Scrisoare despre Dante

Etichete

, ,

Voltaire

tradus și prezentat de Laszlo Alexandru

_________________________________________________________

Moartea lui Dante, în 1321, a fost urmată de o posteritate agitată, cu surprinzătoare răsturnări de situație. Prim-planul scenei poetice a fost ocupat de Petrarca și stilul care-i purta numele și care se revendica de la o cu totul altă filosofie estetică. Poeții petrarchiști și gustul petrarchizant și-au pus pecetea, în diverse moduri, asupra succesivelor secole de literatură italiană, împiedicîndu-i evoluția spontană și originală. Cu excepția cîtorva personalități izolate, care și-au proclamat admirația fierbinte față de Dante și au contribuit insistent la cunoașterea operei sale, prin redactarea de comentarii critice și biografii (printre ei s-a ilustrat Boccaccio), cîmpul literar italian s-a caracterizat, inclusiv în Iluminism și secolele XVII-XVIII, prin strîmbături iritate la adresa numeroaselor defecte inventate ale sale: “cuvinte mărunte și vulgare”, “umile, plebee și grosolane”, “enigmatice”, “răsucite, rîncezi, ruginite”, “obscure, plicticoase, foarte anoste”, “nărăvașe”, “nestăpînite”, “confuze”, “extravagante”. Asemenea aberații de apreciere literară au ținut capul de afiș, pentru cîteva secole. Azi ele constituie un potpuriu de ciudățenii caraghioase și au fost ca atare antologate de Bruno Capaci în vol. Dante oscuro e barbaro (2008).

Printre detractorii lui Dante se înscrie cu o tușă sarcastică și Voltaire, scriitorul și filosoful de peste Alpi. Pe de o parte el savurează anticlericalismul punctual al lui Dante, care îi vine ca o mănușă pentru batjocura antiecleziastică, în care s-a specializat cu pasiune. Pe de altă parte iluministul francez nu poate fi decît iritat de creștinismul profund și fierbinte al poetului italian, precum și de construcția masivă, temeinică, a unei capodopere care își presară sarcasmele doar pe alocuri, pentru a construi, nu pentru a dărîma. Rezultă din partea lui Voltaire o lectură grăbită și superficială, în care stabilește greșit data nașterii lui Dante, în 1260 – și îl corectează pe cel care o punctase corect: 1265; în care îi atribuie epitetul “divin” autorului, nu Comediei sale; în care îi asimilează pe guelfi și ghibelini cu facțiunile Albilor și Negrilor din același partid pro-papal (?); în care poemul este răsfoit superficial, iar cele trei fiare înspăimîntătoare din primul cînt devin două: “un leu și o lupoaică”; în care luntrașul Caron îi ajută pe cei doi călători, Dante și Virgiliu, să treacă nu peste Aheron, ci peste Stix etc.

Sigur că ironia dezinhibată cu care Voltaire se apropie de un nume de vîrf al culturii universale poate fi tonică. Asta însă nu-i plasează intervenția mai presus de o bizarerie amuzantă.

_________________________________________________

Voi vreți să-l cunoașteți pe Dante. Italienii îi spun divinul, dar e o divinitate obscură, puțină lume îi pricepe minunile. În schimb este comentat. Și poate că din pricina asta nu e înțeles.

Reputația lui va fi eternă, fiindcă aproape că nu mai este citit. Din toate cîte le-a scris, sînt vreo douăzeci de versuri care se știu pe de rost. Asta e destul ca să ne scutim de efortul de a examina restul.

Acest divin Dante se spune că era un om destul de nenorocit. Să nu credeți că a fost considerat divin pe vremea lui și nici că era profet în țara lui. Dar totuși e adevărat că a fost prior, dar nu un prior peste călugări, ci prior al Florenței, adică peste senatori. El s-a născut în 1260, din cîte spun compatrioții lui. Bayle, care scria la Rotterdam currente calamo pentru editorul său, la vreo patru secole după Dante, îl pune să se nască în 1265. Dar stima mea pentru Bayle nici nu crește, nici nu scade fiindcă s-a înșelat cu cinci ani. Lucrul important e să nu te înșeli în probleme de gust și de raționament. Literatura începea pe atunci să se nască în patria lui Dante. Florența era o Atenă plină de duhul ușurinței, al inconstanței și al facțiunilor. Partea albă se bucura de mare credit. Își lua numele de la doamna Bianca. Partea opusă își zicea a Negrilor, pentru a se deosebi mai bine de Albi. Însă aceste două facțiuni încă nu le erau destule florentinilor. Mai erau în plus guelfii și ghibelinii. Cea mai mare parte a Albilor era ghibelină, din partidul împăratului, pe cînd Negrii tindeau spre guelfii devotați papei.

Atît o facțiune cît și cealaltă iubeau libertatea, așa că făceau tot posibilul s-o distrugă. Papa Bonifaciu al VIII-lea voia să profite de situația asta pentru a distruge puterea împăratului în Italia. Din acest motiv l-a numit pe Charles de Valois, fratele regelui Franței, Filip cel Frumos, locțiitorul său în Toscana. Locțiitorul a venit cu o puternică escortă armată și i-a alungat pe Albi și pe ghibelini, dar a fost detestat de Negri și de guelfi. Dante era alb și ghibelin, așa că a fost exilat printre primii, iar casa lui a fost rasă la pămînt. Se poate înțelege ce legat afectiv a rămas, pe tot restul vieții, de familia regală a Franței și ce devotat față de papi. Se consideră totuși că a făcut o călătorie la Paris și, pentru a se gîndi la altceva, a devenit teolog, luînd parte la viguroase dispute scolastice. Să adăugăm că împăratul Henric al VII-lea n-a făcut nimic pentru el, deși el era ghibelin, și că s-a dus pe urmă la regele Siciliei, Frederic de Aragon, de la care s-a întors la fel de sărac precum s-a dus. S-a refugiat pe lîngă marchizul Malaspina și la curtea lui Cangrande de la Verona. A fost protejat în aceste două locuri, pe cînd a scris Infernul, Purgatoriul și Paradisul. Învălmășagul de versuri a fost considerat un mare poem epic.

El se pomenește îndată după intrarea în Infern cu un leu și o lupoaică. Deodată apare în fața sa Virgiliu ca să-l încurajeze. Virgiliu îi zice că e lombard și asta e fix de parcă Homer ar zice că e turc. Virgiliu se oferă să-l conducă pe Dante prin Infern și Purgatoriu, pînă la poarta Sfîntului Petru, avertizîndu-l că dincolo de asta nu-l va putea însoți.

Cu toate astea Caron îi ajută să treacă peste Stix, primindu-i în barca lui. Virgiliu îi povestește lui Dante că, la puțină vreme după sosirea lui în Infern, a ajuns o ființă plină de puteri, care a venit după sufletele lui Abel, Noe și David: continuîndu-și drumul, ei descoperă în Infern un loc foarte plăcut, unde se află Homer, Horațiu, Ovidiu și Lucan; în altul pot fi văzuți Electra, Hector, Enea, Lucrețiu, Brutus și turcul Saladin; în al treilea stau Socrate, Platon, Hipocrat și arabul Averroes.

În sfîrșit apare adevăratul Infern, unde Pluto îi judecă pe condamnați. Printre ei, călătorii recunosc cîțiva cardinali, cîțiva papi și mulți florentini. Toate astea sînt spuse cu un stil comic? Nu. Poemul îi aparține genului eroic? Nu. De care gust ține așadar acest poem? De cel bizar.

Dar există și versuri atît de fericite și impresionante, că în patru sute de ani n-au îmbătrînit deloc. Pe de altă parte, un poem în care cîțiva papi sînt băgați în Infern stîrnește mare atenție și glosatorii își epuizează toată agerimea să determine, cît pot ei mai bine, cine sînt cei pe care Dante i-a damnat și să nu greșească într-un subiect așa de important.

S-a întemeiat o catedră și se țin lecții pentru a-l explica pe acest autor clasic. O să mă întrebați cum de Inchiziția nu se opune. Vă răspund că Inchiziția nu e ușor de jignit în Italia. Ea știe prea bine că subtilitățile în versuri n-au cum să fie dăunătoare.

(în Steaua, nr. 11-12/2021, p. 87-88)

Etica neuitării

Etichete

, , , ,

Dan Romașcanu:

Viață șocantă. Scrieri despre evrei, de Laszlo Alexandru
Editura Ecou Transilvan, Editura Saga, 2021

Nu l-am întâlnit niciodată pe Laszlo Alexandru. Mă refer la întâlnirile fizice, într-un spațiu în care să ne strângem mâinile, să ne privim ochi în ochi, să discutăm. Și totuși, profesorul clujean face parte din categoria oamenilor pe care îmi pare că îi cunosc bine, prin intermediul cărților sale și al comunicării digitale. L-am întâlnit pe Internet cu aproape două decenii în urmă, Laszlo Alexandru fiind printre acei intelectuali care au înțeles devreme, înaintea multora dintre colegi, capabilitățile comunicării pe rețea, libertatea de exprimare (cu părțile ei pozitive și cu cele negative), accesul la cititori indiferent de locul geografic în care se află, de vârste și de posibilitățile economice. A întemeiat în 2003 revista internetică „E-Leonardo” și a fost redactorul ei timp de aproape un deceniu de apariție, până în 2012, realizând împreună cu colegii și colaboratorii săi una dintre publicațiile care au demonstrat că se poate face cultură liberă, de calitate și de atitudine, în limba română, pe Internet. Blogul său arhivează aproape două decenii de articole, recenzii, contribuții și împărtășiri personale și se îmbogățește și se actualizează permanent. Este activ și pe rețelele sociale. Toate acestea se adaugă unei remarcabile activități didactice, unei intense activități științifice și unei publicistici susținute, toate concretizate în zeci de cărți publicate în ultimele două decenii și jumătate. Traducător din limbile franceză și italiană, specialist în literatura română și în cea italiană, este cel mai remarcabil exeget al lui Dante în spațiul limbii române și probabil unul dintre Dante-iștii cei mai reputați din lume.

Volumul Viață șocantă. Scrieri despre evrei, apărut în acest an prin colaborarea editurii clujene Ecou Transilvan și a editurii SAGA din Israel, reunește scrierile și comunicările științifice în care Laszlo Alexandru a abordat frontal sau s-a ocupat tangențial de probleme legate de identitatea evreiască, de locul intelectualilor evrei în cultura română, de modul în care minoritatea etnică evreiască a fost tratată istoric și de felul în care personalități ale culturii române s-au înrolat în slujba doctrinelor și mișcărilor politice extrem-naționaliste și antisemite. Multe dintre aceste teme nu sunt noi, dar ceea ce este specific abordării lui Laszlo Alexandru este consecvența poziției și perspectiva etică, pe care o consideră axa principală a atitudinii intelectuale, cea fără de care nici aspectele ideologice și nici cele estetice nu pot fi susținute. La întrebarea firească “de ce evreii?”, autorul răspunde succint în prefața cărții:

…aceste pagini au la temelia lor o nedumerire, o discrepanță etică, pe care nu aveam de gînd s-o accept tăcut.

