agli anni 800 e 900, poi all’inizio del Millennio, la prima poesia di San Francesco d’Assisi è degli anni 1200, ebbene il primo documento in lingua romena è del 1521, La lettera di Neacșu (1). Abbiamo purtroppo un ritardo iniziale di 500 anni, in paragone alle realtà culturali dell’Europa Occidentale. È con questa comprensione che dovete guardare le nostre date calendaristiche, che sono più arretrate di quello che hanno presentato oggi i distinti colleghi, rispettivamente alle loro culture. I punti di partenza sono molto distinti. Ma quello d’arrivo non è per niente inferiore ormai, soprattutto se esaminato oggi.

Tra i primi traduttori parziali della Divina Commedia in romeno ci fu Ion Heliade-Rădulescu, che traspose i primi cinque canti dell’Inferno, intorno al 1848. Lo saprete senz’altro che Dante godette di un nuovo successo tra i lettori italiani con il Romanticismo e il Risorgimento, dopo essere stato per un periodo trascurato ahimè dalla storia letteraria. Però con i romantici Dante tornò agli occhi del pubblico e fu questo anche il motivo dell’attenzione che la cultura romena gli rivolse, mentre cercava un suo aggiornamento con l’Occidente. Si devono ricordare poi le traduzioni casuali, di un canto o due, con la misura di 16 sillabe, senza rime, che realizzò Gheorghe Asachi nel 1865. Aron Densusianu tradusse il canto III dell’Inferno, il canto XXVIII del Purgatorio e il canto XXIII del Paradiso in versi di 13 e 14 sillabe, con due rime, invece di tre. Altri traduttori, verso la fine del XIX secolo, furono I. Drăgescu, C.Z. Buzdugan, Gr. Sc. Grădișteanu. Poi, a Craiova, la signora Maria P. Chițiu tradusse in prosa l’Inferno (1883) e il Purgatorio (1888) (2). Il testo romeno aveva a piè di pagina l’originale italiano. L’Inferno includeva brevi note con spiegazioni; il Purgatorio era accompagnato da commenti più elaborati. La traduttrice insisteva sulla fedeltà nei confronti dell’originale, ma usava anche espressioni inabili, inadatte al romeno. Il col. G. Boteanu traspose in prosa l’Inferno I-XII, che fece pubblicare sulla Revista literară di Bucarest tra 1893-1894. Nicu Gane tradusse in versi i canti I-VII dell’Inferno, che pubblicò sulla rivista Convorbiri literare nel 1882; proseguì con gli altri 27 canti infernali, fino al 1905, seppure con diversi problemi di traduzione, di interpretazione e di versificazione (3). In questo contesto arrivò George Coșbuc.

Vorrei fare un rapido accenno alle traduzioni integrali della Divina Commedia che, ai nostri giorni, si ritrovano nella cultura romena. La primissima, su cui mi soffermerò fra poco, è appunto quella di Coșbuc, uscita dopo la sua morte, negli anni 1924, 1927 e 1932 (4). Un’altra versione completa è quella di Alexandru Marcu, docente di letteratura italiana presso l’Università di Bucarest, che tradusse Dante in prosa per ragioni didattiche. La sua versione fu pubblicata in tre volumi, negli anni 1932, 1933, 1934 (5). Poi abbiamo due storie parallele, di due traduttori che lavorarono ciascuno per conto proprio, senza conoscersi tra di loro. Ion Țundrea tradusse con grande fedeltà, in terzine, con endecasillabo, in terza rima, tutta la Divina Commedia, tra gli anni ’30 e ’40 dello scorso secolo. Era medico militare, morì purtroppo alla fine della seconda guerra mondiale e il suo lavoro completo, dopo l’uscita dell’Inferno nel 1945, venne pubblicato solo nel 1999, a distanza di mezzo secolo, con la Casa Editrice Medicală, abituata piuttosto ai problemi di medicina (invece qui l’unico problema di salute spettava alla cultura romena, che aveva spinto una traduzione dantesca all’esilio tipografico per cinquant’anni) (6). Un’altra storia, altrettanto interessante, è di un italiano, Giuseppe Cifarelli, con lo stesso destino, egli compì una traduzione completa in terzine, in endecasillabo e con la terza rima, di grandissima fedeltà, scritta sempre negli anni ’30 e ’40 del Novecento. Anche questa variante fu pubblicata soltanto nel 1993 (7). Cifarelli era arrivato da bambino in Romania, dopo la morte del papà, portato dalla mamma in cerca di rifugio economico presso lo zio, sacerdote in Moldavia. Egli rimase a vivere per alcuni decenni in Romania, imparò a perfezione la nostra lingua e quindi offrì questa situazione strana, di un italiano ottimo conoscitore del romeno, che tradusse tutta la Divina Commedia, con grandissima fedeltà e anche con abilità letteraria.

E poi abbiamo la versione di Eta Boeriu, la più conosciuta nel periodo del comunismo, perché è una traduzione artistica, letteraria, ristampata spesso. La signora Boeriu è la più insigne traduttrice della letteratura italiana in lingua romena, lei traspose Boccaccio, Il Decameron, Petrarca, Il Canzoniere, Leopardi, Canti, Michelangelo, Verga, Pavese e compilò alcune antologie di storia della poesia e della commedia italiane. Tradusse anche la Divina Commedia, con grande considerazione formale, cioè rispettando la terzina, l’endecasillabo e la terza rima (8). Per quanto riguarda i significati, fu a volte meno attenta e decise anche di aggiornare il poema, a livello lessicale. Tale opzione ne fa il prodotto più discutibile, dal punto di vista filologico, ma forse rende più fruibile il testo medievale, fino al punto che, per uno spettacolo di un mese fa, al Teatro Nottara di Bucarest, ho raccomandato questa versione da rappresentare sul palcoscenico, invece di quella più fedele e più precisa di G. Coșbuc.

Devo ricordare anche la recente uscita del mio lavoro in tre volumi, Lectura lui Dante, che avrò l’opportunità di presentarvi domani, alla tavola rotonda dell’Istituto Italiano di Cultura di Bruxelles. Si tratta non soltanto della traduzione romena integrale del poema, ma anche di una parafrasi critica, di ogni terzina e di ogni verso, corredata di una crestomazia dell’esegesi dantesca, dal Medio Evo al Novecento (9).

Avendo fatto questo panorama, veniamo al nostro argomento. George Coșbuc nacque il 20 settembre 1866 a Hordou, che è un villaggio nella zona di Bistrița, in Transilvania. Apparteneva a una famiglia di preti greco-cattolici (come sapete, loro hanno il diritto di sposarsi e di mettere su famiglia), sia il padre che il nonno materno furono sacerdoti. Egli fece i primi studi nelle scuole della sua zona e il liceo a Năsăud, dove fu attratto dalle lingue e letterature classiche e cominciò a scrivere dei versi. Venne anche eletto presidente della società di lettura degli alunni. Manifestò un grande interesse per la letteratura latina, per il folclore romeno e per i vecchi libri. Si iscrisse alla Facoltà di Filosofia e Lettere di Cluj, nel 1884. Studiò lingua-letteratura greca e latina, sintassi, retorica, storia e filosofia antica. Due anni più tardi rimase malato e si ritirò dall’Università. Pubblicò numerose poesie con tematica popolare sui giornali del tempo e diventò redattore della Tribuna, quindi si stabilì per un periodo a Sibiu, un’altra grande città della Transilvania (1887-1889). Devo aggiungere che G. Coșbuc viene considerato oggi uno tra i più importanti poeti di stampo popolare della nostra letteratura. Compose delle poesie davvero straordinarie, era appassionato della vita contadina e, nel contesto di una corrente letteraria che metteva in risalto questo universo rurale, le sue creazioni furono lettura d’obbligo, lungo i decenni, in tutte le scuole della Romania. Il suo capolavoro si chiama Nunta Zamfirei (Le nozze di Zamfira), un poema dedicato a un momento fondamentale della vita folcloristica e riscontrò un grande successo sia a Iași che a Bucarest, le due capitali culturali romene del periodo. In questo contesto, divenuto famoso, si stabilì a Bucarest. Fu sostenuto da Titu Maiorescu, il più importante critico letterario e filosofo romeno del tempo, ma anche uomo politico di primo livello. Coșbuc diventò giornalista, insegnante, autore di libri scolastici. Uscirono i suoi più significativi libri poetici di stampo popolare, Balade și idile (Ballate e idilli), nel 1893, e Fire de tort (Fili di tessuto), nel 1896. Lavorò come funzionario del Ministero della Pubblica Istruzione, una successiva tappa professionale, e nel 1916 venne eletto all’Accademia Romena. Rimase devastato dalla morte del suo figlio unico. Il 9 maggio 1918 si spense a Bucarest (10). Questo è un breve ripasso della biografia di George Coșbuc.

Ora mi riferirei alle sue traduzioni, perché oltre all’opera di poeta originale, egli è uno dei maggiori traduttori della cultura romena. Cominciò con l’Eneide, tradusse dunque dal latino e vinse con questo lavoro il Premio dell’Accademia Romena. Seguirono l’Antologia sanscrita (Rgveda, Mahabharata, Ramayana), Kalidasa, Sakuntala, Omero, Odissea, Schiller, Don Carlos e Dante, Divina Commedia. Ebbe anche una serie di oltre 500 pagine di commenti al poema dantesco, ma questo potrebbe essere l’argomento di un’altra conferenza, altrettanto interessante.

Come fece Coșbuc ad arrivare alla Divina Commedia? Suo padre, vi ricordate, era prete e un giorno, mentre il poeta era ancora molto giovane, gli chiese di raccontargli e di riassumergli alcune scene dell’Inferno, da usare la domenica durante la messa, nelle sue prediche, per impressionare i fedeli. Il giovane cominciò a leggere Dante in tedesco, perché era quella la lingua straniera che conosceva meglio al periodo. Ne rimase così affascinato che si mise a tradurre dal tedesco in romeno alcuni canti infernali. Ma poi si rese conto che non si poteva dare una traduzione valida tramite un’altra lingua. Allora iniziò da solo a studiare l’italiano, si fece portare delle grammatiche e diverse edizioni della Divina Commedia dall’Italia. Poi si organizzò, con i propri risparmi, e fece un viaggio di studio a Firenze, ai luoghi danteschi (nel museo dedicato a Coșbuc si ritrovano oggi i biglietti del tram che il poeta aveva preso attraverso la città fiorentina). Così imparò la lingua italiana e quindi riprese la sua traduzione e la portò avanti, questa volta direttamente dall’originale (11). Seguì il suo lavoro grandissimo e molto impegnativo per oltre dieci anni. Ma, mentre traduceva, rimase impensierito per diversi particolari danteschi, che voleva capire meglio. Così cominciò la redazione dei suoi commenti di oltre 500 pagine, che includono note molto personali, polemiche, monologhi furibondi contro altri dantologi ecc. Questi commenti sono discutibili, perché Coșbuc non è un critico letterario, egli è poeta e un grandissimo traduttore, però gli mancano la serenità e il distacco necessari per la valutazione oggettiva di un’opera letteraria (12). Egli morì e solo alcuni brani della sua traduzione furono stampati sulle riviste letterarie. Ma ebbe per fortuna un grande amico, con un ruolo molto importante. E mi riferisco al professor Ramiro Ortiz, colui che inaugurò lo studio dell’italiano all’università di Bucarest, ci fondò una cattedra di italiano, incoraggiò alcuni giovani – tra cui Alexandru Marcu, il secondo traduttore integrale della Commedia, George Călinescu, uno dei più importanti critici letterari romeni, nonché alcune signore e signorine, diventate insegnanti e traduttrici – a prendere questa strada dell’italianistica. Ramiro Ortiz conobbe George Coșbuc nei suoi ultimi anni di vita, al monastero di Tismana, dove entrambi passavano le vacanze d’estate, si ritiravano dal tumulto cittadino e parlavano di Dante e della poesia italiana. Così nacque una stretta amicizia e quindi, dopo la morte di Coșbuc, Ramiro Ortiz, che conosceva il valore straordinario di queste traduzioni, si ostinò a ricevere i manoscritti in vista della pubblicazione. E fu lui, il responsabile degli studi di italianistica dell’Università di Bucarest, che fece pubblicare i tre volumi, in anni diversi, man mano che si raccoglievano i soldi necessari per la stampa (13).

Qual è la peculiarità della variante di Coșbuc, in paragone alle successive quattro traduzioni complete della Divina Commedia? La fedeltà! La straordinaria conoscenza dell’originale e delle sfumature che Dante voleva trasmettere. Una sensibilità artistica squisita. E anche una tecnica poetica meravigliosa: Coșbuc passa per uno tra i più importanti stilisti della poesia romena, con un grande rispetto per la rima e per le misure del verso. Avendo tutti questi antecedenti, egli seguì in modo stretto e ispirato l’originale dantesco e se aggiungiamo che si trattava anche della sua passione di una vita, si può facilmente capire il suo entusiasmo. Vorrei offrire, in quanto segue, degli esempi tratti dall’Inferno, dal Purgatorio e dal Paradiso, così possiamo farci un’opinione diretta. Abbiamo un brano di grande intensità emozionale, uno dei momenti più terribili, quando il viaggiatore Dante incontra Lucifero, al fondo dell’Inferno:

“Com’io divenni allor gelato e fioco,
nol dimandar, lettor, ch’i’ non lo scrivo,
però ch’ogni parlar sarebbe poco.
Io non mori’ e non rimasi vivo:
pensa oggimai per te, s’hai fior d’ingegno,
qual io divenni, d’uno e d’altro privo.”
(Inf. XXXIV, 22-27)

E la versione di Coșbuc:

“De-a mea și mută și-nghețată stare
să nu mă-ntrebi acum și nici n-o scriu,
căci nu-i cuvînt să poată spune-atare.
Eu n-am murit, dar n-am rămas nici viu,
socoți, de ai vrun strop de duh în tine,
ce-am fost cînd fui cum n-aș mai vrea să fiu.”

Una trasposizione davvero speciale, lo posso dire sia da traduttore che da critico letterario. Ecco alcuni elementi di conferma. Nel primo verso citato vediamo due epiteti, gelato e fioco, li ritroviamo anche nella variante romena: mută și-înghețată. L’appello rivolto al pubblico, nol dimandar, lettor, c’è anche in romeno: să nu mă-ntrebi. C’è questa meravigliosa antitesi io non morii e non rimasi vivo, riprodotta con grande fedeltà: n-am murit, dar n-am rămas nici viu. E poi il traduttore riesce addirittura a superare la complessità dell’originale, quando prende l’unico verbo italiano, qual io divenni, d’uno e d’altro privo e lo traspone in un bellissimo gioco di parole, con tre forme flessionali dello stesso verbo “essere”, usato al passato prossimo, al passato remoto e al congiuntivo presente: ce-am fost cînd fui cum n-aș mai vrea să fiu. Così edifica anche una mirabile allitterazione. Lo sapete senz’altro che una soluzione dei traduttori è di andare in parallelo al testo di partenza. Ci sono però situazioni quando non ci possiamo alzare al livello dell’originale, per motivi concreti, perché la lingua d’arrivo non ce lo consente. E allora rimaniamo per forza “più giù” con la nostra versione. Ma poi ci saranno altri momenti, quando dobbiamo prenderci la rivincita e superare l’originale. Così si fa per avere una traduzione “alla pari”, dal punto di vista del valore letterario. A volte siamo superati dall’originale, ma altre volte lo dobbiamo superare noi. Ed ecco un brano in cui Coșbuc riesce a sconfiggere le sfide estetiche del testo dantesco, aggiungendo un gioco di parole di grande intelligenza grammaticale, là dove questo artificio non c’era in italiano.

Un altro punto di grande valore e prestigio del poeta Coșbuc è quello di descrizione della natura. Nel successivo esempio del Purgatorio, Dante ne fa una descrizione di tipo funzionale, tecnico:

“L’alba vinceva l’ora mattutina
che fuggìa innanzi, sì che di lontano
conobbi il tremolar della marina.”
(Pg. I, 115-117)

Dante non è un autore che scommette tanto sulla natura. Non sono io ad aver notato per la prima volta che la natura aiuta l’autore medievale a potenziare, a sottolineare il conflitto, il drammatismo della situazione. Invece Coșbuc, che è appassionato, affascinato dalla natura, costruisce davvero un quadro mirifico.

“Amurgu-nvins de-a zorilor lumină
pierea fugind, așa că-n depărtare
vedeam și marea cea de tremur plină.”

