Mihai Botez – portret în zigzag (2)

Etichete

, , , , , , , , ,

SecuCartea urmărește trei zone distincte de activitate ale lui Mihai Botez, prezentate succint de Radu Ioanid și ilustrate apoi prin documente: relațiile disidentului cu Securitatea, cu autoritățile americane și cu postul de radio Europa liberă. În ce privește prima direcție, R. Ioanid subliniază că “dosarele de urmărire informativă ale lui Dorin Tudoran conţin douăsprezece informări directe și șase indirecte, datate 1983-1985, toate provenind de la Mihai Botez, informări date locotenent-colonelului Marian Ureche, şef adjunct al UM 0800. Între aceste rapoarte, informările directe provin clar de la Mihai Botez. Douăsprezece dintre ele sînt «semnate» Mihai Botez, Botez Mihai, BMH sau Mihai Botez Horia, una dintre ele fiind semnată şi datată olograf. Restul de șase informări sînt rapoartele lui Marian Ureche despre convorbirile sale cu Botez sau înregistrările convorbirilor dintre Ureche și Botez despre Tudoran. De la raport la raport, relatarea detaşată a martorului binevoitor şi subtil din primul raport (foarte asemănător de altfel cu rapoartele date de Tudor Vornicu despre Silviu Brucan) se estompează în favoarea unor informări punctuale despre Dorin Tudoran, dar şi despre activitatea unor diplomaţi americani în post la Bucureşti”.

Pălăvrăgeala amicală a lui Botez cu Ureche (ce nume predestinat!), în care “sursa” face inițial elogiul amicului Tudoran, în tentativa de a-l proteja, devine apoi o hăituială tot mai solicitantă pentru futurolog. O consemnează și ofițerul: “Raportez că la această întîlnire B.M. Horia a fost foarte nervos și și-a exprimat dorința de a nu mai scrie nimic în legătură cu prietenul său Dorin Tudoran care actualmente se află la mare cu familia pentru circa 10-12 zile. (…) Menționez că Botez Horia a afișat la această întîlnire o permanentă stare de neîncredere și suspiciune în organele noastre subliniind că nu îi face plăcere să își «toarne» prietenii (români). Am încercat să îl temperez, lucru care nu a reușit decît parțial”.

În fața probelor textuale concrete, care ies la suprafață din tainițele arhivelor și sînt incluse în pagini de carte, devin bizare eforturile unor opiniomani de-a răsturna și în prezent adevărul. Mai zilele trecute, într-un grupaj de comentarii găzduite de revista Observator cultural, Gabriel Andreescu scria ferm despre situația revelată: “Nimic care să susţină teza colaborării cu Securitatea. Dimpotrivă”. Stăruința cu care fostul teoretician al disidenței contestă evidențele, de cînd a renunțat la burlăcie, pentru a-i inocenta pe unii ciripitori la Secu, ține de-un fenomen psihologic-moral ce merită o cercetare separată.

Că Mihai Botez nu de simple trăncăneli benigne se ținea cu locotenent-colonelul Marian Ureche, este în măsură s-o aprecieze chiar victima turnătoriilor sale. Dorin Tudoran a trăit un adevărat șoc, atunci cînd a înțeles că bunul său prieten îl ajuta, pe de o parte, să-și expedieze în Occident textele de protest anticomuniste, iar pe de altă parte îl livra cu arme și bagaje torționarilor, dezvăluindu-le punctele lui sensibile. “Printre motivele care m-au neliniștit în legătură cu documentele legate de Mihai Botez aflate în dosarul meu de urmărire informativă rămâne și acela că nu povești construia Mihai spre a mă proteja, ci că oferea Securității, cu o imprudență de neînțeles, amănunte care mă făceau și mai vulnerabil decât eram – stările mele de spirit, îngrijorările provocate de boala copilului, ce discutam în casă la Nicu Stăncescu, ce aveam de gând să scriu și să trimit în afara țării, promisiunea că va încerca să obțină de la mine copia nu-știu-cărui document la care lucram etc. Povești construiește Andreescu.”