Volumul este împărțit în două secțiuni. Partea întâi este intitulată Despre evrei. Partea a doua se numește Despre antisemiți. Două fețe ale aceleiași monede, pe care o reprezintă prezența evreilor în spațiul românesc și contribuția acestora la ceea ce este România ca societate și cultură, pe de-o parte, și prejudecățile antisemite transformate în producte jurnalistice și culturale, dar mai ales în activitate politică, în perioada interbelică și în atrocitățile din timpul Holocaustului și felul în care acestea sunt reflectate în istoriografia și în dialogul cultural contemporan din România, de cealaltă parte. Textele sunt datate între 2004 și 2018. Toate personalitățile evocate, problemele ridicate și polemicile întreținute, cu un deceniu sau chiar două în urmă, rămân actuale și au ecou în actualitatea românească de astăzi. De altfel, Laszlo Alexandru respinge explicit ideea de filtru temporal, atunci când este vorba despre dezvăluirea și dezbaterea anumitor categorii de fenomene culturale și istorice:

Și care ar trebui să fie intervalul cronologic optim pentru cercetarea adevărului istoric? Iată, de pildă, atunci cînd oamenii mor mitraliați pe străzi (ca în decembrie 1989), ni se spune că faptele sînt prea apropiate de prezent ca să le putem aprecia obiectiv. Atunci cînd oamenii mor spintecați pe străzi, iar apoi sînt atîrnați în cîrlige la abator (ca în ianuarie 1941) ni se spune că faptele sînt prea îndepărtate ca să le putem aprecia obiectiv. Departe – aproape: care e perspectiva potrivită pentru a condamna crima colectivă în România? (pag. 244)

Primele două capitole ale cărții sunt dedicate unor personalități de origine evreiască, dintre cele care și-au lăsat amprenta în istoria și cultura României. Lazăr Șăineanu (menționat pe marginea unei monografii semnate de George Voicu) a fost un eminent lingvist și folclorist, care la sfârșitul secolului 19 a adus contribuții esențiale la dezvoltarea acestor discipline în tânăra cultură română. Eforturile sale de a se integra în sistemele de învățământ și academice ale României au fost sortite eșecului, cererile sale de dobândire a cetățeniei române fiind refuzate din cauza opoziției politicienilor și a unor oameni de cultură și colegi de breaslă, printre care se aflau B.P. Hasdeu și Nicolae Iorga. Dezamăgit, înfrânt, Șăineanu a plecat în Franța, România a pierdut un intelectual strălucit, Franța și-a mai adăugat un giuvaer la coroana de contribuții ale imigrației pariziene. Wilhelm Filderman a fost activist evreu, senator în perioada interbelică și conducător al comunității evreiești, în timpul celui de-al doilea război mondial. Susținător al principiului că “o națiune reprezintă totalitatea cetățenilor care trăiesc într-o anumită țară” (chestiune deschisă dezbaterii până astăzi și nu numai în România) a adoptat și el o linie asimilaționistă, pentru a fi contrazis de istorie și pe plan național și pe plan personal.

Un alt articol se referă la Enciclopedia geografică a Holocaustului din Ardealul de Nord, lucrare coordonată de istoricul evreu american născut la București Randoplh Lewis Braham (1922 – 2018), apărută în limba maghiară la Cluj și Budapesta. Nu știu dacă această carte a apărut și în limba română, dar ea pare una dintre încercările cele mai solide de a aborda tragedia evreilor din Nordul Ardealului ocupat de Ungaria, în perioada războiului ca urmare a Dictatului de la Viena, din rândul cărora 90% au pierit în lagărele naziste.

Nici pînă astăzi nu există un studiu comun, reciproc asumat de specialiștii români și maghiari, privitor la trecutul Transilvaniei de Nord. Tensiunile acumulate odată cu evoluția istorică sînt încă departe de a se fi decantat. Lipsește deocamdată o privire globală, neutră, o abordare științifică senină. Problema se complică suplimentar, atunci cînd în discuție intră și situația minorității evreiești, intens persecutate, din aceasta zonă. Cele două state vecine și-au pasat responsabilitatea tragediei, în timpul războiului rece. (pag. 26)

Acești primi pași pe calea reconstituirii adevărului istoric vor trebui continuați. A venit vremea amplelor conlucrări, în direcția cunoașterii corecte a trecutului. Cortina trebuie ridicată, chiar dacă ne vom îngrozi de ceea ce vom găsi în spatele ei. (pag. 33)

Am citat primul și ultimul paragraf al articolului. Între ele, în opt pagini, cititorul poate găsi o istorie condensată a suferințelor evreilor din Transilvania de Nord în timpul Holocaustului. În România, primele mărturii în acest sens au fost publicate în anii ’70, în revista “Flacăra”, și apoi adunate în câteva cărți semnate de Oliver Lustig (1926 – 2017), el însuși evreu clujean la origine și supraviețuitor al lagărului de exterminare de la Auschwitz. Cât despre speranța exprimată în paragraful final, mă întreb ce s-o fi ales din ea în cei 12 ani trecuți de la publicarea articolului, ținând cont de evoluțiile politice de atunci până azi, în special de cele de la Budapesta.

Soarta evreilor din Cluj și din Nordul Ardealului este abordată în cu totul alt registru în articolul care dă și titlul cărții, Viață șocantă, care se ocupă de cartea lui Andrei Klein, Lea. Povestea familiei mele. Am citit și eu această carte și am scris despre ea la apariția primei ediții, în 2014. Laszlo Alexandru a făcut în articolul său o analiză minuțioasă a acestei cărți unice – biografie, cronică de familie, mărturie de istorie.

Andrei Klein nu e un scriitor în adevăratul înțeles al cuvîntului. Nu e preocupat să rotunjească frazele, să le împodobească stilistic, să evite cacofoniile. Dar înțelege să-și facă datoria de martor al destinului stupefiant al familiei sale. A primit ca moștenire de la mătușa Mariska un pachet de scrisori … Le-a citit conținutul și a rămas adînc tulburat. Și-a asumat misiunea de a aduce la cunoștință publică cele întîmplate. Nu finalitatea artistică i-a stat în intenții, de-a lungul anilor, cît a lucrat la compunerea acestei cărți extraordinare. … Lucrarea comentată ridică vălul de pe două sectoare de existență înfășurate de obicei în pudoare: abisul relațiilor de familie și visul exilului fericit. (pag.136-137)

Mi s-a părut excepțională și analiza volumului al cărui titlu este tradus de Laszlo Alexandru prin Nedestinare, care i-a adus în 2002 Premiul Nobel pentru literatură scriitorului evreu de limbă maghiară Kertész Imre, premiu care a stârnit contradicții și a pus în încurcătură clasele politică și culturală din Ungaria. Expertul în literatură sesizează aspecte fine, dar esențiale din textul cărții, în timp ce cercetătorul interesat de soarta evreilor detectează filoanele de istorie, care ies cu greu la lumină și sunt contestate și în țara vecină.

Protagonistul are un destin frapant de asemănător cu al autorului: deportat la vîrsta de 14 ani, ca evreu, în lagărul de exterminare de la Auschwitz, unde scapă cu viață doar întîmplător, iar apoi în lagărele de muncă de la Buchenwald și Zeitz, copilăria sa este o necopilărie. Lumea întoarsă pe dos avea nevoie, pentru a fi exprimată, de această carte „întoarsă pe dos”, care ne răvășește. Nu simpla antifrază reprezintă arma stilistică de căpătîi a prozatorului, ci de-a dreptul antitextul. (pag. 34-35)

Strategia antitextului constituie la Kertész Imre metoda esențială de ocolire a patetismului. Tragedia realității e «camuflată» de suprafața inversată a mesajului, a explicitării sale. Cititorul așteaptă oripilat, cu sufletul la gură, să vadă cînd se vor unifica, în sfîrșit, cele două niveluri. Tehnica așteptării amînate reprezintă una dintre virtuțile artistice predilecte ale scriitorului. Ea își găsește justificarea în perspectiva naratorială «din interior», căci totul e perceput și relatat din punctul de vedere al protagonistului ingenuu, agresat în pragul adolescenței. Eroul romanului, sub impactul acestei monstruoase inginerii social-politice, e supus unui proces contradictoriu: crîncena maturizare și evoluție sufletească – devastatoarea debilizare și involuție fizică. (pag. 36-37)

Mai găsim în această primă parte a cărții un extins eseu intitulat M. Sebastian și evreii, care reconstituie detaliat și exact contextul colaborării lui Sebastian la “Cuvîntul” lui Nae Ionescu (ziarul care apare, cel puțin în prima perioadă, ca fiind mai pluralist ca idei culturale și politice decât mai târziu, ceea ce dă o altă perspectivă colaborării tânărului intelectual evreu), geneza cărții De două mii de ani și analiza infamei prefețe a lui Nae Ionescu, și mai ales ecourile în epocă și pozițiile unor intelectuali evrei, ca Isac Ludo și A.L. Zissu. S-a scris mult despre Mihail Sebastian și despre felul în care s-a raportat la ideologiile epocii, despre respectul și chiar fascinația pentru Nae Ionescu și despre suferințele din timpul Holocaustului, așa cum sunt reflectate în Jurnal. Sinteza lui Laszlo Alexandru mi se pare dintre cele mai corecte și mai bine argumentate:

N-a crezut că Nae Ionescu, într-un cinism fără margini, se va folosi de această armă pentru a izbi, extrem de violent, tocmai în protejatul său, precum și în minoritatea din care Mihail Sebastian făcea parte. N-a crezut că magistrul își va răsfira tezele incendiare și orientările fasciste, tocmai în prefața volumului care descrie, în simplitatea și transparența sa, ipostazele și suferințele comunității evreiești din România acelor vremuri. Avem, prin urmare, o carte construită ca un deal, cu doi versanți opuși: ceea ce spune ficțiunea realistă – sau realitatea ficțională -, răstoarnă prefața antisemită. Inclusiv datorită acestei situații deosebite, putem înțelege teribilul zăngănit de săbii pe care l-a produs și care nici pînă azi nu s-a stins. (pag. 69-70)

Dintre capitolele care completează prima parte a cărții, există unul despre care aș pune o întrebare – cel despre Cimitirul lui Eco. Am fost intrigat de motivele care l-au determinat pe Laszlo Alexandru să plaseze această analiză a textului și a subtextelor ultimului roman al lui Umberto Eco – cu dilema plasării tribulațiilor eroului în zona antisemitismului, sau a analizei rădăcinilor antisemitismului -, în acea parte a cărții care este “despre evrei” și nu în cea “despre antisemiți”.

A doua secțiune a cărții se deschide cu un scurt și excelent text intitulat Idei care ucid. Scris și publicat în 2006, el mi se pare remarcabil cel puțin sub două aspecte. În primul rând, este vorba despre unul dintre puținele ecouri în epocă ale publicării raportului Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, al cărei președinte onorific a fost Elie Wiesel. În al doilea rând, textul include o listă de citate infame, care demonstrează cât de profund și de “mainstream” era antisemitismul în rândurile clasei politice și ale oamenilor de cultură din România celei de-a doua jumătăți a secolului 19 și a primelor decenii ale secolului 20. Găsim aici nume ilustre, de la Ion Brătianu și Mihail Kogălniceanu la Vasile Alecsandri, Ioan Slavici sau Nicolae Iorga. Este cel mai bun argument care poate fi folosit în orice dezbatere, în care cineva susține că antisemitismul ar fi fost un curent marginal în cultura și istoria română. Singura mea nedumerire este legată de absența numelui lui Mihai Eminescu și a unui extras din textele jurnalisticii sale.

Cea mai mare parte a acestei secțiuni a volumului lui Laszlo Alexandru este dedicată reluării unor grupaje de articole, care reconstituie polemicile autorului cu o parte dintre istoricii și publiciștii promotori ai negaționismului și recuperatori pentru cultura română ai unor intelectuali care au îmbrățișat doctrinele fasciste și legionare. Unii dintre “recuperați” făceau parte din elita culturii românești, alții sunt considerați minori, toți erau uniți de aceeași adeziune la naționalismul extremist mai mult sau mai puțin mistic și la antisemitism, niciodată repudiat complet și lucid de vreunul dintre ei.

Istoria reprezintă un subiect de importanță strategică. Manevrînd orwellian cercetarea trecutului, cu scopul de a stăpîni prezentul ideologizat, propaganda comunistă a îngrădit cercetarea curajoasă. Chiar trecutul fascist al României a rămas într-un con de umbră, pentru a fi uneori excavat, fragmentar, parțial, în scopuri politizate. În anii ’70-’80, regimul își umplea pușculița vînzînd peste hotare, pe valută forte, cetățeni din minoritatea germană sau evreiască. Ultimul lucru care trebuia publicizat era faptul că un alt regim românesc, situat la cealaltă extremă, cu doar cîteva decenii mai înainte, marginalizase, persecutase, exilase sau masacrase o parte a aceleiași minorități evreiești. Liniștea apăsătoare care s-a așternut asupra incidentelor criminale din perioada fascismului a menținut în culise numele unor semnificativi scriitori români, care se puseseră în slujba discriminărilor politice.