Si può verificare l’endecasillabo, è tutto rispettato. Si può verificare la terza rima, è sempre inclusa. E poi c’è anche questa emozione lirica più grande, potrei considerare, nella traduzione, che non nella versione originale. Andiamo avanti con un altro esempio del Paradiso.

“Ond’ella, che vedea me sì com’io,
a quietarmi l’animo commosso,
pria ch’io a dimandar, la bocca aprìo
e cominciò: «Tu stesso ti fai grosso
col falso imaginar, sì che non vedi
ciò che vedresti se l’avessi scosso».”
(Par. I, 85-90)

È un momento all’inizio del volo nel terzo regno, quando Beatrice rimprovera a Dante che non capisce le nuove cose come dovrebbe farlo. E vediamo la traduzione in romeno:

“Dar Ea, ce mă vedea ca eu pe mine,
deschise gura, pîn-a n-o-ntreba,
zbătutul suflet vrînd să mi-l aline,
și-a zis: «Prin false-nchipuiri părerea ta
te-orbește așa că-ți par ca nevăzute
ce-ar fi să vezi, cînd nu le-ai asculta».”

Abbiamo qui una situazione tipica della nostra grammatica. Nella costruzione vedea me sì com’io, il pronome personale italiano si può esprimere solo due volte, mentre il romeno ci permette anche la terza ripresa: vedea ca eu pe mine, perché la nostra lingua consente, accanto allo stesso verbo, l’uso del pronome personale alla forma sia tonica che atona. E il poeta romeno, che conosce a meraviglia ciò che ha da fare, mette subito in pratica artistica questa particolarità grammaticale.

Non vorrei ritenere troppo la vostra attenzione con George Coșbuc e la straordinaria fedeltà della sua traduzione, la sua meravigliosa performance culturale. Ecco un ultimo esempio, una situazione piuttosto aggrovigliata in Dante, tanto discussa dagli specialisti, quando l’autore vuole esprimere il numero molto grande, infinito, di angeli dell’Empireo. A differenza della teologia medievale, che riteneva un numero limitato di angeli, Dante nota che:

“L’incendio suo seguiva ogni scintilla;
ed eran tante, che ‘l numero loro
più che ‘l doppiar delli scacchi s’immilla.”
(Par. XXVIII, 91-93)

C’è stato un dibattito intorno all’espressione complessa il doppiar delli scacchi, riferito all’infinità degli angeli. Ma oltre alle discussioni del campo filosofico e teologico, a noi interessa adesso la soluzione linguistica, la traduzione di questo brano di intensa difficoltà poetica. E il poeta romeno trova un’ottima soluzione:

“Și-oricare foc un roi făcea-și cărarea
și-atîtea-au fost că roiurile-n zbor
întrec la șah de mii de ori dublarea!”

Ci sono “gli scacchi”, c’è l’aumentativo con “migliaia di volte”, c’è “il doppiar”, c’è perfino questa ambiguità dell’espressione dantesca, che mette il lettore in difficoltà. Ritroviamo nella traduzione romena tutti gli elementi semantici e artistici dell’originale. Sapete che il rischio di una traduzione di bassa qualità è che diventi troppo esplicita. Ma Coșbuc non cade in questa trappola e, mantenendo l’ambiguità semantica dell’espressione originale, sta dimostrando la sua grande acuità.

Il lavoro di George Coșbuc fu accolto con parole calorose, dopo la pubblicazione in tre volumi. Tra le reazioni del tempo, il professor Ramiro Ortiz, grande amico e specialista, ne sottolineò il valore: “Dante si presenterà al pubblico romeno così com’è: gigante, aspro, severo, pieno di pensieri elevati, filosofici e teologici, qua e là enigmatico e oscuro; ma nessun popolo, tranne forse quello tedesco, si potrà vantare di una simile traduzione, in cui il colore del pensiero e dell’arte di Dante sia espresso in un modo così meraviglioso (fino ai più piccoli particolari), come il popolo romeno, che ha dato vita a George Coșbuc” (14). Si tratta di un contesto un po’ enfatico, certo, un discorso alla commemorazione dei 600 anni della morte del sommo poeta, ma anche un grande entusiasmo, che esprime le convinzioni personali del parlante.

Poi ci furono i punti di vista di alcuni scrittori contemporanei al traduttore. Secondo Constantin Ionescu, “è un’opera che farà impossibile per molto tempo l’apparizione di un’altra traduzione” (15). Invece per Emanoil Bucuța, “forse ci saranno traduzioni più brillanti e più melodiose di quella romena realizzata da Coșbuc, ma sarebbe difficile trovarne una più fedele e più nello spirito dell’originale” (16). Un giudizio che condivido pienamente. Il noto critico stilista della letteratura romena, Tudor Vianu, ma anche grande amico del traduttore, sottolineò che “George Coșbuc non solo ha riprodotto con grande fedeltà le costruzioni dell’originale, ma ha cercato di avvicinarsi al suo lessico e perfino al suo timbro” (17). Ci sarebbe da ritenere anche l’opinione di un rilevante italianista romeno della seconda metà del Novecento, Alexandru Balaci: “la plasticità e il vigore dantesco furono espressi dal poeta romeno con una rara destrezza, trasformando la sua versione in una delle migliori traduzioni della Divina Commedia al mondo” (18).

Si devono ricordare qui anche le inevitabili riserve. Ovid Densusianu, l’autore del primo corso accademico su Dante Alighieri in una università romena, manifestò comunque i suoi limiti e sostenne che fosse preferibile la traduzione in prosa del poema, per una giusta comprensione; la traduzione in versi sarebbe stata “un’inutile audacia” (19). Il tempo dimostrò che aveva torto. Uno spirito enciclopedico, Nicolae Iorga, autore di centinaia di libri di storia, filosofia e letteratura, fu anche un uomo politico di prima importanza dell’epoca. Ma il suo carattere non lo raccomandava per niente ai ragionamenti sereni, come persona che non andava d’accordo con gli altri, e anzi appena qualcuno diventava un po’ più conosciuto, si impegnava subito a stroncarlo e a bloccare la sua carriera. Così il noto storico ritenne che la traduzione di Coșbuc fosse purtroppo un insuccesso: “dovremo dire che neanche questa volta Dante è entrato veramente nella nostra letteratura” (20). Ma visto che Nicolae Iorga aveva stroncato anche Blaga, Lovinescu, Călinescu, Arghezi e tutti gli altri spiriti eccelsi della cultura romena, possiamo limitare questo giudizio al suo valore contestuale.

Tra le reazioni italiane, ci fu quella di Carlo Tagliavini, che parlava di Coșbuc come di un “traduttore valente” (1921) e quella di Rosa Del Conte, docente universitaria per molti anni in Romania, a Cluj e a Bucarest, ottima conoscente della lingua e della cultura romene. In riferimento alla Divina Commedia, lei affermò che “sul piano delle traduzioni, la Romania attinge il vertice del capolavoro con la versione di G. Coșbuc” (1965) (21).

Il mio intervento si è proposto di far conoscere al pubblico occidentale una zona culturale forse insolita dell’Europa orientale. Ho voluto offrire un breve panorama delle traduzioni romene della Divina Commedia, nell’Ottocento e nel Novecento. Mi sono proposto di evocare alcuni momenti salienti della biografia di George Coșbuc e della sua attività come poeta popolare, ma soprattutto di presentare e di dare un giudizio professionale sulla sua opera di traduttore del poema dantesco. Ho cercato di dimostrare, con alcuni esempi e argomenti, che quella di Coșbuc è non soltanto la prima traduzione artistica integrale, ma filologicamente anche la più valida versione romena della Divina Commedia.

Note:

(1) Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, seconda edizione riveduta, Bucarest, Ed. Cartea Românească, 2019, p. 42.

(2) Vedi Titus Pârvulescu & Dumitru D. Panaitescu, Dante în România, in Studii despre Dante, Bucarest, Editura pentru Literatură Universală, 1965, p. 351-362.

(3) Ibidem, p. 362-365.

(4) Divina Comedie a lui Dante, tradusă de G. Coșbuc și comentată de Ramiro Ortiz, vol. 1, Infernul, București, Cartea Românească, 1924; vol. 2, Purgatoriul, București, Cartea Românească, 1927; vol. 3, Paradisul, București, Cartea Românească, 1932.

(5) Dante, Infernul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1932; Dante, Purgatoriul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1933; Dante, Paradisul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1934.

(6) Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, 3 volume, traducere în versuri de Ion A. Ţundrea, prefaţă de N. Iorga, Bucureşti, Editura Medicală, 1999.

(7) Dante Alighieri, Divina Comedie, în româneşte de Giuseppe Cifarelli, cuvînt înainte de Alexandru Ciorănescu, îngrijire de ediţie, note şi comentarii de Titus Pârvulescu, Craiova, Ed. Europa, 1993.

(8) Tra le numerose edizioni, vedi per esempio Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, 3 volume, în româneşte de Eta Boeriu, studiu introductiv, tabel cronologic, note şi comentarii de Alexandru Balaci, Bucureşti, Ed. Minerva, Col. Biblioteca pentru toţi, 1982.

(9) Laszlo Alexandru, Lectura lui Dante, 3 volume, Chișinău, Editura Cartier, 2020, 624 + 664 + 680 p.

(10) Dati ricavati dalla sintesi di G. Călinescu, G. Coșbuc, in Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, seconda edizione, riveduta e aumentata, edizione e prefazione di Al. Piru, București, Ed. Minerva, 1982, p. 583-590.

(11) Racconto “autobiografico” attribuito da Ramiro Ortiz a George Coșbuc, nel suo ampio studio introduttivo all’edizione Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, în traducerea lui George Coşbuc, ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, Iaşi, Ed. Polirom, 2000, p. 56-59.

(12) Vedi George Coșbuc, Comentarii la “Divina Comedie”, prefazione di Laszlo Alexandru, introduzione di Ovidiu Pecican, vol. I-II, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2007.

(13) Vedi l’introduzione di Ramiro Ortiz ai tre volumi tradotti da G. Coșbuc, ora più accessibili nella ristampa in volume unico a Iași, Polirom, 2000, ed. cit.

(14) Titus Pârvulescu & Dumitru D. Panaitescu, Dante în România, ed. cit, p. 368-369.

(15) Idem, ibidem, p. 369.

(16) Idem, ibidem, p. 369.

(17) Idem, ibidem, p. 369.

(18) Idem, ibidem, p. 369.

(19) Idem, ibidem, p. 370.

(20) Idem, ibidem, p. 370.

(21) Vedi Iulia Cosma, Gli echi italiani dell’attività traduttiva e di esegesi dantesca di George Coșbuc (1921-1995), 2018, p. 240, 245.

Bibliografia:

  1. G. Călinescu, G. Coșbuc, in Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, seconda edizione, riveduta e aumentata, edizione e prefazione di Al. Piru, București, Ed. Minerva, 1982, p. 583-590;
  2. Iulia Cosma, Gli echi italiani dell’attività traduttiva e di esegesi dantesca di George Coșbuc (1921-1995), 2018, p. 236-253, in internet: https://www.academia.edu/38999068/Gli_echi_italiani_dellattività_traduttiva_e_di_esegesi_dantesca_di_George_Coșbuc_1921_1995_ (consultato il 27 ott. 2021);
  3. Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, traduzione di George Coşbuc, edizione curata e commentata da Ramiro Ortiz, Iaşi, Ed. Polirom, 2000;
  4. Laszlo Alexandru, Coșbuc și Dante, in A revedea stelele. Contribuții la studiul operei lui Dante, seconda edizione aumentata, Cluj, Ed. Ecou Transilvan, 2018, p. 11-21;
  5. Laszlo Alexandru, Dante în viziunea lui George Coșbuc, in A revedea stelele. Contribuții la studiul operei lui Dante, ed. cit., p. 22-40.
  6. Nicolae Manolescu, George Coșbuc, in Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, seconda edizione riveduta, Bucarest, Ed. Cartea Românească, 2019, p. 484-489;
  7. Adriana Mitescu, Dante in Romania, in Dalla bibliografia alla storiografia. La critica dantesca nel mondo dal 1965 al 1990, a cura di Enzo Esposito, Ravenna, Longo Editore, 1995;
  8. Titus Pârvulescu & Dumitru D. Panaitescu, Dante în România, in Studii despre Dante, Bucarest, Editura pentru Literatură Universală, 1965, p. 345-422.

(Intervento alla conferenza “Nouvellement traduit”. Les oeuvres de Dante en traduction au fil de l’histoire. Journées d’études internationales, Université libre de Bruxelles, 18 novembre 2021)

Aventura mea cu Dante (3)

Etichete

, , ,

De ce mai este complex și complicat textul acestui poem, Divina Comedie? Se deosebește de toate cărțile de literatură, care își stabilesc domeniul de apartenență – pot fi epice, sau lirice, sau dramatice – dacă sînt epice, au personaje și acțiune, cele lirice insistă pe figurile de stil, pe rimă, se transmit în mod direct sentimentele autorului, cele dramatice – aici sîntem chiar pe domeniul nostru, în acest moment, fiindcă sîntem la un festival de teatru – presupun dramatism, personaje pe scenă, schimb de replici, confruntare, luptă și așa mai departe. E clar că sînt strategii specifice de exprimare, în cadrul diverselor genuri literare. Dante este epic, în cartea lui se întîmplă foarte multe lucruri și există peste 500 de personaje, care fiecare face ceva, sau îi face altcuiva cîte ceva. Divina Comedie este cartea din Evul Mediu cu cele mai multe personaje. Dar ea este și lirică, pentru că are versuri; fiecare are unsprezece silabe (Nel-mez-zo-del-cam-min-di-no-stra-vi-ta). Oriunde deschideți Divina Comedie, fiecare vers va avea 11 silabe. Ăsta este ritmul endecasilabic (l’endecasillabo). Versurile sînt grupate în terține, adică în grupuri de cîte trei. De obicei, după cele trei versuri, terțina se termină cu punct, sau cu punct și virgulă. Adică o idee, pe parcursul Divinei Comedii, de obicei este inclusă într-o terțină. Poate fi în două, poate fi în trei. Atunci cînd urmărește o virtuozitate artistică, poetul poate să se extindă la 13 terține, în cadrul unui acrostih! Dar acelea sînt pasaje de excepție. De cele mai multe ori, extensia ideatică a ceea ce Dante comunică se include într-o terțină. Un alt element liric important este terța rimă, adică avem rime în versurile 1 și 3, ne întoarcem să preluăm rima următoare: 2-4-6, 5-7-9, 8-10-12, 11-13-15, 14-16-18, 17-19-21, 20-22-24 și tot așa mai departe, rimele merg pe aceeași schemă pînă la un total de 14.230 versuri. Să ai un poem cu unsprezece silabe în fiecare vers, o idee inclusă într-o terțină și toate rimele cu această structură de fier, nemodificată – așa ceva dacă îi dai unui computer, nu poate să facă! Iar asta e partea formală, externă. După aceea, cînd intri în conținut, el să fie structurat pe patru niveluri: literal, alegoric, moral și anagogic. Asta e Divina Comedie, să ne înțelegem. Nu mai insist cu argumentele, pentru a dovedi că acest poem este liric. Dar el este și dramatic, pentru că numeroase personaje intră în conflicte, pe alocuri extrem de violente. Sînt confruntări uneori chiar de natură fizică, în Infern: dracii năvălesc peste eroul principal, vor să-l bată pe Dante, să-l înțepe cu sulița, el se sperie, se ascunde. Putem să vedem Divina Comedie ca pe o carte plină de suspans și nu greșim. Deci este tratatul de teologie din Paradis, fără discuție, dar este și romanul de aventuri din Infern. Este un ansamblu, îmbrățișează toate posibilitățile comunicării și toate varietățile de situații din existența umană. Dar e dramatică Divina Comedie nu numai prin forma în care ne spune lucrurile, ci și prin strategiile implicite. De cele mai multe ori, cînd se transmite replica de la un personaj la altul, “E io a lui”, “E lui a me” “Și eu către el”, “Și el către mine” “Și atunci el”, “Și el deodată”. Acestea sînt trăsături care există de obicei în textul dramatic, unde se indică numele personajului, se pun două puncte și urmează replica sa, ca atare. Structura de construcție a textului dramatic este foarte limpede.