Reclame

Mihai Botez – portret în zigzag (1)

Etichete

, , , , , , , , ,

BotezPentru oamenii familiarizați cu viața publică din vremea lui Ceaușescu, traiectoria urmată de Mihai Botez a fost presărată de-un șir de miracole. Cu o formație științifică de matematician, încununată de-un doctorat încă din tinerețe, convertit apoi spre sociologie și viitorologie (I.D. Sîrbu: “Eu cînd spun Futurologie, o spun ca înjurătură”), protejat de ministrul comunist Malița, lăsat să meargă de două ori cu bursă de studii în SUA, la Woodrow Wilson Center (în 1976 și 1987), și la un congres de specialitate din Madrid (octombrie 1985), Botez se afirma totodată ca un critic perseverent al ceaușismului, în etapa strîngerii șurubului. Dădea interviuri nestingherit și i se prezentau sinteze critice la Europa liberă, în La Nouvelle Alternative, în L’Express, conversa în România cu corespondentul lui Washington Post, frecventa ambasadele occidentale, unde se întreținea cu specialiștii acreditați. Era îndepărtat din conducerea unui institut de cercetări, dar era lăsat să se voiajeze la capitaliști. Așa o fandare largă nu se mai văzuse de pe vremea lui Nicolae Breban, care critica de la Paris socialismul, în timp ce era, la București, membru în Comitetul Central al PCR. Bine-bine, Breban era prieten cu tovarășul general Pleșiță, pe care-l ținea zelos la curent cu noutățile ce apăreau în lume (“Ei, servim cultura şi ţara!”) – dar Botez cui îi raporta oare?

Unde mai pui că, după decembrie 1989, într-o fulgurantă revenire din exilul său american, militantul pentru democrație era s-ajungă prim-ministru fesenist! Și-apoi, cît ai clipi din ochi, adversarul comunistului Ceaușescu a țîșnit pe firmament ca ambasador al socialistului Iliescu (la New York și Washington). O asemenea evoluție mirobolantă la scena deschisă avea, mai mult ca sigur, vînjoase rădăcini prin culise. Multă lume se întreba, curioasă, de unde vine briza care agită zmeul la înălțime? Radu Ioanid și-a propus să facă lumină, publicînd o carte de 442 pagini, cu documente de primă sursă despre Mihai Botez, preluate din Arhiva Direcției Securității Statului (DSS) și Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), Radio “Free Europe” (RFE-CEU), Serviciul de Imigrare și Naturalizare american (INS), Departamentul de Stat de la Washington (SD), FBI, Reagan Library, Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României și Clinton Library. Dacă atîtea instituții serioase și-au ațintit privirile asupra unui singur om, este limpede că aveam de-a face cu un pion important în schimbul de idei și informații, peste zidul ridicat de războiul rece.

O conștiință activă (2)

Etichete

, , , , ,

fildermanFilderman nu-i omul care să se descurajeze ușor, astfel că îi bombardează de-a lungul anilor cu scrisori, reclamații, sesizări și solicitări pe demnitarii îndreptățiți să pună capăt violențelor. Măcar să nu spună cineva că n-a știut. Le scrie epistole regilor care se succedă pe tron, iar aceștia îl asigură de bunele lor intenții. Merge în audiență la consiliul regent, ai cărui membri îl ascultă cu atenție și scutură din cap a neputință. Mobilizează forurile politice din Occident, și mai ales din SUA, pentru a le cere sprijinul, prin intermediul presiunilor care să impună democratizarea României. Participă la activitățile unor conferințe cu miză internațională (de pildă în vederea constituirii statului Israel), unde își cîștigă un prestigiu pe care-l convertește în alte eforturi de militantism pentru cauza românească.