Odată cu redobîndirea libertății, după decembrie 1989, moștenirea s-a dovedit greu gestionabilă. Ce preluăm din trecut? Care sînt criteriile noastre de lectură? După ce priorități judecăm păcatele comise cu vorba și cu fapta? Răspunsurile la aceste întrebări n-au mai venit pe o singură voce, ci au reflectat orientarea politică, ideologică, de simpatie personală, de calcul strategic etc. al diverșilor vorbitori. Prăbușirea cenzurii a adus polifonia, însă dispariția criteriilor limpezi de judecată a provocat cacofonia. (pag. 165-166)

După decembrie 1989, direcția principală a discursului, în legătură cu scriitori ca Octavian Goga, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Ion Barbu, Constantin Noica etc. a insistat pe valoarea literar-filosofică a operei lor, pe necesitatea elogierii acestora, cu scopul consolidării patrimoniului românesc. S-au făcut auzite puține voci – rapid descurajate –, care atrăgeau atenția asupra activității politice extremiste a respectivelor personalități. Strategia de reducere la tăcere a dezbaterilor oneste despre scheletele din dulap a fost pe cît de insistentă, pe atît de repetitivă. De la clasicul «nu e momentul», trecîndu-se prin previzibilul «de ce să condamnăm extremismul de dreapta, acum, cînd trebuie să ne concentrăm pe cel de stînga?»…, mergîndu-se pînă la atacul dezlănțuit în grupuri de presiune, împotriva cărților incomode, sau refuzul de publicare a acestora, nici o variantă n-a fost neglijată. (pag. 213-214)

Două dintre grupajele principale de articole din această secțiune sunt dedicate contribuțiilor autorului, ca participant activ în două dintre polemicile de răsunet cu 10-15 ani în urmă, care nu numai că au rezonanțe și în prezent, dar de fapt continuă sub alte forme până astăzi. Prima este legată de încercarea de reabilitare a lui Vintilă Horia, inițiată de teleasta Marilena Rotaru, încercare la care aderaseră un număr de intelectuali, scriitori și personalități mai mult sau mai puțin informate despre trecutul acestuia, de jurnalist militant pentru cauza fascismului mussolinian și mai târziu a hitlerismului. Scriitorul, exilat după război la Paris, încercase să-și facă uitat trecutul și se transformase în scriitor de limba franceză, câștigând în 1960 singurul Premiu Goncourt dobândit vreodată de un scriitor născut în România. Cazul fusese complicat, paradoxal, tocmai de condamnarea lui Vintilă Horia pentru crime de război în 1946, de către un tribunal controlat de comuniști și de manevrele regimului comunist, care în 1960 a trimis la Paris documente care l-au compromis pe romancier în ochii opiniei publice.

Al doilea caz este cel al lui Constantin Noica, filosoful care devenise și este până astăzi un model pentru scriitorii și publiciștii dreptei din România. El a fost declanșat de monografia lui Sorin Lavric, Noica și mișcarea legionară, publicată de Editura Humanitas în 2007. Pentru a-l exonera pe idolul dreptei românești de trecutul său, care includea aderarea publică la Mișcarea Legionară, funcția de redactor-șef al ziarului-tribună al Mișcării și articole pe linia anti-democrației și admirației față de fascism, Lavric încerca o spălare de păcate idealizată a celei mai extremiste forme de activism și terorism politic din istoria României moderne. Surprinzătoare sunt luările de poziție mușamalizatoare sau favorabile pe față cărții, ale unor intelectuali și critici cu renume cum sunt Vladimir Tismăneanu (!), Dan C. Mihăilescu și Gheorghe Grigurcu. Adevărul istoric este restabilit cu argumente, și pericolul pozițiilor exprimate în carte și în recenziile prietenoase, combătut fără menajamente. Ar fi interesantă, desigur, și punerea poziției autorului monografiei, Sorin Lavric, în lumina evoluției sale politice ulterioare și a activităților sale publice de atunci și până astăzi.

Din punct de vedere istoric, dar și din perspectiva personală a lui Laszlo Alexandru, eroul ultimului capitol al cărții, Paul Goma antisemit este un caz special. Și pentru el și pentru mulți dintre noi, Paul Goma a fost “cel mai important reper al nostru de curaj și verticalitate din anii comunismului”. Cu atât mai mult, deriva sa extrem-naționalistă și antisemită, demontată și detaliată în articolul publicat inițial în 2004, a reprezentat o mare deziluzie, aproape un act de trădare, care ne-a dezorientat. Ultimul capitol al eseului său este numit, semnificativ, “Despărțire”. Laszlo Alexandru, care întreținuse un dialog susținut cu Goma în anii ’90, scrie:

De când am devenit conștient de mine însumi, de propriul meu statut social și profesional, efortul principal pe care l-am depus a fost de a cunoaște cît mai multe despre realitatea înconjurătoare, prin intermediul cărților. Înainte de a mă considera elev, sau student, sau acum, de vreo cincisprezece ani, profesor, m-aș fi putut defini mai precis prin categoria de cititor. Din adîncul întregii mele experiențe intelectuale de cititor, vreau să declar aici răspicat că n-am mai avut pînă acum prilejul de a cunoaște cărți atît de mizerabile precum Săptămîna Roșie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia și Evreii.

Mărturisirea aceasta poate părea cu atît mai neașteptată, cu cît vine din partea celui mai perseverent susținător al personalității și literaturii lui Paul Goma (prin zecile de comentarii și analize pe care i le-am consacrat). Chiar dacă mi-ar sta în putință, n-aș avea nimic de schimbat sau de regretat din trecutul meu.

… Nu-i va surprinde probabil pe cititori cînd afirm că și pentru mine Goma a fost un mentor (deși nu ne-am întîlnit niciodată și întreaga noastră prietenie s-a manifestat doar în scris și la telefon.). Am golit însă pînă la fund cupa amărăciunii, în aceste luni și săptămîni, după ce am constatat «rinocerizarea» scriitorului parizian și m-am văzut nevoit să optez între afecțiune și rațiune, între recunoștință și conștiință. (pag. 318 – 319)

Câteva cuvinte despre stilul lui Laszlo Alexandru. Din cele câteva citate oferite în această recenzie se poate vedea că scrie tranșant și fără menajamente. Sunt pasaje în articolele sale, mai ales în cele care fac parte din discuțiile în contradictoriu, în care autorul devine de-a dreptul pamfletist, în care polemica atinge note acerbe. Iată încă un exemplu:

Ce-ar mai fi de adăugat? Statul român își permite, probabil, după integrarea europeană din 2007, luxul de a-l «repune în drepturi» (care drepturi? de a i se republica în ediții de lux articolele naziste?) pe unul dintre cei mai nocivi și neobrăzați ideologi ai criminalului secol trecut. Viața politică e o imensă broască țestoasă, în ale cărei viscere pot să încapă, ca într-o pastă vîscoasă, atît concluziile Raportului final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului, cît și autorii morali, intens vociferanți, ai Holocaustului însuși. De așteptat ar fi doar ceva mai multă decență și mai puțin patetism, din partea numelor prestigioase, constituite în complice grupuri de presiune. A invoca ordinea morală pentru a reșapa de la cimitirul elefanților pe un cinic propagandist aduce o boare sulfuroasă de cinism la pătrat. (pag. 163)

Ajută aceasta cauzelor pe care le promovează? Desigur, simpatia celor criticați nu și-o raliază, în schimb pozițiile sunt clare și lipsite de echivoc. Lucrurilor li se spune pe nume. Laszlo Alexandru o face întotdeauna în mod documentat și argumentat, de altfel o parte dintre capitolele cărții sunt însoțite de aparat critic cu note și referințe, în text sau la finele articolului.

Cartea este impecabil editată și nu m-am mirat să descopăr că partea de corectură a fost asumată de autor însuși. Lipsește o singura informație: coperta preia o pictură a artistului lituanian-israelian-american Samuel Bak, născut în 1933, supraviețuitor al Holocaustului, numită “With a Blue Thread”. Adaug eu aici aceste date, cu speranța că vor fi incluse într-o ediție viitoare.

Prin curajul și independența sa, și prin scrierea clară, argumentată și documentată, profesorul Laszlo Alexandru este o personalitate aparte și necesară în peisajul literar și publicistic românesc. Evenimentele din ultimii ani în România și în lume demostrează că problemele dezbătute de articolele sale rămân actuale și că multe dintre dezbaterile și polemicile la care a contribuit sunt încă deschise. Volumul Viață șocantă. Scrieri despre evrei adaugă operei sale o contribuție intelectuală remarcabilă și încă un argument tezei, care poate fi considerată un motto al activității sale: Istoria și estetica au valoare doar atunci când au o dimensiune etică.

(Preluare de pe blogul lui Dan Romașcanu, The Catcher In The Sand)

Cum mi-am petrecut Anul Dante?

Etichete

, , , , , , , , ,

Concursul de împrejurări – pe care unii îl numesc destin – poate cîntări mai mult în viața omului decît ne închipuim. În toamna anului 2020, Editura Cartier a publicat cele trei volume Lectura lui Dante, la realizarea cărora muncisem zece ani, fără a socoti deceniile precedente, de documentare în vederea predării la catedră. Eu aș mai fi așteptat, să revăd textul, însă prietenii din Chișinău, stimulați de finanțarea de la AFCN, și-au calculat bine pașii: anul omagial trebuia să ne prindă cu cărțile pe masă. Și a pornit avalanșa.

Întîlnirea on-line propusă de ziaristul cultural Tiberiu Fărcaș mi-a oferit posibilitatea să prezint pe Zoom criteriile mai importante, care m-au călăuzit în redactarea cărții; am intrat în dialog atunci cu numeroși cititori. În convorbirea cu Amalia Lumei, publicată de revista La Mongolu, am avut prilejul să evoc un moment de cumpănă de odinioară, cînd zăceam bolnav la spital și, pentru a-mi umple monotonia nopților de insomnie, recitam în minte versuri din Dante, pînă le învățam pe de rost. În lansarea de carte organizată on-line de Editura Cartier, am detaliat momente estetice admirabile, din cele trei ținuturi dantești. O formă prescurtată, de analiză a Infernului, Purgatoriului și Paradisului, am reluat în interviul dat lui Emilian Galaicu-Păun și inclus pe site-ul postului de radio “Europa liberă”. În eseul publicat de revista Luceafărul de dimineață din București, am punctat un evantai de argumente poetice, din gama celor mai diversificate sentimente omenești, care se regăsesc în poemul lui Dante. În conferința on-line pe care am susținut-o la inaugurarea Comitetului din București al Asociației “Dante Alighieri”, am făcut o sinteză a traducerilor românești integrale din Divina Comedie, încheind cu două fraze despre lucrarea mea recent apărută.

Primele reacții pozitive pe internet n-au întîrziat. Mihai Iovănel a cuprins Lectura lui Dante în “Top 10 cărți din 2020”, pe site-ul Scena 9. Aceeași opțiune și la prof. dr. Liviu Neagoe, în “Top 10 cărți 2020”, pe Facebook, unde se vorbea despre “un travaliu interpretativ uriaș, care ni-l redescoperă pe Dante dintr-o perspectivă inedită”. În Bilanțul lui Caranfilof de pe site-ul cultural Bookhub, Lectura lui Dante a fost plasată în fruntea celor mai interesante cărți din Top 2020 și a fost remarcat “rezultatul unui efort titanic, întins pe perioada unui deceniu”. Gheorghe Erizanu, directorul Editurii Cartier, a inclus lucrarea mea pe blogul său, în topul “21 de cărți pentru secolul XXI”, printre cele mai importante apariții editoriale pe care le-a realizat în două decenii de activitate. Italienistul Ion Istrate și-a exprimat pe Facebook entuziasmul de a vedea o analiză amănunțită, “vers de vers, dacă e nevoie cuvînt cu cuvînt” a Divinei Comedii și a remarcat “acuratețea comentariului românesc”, ce-și taie drum prin hățișul dantologiei moderne. Ziaristul Nicolae Damaschin a elogiat un “instrument pentru înțelegerea textului lui Dante”, care “seamănă izbitor cu o pagină de Talmud, cu textul sursă aflat în centru, înconjurat de comentarii, explicații, glose și referințe”. Criticul literar Bogdan Crețu, în sinteza Anului literar 2020 din revista Observator cultural, a subliniat că cele trei volume edifică “o carte nu doar impresionantă, ci una care apare rar într-o cultură”.

Lectura lui Dante a obținut Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2020, în evaluarea juriului compus din Răzvan Voncu (președinte), Daniel Cristea-Enache, Gabriela Gheorghișor, Ioan Holban, Mircea Mihăieș, Angelo Mitchievici și Vasile Spiridon.