Mi-ar plăcea să vă fac o ilustrare concretă a laturii dramatice din Divina Comedie. Nu insist acum pe epic și nu insist pe liric, dar m-am gîndit că, dacă tot sîntem la un festival de dramaturgie, hai să spun două vorbe despre acest aspect al poemului. Întîi va trebui să aveți un pic de răbdare, ca să vă prezint faptele, iar apoi vă ofer cheia de interpretare. Mă gîndesc la cîntul X din Infern. Ca să începem cu premisele, în cîntul IX protagonistul ajunsese cu Virgiliu la porțile cetății Dite. Știți că e vorba despre o călătorie, prin Infern, Purgatoriu și Paradis, Dante are o călăuză, pe Virgiliu, în primele două ținuturi, pe urmă apare Beatrice, la sfîrșitul Purgatoriului, îl preia și-l conduce în Paradis. Infernul este ca un fel de pîlnie, în care se coboară; cu cît se merge mai jos, Infernul e tot mai strîmt, păcatele sînt mai grave și formele de tortură sînt tot mai intense și violente. Există o ierarhie, s-a vorbit de criteriul aristotelic de ierarhizare în trepte a culpelor. În cîntul IX, cei doi, Dante și Virgiliu, ajung la poarta cetății Dite. (Dite este un sinonim pentru Lucifer.) Cetatea lui Lucifer, partea de “cazemată” a locului damnării. S-a spus – și pe bună dreptate – că decorurile din Divina Comedie reiau decoruri din Evul Mediu. Adică avem cetăți, poduri mobile, șanțuri cu apă, care apără roată zidurile fortificate. Cei doi ajung la cetatea Dite și, acolo, călătorul se pomenește cu o surpriză! Pînă atunci, cînd Dante avea o problemă, dacă ieșea un diavol în fața lui sau se întîlnea cu Caron, care trebuia să-l treacă pe malul celălalt, sau alte ființe monstruoase îl vedeau pe Dante că e viu, pe cînd toți ceilalți sînt morți, și se răsteau la el să plece înapoi, refuzau să-l ajute, în clipa aceea le ieșea în față Virgiliu, cu o formulă magică. Știți cum e în literatura orientală, cu “Sesam, deschide-te!”, formulele magice totdeauna ne plac și sînt simpatice, fiindcă ne rezolvă instantaneu problemele, și pe urmă vine o comoară de obicei. Așadar Virgiliu iese în față și-i strigă diavolului: “Vuolsi così colà dove si puote ciò che si vuole, e più non dimandare!”. Așa se vrea, acolo unde se poate ceea ce se vrea și mai multe nu întreba! Este mai întîi un minunat joc de cuvinte, cu două din cele trei verbe servile din limba italiană: potere, volere și dovere. Dar și sensul expresiei este plin de substanță. Se vrea acolo unde se poate ceea ce se vrea. Virgiliu nu spune direct: «știi, Dumnezeu ne-a trimis pe noi! Tu dă-te la o parte și taci din gură, că altfel s-ar putea să ai probleme». El nu i-o zice chiar ca-n filmele western, cu bătaie, în aventurile lui Joe Limonadă, i-o transmite cu filosofia de rigoare, cu sintaxa alambicată. Dușmanii pricep imediat, se prăvălesc într-o parte și-n alta, îi lasă drum liber lui Dante. Această aventură se repetă de trei ori ca atare, pînă în fața intrării în cetatea Dite. Unde călăuza se străduiește în zadar cu formula magică, este trimis la plimbare și pe metereze ies sute de diavoli, care-l amenință pe drumeț că-l vor lua prizonier și vor să-l izgonească pe îndrumătorul său. Dante, cînd aude, se face alb la față de spaimă, maestrul se străduiește să-l calmeze, deși rămîne el însuși cam descumpănit de faptul că n-a reușit să rezolve impasul. Însă, ca prin minune, apare un înger. Acesta e unul din pasajele mele preferate, care ilustrează și expresia Deus ex machina, cînd toate obstacolele sînt depășite ca prin farmec. Apare acest înger, care trece peste tot mîlul din Stix, încît nici nu-l atinge cu picioarele, se uită cu dispreț la toată lumea și-l ignoră pe Dante, care la strigătul lui Virgiliu se prăvălise în genunchi cu venerație, se duce la poartă și, cu o vergea măruntă (cum au dirijorii de la muzica simfonică) o atinge, iar ea se prăbușește sfărîmată. Toți dracii de pe ziduri se duc de-a berbeleacul. Se face pîrtie. Iar îngerul Domnului se întoarce, la fel de disprețuitor, ignorînd pe toată lumea și, cum zice extraordinar poetul, pleacă avînd expresia unuia care avea alte lucruri, mai importante, de făcut. Pentru el, asta fusese un fleac. Așadar există asemenea lovituri de scenă foarte savuroase în Divina Comedie, ca-n orice piesă de teatru bine gîndită.

Și acum am ajuns în cîntul X. Dante intră în cetatea Dite, curios să vadă ce-o fi acolo. Primul moment este de teamă, dar și de reverență: se zăresc numeroase morminte, care stau deschise și, din ele, ies niște limbi de foc. Dar nu e nimeni, e pustiu. Dante i se adresează lui Virgiliu, are un moment de conversație cu călăuza, la începutul cîntului, vrînd să afle ce se întîmplă, ce este acolo, dacă ar putea vedea pe cineva. Primul moment dramaturgic: Dante e nedumerit. În mijlocul răspunsului edificator al lui Virgiliu, răsare o umbră, un duh dintr-un mormînt cu flăcări, înălțat pînă la brîu, cu pieptul și fruntea dezgolite, într-o atitudine foarte maiestuoasă: Farinata degli Uberti. Un mare politician ghibelin, fost conducător al cetății Florența. Acesta îl abordează pe Dante: “chi fuor li maggior tui?”. Cine ți-au fost înaintașii? Sau, cum ar zice Ion Creangă pe la noi: mă, tu al cui ești?! Numai că noi avem un alt registru, popular și derizoriu. Pentru că replica lui Farinata degli Uberti, “chi fuor li maggior tui?” este de o maximă demnitate aristocratică și semeție. Ia să te văd, ești nobil ca mine? Fiindcă te aud vorbind în graiul florentin. Dar cine erai tu, acolo, la Florența? Vedeți cum funcționează instantaneu eticheta socială medievală: să știu și eu cu cine stau de vorbă. Dar, mai important decît atît, întrebarea urmărește să clarifice apartenența politică a lui Dante: ai fost cumva ghibelin, ca mine, care le-am fost chiar conducător? sau ești guelf, adică dușman de-al meu?

Virgiliu îi explică drumețului că în fața sa se află Farinata și-l îndeamnă să stea de vorbă cu el, folosind cuvinte bine cumpănite. Și apare confruntarea! În mijlocul conflictului din cîntul X, dintre Dante și Farinata degli Uberti, ieșit la iveală din flăcări pînă la brîu, se ivește lîngă el o altă umbră, care abia scoate capul. A auzit discuțiile în contradictoriu dintre Farinata și Dante. Cine e această umbră? Cavalcante dei Cavalcanti. Fac o paranteză aici, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Dante a fost Guido Cavalcanti, el însuși poet de mare talent și om politic din facțiunea lui Dante, așadar tot guelf alb. Și ce s-a întîmplat acolo? Dante a fost ales prior al cetății Florența. Cum ar fi primarul localității, cu mențiunea că aveam de-a face cu un oraș-stat. Așa că Dante a fost ales ca șef de stat, pe timp de două luni. În acel context cu foarte multe dueluri, măceluri și conflicte între facțiunile politice, conducătorii au dat un decret obligatoriu: cine se mai duelează, va fi trimis în exil. La scurtă vreme de la publicarea edictului, tocmai Guido Cavalcanti s-a luptat cu Corso Donati, una din căpeteniile guelfilor negri. Au fost aduși la judecată și legea a fost pusă mai presus de prietenie. Amîndoi au fost trimiși în exil. Dante, ca prior, l-a exilat pe unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, Guido Cavalcanti. Poetul a plecat din cetate și, după cîteva luni, s-a îmbolnăvit atît de grav încît, deși a fost amnistiat, cînd s-a întors a murit la scurtă vreme. Deci asta a pățit Guido Cavalcanti – nu zic din cauza, dar – prin intermediul lui Dante. Închid această paranteză explicativă și revin la firul întîmplărilor din cîntul X. Apare din mormîntul în flăcări o umbră pînă la gît, care parcă stătea în genunchi. «Dacă tu ai venit aici, fiul meu unde este? Fiindcă voi sînteți prieteni!». Dante înțelege că este tatăl lui Guido Cavalcanti și-i răspunde: «Eu n-am venit singur. Am venit ajutat, călăuzit de cineva, pe care fiul dumitale l-a ținut în dispreț» (“ebbe a disdegno”). Poetul folosește un timp verbal din trecut, passato remoto: ebbe. Aici iarăși se pot deschide multe direcții de analiză. Dante vine pe lumea cealaltă ajutat de Sfîntul Duh – deci Guido nu era credincios. Dante vine ajutat de Virgiliu – deci Guido n-avea respect față de poezia antică. Dante vine ajutat de Beatrice – deci Guido n-avea reverență față de harul divin. Dar trecem peste toate aceste ipoteze. Iar umbra îngenunchiată în mormînt rămîne șocată de durere: «Cum ai spus? L-a ținut în dispreț? Ebbe? Deci el nu mai trăiește? (Fiindcă așa se pricepe, dacă tu ai folosit un timp trecut.) Ochii săi nu se mai bucură de lumina soarelui?». Și se prăbușește, absolut devastat, la ideea că fiul său a murit deja, cum a dedus din cuvintele călătorului, care vorbea despre el la trecut. Acesta a fost al treilea episod. 

Urmează al patrulea episod, de explicații. Își reia vorba Farinata, cel care stătea ridicat pînă la piept, cu aceeași intonație, dar un pic mai smerit, fiindcă a văzut că în fața lui stă un personaj totuși de excepție, care merită considerația lui. Îi răspunde că și el regretă multele vărsări de sînge care au fost provocate. Între timp Dante, nedumerit, îl întreabă despre celălalt duh damnat, de ce era așa de îndurerat. «Pentru că noi nu vedem în prezent ce se întîmplă în lumea celor vii, noi vedem departe în viitor și departe în trecut. Cavalcante nu știa ce i s-a întîmplat fiului său și dacă mai trăiește.» Dante își cere scuze că a fost o neînțelegere, Guido încă mai trăiește, dar el, Dante, nu pricepea această necunoaștere a realităților, din partea lui Cavalcante dei Cavalcanti. În al cincilea episod, cade înapoi și Farinata, iar Dante pășește mai departe cu Virgiliu, printre mormintele deschise, în flăcări.

Cinci episoade, așadar, în cîntul X al Infernului. Primul – de introducere. Ultimul – de concluzii. Al doilea, cînd apare Farinata – cu punctul culminant, cu duelul verbal tăios, în dialogul dintre cei doi actori principali ai vieții politice italiene. O confruntare scînteietoare. Al treilea, cu Cavalcanti – de lamentație, de durere, de sfîșiere a părintelui ce a dedus că i-a murit copilul. Al patrulea, în care Farinata devine mai maleabil și dialogul în sfîrșit se produce, între cei doi mari oameni. Observați că, pe parcursul a 136 de versuri, cîte cuprinde cîntul X, din punct de vedere dramaturgic, de confruntare între personaje și de tonalități artistice absolut diferite, în cadrul blocurilor de semnificație juxtapusă, există o formidabilă performanță a textului dantesc. Spunea cineva, un comentator, că ar fi inadecvat să căutăm mereu toate cele patru sensuri suprapuse în poemul dantesc. Uneori prevalează cel literal, alteori este mai evident cel alegoric, alteori e mai important cel moral și alteori se impune cel anagogic. Există pasaje cu cîte două sau trei niveluri de lectură, dar nu sînt mereu prezente toate cele patru. Eu vin și completez. Nu totdeauna textul Divinei Comedii este epic; sau nu totdeauna este liric; și nu totdeauna este dramatic. Strategiile de exprimare literară se alternează. Dar împreună dau bogăția capodoperei. Am încercat să subliniez un asemenea aspect, fiindcă ne aflăm tocmai la un festival de dramaturgie, cu numeroase trupe teatrale participante, și am vrut să mă refer la această calitate de construcție structurală, în cadrul poemului medieval.

De fapt m-a interesat să vă spun următoarele lucruri despre Divina Comedie: 1) Este o lectură dificilă; nu vă descurcați dacă porniți pieptiș, pe cont propriu. Chiar și Dante avea diverse călăuze. Cititorul său are nevoie de o călăuză pentru a răzbi și a-l citi. 2) Este o operă foarte recompensantă; nu numai Dante își caută drumul spre mîntuire, ci ni-l căutăm cu toții. Și nu e numai expediția lui Dante, ci e călătoria fiecăruia dintre noi, care-l însoțim. Cu gîndurile noastre, cu sentimentele noastre.

Vorbind foarte pe șleau: este o carte unde intrăm proști și de unde ieșim deștepți. Și nu-i o figură de stil. Înțelegem o mulțime de lucruri despre cum e făcută lumea, adică exact ceea ce își propun scriitorii, fiecare pe stilul lui, să ne spună. Însă așa cum e făcută lumea la Dante, nu mai e făcută la nimeni. Ieșim de acolo infinit mai bogați sufletește și din punct de vedere intelectual și al cunoașterii lumii înconjurătoare, naturale și spirituale. Pe vremea lui Dante au existat mari pasiuni din iubire (vezi povestea cu Francesca și Paolo), la fel ca-n zilele noastre; și pe atunci au existat trădători odioși (vezi cazul lui Bocca degli Abati), ei există și sub ochii noștri; pe vremea lui Dante a existat un sinucigaș, care își cîntă și își deplînge soarta (vezi suferințele lui Pier delle Vigne), avem aceste figuri umane și pe vremea noastră, deși ei nu mai pot să ne spună cu ce trăiri sufletești ne-au părăsit. Marile fațete ale existenței omenești sînt toate incluse în Divina Comedie. Intrăm în ea proști și ieșim din ea deștepți.

(Conferință la Biblioteca Județeană “Petre Dulfu” din Baia Mare, cu ocazia Festivalului Internațional de Artele Spectacolului “Atelier”, 28 iunie 2021)

Aventura mea cu Dante (2)

Etichete

, , ,

Cam așa s-a întîmplat și cu Dante: trebuie să-ți găsești strategia potrivită de lectură! Dar aici n-a fost destulă figura cu scăunelul, fiindcă nu era doar o dificultate fizică, ci chiar intelectuală, de a găsi drumul șerpuit ca să intri în text, să-l pricepi și apoi să le explici și celorlalți cum e făcută lumea, din punctul de vedere al lui Dante. Știam așadar că, dacă scot o carte de mii de pagini, pe format mare, cît Istoria lui Călinescu, nimeni n-o va citi. Va avea un incontestabil succes de stimă, toți vor spune că sînt un mare scriitor, care a scris o carte foarte groasă. Dar pe mine nu asta mă interesa, ci speram ca ea să fie citită. Nu mă interesează stima, mă interesează beneficiul intelectual al lecturii. Să fie o carte în urma căreia să existe oameni care să exclame: “în sfîrșit am priceput”. Toată lumea îl respectă pe Dante. Dar vă rog să-mi spuneți despre ce e vorba acolo, să nu-mi spuneți că-l respectați. Arătați-mi că l-ați priceput. Eh, acolo deja apar dificultățile – chiar printre italieni. Fiindcă este nevoie de această clarificare preliminară: te rog să-i spui cum anume să citească. Dacă e cartea groasă, să ia scăunelul în brațe și să pună cartea pe scăunel, ca să nu-l mai apese pe genunchi. Iar dacă este o dificultate de natură intelectuală, atunci explică-i în ce constă ea, de fapt, ca să poată s-o depășească. Să poată să se bucure de ceea ce tu ai văzut acolo. Nu fi egoist! Dacă tu ai găsit calea, spune-le-o și altora! Despre asta e vorba.