Pe această mare agitată, confruntat cu răstălmăcirile, ostilitatea, viclenia, agresiunile și amenințările care plouau din toate direcțiile, reputatul om al legii nu se putea sprijini decît pe mintea sa lucidă, pe competențele sale profesionale, pe dăruirea sa inimoasă, reafirmată inclusiv în intervenții de la tribuna Parlamentului. “Încă o dată spun că noi nu ne considerăm a fi o națiune în cadrul unei națiuni, ci o minoritate etnică. Originea etnică a unei persoane nu este o chestiune de opțiune, ci o realitate istorică. / Nu am aceeași origine etnică cu românii. Strămoșii mei nu au sosit în Dacia cu legiunile lui Traian. Probabil că ei au venit de pe Muntele Sinai, din Palestina, și probabil că au rătăcit timp de secole înainte de a ajunge aici. Însă provoc pe orice român care descinde din Traian să-mi spună că el este mai patriot sau mai bun cetățean decît mine ori decît orice alt cetățean evreu al României. / Chiar dacă originea mea este alta decît a românilor, mă consider asimilat în întregime și la modul absolut și am la inimă aceleași interese materiale și politice ca și ei. (…) Minoritatea noastră etnică s-a statornicit în cadrul națiunii române – însă este limpede că intenționăm să menținem vii tradițiile noastre religioase și culturale, care reprezintă moștenirea umanității. Nu-mi este rușine că sunt evreu; dimpotrivă, am toate motivele de a fi mîndru. Fiecare popor are propriul său drept la glorie. Poporul evreu nu invidiază alte popoare, deoarece noi ne numărăm între cei care probabil au contribuit cel mai mult la civilizația mondială. / Chiar dacă sunt diferit din punct de vedere etnic și religios de concetățenii mei români, am absolut aceleași interese ca și ei. Vorbesc despre național în sensul întregii națiuni. O națiune reprezintă totalitatea cetățenilor care trăiesc într-o anumită țară.”

Din păcate mersul vremii, care prefigura venirea la putere a hitlerismului, îi stătea împotrivă. Bîjbîiala politică a etapei – pe care alții o consideră cea mai glorioasă din istoria României – este consemnată cu amărăciune. “Guvernele veneau și plecau, însă puțin sau nimic nu se schimba. Nu aveau doctrine, nici perspective politice; ele serveau facțiunile interne și presiunile internaționale; erau sfîșiate de contradicții de nerezolvat. Era aceeași vorbărie grandilocventă, aceeași nehotărîre în problemele serioase, aceeași pendulare între inerție și izbucniri de energie.”

Pe fondul indeciziei, a corupției și a duplicității guvernanților, care se roteau cu repeziciune, propaganda antisemită, accentuată sub coordonarea lui A.C. Cuza (căruia i se rezervă un portret devastator, pe bază de fapte concrete: laș, parvenit, plagiator, mincinos, demagog, incompetent), sfîrșește prin coruperea mentalităților. “Puțin cîte puțin, excesele antisemite au devenit o psihoză colectivă. Ceea ce ani de zile păruseră a fi doar manifestări izolate, pentru care erau răspunzători doar indivizi ori grupuri extremiste, acum înghițise întreaga societate românească. Prin tineret și prin femei, cele mai influențabile categorii, întreaga națiune lăsa impresia că este cuprinsă de o nebunie fără nume. / Simțul moral, distincția dintre bine și rău, nu se mai regăsea în relațiile cotidiene dintre cetățeni. Vocile celor care încercau să exprime o gîndire independentă deveneau tot mai tăcute și mai izolate. Un val de isterie pusese stăpînire pe opinia publică. Atmosfera era otrăvită de mituri barbare despre «puritatea națională», despre «sînge», despre crima rituală. / Asasinarea prefectului la Iași a ilustrat starea de fapt.”

În vara anului 1939, Wilhelm Filderman se afla în Franța împreună cu soția lui. Intuiția politică i-a semnalat, cu mare acuitate, că vor urma lucruri extrem de grave și cei doi au decis să se refugieze în SUA. Totuși o pregătire atentă a plecării definitive era obligatorie. Militantul pentru valorile democratice s-a întors la București ca să-și pună ordine în lucruri. Aici a observat cu îngrijorare că situația s-a deteriorat suplimentar. “Un sfert de veac în slujba comunității evreiești din România m-a familiarizat profund cu nevoile evreilor, cu durerea acestora, cu situația lor disperată. Ei aveau nevoie de mine, iar eu aveam nevoie de lumea lor; viața mea nu avea nici un sens fără ei. Eram un luptător experimentat; îmi cunoșteam drumul prin jungla legislativă și știam cum să mă adresez celor de la putere. Și, s-ar putea spune acum, aveam curajul necesar. / Nu puteam să-mi părăsesc poporul; locul meu era în mijlocul lui. I-am spus soției că voi rămîne în România. Plină de curaj, ea mi s-a alăturat. Cu ea de partea mea, m-am aruncat înapoi în luptă.” Evenimentele sîngeroase ale Holocaustului aveau să i se desfășoare sub priviri.