Am oferit detalii despre atelierul meu de lucru, dar am scos în evidență și extraordinara traducere izbutită acum un secol de G. Coșbuc, în prezentarea de la Centrul Cultural Municipal “George Coșbuc” din Bistrița, la întîlnirea moderată de Gavril Țărmure și Marcel Seserman. O altă conferință, despre complexitatea figurii dantești și a capodoperei sale, am susținut la Festivalul Internațional de Teatru “Atelier” de la Baia Mare, în organizarea directorului Radu Macrinici. M-am bucurat să citesc apoi, în revista bilingvă Orizonturi culturale italo-române, analiza elogioasă a Eleonorei Cărcăleanu, care l-a predat timp de mulți ani pe Dante Alighieri la Universitatea “Al. I. Cuza” din Iași. În opinia profesoarei, se pot identifica trei momente de vîrf pentru încetățenirea supremului poet italian în cultura română: 1) traducerea Divinei Comedii de către G. Coșbuc, tipărită în etapa interbelică; 2) apariția versiunii Eta Boeriu, a monografiei semnate de Al. Balaci și a volumului academic Studii despre Dante, în 1965; 3) editarea trilogiei Lectura lui Dante.

Ovidiu Pecican a subliniat, în cronica dedicată cărții mele, că “scopul este acela de a oferi o cale de acces rațională, o posibilitate de cunoaștere, de descifrare a conținutului integral al vastului poem unui public care deja beneficiază de mai multe traduceri plastice, poetice în limba proprie, unele dintre ele fiind strălucite prin expresivitate și fidelitate ori prin capacitatea imaginativă a transpunerii. S-ar putea deci spune că noua versiune, precum și extinsul aparat critic care o însoțește, se datorează unei viziuni de factură iluministă și exprimă vocația profesorală a lui Laszlo Alexandru care, an după an, a predat cu pasiune Dante. (…) Noua înfățișare a Divinei Comedii deplasează lectura înspre versantul savanteriei puse în slujba educării și a raționalității.”

Am primit cu bucurie invitația d-lui Ioan Cristescu și am participat la colocviul omagial “Dante Alighieri 700” de la București, organizat de Muzeul Literaturii Române, Academia Română, ICR, Teatrul Nottara etc. În cadrul unei sesiuni prestigioase, am luat cuvîntul alături de vorbitori români și străini ca Ana Blandiana, Bruno Mazzoni, Marco Grimaldi, Filippo La Porta, Dalina Bădescu. Am avut plăcerea să detaliez atunci un subiect interesant: Despre empatie la Dante. Discuțiile din jurul poetului au continuat a doua zi, la Librăria Pavesiana din Capitală, cu expunerile italienistelor Mara Chirițescu și Eleonora Cărcăleanu, cu intervenția mea și dialogul liber cu publicul. A treia zi am urcat pe scena Teatrului Nottara, la finalul minunatului spectacol de recitare dantescă, susținut de maestrul Emil Boroghină, pentru a le prezenta spectatorilor cartea mea și a prelungi serata cu o sesiune de autografe.

O săptămînă mai tîrziu mi-am lansat cele trei volume din Lectura lui Dante la Librăria din Centru de la Chișinău, sprijinit din nou de recitările în vervă ale maestrului Boroghină. În paralel m-am bucurat să aflu că articolul meu de sinteză succintă asupra sentimentelor omenești eterne cuprinse în poemul dantesc a fost tradus în maghiară de Márton Evelin și a fost tipărit de revista clujeană Helikon. Numărul omagial Dante al publicației a fost prezentat apoi, într-un frumos eveniment cultural organizat de Consulatul General al Ungariei din Cluj, unde pentru prima dată am avut prilejul de-a mă adresa publicului folosind limba maghiară.

Am acceptat bucuros inițiativa colegei Liliana Feder și am luat parte on-line la evocarea și sărbătorirea lui Dante, printre elevii colegiului “Mihai Eminescu” din Baia Mare. Am fost plăcut surprins de invitația scriitorului Ovidiu Pecican, de-a inaugura talk show-ul său cultural Transparențe de la TVR Cluj, o bună ocazie de-a reconstrui împreună din cuvinte, timp de vreo oră, imaginea poetului italian. După atîtea drumeții se impunea revenirea acasă, așa că am organizat lansarea de carte de la Colegiul Național “G. Barițiu”, cu participarea unor oaspeți de seamă: Marinela Marc, Inspector General ISJ Cluj, Andreea Suciu, Inspector de limbi străine, Massimo Novali, Consul Onorific al Italiei la Cluj, Piergiorgio Mori, Lector MAE italian, cu participarea on-line oferită de Vincenzo Tamarindo, Atașatul Cultural din Ambasada Italiei și Patrizia Ubaldi, Lector MAE italian, și în coordonarea Alinei Bărăian, directorul școlii. Elevii mei, prezenți la eveniment, au avut ocazia să afle de la distinșii vorbitori cît e de actual Dante în zilele noastre și să i-o spună ziaristei Rodica Tulbure, care a realizat un reportaj de la eveniment și l-a transmis în emisiunea Sesam, deschide-te! de la Radio Cluj. Firește că m-am bucurat de comentariul despre Lectura lui Dante, publicat de Marcela Ciortea în Steaua, unde sînt lăudate “paginile de rafinată critică literară și estetică” identificate în cartea realizată de mine.

Partea internațională a turneului meu a debutat la Agrigento, în Sicilia, unde am mers împreună cu două eleve să ridicăm premiul “Strada degli Scrittori”, atribuit pentru participarea la concursul internațional “Uno, nessuno e centomila” dedicat lui Pirandello. În serata organizată la Teatro della Posta Vecchia, am vorbit despre anul internațional Dante și volumele mele, în fața unor profesori din SUA, a unor elevi și profesori din Barcelona și Torino, a unor actori și personalități agrigentine.

La cîteva zile distanță a urmat călătoria în Belgia. La invitația profesorilor de la Universitatea Liberă din Bruxelles, am participat la colocviul dedicat primelor traduceri ale capodoperei lui Dante în limbi romanice. În fața colegilor universitari din Bruxelles, Barcelona, Salamanca, Napoli, Louvain și Liège am vorbit despre George Coșbuc, il primo traduttore integrale della “Divina Commedia” in romeno. A doua zi, la invitația directorului Institutului Italian de Cultură din Bruxelles, în cadrul mesei rotunde consacrate traducerilor dantești din secolul XXI, am făcut o amplă prezentare a structurii științifice aflate la baza lucrării mele Lectura lui Dante.

Abia întors acasă, am plecat din nou în Italia, unde la invitația prestigioasei asociații Giglio Blu am susținut conferința “Lectura Dantis” in romeno, în Auditorium Cassa di Risparmio, o sală absolut impresionantă, dotată cu orgă și toate facilitățile tehnice, la doi pași de Domul din Florența și la două străzi de Casa lui Dante. Ca răsplată complet neașteptată a activității mele profesionale, la sfîrșitul întîlnirii mi s-a atribuit Medalia de Argint și am primit titlul de Membru de Onoare al Asociației Giglio Blu. Turneul dantesc mi l-am încheiat cu emoționanta vizită la Ravenna, pentru a revedea mormîntul celui mai important poet italian.

Dacă acum un an m-ar fi întrebat cineva cum îmi imaginez perioada următoare, i-aș fi răspuns doar atît: că mă bucur mult să țin în mînă o carte nespus de dragă, la care am muncit din greu. Iar tot restul nu-mi trecea nici prin cele mai colorate fantezii. Dar iată că întîmplarea – pe care unii o numesc destin – te poate înhăța pe sus, pentru a te arunca pe o spirală cu momente magice, amețitoare, în urma cărora se prelungește un sentiment inefabil de fericire.

„Lectura lui Dante” la Florența

Etichete

, , ,

Mă simt onorat de invitația primită din partea Asociației „Giglio Blu” din Florența de a vorbi despre cartea mea, Lectura lui Dante, în cadrul unei întîlniri festive.

Conferința se va organiza la Camerata dei Poeti, într-o sală impresionantă, la doi pași de locul în care s-a născut Dante. Este încununarea unui an memorial, care m-a condus în turneul de prezentări dedicate poetului italian, din Cluj în Bistrița, Baia Mare, Chișinău, București, Agrigento, Bruxelles și acum, iată, la Florența.

Poezia științei în “Paradis”

Etichete

, , ,

Benedetto Croce

tradus și prezentat de Laszlo Alexandru

Benedetto Croce (1866-1952) a fost printre intelectualii italieni celebri ai secolului XX. Filosof, istoric, om politic, estetician, critic literar și scriitor, și-a influențat epoca prin pozițiile energice și adeseori nonconformiste. Despre cel mai important poet italian a publicat volumul La poesia di Dante (1921), în care s-a remarcat prin elogierea entuziastă a Infernului, dar și prin criticile aduse celorlalte două cantice. O idee semnificativă a sa respingea poeticitatea de ansamblu a Divinei Comedii, care ar fi importantă pentru anumite “insule” de lirism, pe cînd ansamblul ar avea doar un rol structural și explicativ, lipsit de valoare propriu-zisă. După o perioadă de uimire, dantologia profesionistă a respins la unison aceste analize. În pasajul selectat în continuare, Croce punctează cu finețe transfigurarea aspectelor științifice și de strategie pedagogică din Paradisul dantesc în tot atîtea dovezi de performanță artistică.

__________________________________________________________

Elementul doctrinar, care intra întîmplător în primele două, în a treia cantică se extinde s-o umple aproape complet. Printr-o inferență logică, Dante probabil s-a gîndit că Paradisul e nu doar locul bucuriei infinite, ci și al adevărului și al celor mai înalte meditații și doctrine, unde orice dificultate care frămîntă intelectul se domolește, orice obscuritate se luminează; și astfel a dat frîu liber la ceea ce i-a ocupat o așa de mare parte a intelectului și pentru care a frecventat școli de călugări și profesori, a citit texte și interpretări, a propus probleme și soluții și le-a disputat cu ardoare. Un mare număr de explicații doctrinare, ținînd de teologie, filosofie, știința fizică și știința morală și politica vremii sale se întinde de la un capăt la altul al canticei: despre modul în care urci spre Dumnezeu și cum asta e o mișcare spontană și rapidă, atunci cînd sufletul nu e tras în jos de greutatea imperfecțiunii; despre motivul, nu fizic, ci teologic, al petelor din planete; despre repartizarea sufletelor în anumite locuri din cer și despre bucuria deplină, pe care toate o resimt în beatitudinea divină; despre plasarea simbolică a sufletelor pe planete; despre supunerea în fața violenței și despre mărunta răspundere și vinovăție, care există mereu în acea supunere; despre felul în care jurămintele pot fi schimbate în mod legitim; despre caracterul just al morții lui Isus și despre caracterul just al răzbunării împotriva celor care au înfăptuit așa ceva; despre diversele înclinații naturale ale oamenilor, dispuse de providența divină, și despre greșeala de a le deturna în alte scopuri; despre semnificația afirmatei superiorități a lui Solomon în știință, față de Adam și Isus; despre învierea trupurilor și sporirea delectării pe care aceasta o va aduce, în viziunea și bucuria întru Domnul; despre taina de nepătruns a celor buni, condamnați fiindcă nu au fost botezați, și despre predestinare; despre definițiile originare ale Credinței, ale Speranței și ale Iubirii creștine; despre prima limbă vorbită de ființa umană; despre Primul Cerc Mobil, care e în afara timpului și a spațiului, dar produce spațiu și timp; despre crearea îngerilor și a celorlalte substanțe; despre ierarhia sufletelor fericite și despre locul care li se cuvine copiilor morți; și alte probleme și doctrine incluse sau evocate de toate acestea.