Așadar am mai tăiat din spațiile libere și au ieșit doar 1.968 de pagini, în aceste trei volume din Lectura lui Dante. Am numit-o așa, fiindcă așa i-au spus italienii lucrului care se întîmplă acolo. Încă primii cititori și-au dat seama că este ceva cu totul ieșit din comun, prin dificultatea de-a înțelege. Și cum trebuie să procedezi? Păi nu ajunge să-l citești, de la stînga la dreapta, pentru că nu pricepi. “La jumătatea drumului vieții noastre…” – ce aiureală! cine știe cît trăim? dar atunci de unde să știm care e jumătatea sa? n-are nici un sens! te enervezi, după primul vers, și arunci cartea deoparte. Dar problema nu e la ea, ci la tine. Fiindcă ai citit-o la un nivel literal, sau de percepție publică vulgarizatoare, sau de logică imediată, cînd acolo trebuia s-o citești la un nivel intertextual. Dar cine știe dinainte că trebuie să parcurgă primul vers din Divina Comedie, apoi să lase cartea deoparte, să meargă la Biblie, să caute exact pasajul acela din Psalmi, care spune că viața noastră durează șaptezeci de ani, apoi să calculeze că jumătate din 70 este 35, să deducă faptul că Dante prezintă în poem ceea ce i s-a întîmplat lui cînd avea 35 de ani, să se întrebe “cînd anume s-a născut Dante? în 1265!”, să adune cifrele ca să ajungă la anul 1300, ca timp atribuit desfășurării întîmplărilor fictive, un an rotund, în care Papa Bonifaciu al VIII-lea a decretat Marele Jubileu, prin care pelerinii care mergeau la Roma erau iertați de păcate. Așadar, atunci cînd Papa face un Jubileu pentru creștini, în mod concret, Dante face un Jubileu pentru cititori, și nu numai creștini, în mod figurat. Și toate astea le pricepem numai din primul vers!

Dar cum faci să-ți dai seama ce interesant este acolo? Tu n-ai toate instrumentele, care să te avertizeze și să te pună în temă. Și atunci vin eu cu instrumentul, această carte groasă. Mă opresc după primul vers și dau aceste explicații. Și lumea începe să priceapă.

Toate astea ca să spun că lectura lui Dante, în spațiul italian, beneficiază de o trăsătură absolut unică. Italienii, tot așa ca noi, dacă citesc de la stînga la dreapta, după nouă versuri au obosit și au renunțat la el. N-au priceput nimic. În mod normal, în edițiile italiene, citești versul, nu înțelegi, mergi la subsolul paginii, unde nouăsprezece ediții din douăzeci includ note explicative. Iar a douăzecea poți s-o neglijezi, înseamnă că e o ediție economică și e utilă doar cînd te duci pe tren, să ai textul la îndemînă. Dar, în edițiile cu note, explicațiile sînt diferite, în funcție de specialiștii care le-au redactat. Unele sînt cu note filologice, ne explică particularitățile lingvistice, lexicale dantești; altele sînt cu note istorice, ne spun ce-i cu Florența, ce-i cu Evul Mediu, cum era viața italiană pe atunci, care erau mentalitățile; altele sînt de natură general filosofică, ne explică înrudirile lui Dante cu gîndirea Sfîntului Toma de Aquino, a lui Albert cel Mare etc.; altele sînt cu explicații teologice, detaliază problemele de filosofie ecleziastică medievală. Toți au dreptate, însă fiecare spune altceva! Și, în funcție de ediția dantescă pentru care ai optat, afli anumite lucruri sau altele. Acesta este lucrul foarte interesant. Avea Borges o expresie, “grădina potecilor care se bifurcă”. Intri într-o grădină și dai peste o potecă, din ea se deschid două drumuri. Te întrebi: să mă duc la dreapta sau la stînga? Hai să mă duc la dreapta. După care iar se despart două drumuri. Acum hai să încerc la stînga. Pe urmă hai la dreapta. Apoi hai din nou la stînga. Și nu se mai termină grădina, fiindcă toate potecile se bifurcă. Aici Borges a avut o intuiție extraordinară, în această imagine artistică, probabil se gîndea la Dante, fiindcă și el l-a iubit mult. Asta este Divina Comedie! Este grădina potecilor care se bifurcă! Citești comentariul filologic: are dreptate. Citești comentariul istoric: și acela are dreptate. Citești comentariul filosofic-teologic: și acela are dreptate. Toți au dreptate, fiecare se referă la altceva și toți vorbesc despre Divina Comedie! Așa că, una peste alta, nici unul nu te ajută în mod definitiv, decît atîta cît să-ți permită să aproximezi cam în ce zonă se află sensul, semnificația generală a textului literar.

Dar este fundamental să reții că nu citești de la stînga la dreapta, ci parcurgi un vers, mergi la subsol, vezi explicația (de care o fi aia!), îți faci o idee, revii asupra versului original, începi să pricepi un mănunchi de sensuri asociate și suprapuse. Deci cum e lectura pe care trebuie s-o faci la Divina Comedie, în mod obligatoriu? Circulară! Nu e lineară, așa cum citim toate cărțile din cultura universală: le parcurgem de la stînga la dreapta, am terminat, dăm pagina, apoi tot așa mai departe, finalizăm cartea, o închidem și o punem deoparte. Mergem la următoarea carte. Dar nu poți face așa cu Divina Comedie. Trebuie să te duci circular: un vers, la subsol, te întorci, continuă să nu-ți fie clar ceva, iar te duci la subsol, mai vezi o altă explicație, sau mai vezi o a doua ediție și, cînd ai priceput, treci la următoarea terțină.

Dar cine are răbdarea asta? Și, în primul rînd, cine vine să-ți spună: măi, băiete, fii atent că tu aici trebuie să citești altfel decît ai citit toate miile de cărți din viața ta. Fiindcă, dacă vei face ca și cu celelalte și toate deprinderile, pe care ți le-ai dobîndit în decenii, la fel le vei exercita și în cazul acestei cărți, o vei arunca de pereți după primele două pagini (ascultă la mine că îți vorbesc din experiență). N-o să-ți spună nimeni. Fiindcă nimeni nu e îngerul păzitor, să vină, să te bată pe umăr: vezi că aici e vorba despre mîntuire. Trebuie să citești altfel. Din păcate, îngerul păzitor nu intervine și cînd citim. Numai în situații de viață și de moarte. Sau poate nici atunci. Așadar poemul dantesc se citește circular și în paralel, pe diversele sale semnificații: sens literal, alegoric, moral, anagogic. Ia să văd, cine nu se pierde în această grădină a potecilor care se bifurcă? Printre atîtea obstacole, care au fost construite dinadins de către Dante. Fiindcă nu există nimic fortuit și cazuistic, la un astfel de nivel de performanță filosofică și culturală. Să nu credeți că ceea ce comentatorii explicitează – ei au inventat. Nu, ei doar au regăsit, din ceea ce Dante a ascuns acolo. Și ei aduc la suprafață, la lumină. Asta este fascinant.

Avînd în vedere toate aceste dificultăți, s-a găsit un mare scriitor, care să fie și foarte inteligent, și primul admirator al lui Dante, în istoria literaturii, și anume Giovanni Boccaccio, care i-a scris și prima biografie,  aproape hagiografică, Trattatello in laude di Dante, dar eram la sfîrșitul Evului Mediu și lucrurile se pot înțelege. Acolo are niște contribuții documentare cu totul remarcabile, pe care dacă nu ar fi existat cartea lui Boccaccio, nu le-am fi știut niciodată despre Dante. Pînă și portretul lui! Pentru prima dată, Dante este caracterizat din vorbe de Boccaccio, la vreo douăzeci-treizeci de ani după moarte, din interviurile (fiindcă el a făcut interviuri în Evul Mediu, n-ați crede) cu oamenii care l-au cunoscut pe Dante. Au mai trecut cîteva decenii de la moartea lui Boccaccio și au venit niște pictori care s-au gîndit să-l reprezinte pe Dante. Dar modelul de unde să-l ia? De la Boccaccio. Dar el de unde l-a luat? De la ce i s-a povestit, la douăzeci de ani după moartea lui Dante. Plus că unii au făcut fresce care s-au inundat, pereții au crăpat, imaginile s-au deteriorat, au fost reconstituite încă de două sau trei ori și, într-un final, i s-a făcut o poză acelei imagini din frescă și s-a zis: iată-l pe Dante. Dar cum era Dante în realitate? Nimeni nu știe asta. Cum scria Dante? Nimeni nu știe. O literă scrisă de mîna lui nu s-a păstrat. Sîntem în Evul Mediu, nu există tipar, scriu pe pergament și i-l dau unui prieten: uite, am scris o poezie, hai să vezi ce frumoasă este. Și el zice: vai, este excelentă, stai așa s-o copiez și eu cu mîna, s-o dau și eu la doi prieteni. Și practic așa s-a transmis Divina Comedie! Nu s-a păstrat nici o literă originală din ea! De ce ar fi fost important să vedem cum scria Dante? Pentru că azi există grafologia: oare era mai mînios? oare era mai introvertit? oare avea multe ezitări și făcea multe corecturi? Nu știm. Cum arăta la față? Nu știm. Cum îl chema de fapt? Nu vom ști. Dante, Dantem, Durantem, Alighieri, Alagheri, Alighiari, sînt vreo douăzeci de variante atestate istoric. Nu știm cum îl cheamă, nu știm cum arată, nu știm cum scrie – dar știm că a scris Divina Comedie, care este cea mai uimitoare creație a spiritualității literare europene.

Așadar, revenind, Giovanni Boccaccio a înțeles că nu-i suficient să-l citim, fiindcă nu înțelegem mare lucru. Oricum în Evul Mediu mai era o problemă, că lumea era cam analfabetă, în sensul că nouă din zece oameni nu știau să scrie și să citească. Așa că degeaba îi pui în mîini manuscrisul poemului, dacă el nu cunoaște literele. Și chiar noi, în ziua de azi, că știm literele, citim poemul și tot ne dăm cu capul de pereți să-l pricepem. Ce trebuie făcut cu Dante? Evul Mediu are o civilizație prin excelență a oralității. Sigur, sînt călugării, scribii aceia din mănăstire, care copiază manuscrisele antice. Însă fenomenul cultural este de amprentă orală. Și atunci hai să adunăm lumea și îi citim o terțină și i-o explicităm. Și a început așa Boccaccio, la biserica Santo Stefano di Badia din Florența, la sfîrșitul slujbei, fiindcă atunci se întîlneau enoriașii, publicul, în restul săptămînii fiecare își vedea de munca lui. Cine ieșea din biserică, dacă voia, se oprea să vadă cum e cu poezia asta a lui Dante, un florentin de-al nostru, poet înzestrat. Prestigiul îi mersese, lumea auzise de el, după ce politicienii n-au reușit să-l omoare, deși l-au condamnat de două ori la pedeapsa capitală. A murit, săracul, rătăcit prin exil și pe urmă lumea a început să-l venereze. Așa funcționează totdeauna lucrurile. Nu trebuie să ne mirăm de aceste întorsături ale sorții. Deci el trecea drept un mare poet, un mare artist, însă nu-l înțelegea nimeni. Cum se întîmplă de multe ori și în ziua de azi. Și a început Giovanni Boccaccio această serie de întîlniri, pe care a numit-o Lectura Dantis, în latină, pentru că era și un mare filolog și cunoscător de limba latină, pe lîngă scrierile ușor pornografice pe alocuri din Decameronul, era și el foarte deschis și disponibil în multe direcții, din punct de vedere intelectual. Lectura Dantis / Lectura lui Dante – vă citesc versurile și vi le explic să le pricepeți. Și, de pe urma lui Boccaccio, lucrurile au mers înainte, timp de secole, pînă în zilele noastre, dacă vă uitați la Roberto Benigni, de pildă, ca să dau exemplul cel mai răsunător care există, cu sutele de spectacole pe care le-a susținut în toată Italia și pe glob, în țările cele mai neașteptate: Statele Unite, Argentina, Canada, Spania, Franța etc. cu spectacolul de Lectura lui Dante, căruia el i-a spus Tutto Dante. Deci este o cheie de lectură, de pătrundere spre acest text, unic în felul său. Și nimeni nu te ajută, să-ți explice că trebuie să faci o lectură circulară. Îți vei da seama din mers, sau nu-ți vei da seama, te vei plictisi și vei da cartea de pereți. Hai mai bine la un spectacol și îți explic eu despre ce este vorba. Pe urmele acestui ceremonial cultural, de lectură a lui Dante, au apărut apoi seriile de Lectura Dantis în mediul universitar. Aproape toate marile universități din Italia au centre de cercetare a operei lui Dante, unde se produc simpozioane, colocvii științifice, se publică volume de mare seriozitate academică, sub egida aceasta de Lectura Dantis. Sînt și întîlniri periodice, ale unor universitari, care susțin serii de conferințe, în care iau în discuție: acum, cîntul I din Infern; peste o lună: cîntul II din Infern; peste încă o lună: cîntul III din Infern. Și se duc așa înainte, timp de ani în șir. Iar apoi le publică, sub titlul acesta de Lectura Dantis. E un fenomen destul de răspîndit și cunoscut și deja prin nimic ieșit din comun, în cultura italiană, dar complet inexistent în cultura română. Avantajul meu este că stau călare pe cele două culturi, mi-am făcut doctoratul pe literatura română, dar predau zilnic despre literatura italiană. Am publicat despre limba italiană o gramatică, niște dicționare. Am scris despre diverși scriitori italieni, la fel ca despre diverși scriitori români. Și atunci, fiind atent la cele două domenii, am văzut ce există acolo și nu există aici. Mi-am zis: hai să importăm. Dar pe mine nu mă interesa Lectura Dantis la nivel academic, să fac doar aluzii și trimiteri de la un comentator la altul, ca la popice: după cum a zis Giovanni Getto, dar înaintea sa Francesco De Sanctis a subliniat aspectul, care însă a fost limpezit apoi de Erich Auerbach… Sigur că i-am citit pe toți aceștia, dar eu nu vorbeam de acolo, de sus, adresîndu-mă cu suficiență cititorilor români, care poate că nici n-au auzit de existența acestora. În primul rînd că m-aș fi detestat pe mine însumi, să fac una ca asta. Să fie foarte clar. Eu am făcut o activitate preponderent de coborîre, de familiarizare a cititorului autohton. Fără să uit, desigur, de Giovanni Getto și de Erich Auerbach. Știam foarte bine ce-au zis ei. I-am și citat pe alocuri. Dar eu vorbesc cu un cititor român, care nu știe nici Dante, cu atît mai puțin critică dantescă. Și ce trebuie să facă, oricum, un profesor? Trebuie să facă lucrurile simple să fie simple, și lucrurile complicate să fie simple! El trebuie să fie un intermediar pentru elevii săi, pentru studenții săi. Pentru că dacă el gravitează pe acolo, pe sus, îmbufnat și arogant, are un succes “de stimă”, cum se spune. Sau de teamă. Dar succesul pedagogic este relativ. Deci el trebuie să ia lucrurile complicate și să le facă pe înțelesul celor care îi stau în față. Fiindcă dacă tot publicul ar fi la nivelul lui Heidegger, și noi nuanțăm niște nuanțe ale nuanțelor din conceptele lui Heidegger, după cum bine știți dumneavoastră (și ne facem cu ochiul), nu mai trebuie să spunem altceva, pentru că știm cu toții despre ce este vorba. Dar atunci de ce ne-am întîlnit? Fiecare n-are decît să stea acasă și să-l citească pe Heidegger. Am zis Heidegger fiindcă el trece drept un filosof complicat. Nu, profesorul trebuie să-l ia pe Heidegger eventual și să-l aducă pe pămînt, aici, printre noi. Să ni-l explice. Domnule, eu nu l-am citit / nu l-am înțeles pe Heidegger. Vrei să ne spui ceva despre el? Altminteri, dacă nu asta vrei să faci, eu mă duc și-l citesc singur, mă chinui, ce-i drept, vreo doi ani, îl descopăr pe cont propriu, dar știi ceva? Nu mai am nevoie de dumneata! Dacă nu asta vrei, să mă ajuți ca profesor, ci să-mi arăți cîte lecturi ai și cît de subtil ești că l-ai citit pe Heidegger, atunci nu mai am nevoie, mă duc direct la original și am impresia că e un pic mai deștept decît dumneata. Și-l citesc în original. Deci profesorul este cel care trebuie să coboare, să intermedieze, să facă lucrurile complicate să fie simple și lucrurile simple să le facă să rămînă simple. Nu invers! Să complice lucrurile simple… Știți, cum să vă spun eu, musca, țînțarul, acolo sînt probleme grave, din filosofia sanscrită, pentru că acolo, cînd zbura musca, era cu totul altfel decît ne putem noi imagina. Iar în cultura europeană, cînd se năpustește țînțarul… oameni buni, ne-am scrîntit de cap? Este momentul înserării, este o problemă simplă și ți-am explicat-o într-un mod simplu. Să mergem mai departe! Prima exigență de clarificat este: ce caut eu aici? Care e rostul meu? Cui îi vorbesc? Și ce anume vreau să-i transmit? Cît sînt eu de deștept? N-am nevoie de asemenea spectacole de automăgulire. Ci vreau să mă pun în slujba cititorului! Să-l ajut să priceapă ceva. Și atunci trebuie să vin în întîmpinarea sa.