O conștiință activă (1)

Etichete

, , , , ,

Filderman-1Wilhelm Filderman a fost una din personalitățile cele mai importante ale vieții evreiești din România primei jumătăți a secolului XX. Născut într-o familie modestă și rămas orfan de tată în primii ani, a reușit prin sacrificiile financiare ale mamei să urmeze studii strălucite în România și în Franța, de unde s-a întors cu o diplomă universitară în drept. Gîndirea sa meticuloasă, precisă, puterea sa de muncă ieșită din comun l-au împins în zona activismului social-politic. Principala sa miză a constituit-o organizarea comunității evreiești, pentru a duce lupta în favoarea obținerii drepturilor cetățenești, stipulate în tratatele internaționale, dar tergiversate și neaplicate concret de guvernele succesive.

Primul volum de Memorii & Jurnale acoperă perioada 1900-1940, cînd Filderman a fost un martor incomod al duplicităților politice ale vremii și un adversar insistent în negocieri, din calitățile sale oficiale de președinte al Uniunii Evreilor Pămînteni, reorganizată în Uniunea Evreilor din România, președinte al Uniunii Comunităților Evreiești din Vechiul Regat, președinte al Federației Uniunilor de Comunități Evreiești din România Mare, președinte al biroului român al American Joint Distribution Committee, precum și de membru al Parlamentului României. A avut oportunitatea de a participa în mod activ la conferința internațională, care a stabilit drepturile minorităților din România la finele Primului Război Mondial – și a constatat personal stratagemele oamenilor politici din țară de-a tergiversa, de-a nu semna și apoi de-a nu implementa prevederile oficiale.

În condițiile în care mai toată istoriografia asupra perioadei interbelice românești, care circulă azi în conștiința publică, provine dintr-o sursă unitară (specialiștii autohtoni, cu diversele nuanțe ale orientării lor ideologice), lectura memoriilor lui Wilhelm Filderman oferă o imagine proaspătă, de multe ori surprinzătoare, asupra actorilor vremii, așa cum sînt ei văzuți prin ochii unui participant avizat, obiectiv și de bună credință. La întîlnirile cu Brătianu, reprezentanții minoritari îi detaliază lungul șir de agresiuni fizice, la care sînt supuși tinerii evrei, în școli și universități din întreaga țară. Primul-ministru consideră că există doar două soluții: fie copilul bătut revine a doua zi cu părinții și se răzbună, chelfănindu-și adversarul (dar riscînd să-și agraveze situația), fie are răbdare ca lucrurile să se calmeze de la sine, odată cu trecerea vremii. “Brătianu a vorbit pompos despre bunele sale intenții, miniștrii săi au ținut discursuri elocvente, dar mașinăria antisemitismului continua să funcționeze. Studenții au organizat întîlniri la Universitatea din București. Dați afară cu forța de poliție, ei au descins în stradă. Scandalurile s-au înmulțit. Lupte la Academia de Studii Comerciale. (…) La Cluj, unde universitatea a fost redeschisă după o scurtă perioadă de suspendare, studenții evrei au fost ținuți cu forța la ușă. Rectorul și șeful poliției au cerut victimelor să părăsească universitatea. Sinagoga evreilor religioși a fost vandalizată. S-a dat buzna în restaurante, iar clienții au fost luați la bătaie. Dr. Wieder a fost grav rănit. La Timișoara, funcționarii publici și studenții Școlii Politehnice au participat la toate revoltele antisemite. (…) Pe 14 decembrie, Universitatea din București și-a închis porțile, urmată pe 17 decembrie de Academia de Studii Comerciale. Explicația care a fost dată făcea trimitere la «tulburările care, în pofida măsurilor luate de autoritățile universitare, au dat peste cap viața universitară și au dăunat prestigiului și demnității instituției de înaltă cultură»”.

De fapt amintirile lui Filderman se constituie pe 500 de pagini într-o înșiruire neostenită, an după an, a nenumăratelor fapte violente, ce au afectat viața comunității evreiești, la consemnarea instigatorilor extremiști, cu ideologia lor primitivă, la notarea demagogiei penibile a personalităților politice care, în momente de mare tensiune, ar fi avut datoria de-a interveni și n-au făcut-o. Guvernele se schimbau, ipocrizia rămînea identică. “Stilul lui Maniu era de a vorbi cu mîna pe inimă, în timp ce încuraja haitele de ucigași ale lui Cuza și Codreanu și, concomitent, striga că anti-antisemitismul său condusese la demisii în rîndurile Partidului Național Țărănesc. Dar comportamentul său duplicitar nu înșela pe nimeni.”