Poezie didactică, s-a spus deja, dar poezie, întrucît, spre deosebire de proză, motivul care domină aici nu se referă la cercetarea și învățătura pe care mintea le realizează, ci la reprezentarea actului de cercetare și învățare, la virtutea acestui act, care se complace și se bucură și recurge la lucrurile însușite ca materie, pentru a se afirma pe sine însuși. De aceea Dante, de la proza din Monarchia, De Vulgari Eloquentia și Convivio, urcă la versul Comediei: forma, adică poezia, acum e importantă pentru el, ca un poet ce este, mai mult decît materia, pe cît îi era aceasta de importantă, ca filosof, teolog, om politic: și aici, doctrinele sînt libretul pe care își compune muzica. Învățătura e pusă în scenă și dramatizată: ceea ce se poate vedea mai bine în această a treia cantică, unde pe rînd Beatrice, Sfîntul Toma, Solomon, Sfîntul Petru Damian, Sfîntul Bernard sau alții joacă rolul profesorului. Se simte, în acele discursuri sau lecții, mișcarea spirituală a profesorului, care introduce și dezvoltă conceptele în mintea discipolului și care, de la o treaptă la alta, îl înalță pe discipol spre sine și-l ajută să gîndească împreună cu el. De pildă, în discursul Beatricei despre motivul petelor din Lună: – două cazuri sînt posibile; acesta nu este și, dacă nu este nici celălalt, “falsificato fia lo tuo parere” (“se va dovedi falsă părerea ta”) – acum că te-am eliberat de orice greșeală și mi-am îndeplinit partea negativă a datoriei,

voglio informar di luce sì vivace
che ti tremolerà nel tuo aspetto;

(“mintea ta vreau s-o modelez cu facla vie, ce-ţi va sclipi-n aspectul ei”), atenție la acest pasaj:

Riguarda bene omai sì com’io vado
per questo loco al vero che desiri…

(“Te uită bine cum mă-ndrept aici spre adevărul ce-l rîvneşti.”) Și se simte satisfacția ordinii mentale, care se ivește și pune stăpînire, pînă la urmă, peste dezordine; și bucuria adevărului posedat, care iradiază și strălucește, devine frumos, formează un tablou. Motivul petelor lunare e găsit: este Inteligența mobilă, care constituie diverse legături cu planetele: acea virtute, care derivă dintr-o natură fericită, sclipește prin planete, “come letizia per pupilla viva” (“ca bucuria prin pupila vie”).

Alt exemplu. Sfîntul Toma a citit în sufletul lui Dante dificultatea în care s-a împotmolit și îndoiala cu care se frămîntă, căutînd să dea un sens de adevăr la două afirmații ale sale; și, după ce i-a limpezit-o pe prima, trece la a doua. Trece la ea, ca unul care s-a eliberat de o primă osteneală și bucuros se apucă de a doua:

…quando l’una paglia è tritta,
quando la sua semenza è già riposta,
a batter l’altra dolce amor m’invita.

(“După ce primul pai e treierat şi bobul e pus deja-n hambar, dulce dor mă-ndeamnă să-l bat pe-al doilea.”)Și, înainte de toate, rezumă și întărește ceea ce discipolul consideră adevărat și este adevărat, iar apoi, amintindu-i afirmația sa, scoate în evidență contrastul aparent ce rezultă de acolo:

E però ammiri ciò che io dissi suso…

(“Și de-aceea te miri de ce-am zis mai sus…”) Vine un îndemn să fie atent și să-și ascută mintea, pentru a pricepe miezul dificultății, unde contradicția aparentă se rezolvă într-un acord real.

Ora apri gli occhi a quel ch’io ti rispondo,
e vedrai il tuo creder e ‘l mio dire,
nel vero farsi come centro in tondo
.

(“Acum deschide ochii la ce-ţi răspund şi vei vedea crezul tău şi zisa mea adeverindu-se ca roata faţă de centrul ei.”) Este prezentată doctrina care trebuie așezată la temelie:

Ciò che non more e ciò che può morire,
non è se non splendor di quella idea,
che partorisce amando il nostro Sire…

(“Ce nu moare şi ce poate muri nu-s decît sclipirea acelei idei născute, iubind, de Domnul nostru…”), despre a cărei primă deducție nu încape vreo dispută. Dar, dacă ne-am opri aici, am putea pe bună dreptate să ridicăm o obiecție, care se află deja în mintea discipolului; și, înainte de-a se întîmpla una ca asta, prima afirmație trebuie completată cu o distincție, mulțumită căreia totul devine limpede și incontestabil: “Con questa distinzion prendi il mio detto…” (“Cu diferenţa asta ia-mi cuvintele…”). Magistrul continuă cu un avertisment pedagogic adresat discipolului, să fie prudent în afirmații și negații și să priceapă nevoia de-a distinge corect și să nu se grăbească la concluzii și să se ferească de orgoliu, de amorul propriu, care ne împinge să ne încăpățînăm în greșeala în care am căzut mai întîi din grabă. Avertismentul trece într-o divagație, de parcă ar răspunde la gîndurile ascunse și amintirile și experiențele celui ce vorbește: se extinde, prin exemplificare, în domeniile istoriei; se concentrează, mai apoi, într-un caz special, judecata îndrăzneață pe care obișnuim s-o formulăm despre firea păcătoasă a vreunui individ, despre mîntuirea sau damnarea lui. Iar aici dobîndește două tonalități; mai întîi se înalță, admirînd puterea aproape miraculoasă a binelui și totodată recunoscînd victoria incredibilă și tragică, pe care uneori o obține puterea răului,

ch’io ho veduto tutto il verno prima
il prun mostrarsi rigido e feroce,
poscia portar la rosa in sulla cima;
e legno vidi già dritto e veloce
correr lo mar per tutto suo cammino,
perire al fine all’entrar della foce;

(“căci am văzut în toată iarna dinainte măceşul ţeapăn şi ghimpos, apoi scoţîndu-şi floarea-n vîrf; şi navă am văzut dreaptă şi iute fugind pe mări în drumul ei, pierind pe cînd să intre-n radă”) și apoi dintr-odată coboară în satiric și familiar și disprețuitor:

Non creda monna Berta e ser Martino,
per vedere un furare, uno offerere,
vederli dentro al giudizio divino…

(“Să nu creadă coana Berta şi nea Martin, cînd văd pe unul furînd, pe altul dăruind, că pătrund în judecata divină…”) Dante cunoaște îndemnul îndoielii și nevoia de adevăr și bucuria de a-l fi descoperit; și exprimă acest ritm spiritual pe tonuri înalte:

…giammai non si sazia
nostro intelletto, se ‘l ver non lo illustra…

(“în veci nu ni se potoleşte mintea, de n-o luminează adevărul…”)

Posasi in esso come fiera in lustra,
tosto che giunto l’ha…

(“Se aşază-n el ca fiara-n bîrlog, îndată ce l-a ajuns”)

Nasce per quello a guisa di rampollo,
a piè del vero, il dubbio; ed è natura
ch’al sommo pinge noi di collo in collo.

(“Prin el se naşte, ca un vlăstar, la picioarele adevărului, îndoiala; şi natura ne împinge în vîrf, din culme-n culme”) Minunate comparații modelează și aici gesturile personajelor care îl călăuzesc, îl instruiesc, îl examinează și, totodată, le extind pe ele spre mișcările eterne ale lucrurilor: cum e cea a păsării care, de la cuibul dragilor săi puișori, “previene il tempo in su l’aperta frasca” (“o ia-naintea vremii pe ramul deschis”), privind țintă, cu iubire aprinsă, către așteptatul răsărit al soarelui; și cel cu

…fronda che flette la cima
nel transito del vento, e poi si leva
per la propria virtù che la sublima.

(“frunza ce-și apleacă vîrful, la trecerea vîntului și-apoi se ridică din propria virtute ce-o înalță”).

Într-un grup de explicații doctrinare, spre finalul canticei, avem o scenă ca la școală, mai neobișnuită; elevul nu mai stă să asculte sau să ceară lămuriri, ci el e cel care, ascultat, începe să expună și să explice tezele doctrinare. Beatrice, care pînă aici l-a instruit personal sau prin intermediul altora, i-l prezintă pe învățăcelul ei deja bine pregătit unui mare profesor, celui căruia Bunul Dumnezeu i-a lăsat cheile împărăției cerurilor, Sfîntului Petru; și-l roagă să-l examineze în legătură cu conceptul de Credință. Dante, care aude solicitarea și îl vede pe sfînt că e de acord, deja se pregătește, își adună gîndurile, se înarmează cu argumente, de parcă ar fi într-o sală universitară:

Sì come il baccellier s’arma e non parla,
fin che il maestro la quistion propone,
per approvarla, non per terminarla.

(“Cum elevul se-narmează și tace pînă ce maestrul îi pune întrebarea, pentru a aproba, nu pentru a termina.”) Apare din nou aici strălucirea palidă a zîmbetului, pe care am observat-o de multe ori în cadrul triplei călătorii. Scena paradisiacă este cu totul omenească: un om ilustru, un mare savant, îl ascultă cu bunăvoință pe un copil despre lucruri elementare. Și, cu bunăvoință, încurajator, Sfîntul Petru începe:

“Di’, buon cristiano, fatti manifesto:
fede che è?…”

(“Zi, bun creștin, arată-te: credința ce-i?”) Iar copilul, cam timid, se întoarce spre cea care i-a fost învățătoare, și ea îl îndeamnă, făcîndu-i semn din chip:

…perch’io spandessi
l’acqua di fuor del mio interno fonte.

(“…să revărs apa-n afara fîntînii mele sufletești.”) Răspunsurile copilului harnic sînt, unul cîte unul, aprobate și lăudate de examinator, care, după fiecare răspuns, vine cu altă întrebare, din dorința ca învățăcelul să se acopere de tot mai multă onoare; în timp ce candidatul urcă treptat de la sfială spre siguranță și de la răspunsul conform lecției învățate, spre elocvența entuziastă și personală:

Quest’è il principio, quest’è la favilla
che si dilata in fiamma poi vivace,
e, come stella in cielo, in me scintilla.

(“Ea-i începutul, ea-i scînteia ce se întinde apoi în flacără vioaie și ca o stea pe cer în mine strălucește.”) La care, așa cum boierul își îmbrățișează slujitorul, îndată ce acesta i-a dat o veste bună, Sfîntul Petru, bunul examinator, îl înconjoară de trei ori pe Dante cu lumina sa, binecuvîntîndu-l cu un cîntec, iar candidatul este foarte bucuros, mulțumit de sine: “sì nel dir gli piacqui!” (“astfel i-am plăcut în cele spuse!”).

În ultimul cînt, se ajunge la contrariul acestei evoluții doctrinare și demonstrative: la intuirea sau viziunea adevărului suprem, a motivului tuturor lucrurilor, a lui Dumnezeu, în care substanțe și accidente și toate cele care se desfășoară în univers sînt legate și unite. Poetul nu poate reda în termeni logici ce-a văzut și ce e ultra-logic: n-o poate descrie așa cum a văzut-o, pentru că l-a fulgerat doar o clipă, prin harul dăruit lui, și imediat mai apoi s-a închis înapoi ca o taină. Nu-i mai rămîne decît rămășița de emoție a ceea ce a resimțit în clipa aceea, ca după un vis pe care nu și-l mai amintește, dar totuși rămîne emoționat de pe urma lui:

…quasi tutta cessa
mia visione, ed ancor mi distilla
nel cuor lo dolce che nacque da essa.

(“…aproape toată mi se stinge viziunea și încă-mi picură-n inimă dulceața din ea născută.”) Cîteva urme din ce-a văzut se află în agitația intensă a plăcerii care se prelungește:

La forma universal di questo nodo
credo ch’io vidi, perché più di largo,
dicendo questo, mi sento ch’io godo.

(“Forma universală a acestui nod cred c-am văzut-o, fiindcă mai amplu, zicînd acestea, simt că mă bucur.”) Trece din nou, ca pipăind, cu mintea peste sine însuși, cel fără de amintire, iar inima îi tresare în fața diferitelor întrebări și răspunde, cu memoria încă vibrînd de fericirea resimțită.

(Revista Avalon, nr. 6/2021, p. 30-32)

Dante la Bruxelles

Etichete

, ,

Mă bucur să particip la colocviul despre traducerile lui Dante în limbi romanice, organizat de Universitatea Liberă din Bruxelles și de Institutul Italian de Cultură din Bruxelles. În prima zi voi ține o conferință despre traducerea „Divinei Comedii” de către George Coșbuc. În a doua zi voi prezenta, în cadrul mesei rotunde, lucrarea mea în trei volume „Lectura lui Dante”. Notez în trecere că voi fi singurul vorbitor din Europa de Est și, de asemeni, singurul din învățămîntul preuniversitar.