Deci eu am făcut Lectura lui Dante, dar n-am mers pe stilul academic italian, ci m-am adresat cititorilor români, care poate că pînă acum n-au auzit despre Dante decît din Wikipedia, că a fost un poet și a trăit cam prin Evul Mediu. Eh, aceia, dacă vor deschide cartea, vor pricepe brusc o mulțime de lucruri, de universuri și despre grădina potecilor care se bifurcă.

Aventura mea cu Dante (1)

Etichete

, , , , ,

Bine v-am găsit la Baia Mare. Este o premieră pentru mine să fiu aici și mă bucur să aud că sînt iubitori de Dante în acest oraș. Îi mulțumesc domnului director Radu Macrinici pentru frumoasa invitație de-a veni și de-a cunoaște acest festival teatral, cu trupe din țară și de peste hotare, cu spectacole extrem de interesante. Mă bucur că există un ferment cultural aici.

În acest context am aterizat și noi cu Dante, cu o abordare, tot așa, internațională și oarecum convergentă cu teatrul. În acest an se împlinesc 700 de ani de cînd, în septembrie 1321, a murit la Ravenna cel mai important poet și scriitor de limbă italiană, dar poate și din cultura europeană. Nu numai pentru mine, care sînt un fan al limbii italiene și am transformat-o într-o meserie, de-a lungul deceniilor, ci și pentru degustătorii problemelor de natură filosofico-estetică.

Înainte de a intra în anumite detalii, aș vrea să vă explic cum am ajuns eu la Dante. De altfel titlul conferinței mele, Aventura mea cu Dante, poate vă face să credeți că m-am bătut cu cineva sau am agresat pe cineva ca să ajung pînă la el. Dar n-am avut aventuri din acestea contondente, ci mă gîndeam la aventuri intelectuale de fapt. Cred că sînt scriitor și cred că fiecare scriitor, atunci cînd se gîndește să pună cuvintele pe hîrtie și apoi să le strîngă într-o carte are un țel. Nu mai trebuie să mă întrebați care ar fi scopul primordial, fundamental, al scriitorilor din toate timpurile. Din punctul meu de vedere, este încercarea de a-și explica lumea în care trăiesc. Ce e viața? Ce caut eu aici? Cum văd eu lumea în care m-am nimerit? Cred că acesta ar fi punctul de convergență al tuturor celor care scriu cărți. Că unii le scriu în versuri, alții le scriu în proză, alții fac dramaturgie – vorbesc de scriitura beletristică -, pe urmă se despart potecile. Dar toată lumea încearcă să ofere un răspuns, cu propriile sale argumente și explicații, la cum arată lumea și pentru ce trăim. Asta e valabil și pentru criticii literari, să nu credeți că ei sînt niște indivizi fără suflet, care se apucă să facă harcea-parcea textele literare cu care se  întîlnesc și să-i îngrozească pe neprihăniții de autori, poeți și romancieri. De altminteri și critica literară este o formă de explicitare a lumii în care trăim. Doar că această explicitare este de gradul doi. Se realizează prin intermediul textului literar pe care criticul îl parcurge. Nu știu cît este deliberare (sigur că este!), cît reprezintă studii și erudiție (sigur că sînt și acestea!), dar pentru mine în primul rînd a fost un reflex să scriu cărți ca să explic cum văd lumea. Asta făceam și cînd eram polemist, fiindcă eram foarte supărat pe mulți din jurul meu. Așa vedeam lumea atunci, cu nemulțumire și mînie. Ea nu mi-a trecut, doar că o filtrez acum cu mai multă insistență, am învățat să mă stăpînesc și să-mi modulez expresia. Să nu credeți că acum sînt un tip foarte mulțumit și blazat, că abia atunci aș începe să mă sperii de mine însumi. Dar cele vreo douăzeci de cărți pe care le-am scris, de eseuri, polemici, toate încercau prin disocieri, prin contraargumente la ceea ce citeam pe la alții, să spună “dom’le, nu așa merg lucrurile, nu cred că e în regulă ce văd eu aici”. Și s-au adunat niște cărți în urma mea – nu neapărat asta îmi propuneam, dar așa a ieșit – pînă cînd m-am întîlnit cu Dante. Sigur că prima întîlnire s-a realizat destul de devreme, în anii studenției. După ce-am făcut eforturi să-l citesc, să-l înțeleg, am văzut că am dificultăți în a-l explicita altora. Dacă îmi era foarte simplu să-i contrazic pe alții, sau să-i corectez, sau să-i laud, în toate celelalte cărți pe care le-am scris, cu Dante mi-a devenit brusc mult mai greu. Am fost pus în fața unei probleme de principiu: cum să procedez? Am încercat să scriu eseuri, am și publicat o carte în acest sens, care a devenit destul de groasă în ediția a doua. Luam anumite fragmente, le analizam, le treceam prin colimatorul obișnuit al discursului critic, dar nu mi s-a părut că s-a terminat cu asta și că l-am făcut priceput pentru ceilalți: ce înseamnă Dante și ce înseamnă universul văzut prin ochii lui Dante.

Atunci am început un dialog cu scriitorul Ovidiu Pecican, în care ne pasam mingea ca la un fel de ping-pong, ne aruncam replicile legate de cultura italiană, de istoria medievală, de literatura italiană, de literatura română, de anumite detalii acute din Divina Comedie. Și a ieșit o carte. După care mi-am zis că e totuși consistentă și ar fi bine s-o traduc în italiană. Am făcut și treaba aceasta. S-au vîndut și ediția românească, și cea italienească, altminteri în tiraje destul de restrînse. Am scos ediția a doua de dialoguri în italiană, o vedeți aici, în fața noastră. Tot nu mi s-a părut că s-a terminat, că am epuizat acest subiect. Întregul continent Dante mi se părea încă scufundat, ca Atlantida, dacă vreți, deși nu sînt adeptul discursurilor patetice. Marea mea problemă era de ce nu reușesc să comunic ce am de spus despre Dante, deja după două cărți? 

Am ajuns la această convingere, după peste douăzeci și cinci de ani de frecventare a textului dantesc, că avem de-a face cu o carte unică în literatura mondială. Nu seamănă cu absolut nimic. De asta nu reușeam s-o “înhaț”, s-o fac a mea, ca s-o transmit mai departe și altora, s-o poată înțelege. Adică ceea ce reușeam cu zeci, cu sute de alți scriitori, pe care i-am “înhățat”, ba poate că i-am și “bumbăcit”, atunci cînd i-am criticat, dar i-am transmis către alții, nu puteam cu Dante. Era singurul autor, singura carte, care îmi scăpa printre degetele minții. Și nu înțelegeam de ce.

Sigur că tot studiile, de natură concretă, științifică, sînt în măsură să ne ajute să clarificăm lucrurile. Am înțeles că textul dantesc are o formă unică, incomparabilă, de descifrare. De ce? În mod programatic – Dante o spune într-o scriere considerată minoră (dar nu e minoră deloc, e foarte importantă), Convivio, un tratat de estetică, în care el își propune să comenteze în fața cititorilor cîteva canțone de-ale sale. Acolo el se referă la textul biblic, despre care arată foarte limpede că poate fi citit cel puțin pe patru niveluri, poate fi înțeles în patru moduri. Avem nivelele de lectură literal, alegoric, moral și anagogic. Nivelul literal este “frumoasa minciună” (cum spune Dante) pe care o înnădesc poeții și pe care o parcurgem. Nivelul moral se referă la învățătura pe care o extragem din textul respectiv. Nivelul alegoric este mesajul de profunzime și paralel, pe care-l citim, atunci cînd parcurgem o anumită pildă din Biblie. Nivelul anagogic acoperă, ca în orice scriere medievală, semnificațiile divine ale mesajului care ne este transmis, prezența lui Dumnezeu, ce transpare din textul pe care-l parcurgem. Va să zică, spune Dante, mereu cînd citim Biblia putem s-o facem pe patru niveluri supraetajate și suprastratificate. După ce el stabilește teoretic această situație (pe urmele Sfîntului Toma din Aquino), trece și-o aplică practic în Divina Comedie. Iată o reală dificultate, fiindcă citim același text, iar unii se raportează la el la suprafață, alții la al doilea strat, sau al treilea, sau al patrulea. Stăm unul lîngă celălalt, citim aceeași carte și nu reușim să comunicăm, fiindcă fiecare vede altceva. Și fiecare are dreptate, dacă vorbește despre carte. Mai sînt și mulți care vorbesc despre ei înșiși, luînd cartea ca pretext. Asta, deja, este varianta catastrofală pentru înțelegerea lui Dante. Atunci cînd cineva, în loc să se îndrepte spre carte și să ne spună ce vede, fuge dinspre carte către sine însuși, ca să se confeseze, să facă spectacolul propriei personalități. Mai sînt și mulți din aceștia, din păcate. Dar, mă rog, este și asta o abordare.

Iată deci unul din motivele neînțelegerii Divinei Comedii: pentru că este, în mod programatic, un text extrem de complex. Nu numai lingvistic vorbind, ci și filosofic. Așa a fost construit, deci nu e un accident, o întîmplare. O altă dificultate posibilă, care nu ne permite contactul direct cu ea, este faptul că Dante scrie poezie. Poetul nu are o comunicare de natură tranzitivă. Dacă spun: “Mîine mă duc la școală. Iau tramvaiul. Cobor la a treia stație”, toată lumea a înțeles același lucru. Vă închipuiți în fața ochilor un tramvai, care merge ce merge și după o vreme eu cobor. Noi însoțim mesajul pe care-l auzim cu urechile printr-un “film”, pe care ni-l facem în minte. Astfel putem să ne sintonizăm cu cel care ne vorbește. Ce se întîmplă, însă, că poezia nu are această abordare, de natură tranzitivă, asupra lumii pe care o reflectă. Poezia oferă o comunicare mediată și conotativă asupra universului înconjurător. Ea nu are un limbaj denotativ. Așa că noi ar trebui să ne sincronizăm permanent cu acest nivel conotativ, simbolic. Uneori poate că este vorba de o simplă șaradă, pe care însă nu ne este ușor s-o descîlcim. Dădeam acest exemplu și, dacă tot îmi e la îndemînă, îl repet. În cîntul XXVI din Infern, înainte de a-i vedea pe sfătuitorii de înșelăciune alături de Ulise, care sînt cu toții ascunși în niște flăcări, spune Dante că atunci cînd musca cedează țînțarului, am văzut niște luminițe etc. Despre ce o fi vorba? Am văzut cu toții muște, știm ce enervanți pot fi țînțarii, dar nu înțelegem ce relevanță are această realitate banală în contextul acțiunii din poem. Pînă cînd nu vine cineva să ne spună că expresia “atunci cînd musca cedează țînțarului” se referă la momentul de asfințit al soarelui. Atunci musca merge la culcare și apar țînțarii. Numai că Dante nu spune: la asfințitul soarelui am văzut niște flăcări pe fundul unei gropi… Ci el spune: “atunci cînd musca cedează țînțarului”, am văzut niște flăcări… Nu pricep expresia, dar atenția mea se mută pe continuarea poveștii și mă duc înainte, lăsînd un spațiu gol de înțelegere. De fapt nu e mare filosofie, dacă este cineva care să-ți arate că este o simplă figură de stil, o mică șmecherie. El putea să scrie: la lăsarea serii, mi-au ieșit în fața ochilor niște flăcări. Dar nu spune la lăsarea serii, și de altminteri ar fi fost ceva banal, sub forma asta. Toată lumea zice “la lăsarea serii”, dar nimeni n-a spus, sau eu n-am mai văzut nicăieri, în afară de Dante, expresia asta: “atunci cînd musca cedează țînțarului”.

Deci iată cum se individualizează, se particularizează într-un mod absolut inconfundabil, poemul. Sînt mici “șmecherii” de limbaj, dacă-mi permiteți acest nivel frivol de exprimare, care îl definesc pe deplin. Însă îl aruncă în dificultate pe cititor. Și atunci are nevoie de cineva care să-l liniștească, să-i explice că nu-i nici o mare filosofie acolo. Trebuie să înțelegi că e momentul înserării și hai să mergem mai departe.

Asta e o situație banală. Dar putem să luăm una chiar de la începutul Infernului. “Nel mezzo del cammin di nostra vita / mi ritrovai per una selva oscura”. La jumătatea drumului vieții noastre, m-am pomenit într-o pădure întunecată. Ce-o fi vrut să spună cu “jumătatea drumului vieții noastre”? Cine știe, dintre noi, cît trăiește? Să ridice mîna, dintre voi, cine știe cît mai are de trăit. Eu unul nu știu, pentru mine, și cred că nimeni nu știe. Dar atunci cum poate să spună cineva “la jumătatea drumului vieții”? E un lucru imposibil logic. Dacă nu știu cît trăiesc, de unde să știu care e jumătatea?! Însă dacă mergem la Biblie, vedem acolo, într-un psalm, că ni se spune că viața omului durează șaptezeci de ani. Jumătate din șaptezeci este treizeci și cinci. Dante vrea să ne transmită că, atunci cînd avea treizeci și cinci de ani, lui i s-a întîmplat un lucru extraordinar: a plecat într-o călătorie pe lumea cealaltă, să se descopere pe sine, să-l descopere pe Dumnezeu și să-și cîștige mîntuirea sufletului. Ei, dar cum faci să știi toate acestea, dacă citești numai versurile lui Dante? “La jumătatea drumului vieții noastre” – nu știi ce-i aia, ți se pare că e o aberație fiindcă, vă spuneam, nimeni nu știe cît trăiește, ca să cunoască jumătatea. Și îți spui: Dante ăsta este nebun! Vorbește prostii! Dacă mergi numai pe nivelul de suprafață și nu pricepi ce se ascunde în spatele său, ori dedesubtul lui, te pierzi. Sau te pierde Dante, după o pagină sau două. De asta nu e destul să-l traduci pe Dante. Primul obstacol, clar, pentru iubitorii de cultură română, este că nu toată lumea știe limba italiană. În primul rînd Dante trebuie tradus. Asta au făcut deja cinci traducători, unii foarte buni și alții buni ai Divinei Comedii: George Coșbuc, Eta Boeriu, Ion Țundrea, Giuseppe Cifarelli, Alexandru Marcu. Ultimul, în proză. Cu cinci traduceri integrale, ce mai caut eu pe aici cu Lectura lui Dante? Am apărut și eu prin zonă, fiindcă nu e destul să-l traduci pe Dante! Toți cinci au zis: cînd musca cedează țînțarului – și au mers mai departe. Și toți cititorii celor cinci variante au parcurs acea sintagmă, n-au priceput mare lucru și și-au zis: asta este! n-avem ce face! Dar cum să n-avem ce face? Soluții există! Și cum putem face noi să dăm soluții cititorului de limbă română? Trebuie să recurgem la acest artificiu: să facem o carte în ediție critică, sau comentată. După ce dau o terțină, adică trei versuri, sau două terține, sau cel mult trei terține, în original, ca să nu mai meargă cititorul român să caute nu știu pe unde, opresc curgerea poemului italian și dau traducerea mea foarte fidelă în română. Nu în rime, pentru că asta m-ar constrînge la anumite servituți de ritm, de semnificație etc. După care, în mod foarte laconic, includ o parafrază, explic ceea ce tocmai am tradus. De ce trebuie s-o fac foarte laconic? Pentru că dacă citește omul odată în italiană, odată în română și pe urmă îi mai dau și eu o explicație extinsă, ca să-i arăt cît sînt de inteligent, l-am pierdut în mod sigur. E un mare risc să bați pasul pe loc, în comunicarea artistică, și să devii redundant. Scriitorii care n-au forța să-și reteze propria egolatrie și își împing personalitatea cu tot dinadinsul în avanscenă sînt niște figuri greu de suportat. În orice caz, i-aș fi făcut un deserviciu major lui Dante, dacă mă proiectam insistent pe mine, printre versurile sale. De fapt nu-i important ce părere am eu, sau cît sînt eu de inteligent, sau ce multe lucruri am priceput de acolo, ci să stau tot timpul cu fața către cititor. Să nu-l țin să bată pasul pe loc. Cititorul e nerăbdător să afle ce se întîmplă mai departe, nu vrea să asculte de trei ori același lucru. Și atunci explicațiile nu sînt univoce, sau foarte joase. Ele uneori coboară, alteori urcă, abordează paliere de analiză literară, sau filosofică, de trimitere teologică, pe care apoi fiecare le poate aprofunda pe cont propriu. Dar o fac în fraze cît se poate de succinte. Așadar: versurile originale, traducerea exactă, parafraza succintă. Și apoi, mi-am spus că un alt exercițiu necesar de smerenie ar fi să mă întorc spre zecile de oameni, care au spus deja lucruri extrem de inteligente despre Divina Comedie, din Evul Mediu și pînă în secolul XX. Așa numita critică dantescă. Aceasta, vă dați seama, îi este în cea mai mare parte inaccesibilă publicului de rînd din Italia, d-apoi din România. Așadar am făcut o selecție a criticii dantești, legate de fiecare terțină sau grup de terține la care mă refeream. Acolo iarăși servitutea de care m-am izbit – și pe care a trebuit s-o ocolesc – a fost că erau mulți comentatori (vă dau și un nume de seamă: Francesco De Sanctis), care erau extrem de interesanți, în abordarea generică a autorului sau a operei, subliniau aspecte foarte importante. Însă eu nu asta urmăream, ci abordarea critică punctuală, la firul ierbii. Legată de versurile pe care tocmai le-am reprodus, le-am tradus și le-am rezumat. Și atunci, din noianul acela de dantologie, trebuia să identific comentatorii potriviți, să găsesc pasajele respective, să le preiau, să le traduc și, cînd existau patru-cinci voci concurente, să fac de asemeni o selecție valorică, o ierarhie, să le reproduc pe primele două, mai importante, iar pe celelalte să le “uit”. Și acolo trebuia să fac o selecție cantitativă rezonabilă, încît să nu parazitez pagina, să nu oblig cititorul să bată pasul pe loc. Să-i dau lucrurile esențiale și să mergem înainte.