Firul de păianjen al memoriei

Etichete

, , , , ,

ririPovestea vieții unei femei ambițioase, cu o dublă aplecare spre activitatea științifică (și-a construit, de-a lungul anilor, o carieră internațională de medic oftalmolog) și spre beletristică (a publicat volume de proză și poezie, este membră a uniunilor de scriitori din două țări, a primit numeroase premii literare). Traseul existențial – marcat de crimele din perioada fascistă și umilințele din cea comunistă – o poartă din centrul Bucureștiului în clinicile din Tel Aviv, cu escapade la Londra sau Paris. Totul este recompus într-o ordine oarecum cronologică, dar sînt la mare cinste salturile temporale înainte, pentru a se duce la capăt profilul surprinzător al vreunui personaj abia intrat în scenă, sau în urmă, pentru a se explicita dedesubturile vreunei situații încurcate. Contează, pînă la urmă, firul epic ce se înoadă pe marginea vieții noastre, meditațiile despre condiția umană, pe care ni le prilejuiește experiența, și nu scurgerea disciplinată, de zi cu zi, a biografiei.

Ca într-o panoramă în oglindă a propriei deveniri, Riri Sylvia Manor descrie cu mult freamăt sufletesc personajele cele mai apropiate din familia sa (Pică – bunicul mereu tandru și complice, Tuțu – tatăl elegant și obedient în casă, Muța – mama bornată și autoritară, cu care dezvoltă o complexă relație de atragere-respingere, în vreo șapte decenii de conviețuire mai apropiată sau mai depărtată în spațiu, “rezolvată” după dispariția acesteia printr-un neașteptat schimb de roluri). Autoarea este o artistă, care stăpînește foarte nuanțat meșteșugul portretizărilor, folosește cuvîntul potrivit pentru calmarea sau potențarea emoțiilor cititorului, în descrierea cît mai exactă a vreunei situații echivoce. “De două ori pe săptămînă aveam oră de religie. Profesorul este un preot bătrîn, foarte frumos la chip, cu o barbă albă ca zăpada și cu niște sprîncene stufoase. La prima lecție ne-a povestit despre Adam și Eva, cum pînă la urmă l-au supărat pe Dumnezeu și au fost azvîrliți din rai pe Pămînt. (…) Nu am ce să fac și – în loc să torc ca o pisică de fericire că, iată, stau într-o bancă normală, într-o clasă normală, într-o școală normală – ridic mîna.

– Părinte, ieri am citit că pînă să ajungi pe Pămînt trebuie să treci prin stratosferă, care are o înălțime de 50 de kilometri. Oare Adam și Eva nu s-au rănit cînd au căzut de sus și au trecut prin stratosferă?! (…)

Preotul s-a tot gîndit și pînă la urmă a răspuns:

– Păi, dacă Dumnezeu i-a azvîrlit, tot El a avut grijă, în marea Sa bunătate, ca Adam și Eva să nu se rănească în drumul lor spre Pămînt.

La sfîrșitul orei copiii trebuiau să treacă prin fața sfinției sale și să-i sărute mîna. Dar pe mine părintele cel frumos nu m-a lăsat să-i sărut mîna. Tot anul nu am mai pus niciodată întrebări și am învățat cu sîrg Biblia și Noul Testament. Părintele cel frumos mi-a dat tot timpul cele mai mari note și mă lăuda în fața clasei: «Vedeți, ea nu e creștină, dar știe lecțiile despre Iisus Hristos mai bine ca voi!». Totuși nu m-a lăsat niciodată să-i sărut mîna.”

Ironia catifelată și tandrețea memoriei reconstruiesc, sub un abajur delicat, o viață lungă și plină cu de toate, a unei femei care se mărturisește neconformistă și volitivă. Lectura cărții avansează mai mereu cu un zîmbet emoționat.