Despre empatie la Dante

Etichete

, ,

Aș vrea să-i mulțumesc domnului profesor Ioan Cristescu, directorul Muzeului Național al Literaturii Române, pentru faptul că m-a invitat aici, la acest colocviu foarte onorant. Am ținut legătura cu Domnia Sa cîteva săptămîni, în unele detalii despre expoziția pe care a realizat-o, cu lucrările plastice ale lui Marcel Chirnoagă. Îi mulțumesc domnului Mirel Taloș, președintele Institutului Cultural Român, că ne sprijină în acest demers important pentru cultura română și împletirea ei cu cultura italiană. Îi mulțumesc domnului academician Ioan Aurel Pop că ne găzduiește în clădirea Academiei, punctul suprem de reflectare culturală a unui asemenea eveniment. Ele au mai avut loc prin țară, în diverse locații, teatre, librării, biblioteci publice, la unele am participat și eu, vor continua aceste manifestări, la Teatrul Nottara, la librăria unde mîine voi avea o lansare cu cele trei volume din Lectura lui Dante, recent apărute. Așadar este o efervescență tocmai acum, nu întîmplător, cînd se împlinesc 700 de ani de la moartea lui Dante și practic tot globul îl celebrează. 

Mă bucur că Dante nu este o prezență formală, adică s-a împlinit un număr de ani și trebuie să ni-l reamintim. Nu despre așa ceva este vorba. Dante e foarte prezent cu mesajul său printre noi și ne inspiră și avem foarte multe de învățat astăzi de la el, în traseul nostru, în existența noastră. Avem de învățat despre trecut, despre realitățile culturale și de civilizație din antichitate, sute de astfel de evenimente, pe care le evocă în Divina Comedie, pe care le pune în analogie cu realități ale sale din Evul Mediu, le compară și stabilește niște grăunțe de înțelepciune în poemul său și, citindu-le, ni le putem apropria. Putem să ne îmbogățim sufletește, dar și pe plan intelectual. Toate acestea sînt importante. Însă pe o altă direcție aș vrea să insist astăzi, în contextul agitat în care evoluăm, cînd de multe ori nici nu ne vedem la față, din cauza pandemiei, a distanțelor, dar ne știm, ne cunoaștem, chiar dacă nu ne-am întîlnit personal. Ne citim, ne urmărim pe internet, de la distanță. Există o ferventă interconexiune, chiar dacă ea nu e neapărat fizică. Așa cum nici conexiunea lui Dante nu era fizică neapărat cu cele peste 500 de personaje, cîte conține Divina Comedie. Este opera literară din Evul Mediu cu cele mai multe personaje. Scenariul lui este că s-a întîlnit cu fiecare, dar este doar un artificiu artistic. Dincolo de aceasta însă, care este reacția lui Dante? Poate fi definitorie pentru noi astăzi.

Felul în care reacționăm, în relațiile noastre cu ceilalți, spune multe despre noi, în primul rînd. Dacă privim de la suprafață, sînt două reacții extreme, pe care le putem avea la adresa celui de lîngă noi, chiar și aflat la distanță spațială. Ne poate fi simpatic, sau ne poate fi antipatic. Avem o reacție de acceptare a celuilalt, sau o reacție de blocare și respingere a lui. Acceptare, pentru că seamănă cu noi, seamănă cu valorile noastre, îl înțelegem. Și atunci ne este simpatic. Respingere, pentru că nu ne regăsim în el, nu sîntem de acord cu valorile pe care le profesează. Poate fi o reacție chiar la nivel fizic: nu ne place cum arată, cum e îmbrăcat, aspectul formal, are gura strîmbă, are nasul într-o parte, mai știu și eu. Dar poate fi o antipatie, repet, bazată pe valorile pe care acea persoană le profesează. Deci sînt două ipostaze în care ne putem situa, în percepția asupra contemporanului nostru. (Ca să nu mai vorbesc de indiferență. Asta e o reacție mai puțin întîlnită, în care persoana din fața mea mă lasă rece, ca și cum n-ar exista, nu mi-e nici simpatică, nici antipatică. Dar este o situație mai rară, o excepție.)

Acestea sînt posibilitățile mai răspîndite. Există însă un alt tip de reacție, la persoana cu care ne întîlnim fizic sau de la distanță, căreia putem să-i percepem înfățișarea chiar prin intermediul ecranului, sau ideile, prin intermediul cuvintelor pe care le scrie (poate fi chiar o operă de artă). Există o reacție nu de simpatie sau de antipatie, ci de empatie. Care este diferența? E simțitoare, față de celelalte două. Atunci cînd resimți simpatie sau antipatie, îl aduci pe celălalt în sfera percepției tale și îl suprapui peste persoana/personalitatea ta. Și îl cîntărești în ce măsură seamănă sau nu seamănă cu tine. Poate fi un proces de cîteva secunde, psihologii estimează că îndată ce vedem pe cineva, deja ne dăm seama dacă este simpatic sau antipatic și reacționăm ca atare. Și e greu să ne mai schimbăm percepția după aceea. Asta e interesant. Sîntem oameni care lucrăm “la viteză”, mai ales în epoca aceasta, a tehnologiei. Ce se întîmplă însă cu empatia? Este cu totul altceva. Empatia nu este să-l aduci pe celălalt spre tine. Celelalte două erau niște procese mai comode pentru subiect. Stă pe loc și îl absoarbe pe celălalt în sfera sa și-l compară și-l judecă. Empatia presupune să te duci tu către celălalt și să îți asumi premisele sale. Să ieși din propria ta persoană. Să accepți că tu ai putea fi el, sau ea. Kafka – tocmai s-a vorbit despre acest scriitor – s-a imaginat ca un gîndac. S-a trezit într-o dimineață sub formă de goangă. Este un maxim de empatie, cînd omul se transpune într-o gînganie (deloc apetisantă, sau atractivă). Sigur, Kafka era un mare artist, unul dintre cei mai mari scriitori din istoria literaturii universale, dar el a putut face un astfel de exercițiu extrem de empatie. Observăm că e un proces, o procedură complexă. Însă ne ajută pe noi, în primul rînd, dacă încercăm, dacă izbutim așa ceva, să creștem, să ne maturizăm, să ne înnobilăm sufletește. De asta e un fenomen destul de rar, este mai aproape de la carità cristiana, în care creștinul, pentru a-l ajuta pe cel de lîngă el, nu se uită dacă e mizerabil sau nespălat, ci întinde mîna și dă o bucată de pîine. Pentru că empatizează. Este ceea ce, dacă doriți, a făcut Papa Francisc, care s-a dus în Orient și a adus cu el cîțiva refugiați la Vatican și le-a spălat picioarele, într-un ceremonial public. Ce înseamnă asta? Că Papa Francisc a renunțat la credință? Nu, ci a știut el, ca papă, să iasă din postura sa onorantă și de vîrf, în care se află, și să se transpună în situația existențială limită, pe care o trăiau acei nenorociți, care aveau nevoie de ajutor. Și, sigur, voia să ofere un exemplu. Dar era și este, în zilele noastre, o situație de maximă empatie.

De ce am făcut această introducere? Pentru că poate părea ciudat să vorbim despre empatie la Dante. El trece în istoria literaturii drept un scriitor aspru, neiertător, înverșunat. Situațiile pe care le construiește, mai ales în Infern și Purgatoriu, sînt de o duritate și o forță de impact extraordinare. După cum știți, Infernul e structurat sub formă de pîlnie și, pe măsură ce coborîm, împreună cu Dante al cărui drum îl urmărim, păcatele devin mai grave, pedepsele, torturile devin mai sinistre. Dar oricum nici primele nu sînt de neglijat. Bunăoară desfrînații sînt izbiți cu violență de stînci în eternitate, lacomii zac în noroi, zgîrciții și risipitorii fac munci zadarnice de salahori, împing stînci imense, bolovani, se împing, se izbesc cap în cap și se insultă, furioșii se sfîșie în mocirlă, tiranii și ucigașii sînt scufundați în sînge fierbinte, sinucigașii sînt transformați în vreascuri, la îndemîna ostilității oricărui trecător, aceste vreascuri sînt rupte, brutalizate, iar ei plîng sînge, de disperare, fiindcă nu mai pot dispune de propriul lor trup, întrucît s-au sinucis, au renunțat la el cu deliberare. Blestemătorii zac într-un deșert întins și gros, în bătaia ploii de foc, seducătorii și codoșii merg în procesiune, flagelați groaznic de diavoli, lingușitorii sînt scufundați într-o mare de fecale, simoniacii sînt îngropați cu capul în jos și au tălpile arse de flăcări, ghicitorii mărșăluiesc plîngînd cu capul răsucit la spate, încît lacrimile le scaldă fesele. Este un lucru cunoscut că în Infern și Purgatoriu acționează la legge del contrapasso, legea echivalenței, tipul de păcat predominant pe care l-ai comis, în mod predominant, în viață, se reflectă în tipul de pedeapsă care îți este aplicată după moarte. Corupții sînt adînciți în smoala încinsă, ipocriții sînt copleșiți de mantiile de plumb, care-i apasă și-i îngreunează în procesiune, hoții sînt preschimbați în șerpi, sfătuitorii de înșelăciune sînt înveliți în limbi de flăcări, care-i ascund dar îi și torturează, semănătorii de vrajbă sînt despicați cu sabia încît li se revarsă mațele pe jos, trădătorii dîrdîie sub lacul de gheață, care-i înțepenește pe vecie. Asistăm la zeci de variante de tortură, adaptate la tipul de păcat pe care l-au comis, în Infern și Purgatoriu, aceste suflete damnate.

Așadar ce caut eu să vorbesc despre empatie la Dante, la acest poet fioros și pe alocuri îngrozitor? Și-au găsit un strămoș în el filmele horror, Dan Brown cu romanele sale de aventuri palpitante, de groază. Nu greșește nici autorul american, care exploatează o anumită latură a lui Dante, dar poetul italian e mult mai mult decît atît. Ar însemna să îl sărăcim enorm, dacă l-am coborî la nivelul scrisului și al filmografiei inspirate de Dan Brown. Dar există filonul horror indiscutabil. Însă eu am venit să vă vorbesc despre un alt filon, acesta, al empatiei.

Unde găsim asemenea scîntei de noblețe ale autorului? Dovezi că el s-a ridicat spiritual mai presus de foarte mulți artiști și nu-i tratează doar cu ură pe păcătoși și cu venerație pe mîntuiți? Ci are și o scînteie de intervenție personală, de empatie? Iată, v-aș aduce sub priviri cîteva momente succesive din Infern, în primul rînd. Sîntem în Limb. Dante imaginează un spațiu ferit de tortură fizică, unde include o seamă de personaje, o pleiadă de personalități ale lumii antice, pe care oarecum le răsplătește astfel. A fi în Limb, în Infern, este o formă de recompensă. Dar cum sînt pedepsite? Stau într-un loc luminos, într-o poiană, apoi intră într-un castel nobil, unde se așază, își povestesc gîndurile filosofice, preocupările intelectuale. Singurul lor regret este de natură spirituală, nu-l vor putea vedea niciodată pe Dumnezeu. Au fost necredincioși și ceea ce au respins în timpul vieții nu li se va oferi după moarte. Așadar există o nostalgie, o tindere către figura perfecțiunii absolute, Dumnezeu, care lor nu li se va arăta niciodată. Dar altminteri nu sînt torturați în nici un fel, nu sînt înjosiți și umiliți în Limb. Pe cine găsim acolo? Sînt zeci și zeci de personalități ale lumii antice. Firește că știți, există o poetică a listelor de nume, în literatura medievală, ne gîndim și la François Villon, Ballade des dames du temps jadis, cu enumerarea marilor femei din trecut și deplîngerea, vai, unde sîntem noi față de acele mărețe figuri. Aceeași strategie literară se regăsește amplu în cîntul IV din Infern.