După ce terminam un astfel de grupaj, de trei, șase sau nouă versuri, cu cele patru componente: includerea originalului, traducere, parafrază, critică dantescă, treceam la următorul pasaj și la următorul. Și așa au ieșit, printr-o muncă de vreo zece ani, trei volume de aproape 2.000 de pagini. Dar ele au fost concentrate la tipar, pentru economie de spațiu, fiindcă la mine pe computer se apropiau de 2.300 de pagini. Am scos toate intervalele verticale, de la începutul și sfîrșitul versurilor în italiană. Mai există și un impact de natură psihologică, al ansamblului, în fața unei cărți foarte groase. Cînd văd Istoria lui G. Călinescu, nu prea îmi vine s-o citesc, pagină cu pagină, la formatul și grosimea aceea. În primul rînd nu știu cum s-o țin. În brațe? Pe masă? Pe scaun? Pe vremea cînd a apărut prima ediție din Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu, aveam o rubrică permanentă în revista Tribuna de la Cluj și cu această confesiune mi-am început comentariul: n-am știut cum să citesc cartea! M-am așezat la masă – dar după o vreme m-a durut spatele. M-am așezat în pat – dar mă apăsa cartea groaznic pe genunchi. M-am culcat pe burtă – au început să mă doară coatele. Mi-am găsit eu o metodă, după mai multe experimentări și tentative, și am relatat-o în cronica mea literară: mi-am luat scăunelul, pe care mă așez de obicei cînd mă încalț, mi l-am pus în brațe, am așezat volumul pe scăunel și nu mă mai apăsa cu greutatea sa, a fost excelent. Și în continuare stați să vă spun ce-am găsit eu în carte…

Dante – rugăciunea către Sfînta Fecioară

Etichete

, , ,

Îi mulțumesc doamnei Irina Petraș, care ne găzduiește din nou la Uniunea Scriitorilor din Cluj. Acum patru ani am susținut aici o conferință despre Paradisul lui Dante. Cele prezentate atunci erau în pregătirea cărții care a apărut între timp, volumul trei din Lectura lui Dante. Cum vedeți, e un șantier în desfășurare, pe care îl port cu mine, în diverse locații. Am mai venit apoi cu o lansare de carte, pe care unii probabil v-o mai amintiți, dedicată ziaristului Mihail Sebastian.

De data aceasta mi-am propus să vorbesc despre un moment deosebit din Divina Comedie a lui Dante: rugăciunea către Sfînta Fecioară. Să lămurim, mai întîi, ce e rugăciunea. Este o formă specială de comuniune cu Dumnezeu, un moment de extragere a omului din fluxul cotidian și de izolare, în cadrul comunicării cu Creatorul. Reprezintă un eveniment cu totul ieșit din comun, fiindcă nu este ceva obișnuit să te rogi, chiar dacă unii se roagă în fiecare zi. Însă acest eveniment n-ar trebui banalizat, atîta vreme cît ne ajută să intrăm într-o conexiune cu spiritul suprem, de la care încercăm să obținem sprijin. Așadar situația depășește statutul de simplă conversație cu un prieten, un coleg, o rudă, sau de monolog obsedat. De obicei este o formă liminară, exclusivă, de comunicare și nu ne rugăm pentru orice fleac. Ne investim cu întreaga ființă și urmărim țeluri foarte serioase, de perspectivă.

Din ceea ce au constatat specialiștii, există trei mari tipuri de rugăciune: de slăvire a lui Dumnezeu, de mulțumire lui Dumnezeu și de solicitare a anumitor daruri de la Dumnezeu. Putem să îl omagiem pe Creator, sau să-i exprimăm recunoștința noastră pentru ceea ce ne-a oferit deja, sau să-i cerem alte lucruri, fundamentale pentru noi, dorințe de natură existențială, legate de luminarea noastră: să mergem sau nu într-o anumită direcție în viață, să facem anumite opțiuni corecte. Rugăciunea se poate desfășura în gînd, în mod individual, fără ca alții să bage de seamă (de pildă la un examen, dacă sîntem foarte emoționați, sau nesiguri de puterile noastre); prin cuvinte ritualice (există formule tradiționale, cum sînt Tatăl Nostru, sau Ave Maria, sau Crezul), pronunțate în grup, dar pot fi și mesaje inventate de fiecare om în parte, adaptate la situație. Nu e obligatoriu să folosim fraze standard, acreditate național sau internațional, putem să ne rugăm cu vorbele noastre, avem toată libertatea în această direcție, cu condiția, firește, să dovedim respect și considerație pentru momentul de excepție pe care îl traversăm. De asemeni există rugăciunile – devenite faimoase – din literatură, din poezie, unde scriitorul nu se mulțumește doar cu redarea unor formule fixe, ci face un pas mai departe, către pariul estetic. Iar acest discurs poate deveni operă de artă și impresionează nu doar prin conținutul gîndurilor de slăvire, mulțumire sau solicitare, cum spuneam, ci și prin forma ieșită din comun a talentului acelui autor.

După aceste premise generale, să vedem situația concretă din capodopera lui Dante. Știți că în poemul său avem cele trei ținuturi diferite, unde sufletul poate să meargă după moarte și care constituie cele trei spații consacrate: Infernul, Purgatoriul și Paradisul. La locul de damnare vin păcătoșii. Vă amintiți inscripția de pe poarta Infernului, încheiată cu celebra formulă: lasciate ogni speranza, voi ch’entrate. Cei ce pătrund acolo nu vor mai ieși niciodată și vor fi torturați în veșnicie, pentru fărădelegile pe care le-au comis. Așa că nu auzim nici o rugăciune în Infern, fiindcă ea e strîns legată – nu știu dacă v-ați gîndit la asta – de speranță. Ne rugăm fiindcă sperăm să obținem ceva. Or, atunci cînd nu mai avem nici o speranță, așa cum cei azvîrliți în Infern din start nu mai au, e clar că nu ne mai rugăm. Cele două depind reciproc și situațiile sînt foarte logice.

În Purgatoriu rugăciunea are un rol utilitar, de penitență și lepădare de păcate, dar și pentru scurtarea suferinței. E foarte des întîlnită, aproape pe fiecare treaptă a muntelui, frecvent împletită cu cîntecele de slavă. Există o coerență și o complementaritate între cele trei tărîmuri. În Infern se coboară și, cu cît se merge mai jos, cu atît crește vina păcătoșilor și sporește asprimea pedepsei. În Purgatoriu se urcă pe un munte, care are niște “terase” și, pe măsură ce se avansează, păcatele devin mai puțin grave, fiindcă sînt expiate, sînt curățate prin suferință și rugăciune, prin penitență. De fapt chiar prima condiție pentru ca un suflet, după moarte, să pătrundă în Purgatoriu este să-și regrete păcatele. Există oameni, în jurul nostru, care după ce comit o nemernicie, se mai și mîndresc cu ea: ce inteligenți, ce dibaci au fost ei că au reușit să înșele, să omoare sau să trădeze pe altul. Cei care sînt încîntați de ticăloșiile lor ajung, desigur, în Infern. Dar dacă vrei să scapi de tortura eternă, să mai ai o licărire de speranță, atunci primul pas, măcar înainte de moarte, dacă nu mai devreme, e să retractezi, să-ți exprimi neplăcerea sau oroarea față de păcatele (deliberate sau accidentale) pe care le-ai comis. Fără penitență, fără căință, ajungi în Infern. Dacă vrei să nu sfîrșești acolo, să primești o șansă, trebuie să îți regreți fărădelegile înainte de moarte. Și atunci te îndrepți spre Purgatoriu, unde la fel ești torturat, să nu credeți că e o situație mai plăcută, doar că ai speranță. Pentru a-ți atenua suferința și a urca mai repede pe treptele acelea, spre vîrful muntelui, trebuie să te rogi. Practic, pe fiecare treaptă, care conține și pedepsește un anumit tip de păcat, răsună rugăciuni. Multe dintre ele sînt preluate direct din Biblie, sînt canonice. Adeseori sînt cîntate, interpretate în cor, pentru că în Purgatoriu nu mai contează individualitatea. În Infern aveam mari personaje impresionante, îi găseam pe Francesca da Rimini, pe Farinata degli Uberti, pe Ulise, pe contele Ugolino, care și-au cîștigat locul în admirația comentatorilor, aplecați mai cu seamă asupra celei dintîi părți a poemului, datorită facturii sale estetice specifice. În Purgatoriu nu mai avem personaje mărețe, memorabile, ci întîlnim grupuri, coruri de penitenți. Sufletele umblă sfioase și speriate, ca niște “miorițe” (cum le spune poetul), ca niște oițe rătăcite, ezită să pună piciorul în față, nu cumva să greșească. Flexibilitatea, mobilitatea, sfiala, tendința de-a retracta imediat ce s-au abătut și, implicit, lipsa unor mari figuri individuale, acestea sînt trăsăturile Purgatoriului, unde personajul colectiv este cel ce primează. Peste tot se aud rugi recitate, iar uneori ele sînt cîntate, de către coruri de penitenți, care își fac apariția. Aici se aplică și preceptele teologice conform cărora rugăciunea rostită de cei vii, pe seama celor morți, poate să le scurteze acestora chinurile de dincolo. Și atunci se creează adevărate lanțuri de comuniune, între vii și morți, prin intermediul pietății împărtășite. Iar unele suflete din Purgatoriu îi comunică lui Dante, călătorul, solicitarea de-a le transmite rudelor încă în viață să se roage pentru ele. Așadar rugăciunile au un rol utilitar și sînt foarte frecvent regăsite.

În Paradis, însă, ruga are un rol fundamental, chiar în plan ontologic, ajută la realizarea saltului calitativ pe treapta cosmică. Pentru a explica această afirmație, trebuie să facem o scurtă evocare a contextului în care se evoluează. În al treilea ținut de după moarte se zboară. Concepția filosofică a lui Dante este că Dumnezeu a creat fiecare suflet curat și neprihănit. Pe urmă noi, venind pe lume, am săvîrșit anumite păcate, care ne-au îndepărtat de Creatorul nostru. Cu cît sîntem mai netrebnici, cu atît sîntem mai grei, iar păcatele ne trag în jos. De aceea în Infern coborîm pentru a-l străbate și, pe măsură ce ne afundăm, duhurile sînt mai ticăloase și stau mai aproape de Lucifer. În schimb, dacă ne regretăm păcatele, ne lepădăm de ele, scăpăm de cîte o greutate, devenim tot mai imponderabili și urcăm prin Purgatoriu. Așadar e foarte logic și normal ca, devenind neprihăniți, să ne luăm zborul în Paradis, din dorința nestăpînită de a ne apropia de Tatăl Ceresc.

Călătorul Dante, după ce scapă succesiv de păcate, le regretă, se înalță prin Purgatoriu, condus de Virgiliu, iar în grădina Edenului, situată în vîrf, este preluat de Beatrice, care îl însoțește mai departe. Cei doi se ridică în zbor, prin Paradis. Există nouă ceruri convenționale, pe care Dante trebuie să le traverseze și unde se întîlnește cu diverse duhuri fericite, ce-i oferă numeroase explicații protagonistului, legate de structura Paradisului, de personajele acolo prezente, de regulile și legile care îl guvernează etc. Dante depășește cele nouă ceruri convenționale, create ad-hoc și scoase în calea lui doar pentru a-l ajuta să priceapă aceste situații mai presus de firea omenească – fiindcă Paradisul este o realitate abstractă, ea nu poate fi cuprinsă cu mintea, este o realitate creată de Dumnezeu și nu funcționează după concepte raționale, ci după sentimente de credință și zel, de ardoare creștină. Paradisul nu poți să-l diseci logic, ci trebuie să-l simți, să-l intuiești. Așadar, după ce Dante trece de cele nouă ceruri convenționale, scoase în calea lui pentru a-l ajuta să facă trecerea graduală, dinspre rațiunea umană către intuirea divinității, se creează un salt calitativ și îi iese în fața ochilor minții Empireul. Aici toate duhurile mîntuite se află laolaltă. Cum ni-l putem închipui? Ca pe un imens amfiteatru, rotund, ce avansează în înălțime. În funcție de intensitatea de slavă pe care o dobîndesc, duhurile mîntuite se dispun pe trepte în sus. De o parte se află bărbații din Antichitate, de cealaltă parte femeile. Pe o jumătate stau personajele din Vechiul Testament, dinainte de venirea lui Isus, pe cealaltă jumătate stau personajele din Noul Testament, de după venirea lui Isus. Putem înțelege această uriașă structură, marcată ierarhic, dacă ne gîndim că Divina Comedie reflectă concepția tipică a Evului Mediu, cu populația divizată riguros pe clase sociale.

Dante se pomenește la poalele amfiteatrului și admiră extaziat frumusețea Empireului, cu toate duhurile fericite, în sfîrșit vizibile. Iar deasupra Empireului se văd roiuri de îngeri, ce zboară spre Dumnezeu, se inspiră de acolo cu iubirea și harul divin și se întorc să le împărtășească celorlalți. Imaginea este aceea – cum ne arată minunat poetul – a albinelor, ce zboară din floare în floare și apoi se întorc cu “agoniseala” lor, pentru a crea mierea cea dulce. În vîrf observăm așadar acest zbor permanent de du-te – vino al îngerilor, ce asigură legătura cu Dumnezeu, iar sub ei se află amfiteatrul uriaș al Empireului, cu duhurile mîntuite, plasate fiecare pe locul cuvenit. Ei bine, în vîrful ierarhiei stă Sfînta Fecioară, care este ființa cea mai îndrăgită de Dumnezeu, ea este chiar născătoare de Dumnezeu și, conform doctrinei, nimeni nu poate accede spre divinitate fără medierea ei. Maica Precistă face legătura dintre Isus și noi, bieții muritori, care ne ridicăm prin rugăciune pentru a cere ceva. Dar tot ceea ce solicităm, trebuie să facem prin intermediul său. În biserica occidentală, acest concept se reflectă în “cultul marianic”, dar și în biserica orientală sînt extinse practicile religioase de omagiere, cu zile de sărbătoare stabilite de-a lungul anului, care îi sînt în mod explicit dedicate.