Tenacitatea luptei pentru democrație

Etichete

, , , , ,

snyderUnul din punctele de vîrf, în demonstrația politologică a lui Timothy Snyder, constă în evocarea tenacității cu care unii predecesori europeni ai noștri au luptat pentru a păstra democrația. În pofida oricărei gîndiri “logice”, a circumstanțelor potrivnice, a evenimentelor ostile, a ispitelor descurajării și a pericolelor uriașe, lupta trebuie purtată – cu încăpățînare și dîrzenie – pînă la victoria binelui.

“După cel de-al Doilea Război Mondial, europenii, americanii și alte popoare au creat mituri despre o vajnică rezistență împotriva lui Hitler. Însă în anii 1930, atitudinea dominantă era una de acomodare și admirație. Pînă în 1940, majoritatea europenilor se împăcase deja cu aparent irezistibila putere a Germaniei naziste. Americani influenți precum Charles Lindbergh s-au opus războiului cu naziștii sub sloganul «America First» («America înainte de toate»). Iar astăzi ni-i amintim și-i admirăm pe cei care au fost considerați excepția, pe cei excentrici sau chiar nebuni la vremea lor – cei care nu s-au schimbat, cînd lumea din jurul lor a făcut-o.

Cu mult timp înainte de al Doilea Război Mondial, foarte multe state europene abandonaseră democrația în favoarea unei forme sau alta de autoritarism de dreapta. În 1922, Italia a devenit primul stat fascist și aliata militară a Germaniei. Ungaria, România și Bulgaria au fost ademenite de Germania, care le-a promis teritorii și legături comerciale. În martie 1938, nici una dintre marile puteri nu a ridicat un deget cînd Germania a anexat Austria. În septembrie 1938, marile puteri – Franța, Italia și Marea Britanie, la acel moment condusă de Neville Chamberlain – chiar au cooperat cu Germania nazistă la împărțirea Cehoslovaciei. În vara lui 1939, Uniunea Sovietică s-a aliat cu Germania nazistă, iar Armata Roșie i s-a alăturat Wehrmacht-ului la invazia Poloniei. Guvernul polonez a ales să lupte, activînd acorduri care au antrenat Marea Britanie și Franța în război. Germania, căreia Uniunea Sovietică îi furniza alimente și combustibil, a invadat și a ocupat rapid Norvegia, Olanda, Belgia și chiar și Franța în primăvara lui 1940. Soldații trupelor expediționare britanice rămași pe continent au fost evacuați de la Dunkerque la sfîrșitul lui mai și începutul lui iunie 1940.

În mai 1940, cînd Winston Churchill a fost ales prim-ministru, Marea Britanie era singură. Britanicii nu cîștigaseră bătălii importante și nu aveau aliați care să conteze. Intraseră în război să susțină Polonia, o cauză ce părea pierdută. Germania nazistă și aliatul ei sovietic dominau continentul. Uniunea Sovietică invadase Finlanda în noiembrie 1939, demarîndu-și atacul prin bombardarea capitalei Helsinki. Exact după venirea lui Churchill la putere, Uniunea Sovietică a ocupat și anexat cele trei state baltice, Estonia, Letonia și Lituania. Statele Unite nu intraseră în război.

Adolf Hitler nu nutrea vreo animozitate deosebită față de englezi sau imperiul lor. De fapt chiar își imagina că lumea avea să fie împărțită în două sfere de influență. Se aștepta ca Churchill să-i accepte termenii după căderea Franței. Însă acesta nu a făcut-o. Le-a declarat chiar francezilor: «Indiferent ce veți face, noi vom continua să luptăm la infinit». (…) Alți politicieni s-ar fi bazat pe susținerea opiniei publice britanice pentru a pune capăt războiului. În schimb, Churchill a luptat, a fost o sursă de inspirație pentru alții și a cîștigat. Forțele Aeriene Regale (inclusiv două escadroane poloneze și cîțiva piloți străini) au ținut piept Luftwaffe. Fără deținerea controlului asupra spațiului aerian, nici măcar Hitler nu-și putea imagina un război amfibiu împotriva Marii Britanii.

Churchill a făcut ceea ce alții nu au reușit. În loc să cedeze anticipat, l-a forțat pe Hitler să-și schimbe planurile. Principala strategie a nemților fusese aceea de a elimina orice rezistență care putea veni dinspre Vest, pentru a invada ulterior (și a trăda astfel) Uniunea Sovietică și a-i coloniza teritoriile apusene. În iunie 1941, în condițiile în care Marea Britanie era încă angrenată în război, Germania și-a atacat aliatul sovietic.