124. Vidi Cammilla e la Pantasilea;
dall’altra parte vidi ‘l re Latino
che con Lavina sua figlia sedea.

127. Vidi quel Bruto che cacciò Tarquino,
Lucrezia, Iulia, Marzia e Corniglia;
e solo, in parte, vidi ‘l Saladino.

“Le-am văzut pe Cammilla şi pe Pantasilea; de cealaltă parte, l-am văzut pe regele Latin, care cu Lavinia, fiica lui, şedea. L-am văzut pe acel Brutus, care l-a izgonit pe Tarquinius, pe Lucreţia, Iulia, Marţia şi Cornelia şi singur, într-o parte, l-am văzut pe Saladin.” Aici critica a rămas stupefiată. Cine este acest Saladin, care stă singur, într-o parte? Este un luptător mahomedan, fostul sultan al Egiptului, Salat-el-Din, care li s-a împotrivit cruciaților. După cum arată istoricii, i-a și învins de multe ori. O subliniază Miguel Asín Palacios, “nimeni nu putea de fapt să ignore, și cu atît mai puțin Dante, ostilitatea lui Saladin față de creștinism și victoriile sale în Palestina, unde a anulat, în mai puțin de douăzeci de ani, toate progresele obținute, după eforturi mari, de cruciați, smulgîndu-le iarăși din mîini cetatea sfîntă Ierusalim și organizînd o «anticruciadă», împotriva celei declarate de Grigore al VIII-lea și Clemente al III-lea și condusă de Frederic Barbarossa. Pe bună dreptate s-a putut spune că niciodată confruntarea dintre creștinism și islamism n-a dobîndit un asemenea aspect de duel mortal, cu atîta deliberare urmărit de reprezentanții și conducătorii ambelor religii”. El trecea drept un conducător înțelept și generos. Iată că Dante scutește de torturile infernale pe un necredincios, sau în orice caz pe un nebotezat. Este în mod evident o formă de promovare plasarea lui în Limb. Dante nu mai e creștin? Dante ține cu musulmanii? Imposibil așa ceva! Ne gîndim că în Paradis, de-a lungul a trei cînturi, unul dintre personajele cele mai importante din Divina Comedie este Cacciaguida, strămoșul lui Dante, care nu întîmplător a murit în cruciadă. Poetul-protagonist îl admiră pe Cacciaguida și îi cere sfatul. Așadar pe de o parte îl iubește pe strămoșul său, care și-a dat viața în cruciadă, pe de altă parte însă plasează un musulman într-un loc de onoare, ferit de tortură. Este un semn de empatie. Altă explicație logică și rațională nu se poate găsi. Ce înseamnă empatia? Devii ca el? Dante a devenit musulman? Nu, nici pomeneală. Dar îi recunoști valoarea, îi admiți opțiunile biografice și existențiale, chiar dacă îți păstrezi alteritatea. Este un fenomen foarte complex și interesant, dificil de realizat. Din acest motiv empatia este mai puțin frecventă decît mișcarea spontană de simpatie sau empatie. 

Să mergem înainte. Tot în Limb, după personalitățile din sfera politică, apar cele din zona filosofică.

142. Euclide geomètra e Tolomeo,
Ipocràte, Avicenna e Galieno,
Averoìs, che ‘l gran comento feo.

145. Io non posso ritrar di tutti a pieno,
però che sì mi caccia il lungo tema,
che molte volte al fatto il dir vien meno.

“Euclide geometrul şi Ptolomeu, Hipocrat, Avicena şi Galien, Averroes, ce marele comentariu l-a făcut. Eu nu pot să-i înfăţişez pe toţi deplin, fiindcă aşa mult mă îndeamnă lunga poveste, încît de multe ori cuvintele rămîn mai prejos decît întîmplările.” Iată doi filosofi arabi, Avicena și Averroes, care sînt plasați tot acolo, în Limb. Ce înseamnă asta? Dante a aderat cumva la filosofia musulmană? S-a lepădat de creștinism? Nu. Ci, după cum spun comentatorii, urmărind pe îndelete opera dantescă, autorul s-a lăsat influențat, a adaptat din gîndirea orientală aspectele care îi conveneau. Practic filosofia dantescă este o sinteză între ce-a preluat de la Sfîntul Toma din Aquino și fideism, pe de o parte, și anumite concepte științifice concrete, sau ținînd de astronomie, din gîndirea arabă. S-a arătat deja de cîteva decenii că greșesc aceia care îl consideră pe Dante un rezultat exclusiv al filosofiei creștine profesate de Sfîntul Toma. Au subliniat-o deja Miguel Asín Palacios, apoi Bruno Nardi și pe urmele lui, foarte percutant, Erich Auerbach. Sigur că ar fi greșit, în optica mea, să-l vedem pe Dante foarte aproape de musulmani, cum exagerează Asín Palacios. Dar aceste scînteieri de empatie – te înțeleg! preiau de la tine ceea ce îmi slujește sau ceea îmi convine și te respect, chiar dacă tu rămîi tu, și eu rămîn eu! – sînt evidente. Vedem urmele sale, iată, în Limbul dantesc.

Pentru a nu mai vorbi de momentul următor, printre cele mai spectaculoase din toată literatura italiană, ba chiar universală: episodul cu Francesca da Rimini. Ce avem în cîntul V din Infern? Dante se întîlnește cu un cuplu, care zboară zănatec, izbit de stînci și nu va avea un moment de zăbavă niciodată, pentru că ei au fost trădători în iubire. Francesca a fost măritată cu Gianciotto Malatesta – știm cu toții că în Evul Mediu femeia avea o condiție extrem de ingrată și nu avea posibilități de opțiune, nu se punea problema “m-am îndrăgostit de Cutare și mă mărit cu el”. Femeia era instrumentul familiei, aceasta hotăra, în funcție de interesele comerciale, politice, căsniciile dintre progenituri. Astfel Francesca a ajuns să fie dată ca soție lui Gianciotto Malatesta, un bătrîn mai grosolan, se pare că era și fără un ochi, era chior, violent. Însă la curtea acestuia se întîlnește cu cumnatul ei, cu fratele soțului, Paolo, care era un tînăr militar frumos, sensibil. Izbucnește pasiunea, cei doi comit adulterul, sînt surprinși, uciși. Cunoaștem povestea, nu vreau să insist asupra ei. Figura Francescăi a fost extrem de puternic vehiculată și a fost instrumentul principal prin care Dante a reintrat în cultura italiană, în Romantism. Romanticii au fost entuziasmați că Dante a putut găsi o femeie care ce-a făcut? A înfrînt rațiunea și și-a urmat pasiunea. Adică exact ce vrem noi, romanticii, să arătăm că trebuie să facem în cultură și în artă și în felul nostru de a trăi. Iat-o pe Francesca! Figura lui Dante Alighieri a avut o perioadă de eclipsă, timp de cîteva secole, după moartea sa, pînă cînd romanticii l-au readus și l-au revalorificat, prin diversele aspecte punctuale ale Divinei Comedii. Așadar Francesca da Rimini a fost un instrument de vîrf în recuperarea lui Dante în cultura italiană, iar apoi în cea universală.

Dar ce se întîmplă acolo, cînd Dante se întîlnește cu cei doi? Francesca vorbește, Paolo asistă la discuție tăcut, ascultă și plînge. Călătorul îi întreabă detalii legate de aventura lor și, după ce află de iubirea lor năprasnică, cea care i-a dus la aceeași moarte împreună:

139. Mentre che l’uno spirto questo disse,
l’altro piangea, sì che di pietade
io venni men così com’ io morisse.

142. E caddi come corpo morto cade.

Pe cînd unul dintre spirite (Francesca) asta a spus-o, celălalt plîngea (adică Paolo), astfel încît de milă mi-am pierdut simțurile (am leșinat) de parcă aș fi murit. Și am căzut cum cade corpul mort. E și o superbă aliterație acolo. Este unul din versurile cele mai faimoase din Divina Comedie. Ce avem acolo? Io di pietade. Di pietà. Milă. Ce vrea să spună acolo Dante? Unii au notat: sigur că a suferit și a leșinat, pentru că și el a iubit-o pe Beatrice, care de asemeni era măritată cu altul și atunci el a putut să înțeleagă iubirea Francescăi, deși măritată, pentru Paolo, fiindcă pînă la un punct situația semăna. Există aceste ipoteze critice. Mi se pare totuși o interpretare foarte reducționistă. Adică dacă Dante nu ar fi iubit-o pe Beatrice, nu ar fi înțeles povestea Francescăi? Nu putem resimți față de alții decît sentimentele pe care le-am trăit noi personal, în prealabil?! Cuvîntul cheie acolo este pietade. Înțeleg situația ta, Francesca. Tu ai fost obligată să legi acea căsnicie nedorită. A fost o luptă între pasiunea ta pentru Paolo și rațiunea ta, fiindcă ești totuși femeie măritată (dacă e să ne exprimăm puțin frivol). Și nu e deloc un lucru de cinste să-ți înșeli soțul cu cumnatul. Ar fi greșit s-o idealizăm pe Francesca, așa cum au făcut romanticii. Gestul ei n-a fost deloc frumos. Francesca este pedepsită. Ea se află în Infern. Dar Dante leșină. Se creează un conflict între rațiunea lui Dante și sufletul lui, iar acest conflict se concentrează în milă. Se exteriorizează prin empatie. Iar Dante este o ființă completă, nu e doar omul rațiunii, sau doar omul pasiunii. Este o sinteză. Nu putem trăi numai cu rațiunea. La fel cum nu putem trăi numai cu pasiunea. Dar nu mă puneți nici să aleg între ele, cum mă pui tu, Francesca. Eu nu pot să aleg să spun că Dumnezeu a greșit, fiindcă te-a azvîrlit în Infern. Sau că eu, Dante, ca autor, care am construit acest univers, te-am aruncat aici. Nu, nu e nici o greșeală. Dar, înțelegînd situația ta, poate să-mi fie atît de milă încît să leșin de durere. Iată o situație, printre cele mai frapante și impresionante, de empatie din literatura universală. Dacă o vedem ca pe o dovadă de empatie, atunci înțelegem corect acest episod celebru.

Mergem înainte. La începutul Purgatoriului, după ce călătorul a depășit peșterile infernale și se regăsește pe țărmul apei, la picioarele muntelui pe care urmează să urce, le iese în întîmpinare Cato din Utica. Acela este un fel de paznic al Purgatoriului, îi ia imediat la întrebări: cine sînteți? ce vreți? cum de ați ajuns aici? Virgiliu îi dă explicațiile cuvenite și, pentru a-i cîștiga bunăvoința, i-l prezintă pe călătorul Dante, în celebrele versuri citate de doamna Ana Blandiana:

70. Or ti piaccia gradir la sua venuta:
libertà va cercando, ch’è sì cara,
come sa chi per lei vita rifiuta.

73. Tu ‘l sai, ché non ti fu per lei amara
in Utica la morte, ove lasciasti
la vesta ch’al gran dì sarà sì chiara.

“Primeşte-i dar venirea cu plăcere:” (îl roagă Virgiliu pe Cato) “libertate umblă să caute, care-i atît de scumpă, cum ştie cel ce pentru ea viaţa şi-o dă. Tu ştii, căci nu ţi-a fost pentru ea amară în Utica moartea, unde ţi-ai lăsat straiul, ce-n ziua măreaţă va fi strălucitor”. Adică îl roagă de fapt să facă un exercițiu de empatie. Cine este acest Cato din Utica? Este un politician cunoscut din lumea romană, un adversar al lui Cezar. S-a luptat îndelung cu Cezar și armatele sale și, atunci cînd era pe punctul de a fi capturat, s-a sinucis. Nu a acceptat să-și piardă libertatea. Pentru el libertatea era mai importantă decît viața. Dacă nu poți trăi în libertate, mai bine să mori. Și s-a sinucis. Notează Erich Auerbach, într-un pasaj extrem de elocvent: “Dumnezeu l-a desemnat așadar pe Cato din Utica în funcția de custode, la picioarele Purgatoriului; un păgîn, un dușman al lui Cezar, un sinucigaș. Asta e foarte surprinzător și deja primii comentatori, ca Benvenuto da Imola, se mirau. Dante citează foarte puțini păgîni, pe care Isus i-a eliberat din Infern; și printre ei se află un dușman al lui Cezar, ai cărui aliați, ucigașii lui Cezar, se află împreună cu Iuda între fălcile lui Lucifer; unul care, fiind sinucigaș, n-ar trebui să fie mai puțin vinovat decît cei care au fost violenți cu ei înșiși și care, pentru aceeași vină, suferă groaznic în al șaptelea cerc din Infern”. Așadar pe Cato din Utica ori îl luăm ca sinucigaș și-l punem împreună cu Pier delle Vigne, în Infern, ori îl luăm ca adversar al lui Cezar, și atunci îl plasăm în ultimul cînt, în gura lui Lucifer, să fie zdrobit de fălcile monstrului, alături de Brutus și Casius. Dar iată că nu se întîmplă nici una dintre acestea. Ci Cato din Utica este înnobilat cu funcția de paznic al Purgatoriului. Cum așa? El nu este văzut nici ca sinucigaș (deși s-a sinucis), nici ca adversar al lui Cezar (deși a fost dușmanul lui), ci este un simbol, o figura (în terminologia lui Auerbach), prin care Dante își așază amprenta fundamentală asupra unuia sau altuia dintre personaje. Poetul nu poate ține seama de toate detaliile colaterale, din cadrul unei personalități, și atunci o tratează printr-un aspect fundamental. Iar pe Cato l-a imortalizat ca partizan al libertății. Astfel i-a șters toate celelalte păcate, care nu i-ar fi permis, în mod normal, să iasă din Infern. Iar el e chiar custodele Purgatoriului! Așa cum Virgiliu îi cere lui Cato un exercițiu de empatie, la adresa personajului Dante (înțelege-l, fiindcă el caută libertatea, la fel cum și tu ai căutat-o și te-ai sinucis pentru ea!), iată că demersul poate funcționa biunivoc. Autorul Dante, printr-un exercițiu foarte puternic de empatie, îl plasează pe Cato în Purgatoriu și-l mîntuiește de Infern. Deși ar fi avut motive întemeiate să-l damneze. Însă a fost un împătimit al ideii de libertate, iar asta i-a șters cu buretele celelalte păcate. Asistăm la un exercițiu foarte interesant de empatie, de la autorul Dante spre Cato și de la Cato spre personajul Dante.