Între timp Beatrice dispare de lîngă călător, își ocupă locul ce-i era destinat, pe o anumită treaptă din Empireu. Iar Dante, întors s-o întrebe ceva, se pomenește alături de un bătrîn, cu aspect foarte maiestuos și plete albe, și îl recunoaște imediat pe Sfîntul Bernard de Clairvaux (di Chiaravalle, revendicat de cultura franceză și italiană). Acesta dovedise de-a lungul vieții un mare zel creștin, fidelitate și dedicare Sfintei Fecioare. De asemeni desfășurase o activitate de militant, cu arma în mînă, pentru apărarea credinței. Îmbinase implicarea militară și fervoarea spirituală. Asta îi dă avantajul care îl propulsează să devină a treia călăuză, provizorie, pe termen foarte scurt, a exploratorului Dante. Bernard îi pune în vedere că, mai departe, călătoria va fi posibilă doar cu ajutorul Sfintei Fecioare. Ea trebuie implorată să-și ofere sprijinul. Auzind rugăciunea (pe care o vom cerceta imediat), Fecioara Maria, de acolo, de sus, își apleacă privirile, fără a scoate o vorbă. Numai din sclipirea ochilor, se înțelege că a rămas mulțumită de solicitarea ce i-a fost adresată și a întîmpinat-o favorabil, că urmează să-l ajute pe protagonist să urce spre Bunul Dumnezeu, să cunoască ultimul mister al universului și al ființei. Apoi ea își ridică ochii spre Creator. Iar Dante călătorește, pe raza privirii Sfintei Fecioare, și, într-o fracțiune de secundă, este smuls și traversează imensul amfiteatru, avansează spre taina lui Dumnezeu.

Textul pe care îl vom urmări are o dublă valență. Remarcați că în italiană există un singur cuvînt: preghiera, ce acoperă și rugăciunea, mesajul sacral, dar și rugămintea, solicitarea concretă. Însă rugăciunea/rugăminte a lui Dante acoperă ambele aspecte. Ele sînt aproape egale cantitativ. Rugăciunea se cuprinde în versurile 1-21, iar rugămintea este inclusă în versurile 22-39, din ultimul cînt al Divinei Comedii. În ce privește structura lor, prima parte îmbină slăvirea Sfintei Fecioare și mulțumirea adresată ei, recunoștința pentru toate bunurile spirituale pe care ni le-a dăruit; în a doua parte, este exprimată solicitarea efectivă de a-l ajuta pe Dante.

Cîntul 100 începe direct, fără alte contextualizări, fără explicații suplimentare, cu vorbele rostite de Sfîntul Bernard.

1. “«Vergine Madre, figlia del tuo figlio,
umile e alta più che creatura,
termine fisso d’etterno consiglio,”

“«Maică Fecioară, fiică a fiului tău,
umilă și mai presus de orice făptură,
țintă fixă a sfatului etern”.

Pe lîngă ponderea spirituală, teologică, a poemului, pe noi ne interesează, în contextul de față, mai ales partea literară a discursului, de mare performanță artistică. Aceasta poate fi identificată și evaluată, în mod concret, prin figurile de stil regăsite. Aici vedem oximoronul “Vergine Madre”, “Maică Fecioară”. În mod normal, o femeie care este mamă, nu este fecioară. Nu poți să fii una și alta, în același timp. Dar iată că Fecioara Maria contopește extremele și face ca imposibilul să devină posibil. Ea șterge incompatibilitățile. “Figlia del tuo figlio”, “fiică a fiului tău” – cum poți să fii fiică a propriului tău fiu? Este o imposibilitate logică, dar care e concretizată prin virtuțile extreme ale personajului invocat. Aceste oximoroane, care ne sînt aruncate cu multă naturalețe, din primul vers, par niște absurdități, dar ele de fapt vin să pecetluiască o taină profundă a credinței creștine: Maria este fiica lui Dumnezeu, ca orice creatură umană, dar Dumnezeu este și Isus, o parte din Trinitate, iar Isus este fiul Fecioarei Maria. Observați că, într-un singur vers, în unsprezece silabe, cunoscutul endecasilab al lui Dante, sînt cuprinse deja două mari paradoxuri ale credinței creștine. După cum a subliniat-o reputata specialistă Anna-Maria Chiavacci Leonardi, “antitezele care, fără vreun comentariu, se înlănțuie în prima terțină adună cîteva secole de teologie și devoțiune mariană, cu acea forță de sinteză și puritate a ritmului, care îi sînt specifice geniului dantesc. Nu există în ele nici o retorică, fiindcă aceste antiteze sînt un fapt, însăși realitatea misterului Mariei, în credința creștină. Primul vers cuprinde – în două antiteze strict enunțate – cele trei calități pe care creștinismul i le atribuie Mariei, definindu-i realitatea extraordinară: fecioară, mamă și fiică a celui căruia îi este mamă, adică a lui Dumnezeu. Taina este exprimată, în diferite moduri, în cele mai cunoscute texte mariane, dogmatice sau liturgice («mater semper virgo», «genuisti qui te fecit» etc.), dar nici un pasaj nu se poate lua la întrecere cu acest vers dantesc esențializat, care cu ritmul său înalt și sobrietatea absolută – făcută din patru cuvinte – pune în rezonanță marea taină, în deschiderea cîntului final al poemului”.

Maica Domnului este “umilă și mai presus de orice făptură”. Atunci cînd ești umil, înseamnă că ești mărunt, te pierzi printre ceilalți, te uiți de jos în sus la toată lumea. Însă ea, pe cît e de smerită, e totodată și semeață, înaltă. Din nou poetul pune laolaltă extremele care, în mod logic, sînt imposibile într-o singură persoană. Dar acesta este privilegiul sacralității: faptul că anulează incompatibilitățile și aparentele antiteze. Le împacă și le depășește. “Țintă fixă a sfatului etern” – către tine se îndreaptă toate rugăciunile, aceasta e semnificația versului unde găsim două epitete, “fisso” și “etterno”.

4. “Tu se’ colei che l’umana natura
nobilitasti sì, che ‘l suo fattore
non disdegnò di farsi sua fattura.”

“Tu ești aceea care natura umană
ai înnobilat-o astfel, încît creatorul
nu s-a ferit să-i devină creatură.”

Fecioara Maria a înălțat natura umană – care este plămădită din țărînă, e măruntă și meschină – prin nașterea Mîntuitorului, a ridicat întreaga noastră specie omenească spre noblețe: tu ai înnobilat natura umană. Trebuie să remarcăm oximoronul: “natura umană” este “înnobilată”. De asemeni “creatorul” a devenit “creatură”, Dumnezeu s-a lăsat născut, sub forma lui Isus, din Sfînta Fecioară. Oximoronul “fattore”/“fattura” include și un minunat joc de cuvinte.

7. “Nel ventre tuo si raccese l’amore,
per lo cui caldo nell’etterna pace
così è germinato questo fiore.”

“În pîntecul tău s-a reaprins iubirea
prin a cărei căldură în eterna pace
astfel a încolțit această floare.”

Identificăm în continuare un șir de metafore impresionante. Pîntecul este partea anatomică, naturală, a ființei omenești, în care se plămădește copilul, pe cînd iubirea e sentimentul implicat în conceperea noii vieți. Dacă îmi permiteți o scurtă explicație, figura de stil cel mai dificil de realizat și, prin urmare, considerată cea mai nobilă în literatură este metafora. Ea se definește prin faptul că autorul ia două realități, în aparență incompatibile, sau în orice caz foarte îndepărtate, și alăturîndu-le prin cei doi termeni folosiți, creează o a treia realitate, ce le depășește, le transcende pe precedentele două. Aici, pe de o parte, avem pîntecul femeii, ce urmează să nască, și, pe de altă parte, avem iubirea lui Dumnezeu pentru omenire, iar împreună conduc la venirea Mîntuitorului. Observați cum dintr-un termen concret (pîntec) și unul abstract (iubirea divină), s-a născut o floare, care este bineînțeles Isus. Echivalăm omul-zeitate, care aduce mîntuirea, cu floarea. Dar toată lumea înțelege că poetul nu se gîndește la o floare, ce se naște într-un pîntec, ci trimiterea este de gradul doi, apare o nouă realitate, superioară, care le depășește pe precedentele două. Aceasta este metafora. Și de aceea e atît de dificil de realizat într-o operă literară și este considerată regina figurilor de stil. Să nu uităm de hiperbola “eterna pace”.

10. “Qui se’ a noi meridiana face
di caritate, e giuso, intra i mortali,
se’ di speranza fontana vivace.”

“Aici ești pentru noi torța amiezii
milostive, iar jos, printre muritori,
ești vie fîntînă de speranță.” 

Maica Domnului este elogiată prin descrierea calităților sale supraomenești. Aici, pentru noi, pentru sufletele din Paradis, tu ești “torța amiezii milostive”, o flacără a echilibrului împăcat, sub zodia iubirii creștine, pentru că noi deja ne-am atins mîntuirea. În schimb, printre cei care încă mai trăiesc pe pămînt, ești un receptacol de viață, care transmite speranță. Observați antitezele “aici” (în Paradis) și “jos” (pe pămînt), “noi” și “printre muritori”. Sînt de subliniat oximoroanele, care vin să constituie figura Fecioarei Maria: “torța”, unde se adună focul, și “fîntîna”, care cuprinde apa. Cele două elemente primordiale pun împreună căldura și răcoarea. Sfînta Maria este o sinteză de foc și apă, izbutește să împace contrariile, prin ființa sa iubitoare.

13. “Donna, se’ tanto grande e tanto vali,
che qual vuol grazia e a te non ricorre,
sua disianza vuol volar sanz’ ali.”

“Doamnă, ești așa mare și prețioasă,
că cine vrea harul și de la tine nu-l cere,
dorința vrea să-i zboare fără aripi.”

Puterea și valoarea ieșite din comun ale Sfintei Fecioare sînt atît de mari încît, fără ajutorul ei, nu putem să accedem la Dumnezeu. Nu putem nici măcar să pricepem aceste lucruri înalte, ce ne depășesc. Observăm, ca figuri stilistice care potențează discursul, repetiția “tanto grande” și “tanto vali”, oximoronul “volar sanz’ali”, o imposibilitate în termeni logici, la fel cum imposibilă e și obținerea mîntuirii, în lipsa ajutorului Maicii Preciste.

16. “La tua benignità non pur soccorre
a chi domanda, ma molte fiate
liberamente al dimandar precorre.”

“Bunătatea ta nu-i dă ajutor doar
celui care cere, ci adesea
liber rugămintea o precede.” 

În bunăvoința sa, Sfînta Fecioară nu așteaptă neapărat rugăciunea noastră, ci adeseori ne ghicește gîndul și ne vine în ajutor, înainte ca noi să-l formulăm în minte. Inclusiv prin aceasta își dovedește generozitatea extraordinară. Găsim aici un alt oximoron, prin care este construit portretul mai presus de contradicții al celei ce ne vine în ajutor nu doar la cerere, ci chiar ne precedă rugămintea.

19. “In te misericordia, in te pietate,
in te magnificenza, in te s’aduna
quantunque in creatura è di bontate.”

“În tine milă, în tine îndurare,
în tine slavă, în tine se-adună
toate cîte-s în creatură bunătate.”

Sînt sigur că ați recunoscut deja repetiția “în tine”, care subliniază calitățile diversificate ale Sfintei Fecioare. Dar mai remarcăm și figura stilistică a enumerației, cînd ni se prezintă virtuțile sale: “milă”, “îndurare”, “slavă”. Apare din nou oximoronul, cînd pe de o parte avem trăsătura de “pietate”, adică milă, îndurare, iar pe de altă parte “magnificenza”, glorie, slavă – care împreună vin să compună portretul spiritual totalizant al Maicii Domnului. Atunci cînd sîntem plini de milă, avem o atitudine modestă și umilă, iar atunci cînd trăim în slavă, sîntem maiestuoși și ne uităm de sus la ceilalți. Ei bine, Fecioara Maria poate să împace extremele, să se uite la ceilalți de jos, cu modestie, și de sus, înconjurată de glorie. De fapt acolo, în Empireu, nu există distanțe de nedepășit și, de la străfundul amfiteatrului pînă în vîrful cel mai înalt, distanța poate fi străbătută – cu ajutorul harurilor virtuții – zburînd cu ușurință, pe raza unei priviri. Pentru ea nu există polarizare, extreme și lucruri imposibile, ea face ca toate virtualitățile să devină potențe, instantaneu. Anulează tot ceea ce gîndirea logică proiecta în legătură cu legile omenești.

Pînă aici a ținut partea de rugăciune și de glorificare a Sfintei Fecioare. Acum vine partea de rugăminte. Strategia retorică, adică regula vorbirii stilate în public, prevede că, atunci cînd ceri cuiva ceva, sau pur și simplu cînd vrei să transmiți în mod eficient o informație, mai întîi trebuie să-i cîștigi bunăvoința celui care te ascultă. Aceasta se numește în latină captatio benevolentiae. În ultimă instanță, tocmai la așa ceva am asistat pînă acum, prin slăvirea Fecioarei Maria. În continuare găsim rugămintea propriu-zisă, ce anume urmărește Sfîntul Bernard, cînd i se adresează Maicii Domnului.

22. “Or questi, che dall’infima lacuna
dell’universo infin qui ha vedute
le vite spiritali ad una ad una,”

“Acum acesta, care din groapa cea mai de jos
a universului pînă aici a văzut
viețile spiritelor una cîte una”

Observați că juxtapunerea celor două părți, cu finalități distincte, este limpede indicată prin expresia adversativă “Or / Acum”, care marchează alternanța în structura discursului, trecerea de la rugăciune la rugăminte. Așadar Dante a urcat din străfundurile Infernului, văzînd toate spiritele și tot universul. Recunoaștem aici o antiteză “infima lacuna” / “infin qui”, dar avem și o repetiție “vite spiritali ad una ad una”. Vedeți că mergem în paralel cu analiza stilistică a versurilor și cu explicitarea lor semantică, presărată de argumentări diferite.

25. “supplica a te, per grazia, di virtute
tanto, che possa con li occhi levarsi
più alto verso l’ultima salute.”

“pe tine te imploră, în numele harului, de-atîta virtute,
încît să se poată înălța cu ochii
mai mult, spre mîntuirea de pe urmă.” 

Mai direct spus, Dante, de lîngă mine, Bernard, te imploră să-l ajuți să se înalțe pînă la Dumnezeu. Pînă aici a venit, din cea mai străfundă groapă a Infernului, dar fără tine nu poate merge mai departe. Și acesta e țelul întregului său drum: ajută-l! Ca strategii literare, observăm invocația “supplica a te”, și o numire aluzivă a lui Dumnezeu, prin intermediul unei metafore: “l’ultima salute”.

28. “E io, che mai per mio veder non arsi
più ch’i’ fo per lo suo, tutti miei prieghi
ti porgo, e priego che non sieno scarsi,”

“Și eu, ce nicicînd pentru vederea mea n-am ars
ca pentru a sa, spre tine îndrept toate rugile mele
și mă rog să nu fie puține”

Adică eu, Sfîntul Bernard, nu mi-am dorit nicicînd să-l văd pe Dumnezeu cu atîta înfocare, pe cît își dorește el, Dante. Bine, eu n-am fost în stare, n-am fost vrednic, dar măcar pe el ajută-l. Transfer asupra lui și dorința mea încinsă. Observați gestul de caritate și abnegație de a-i dărui așa-zisului învățăcel toată rîvna maestrului, din dorința de a-l vedea izbutind. Despre Sfîntul Bernard, în timpul vieții sale, există o amplă literatură, care subliniază că s-a consacrat plin de zel cultului Fecioarei Maria. A contribuit la construirea unor temple dedicate ei și și-a dedicat întreaga activitate proslăvirii sale. De aceea s-a afirmat că era preferatul ei, în ordinea ierarhică a sfinților. Avem o minunată metaforă aici, “arsi per il mio vedere”. Focul este cel care arde. Vederea este simțul nostru omenesc fundamental. Dar cînd spui că “am ars pentru vederea mea”, nu înseamnă nici că am aprins ceva cu chibritul, nici că am văzut ceva anume. Ci că îmi doream din răsputeri să-l cunosc pe Dumnezeu. Această contopire a două sensuri diferite, din care se naște a treia semnificație, superioară, ce le depășește pe precedentele și le cuprinde în sine (epifania), este chiar definiția metaforei. Avem o hiperbolă evidentă: “tutti miei prieghi ti porgo”. De asemeni repetiția pigmentează ritmul expresiei: “i prieghi” “e priego”. Este reluată aceeași familie de cuvinte, prin substantiv și verb. Nu în ultimul rînd găsim o aliterație, o eufonie realizată prin reluarea acelorași sunete prg: “prieghi ti porgo e priego”, un grup de consoane puternice, prin care se subliniază cerbicia vorbitorului în obținerea rezultatului.

31. “perché tu ogni nube li disleghi
di sua mortalità co’ prieghi tuoi,
sì che ‘l sommo piacer li si dispieghi.”

“pentru ca tu orice nor să dezlegi
de pe starea lui muritoare cu rugăciunile tale,
încît plăcerea supremă să i se arate.”

Noi credem că rațiunea ne limpezește lucrurile. Da, în ordine temporală, așa este, chiar și atunci cînd, pe plan spiritual, trăim într-o pîclă, într-un “nor”. Dar, în ordine metafizică, nu mai e rațiunea cea care ne ajută, ci credința. Rațiunea, dimpotrivă, ne poate chiar împiedica să facem pasul mai departe, în sus. Să dezlegi norii de pe starea lui muritoare înseamnă să-l ajuți să-și depășească propriile ezitări, să-l umpli de mai multă credință decît are în acest moment, pentru a face ultimul pas, încît “plăcerea supremă să i se arate”. Deci spre Dumnezeu nu mergem cu rațiunea, cu ezitările, cu șovăielile, ci ne năpustim cu credința. Iar acesta este un dar nu foarte simplu de dobîndit: harul de-a ne înălța spre Creator. Iată că Dante nu cere fleacuri, în rugăciunea către Sfînta Fecioară. Atunci cînd, prin intermediul rugăciunii, pretinde să i se întunece gîndirea rațională, pentru a fi ajutat să urce către gîndirea întru credință, asta deja este una din rugămințile fundamentale care se pot formula. Sigur că “il nube di sua mortalità” este o metaforă, iar “il sommo piacer” este tot o minunată metaforă pentru a-l echivala pe Dumnezeu.

34. “Ancor ti priego, regina, che puoi
ciò che tu vuoli, che conservi sani,
dopo tanto veder, li affetti suoi.”

“Și te mai rog, regină, ce poți
ceea ce vrei, să-i cruți tefere,
după atîta vedere, simțurile.”

La ce se referă pasajul? După această iluminare, transcendere, depășire a simțurilor, revelație în fața supranaturalului, există riscul ca acela care a fost atins de grație să recadă în condiția sa muritoare și să-și reia viața măruntă și păcătoasă, să revină pe o cale a mediocrității și a șovăielilor. Ei, asta-i cere el Sfintei Fecioare: persistența în virtute. După ce-a găsit calea cea dreaptă, ajută-l să și-o păstreze. Aici avem o invocație foarte răsunătoare, “Regina”, dar mai găsim și un joc de cuvinte, “puoi ciò che vuoi”, o alăturare a două verbe servile, din cele trei, “potere”, “volere” și “dovere”, care nu au înțeles de sine stătător în gramatica limbii italiene. Iată că poetul le întrebuințează pe două dintre ele, pentru a le conferi un sens absolut. Fecioara Maria poate (orice), dacă vrea (orice), iar determinantul suplimentar este de prisos.

37. “Vinca tua guardia i movimenti umani:
vedi Beatrice con quanti beati
per li miei prieghi ti chiudon le mani!».”

“Să-nvingă paza ta pornirile omenești:
vezi Beatrice și cîți fericiți
cu rugile mele îți întind mîinile lipite!»”. 

Maica Domnului este rugată să-l păzească pe Dante de ispitele patimilor. Alături de Sfîntul Bernard, ceilalți fericiți, tot Empireul, miile de duhuri mîntuite, împreună cu Beatrice, o imploră de asemeni pe Maria, cu mîinile înălțate. După cum remarcă îndreptățit S.A. Chimenz, “harul pe care-l cere Sfîntul Bernard este cel numit de teologi al stăruinței finale, adică de a persevera în bine și virtute, de a nu mai păcătui pînă la moarte. Această pioasă îngrijorare îndeamnă deodată și simultan duhurile fericite, și mai ales pe Beatrice, să-și închidă palmele în rugăciune, cu toții îndreptați spre Maria, într-un cor imens care însoțește rugăciunea sfîntului”. Printre figurile de stil care potențează exprimarea artistică avem metafora “vinca tua guardia”, “movimenti umani” pentru ezitările omenești, prea omenești ale lui Dante, dar și enumerația “Beatrice con quanti beati”, pentru a construi tabloul pietății universale, dedicat acestei năzuințe. Pînă aici ține rugăciunea/rugăminte a Sfîntului Bernard, să vedem acum pe scurt efectele pe care ea le produce.

40. “Li occhi da Dio diletti e venerati,
fissi nell’orator, ne dimostraro
quanto i devoti prieghi le son grati”

“Ochii de Dumnezeu iubiți și venerați,
ațintiți pe vorbitor, ne-au arătat
cît rugăciunile smerite îi sînt îndrăgite”

Fecioara Maria nu scoate nici o vorbă. E cu atît mai impresionantă întreaga scenă. Ea este deasupra oricărei pălăvrăgeli inutile. Maica Domnului comunică doar din priviri. Iar în privirile ei pline de iubire și înțelegere se poate citi, de către călătorul Dante și de intermediarul Bernard, că rugăciunea a fost primită. Avem aici o impresionantă enumerație de epitete “diletti e venerati”, precum și epitetul “devoti prieghi”.

43. “indi all’etterno lume si drizzaro,
nel qual non si dee creder che s’invii
per creatura l’occhio tanto chiaro.”

“apoi spre eterna lumină s-au îndreptat,
în care să nu credem că e mînat
ochiul vreunei creaturi așa de limpede.”

Privirea Mariei s-a înălțat apoi spre Dumnezeu, pe care este cea mai în măsură să-l admire. De remarcat metafora “eterna lumină”, pentru a circumscrie una din calitățile Creatorului, prin intermediul unuia din efectele pe care le produce. Trebuie subliniată observația de mare acuitate a lui S.A. Chimenz, care notează că, spre deosebire de Beatrice, care îl încurajează pe Dante și îi surîde de pe jilțul său din Empireu, “Sfînta Fecioară nu poate să zîmbească: este prea îndepărtată și maiestuoasă pentru un gest de tandrețe omenească: sînt de ajuns acei ochi ațintiți, pentru a-i exprima consimțămîntul”.

46. “E io ch’al fine di tutt’ i disii
appropinquava, sì com’ io dovea,
l’ardor del desiderio in me finii.”

“Și eu, care de sfîrșitul tuturor dorințelor
mă apropiam, cum se cuvenea,
flacăra dorului mi-am sfîrșit-o pe culmi.” 

Astfel Dante își ia zborul, purtat de intensitatea privirilor Sfintei Fecioare, pentru a-și împlini ultima etapă a călătoriei spre Dumnezeu. Avem o hiperbolă, “la fine di tutti i disii”, vedem iar o metaforă extraordinară, “l’ardor del desiderio”. Așadar Dante se desprinde și se înalță, dus de raza privirilor Fecioarei Maria, ca răsplată pentru rugăciunea care a fost primită.

Iată, venind spre concluzii, un text poetic de mare încărcătură teologică și filosofică, dar și de o diversificată performanță literară. Observați bogăția impresionantă a figurilor stilistice unde, pe primul plan, în ce privește frecvența, găsim oximoronul, care pune laolaltă calități opuse și este cel mai în măsură să exprime trăsăturile paradoxale, de împăcare a contradicțiilor. Adică exact ceea ce Sfînta Fecioară întruchipează. Ea este “vergine” și “madre”, este “figlia del tuo figlio”. Cu aceeași frecvență sporită întîlnim cea mai valoroasă bijuterie, printre figurile de stil, care este metafora: “nel ventre tuo si raccese l’amore”, sau “l’ultima salute” pentru Dumnezeu. Metafora este la fel de frecventă ca oximoronul în această rugăciune. Apoi mai avem, de asemeni, hiperbole, epitete, antiteze, repetiții, enumerație, aliterație, invocație, cu exemplificările respective. Așadar iată vreo nouă tipuri diferite de giuvaeruri stilistice (și poate că ar mai fi), pe spațiul a vreo patruzeci de versuri. Uneori, într-un singur vers, observăm două sau trei figuri stilistice alăturate, sau suprapuse.

Am examinat unul dintre pasajele cele mai faimoase din literatura italiană, prin măiestria sa literară de excepție, prin concentrarea extraordinară a mesajului filosofic și a îndemînării artistice. Formulele de impact cuprind, în versuri de 11 silabe, paradoxuri teologice de cîteva secole, într-o exprimare directă, răspicată, memorabilă. Rugăciunea către Sfînta Fecioară este episodul care deschide ultima porțiune a călătoriei lui Dante, înainte de întîlnirea cu Dumnezeu. Este unul dintre fragmentele poetice de cea mai înaltă virtute și virtuozitate. Am vrut să vă ilustrez, prin intermediul acestor versuri, de ce este considerat pe bună dreptate Dante Alighieri cel mai important poet, aș zice, nu doar al spațiului italian, ci și al celui european și mondial. Prin Divina Comedie, el ne-a dăruit una din capodoperele literaturii din toate timpurile. Ați găsit o demonstrație in parvo a virtuților poemului în ansamblu, a calităților pentru care îl putem considera o operă fundamentală a culturii omenești.

Bibliografie

1. Dante Alighieri, La Divina Commedia, riassunti, introduzioni critiche e commento a cura di Emilio Alessandro Panaitescu, 6 vol., ediţie de lux cu ilustraţii celebre, Milano, Fratelli Fabbri Editori, 1963-1965;

2. Dante Alighieri, Commedia, con il commento di Anna Maria Chiavacci Leonardi, volume primo: Inferno; volume secondo: Purgatorio; volume terzo: Paradiso, Milano, Arnoldo Mondadori Editore, raccolta I Meridiani, 1991, 1994;

3. Erich Auerbach,  La preghiera di Dante alla Vergine (Par. XXXIII) ed antecedenti elogi, in Studi su Dante, traduzione di Maria Luisa De Pieri Bonino e Dante Della Terza, prefazione di Dante Della Terza, Milano, Feltrinelli, 2005, p. 273-308;

4. Antonio Lanci, Pregare, in Enciclopedia Dantesca, vol. IV, N-SAM, seconda edizione riveduta, 1984, p. 641-642; 

5. Ricarda Liver, Preghiera, in Enciclopedia Dantesca, vol. IV, N-SAM, seconda edizione riveduta, 1984, p. 642-644;

6. Laszlo Alexandru, Lectura lui Dante, Chișinău, Ed. Cartier, 2020, vol. 3: Paradisul, p. 645-652;

7. Aldo Vallone, Ancora del Veltro e della preghiera di San Bernardo, in La critica dantesca nel Settecento ed altri saggi danteschi, Firenze, Leo S. Olschki Editore, 1961, p. 85-89;

8. William Wilson, Prayer, in The Dante Encyclopedia, edited by Richard Lansing, London and New York, Routledge, 2010, p. 707-709.

(Conferință susținută la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor, joi, 19 mai 2022)

“De ce eu?”

Etichete

, , ,

Am aflat cu emoție de organizarea acestui eveniment. Cu și mai mare emoție am luat la cunoștință că voi avea oportunitatea de-a lua cuvîntul. Și mi-am pus întrebarea “De ce eu?” – o întrebare care periodic reapare în spațiul public. Ce m-ar face pe mine mai calificat decît pe alții să vorbesc azi? În cîteva clipe, mi s-au perindat prin minte antecedentele mele biografice, de om născut într-o familie maghiară, vorbind acasă limba maternă maghiară, din primii ani ai vieții, dar trimis de părinți, încă din clasa întîi, la școala în limba română. Astfel am ajuns să stăpînesc româna mai bine decît maghiara. În scurtă vreme am fost cucerit apoi de limbile străine, pe care am avut posibilitatea să le studiez. Am devenit traducător din franceză în română, iar pe urmă am trecut la limba italiană, pe care o predau de la catedră de peste treizeci de ani. Dar ce legătură aveau toate acestea cu evenimentul la care ne aflăm?

M-am străduit să pricep de-a lungul deceniilor fărîmițarea mea etnică și lingvistică, de care am avut parte prin biografia mea, iar una din concluziile pe care le-am și scris undeva, într-una din cărțile mele, este că am ajuns să mă conduc în viață după valori etice, nu etnice. Din toate cioburile, nu izbuteam să-mi recompun o apartenență etnică, unde să mă simt inclus și acceptat și iubit. Ei bine, dacă am avut această trufie să mă proclam sub zodia eticului, foarte repede am fost izbit de cel mai mare impas etic, pe care a trebuit să-l iau la cunoștință: Holocaustul. Problema evreilor.

Ca intelectual, m-am bucurat să aflu, întîi de toate, că poporul evreu este poporul cărții, al scrisului. Poate tocmai datorită sorții pline de vitregie, care i-a frămîntat pe apartenenții săi de-a lungul secolelor, evreii au înțeles cu multă legitimitate că, dacă scrii, dacă pui pe hîrtie, memoria se păstrează. Devenind scriitor, am trecut să învăț din cărți ce înseamnă problema evreiască, fiindcă eu n-am auzit de ea nici din familie, nici din școlile pe care le-am frecventat în tinerețe. Veneam cu o privire absolut inocentă și neprevenită. Și brusc am descoperit lucruri care m-au înfiorat. Raportul Final al comisiei internaționale coordonate de Elie Wiesel mi-a smuls ceața de pe ochi, în ceea ce privește cauzele și premisele istorice ale Holocaustului, desfășurarea sa pe etape, amploarea oribilă a crimelor, responsabilitățile, consecințele tragice care se prelungesc pînă în zilele noastre. Această violentă dobîndire de conștiință m-a împins apoi să mă implic, să cercetez în continuare anumite detalii, să-mi spun punctul de vedere, pentru a lumina o sumă de lucruri acoperite de confuzie.

M-am aplecat asupra situației evreilor din perioada interbelică, atunci cînd am studiat cîțiva ani de zile și am scris o carte despre Mihail Sebastian, un scriitor celebru, cu intenția să îndepărtez petele de calomnie care s-au strîns în jurul figurii sale. Am descoperit cu sinceră cutremurare vocea unui supraviețuitor al Holocaustului, născut într-un lagăr din Transnistria, domnul Andrei Klein, care se află acum printre noi și căruia vreau să-i aduc un omagiu. Cartea sa, fabuloasă, Lea. Povestea familiei mele, am citit-o, am descris-o și am analizat-o, iar cuvintele mele au fost amplu redate pe site-urile culturale și în presa din Israel. O revelație am avut în fața monumentalei lucrări coordonate de Randolph Braham, Enciclopedia Geografică a Holocaustului din Transilvania de Nord și vreau s-o omagiez pe traducătoarea sa în română, doamna Andrea Ghiță, care de asemeni este azi aici. E o carte care ia la pas fiecare comunitate, fiecare localitate din Transilvania guvernată de statul maghiar, dă seama despre persoanele care erau acolo, cu nume și prenume, componența familiei și sfîrșitul tragic de care au avut parte.

Cred că mă adresez acum Domniilor Voastre în această calitate a mea de intelectual, de scriitor, de cercetător al problemelor evreiești. Am vrut să trasez sub ochii noștri cîteva jaloane, cîteva repere, care m-au ajutat să pricep ce înseamnă Holocaustul, ce plagă oribilă a reprezentat și felul în care, cu toată umilința, trebuie să ne cerem iertare față de urmașii și supraviețuitorii și poporul ales să fie supus unui asemenea experiment îngrozitor.

Este un lucru știut că sîntem mîndri de moștenirile pozitive de care avem parte. Ne bucurăm cînd primim bani, jubilăm cînd mai avansăm un pic, pe umerii părinților noștri, care ne dăruiesc tot ce ne-au pregătit. Dar nu pomenim în public, de multe ori nici în privat, că preluăm vrînd-nevrînd inclusiv părțile neplăcute ale lor. Cu toții purtăm, ascunse, boli ale bunicilor noștri, ale părinților noștri, cu care ne naștem, pe care poate că nu le descoperim decît de la o vîrstă încolo. Ele există, în adîncul nostru, și, chiar dacă le tăinuim față de alții, le oblojim: ne informăm în legătură cu ele, mergem la medici, urmăm tratamente. Ființa omenească e făcută din bucurii, dar și din multă suferință, pe care se străduiește s-o gestioneze. Cred că la fel se întîmplă nu doar în plan personal, ci și colectiv: pentru a construi o societate sănătoasă, trebuie să scoatem la suprafață durerile din trecutul colectivităților noastre, gesturile de imensă nedreptate și suferință provocate de părinții și bunicii noștri, în timpul Holocaustului. Chiar dacă ne este incomod, trebuie să mărturisim și să cerem iertare. Pentru a restabili conștiința normală asupra lucrurilor, atît cît mai poate fi ea restabilită.

(Intervenție la ceremonia solemnă de comemorare a Holocaustului, de la Templul Memorial al Deportaților Evrei, Cluj, 7 iunie 2022)