O altă situație memorabilă se leagă, în Purgatoriu, iar apoi în Paradis, de o figură foarte complexă, a împăratului Traian. El n-a fost botezat și n-a fost creștin. Și totuși, în legendele medievale, inclusiv în Novellino, se relatează această întîmplare. Atunci cînd împăratul Traian pornea în războiul cu dacii, venea încoace, pe punctul de a pleca, încălecat și înarmat, a fost oprit de o “văduvioară” (cum îi spune chiar Dante), care i s-a agățat de botul calului. L-a implorat să-i facă dreptate. Știm că împăratul era cel care împărțea dreptatea în mod absolut, era șeful incontestabil al justiției dintr-un imperiu. Traian îi răspunde că el pleacă la bătălie, n-are timp de asemenea fleacuri. Sînt lucruri mult mai importante pe care le are de făcut. Dar femeia insistă: dacă tu nu-mi faci dreptate, cine mi-o va face? Și împăratul o asigură că îi va asculta necazul la întoarcere; sau dacă nu va mai reveni el, va fi următorul, în locul său. Însă femeia îl înfruntă: dreptatea pe care mi-o va face altul nu va șterge păcatul tău, care nu m-ai ajutat. Împăratul rămîne uimit, în fața acestui argument, stă puțin pe gînduri, își dă seama că, într-adevăr, stă în puterea lui s-o ajute pe această văduvă sărmană. (Ca o paranteză, statutul social de văduvă, în antichitate, era cel mai nefericit, la marginea colectivității. Persoanele din această categorie nu aveau nici un fel de putere.) Și iată că împăratul, din culmea gloriei, are un moment de empatie: oprește armatele și-i ascultă păsul. Și îi face dreptate. Iar apoi merge mai departe la luptă.

Este un pasaj narativ extrem de vioi – se știe că poemul nostru include dialoguri și nu puține -, prin replici scurte și de impact, percutante și dinamice, pe care le propune Dante în cîntul X din Purgatoriu:

76. i’ dico di Traiano imperadore;
e una vedovella li era al freno,
di lagrime atteggiata e di dolore.

79. Intorno a lui parea calcato e pieno
di cavalieri, e l’aguglie nell’oro
sovr’ essi in vista al vento si movieno.

“Eu zic de Traian, împărat; şi o văduvioară îi stătea la frîie, cu lacrimi zugrăvită şi cu durere. În preajmă-i apărea mulţime de cavaleri, iar vulturii pe fundal de aur în bătaia vîntului fluturau peste ei.”

82. La miserella intra tutti costoro
pareva dir: «Segnor, fammi vendetta
di mio figliuol ch’è morto, ond’ io m’accoro».

85. Ed elli a lei rispondere: «Or aspetta
tanto ch’i’ torni». E quella: «Segnor mio»,
come persona in cui dolor s’affretta,

“Sărmana între toţi aceia părea a zice: «Stăpîne, răzbună-mi copilul mort, pentru care sînt sfîşiată». Iar el răspunzîndu-i: «Mai aşteaptă să mă-ntorc». Iar ea: «Stăpîne», ca o persoană în care durerea dă ghes»”

88. «se tu non torni?». Ed ei: «Chi fia dov’ io,
la ti farà». Ed ella: «L’altrui bene
a te che fia, se ‘l tuo metti in oblio?».

91. Ond’ elli: «Or ti conforta; ch’ei convene
ch’i’ solva il mio dovere anzi ch’i’ mova:
giustizia vuole e pietà mi ritene».

“«şi dacă nu te-ntorci?». Iar el: «Cine va fi în locul meu, dreptate-ţi va face». Iar ea: «Binele făcut de altul la ce te-ajută, dacă-l uiţi pe al tău?». La care el: «Fii pe pace; trebuie să-mi fac datoria înainte de-a pleca: justiţia o cere şi mila mă reţine»”.

Mila. Pietà. Apare același concept ca în cazul Francescăi. Iar împăratul Traian îi face dreptate acestei văduvioare, care nu mai spera de la nimeni să aibă o reparație pentru nenorocirea ei. Și ce se întîmplă cu Traian? Îl regăsim în Paradis, în cadrul figurii impresionante a acvilei, formată din luminițe de duhuri fericite, care au fost mîntuite din diverse motive de virtute în timpul existenței lor. Atunci cînd călătorul Dante ajunge să stea de vorbă cu acvila – pentru că ea se comportă ca un personaj unitar, colectiv, în pofida numeroaselor sclipiri ce o compun -, ea îi prezintă sufletele care o constituie. Iar în ochiul său, într-unul din locurile cele mai privilegiate, stă împăratul Traian. Dante rămîne uluit. Deși gîndurile sale sînt citite automat de duhurile fericite (el nu trebuie să se mai exprime, fiindcă luminițele ce-i ies în întîmpinare îi receptează curiozitățile, temerile, întrebările, nedumeririle și-i răspund – asta este o ingeniozitate admirabilă în Paradis, este prototipul de comunicare perfectă, în care nu numai că nu intrăm în vreo polemică, dar nici măcar nu apuc să vă întreb ceva, fiindcă deja îmi răspundeți automat), cînd Dante aude că Traian este în ochiul acvilei, se miră zgomotos: Che cose son queste?, “Cum adică?”. Traian n-a fost creștin, a murit nebotezat, trebuia să meargă în Infern. Cu un cînt mai înainte, acvila tocmai i-a spus că aici nu intră cei ce nu se bucură de harul divin. Există cumva o suspendare a legilor teologice și filosofice de constituire și existență a celor trei tărîmuri? Acvila îi dă o serie de detalii, autorul Dante construiește o explicație mai curînd factuală, în care Traian a murit, s-a dus în Infern, dar apoi Sfîntul Papă Grigore cel Mare a fost atît de impresionat de viața cuvioasă și milostivă a lui Traian încît s-a rugat pentru el la Dumnezeu, cu lacrimi și cu o fervoare extraordinară. Dumnezeu i-a acceptat rugăciunile. Traian a fost scos așadar din Infern (este o legendă medievală, pe care Dante o prelucrează aici), a fost readus pentru scurt timp la viață, a fost ajutat să-și regrete păcatele, pentru a fi răsplătit apoi cu mîntuirea în Paradis. Este un vehicul tortuos, legendar, de recuperare și recompensare a imaginii venerate a împăratului Traian. Iată că Dante se folosește de această figură și, așa cum Traian a dovedit empatie față de văduvioară și i-a făcut dreptate, deși ea l-a oprit din drum, deși el avea alte lucruri mai importante de făcut și deși nu voia asta, dar i-a înțeles necazul și a fost cuprins de milă, el însuși beneficiază de iertarea lui Dumnezeu și este recompensat, în Divina Comedie, printre spiritele privilegiate din Paradis. Fără îndoială că acest lucru reflectă empatia vie, sinceră, a autorului Dante la adresa împăratului Traian.

V-am oferit cîteva exemple din Infern, Purgatoriu și Paradis, cu gesturi de empatie, izvorîte din milă și răsplătite chiar prin abolirea legilor din lumea de apoi: arabii Saladin, Avicena și Averroes sînt scoși onorant în evidență, în Limb; Francesca da Rimini se bucură de privilegiul de-a nu fi despărțită după moarte de Paolo Malatesta; Cato primește cinstea de-a fi gardianul Purgatoriului, cu toate că, sinucigaș fiind, trebuia să fie sfîșiat ca un vreasc în Infern; împăratul Traian, pentru generozitatea milostivă față de o văduvioară îndurerată, este scutit de torturi și e promovat într-o glorioasă poziție paradisiacă.

Mai putem aminti figura filosofului Siger de Brabant / Sigieri di Brabante. El era un admirator al lui Averroes, al gîndirii arabe, și e răsplătit cu plasarea în Paradis. A fost excomunicat, a murit în afara Bisericii, și totuși Dante îl situează printre cei fericiți, alături de Sfîntul Toma de Aquino și de alte mari spirite ale gîndirii teologice: Albert cel Mare, Sfîntul Isidor din Sevilia, Dionisie Areopagitul, Pietro Lombardo, Beda, Boetius, Sfîntul Augustin și Siger de Brabant. Cum se poate explica una ca asta? Dante îl admiră pe dușmanul lui Toma din Aquino? Nu. Marele punct de reper filosofic și modelul de gîndire al poetului italian rămîne Sfîntul Toma. Dar el are puterea intelectuală de a se transpune și în adversarul aceluia. Realizează o împăcare între cei doi, pe lumea cealaltă. O sinteză, în care adversarii ipotezelor teologice, Siger de Brabant și Sfîntul Toma, se regăsesc unul lîngă celălalt. Pentru că asta oferă empatia. Ne dă posibilitatea să stăm împreună. Nu trebuie să ne iubim. Să ne simpatizăm e ceva reflex și nu cred că ne putem controla. Dacă simpatizăm pe cineva, acest sentiment izbucnește fără ca noi să ne-o impunem. Antipatia, eventual, putem să ne-o mai controlăm pînă la un punct. Dar empatia este un demers intelectual, dublat de cel spiritual, de cunoaștere în profunzime a celuilalt, de înțelegere a raționamentelor sale, de transpunere pînă la un punct și de elogiere a celuilalt. Te înțeleg și te admir sau te compătimesc, deși nu sînt de acord cu tine. Vă puteți imagina o asemenea raportare la semenul nostru? Un astfel de gînd contradictoriu? Eu cred că noi, ca ființe omenești, nu sîntem unilaterali. Nu sîntem univalenți: pe ăla îl urăsc, pe ăsta îl iubesc! Și gata! Pot să mă uit la cineva și să-mi spun în sinea mea: “mă enervează, nu pot să-l sufăr, dar ce interesant a explicat problema respectivă! ce bine a văzut situația cealaltă, pe care eu nici n-o bănuiam!”. Sau pot să admir o persoană, să-mi spun “e drăgălașă, e simpatică, e minunată, dar cum a putut să spună una ca asta? eu nu pot să fiu de acord cu acea afirmație!”. Sîntem oameni complecși, complicați și cu cît mai des vom încerca astfel de exerciții de empatie – fie că ele au o nuanță creștină, de iertare întru Domnul, sau eu zic mai mult, ele pot fi și absolut în afara simțului religios (Kafka nu era creștin neapărat și s-a transpus într-o goangă) – dacă vom reuși cît mai des, fiecare în sinea noastră, să facem exerciții de empatie, vom fi mai bogați.

 

Bibliografie minimală:

1. Miguel Asín Palacios, Dante e l’Islam, trad. Roberto Rossi Testa e Younis Tawfik, Milano, Nuova Pratiche Editrice, 1997;
2. Erich Auerbach, Studi su Dante, prefazione Dante Della Terza, traduzione Maria Luisa De Pieri Bonino e Dante Della Terza, Milano, Feltrinelli, 2005;
3. Laszlo Alexandru, Lectura lui Dante, vol. 1-3, Chișinău, Ed. Cartier, 2020;
4. Vincenzo Placella, voce Filosofia, in Enciclopedia Dantesca, Istituto dell’Enciclopedia Italiana Treccani, 1970.

 

(Conferință susținută la Academia Română, în cadrul Colocviului internațional 
“Dante Alighieri 700”, organizat de Muzeul Național al Literaturii Române, 
Institutul Cultural Român, Teatrul Nottara etc., București, 9 sept. 2021)