Acum Berlinul trebuia să lupte pe două fronturi, iar Moscova și Londra au intrat dintr-odată într-o alianță neprevăzută. În decembrie 1941, Japonia a bombardat baza navală americană de la Pearl Harbour din Hawaii, iar Statele Unite au intrat la rîndul lor în război. În acel moment, Moscova, Washington și Londra au format o coaliție extraordinară și invincibilă. Împreună, și cu sprijinul multor altor aliați, aceste trei mari puteri au cîștigat al Doilea Război Mondial. Dar dacă Churchill nu ar fi menținut Marea Britanie în război, în 1940, războiul așa cum a fost el nu ar mai fi existat.”

Între pușcărie și academie: momente de înfrățire

Etichete

, , , , , , ,

cinceaZiarista Melania Cincea își strînge în volum șirul de cercetări apărute în 2016-2017 în presă și inspirate de șarlatania cercetărilor “științifice”, produse de infractori de vază după gratii, pentru a beneficia de reducerea termenului de detenție. Partea mai penibilă stă în faptul că universități românești prestigioase s-au prins în hora escrocheriei și au girat, în plan academic, asemenea contrafaceri.

Autoarea trece în revistă autorii și volumele (dubioase) incriminate, instituțiile știintifice și editurile implicate, răspunsurile primite (sau nu) de ea, în urma chestionării celor vizați. Doar Universitățile din București și Timișoara și-au sancționat angajații care au creditat înșelătoria: unii profesori consultanți au fost trecuți pe linie moartă, alții, activi, au încasat avertismente. Toate celelalte s-au spălat pe mîini. Academia Română și-a pasat obligația răspunsului, de la unii vicepreședinți la alții, terminînd în coadă de pește, printr-o poziție ambiguă. Academia de Poliție “Al. I. Cuza” din București a constatat că profesorii săi “au oferit doar recomandări privind posibilitatea ca domeniul sau tema aleasă să fie una științifică” și a clasat cazul “întrucît nu a existat nici o încălcare a legii”. SNSPA din București a răspuns – fără a spune nimic – că ea este “o instituție de învățămînt superior de stat”, în care “orice alte acțiuni ce exced misiunii învățămîntului superior nu constituie o activitate” a sa. Universitatea “Goldiș” din Arad a clasat sesizarea, pentru că “nu s-a putut reține vinovăția” profesorilor săi, care totuși i-au ajutat pe unii infractori să-și ateste științific publicațiile. Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj n-a recurs la sancțiuni, întrucît specialiștii săi “au purtat o corespondență în nume propriu, fără a implica universitatea (…), recomandările fiind girate în nume personal”. Universitatea din Constanța a fost de părere că recomandările academice “nu s-au acordat în afara cadrului legal” și așadar n-a făcut nimic. Universitatea din Iași a arătat că n-a primit reclamații și din alte surse, pentru problemele semnalate de autoare. Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, Universitatea Politehnică din București și Universitatea Națională de Apărare “Carol I” nici n-au răspuns la solicitarea legală de informații.

Ancheta jurnalistică s-a finalizat în carte. Ancheta juridică mai stagnează.

În contra tiraniei

Etichete

, , , , , , ,

snyderCărțulia lui Timothy Snyder se construiește pe premisa (exprimată doar spre final) că istoria nu e teleologică, așa cum ne era prezentată înainte de 1989. Eram convinși atunci că drumul e unul singur și evoluăm, fără scăpare, spre comunismul multilateral dezvoltat. Din fericire, odată cu răsturnările anticomuniste, întregul eșafodaj ideologic s-a spulberat ca o adiere de fum. În aceeași măsură avem azi tentația de-a crede că, după prăbușirea totalitarismelor secolului XX, înaintăm neabătut spre o lume mai bună, mai blîndă în meandrele ei democratice.

Însă autorul, analizînd cîteva simptome frapante, prin intermediul cărora democrația a fost abolită în secolul trecut, ne avertizează că drumul nostru de-acum nu este predestinat, la fel cum n-a fost nici precedentul. De fapt societatea există și evoluează sau reculează, în măsura în care fiecare cetățean se implică în acest proces delicat și aparent inefabil, dar pe care Snyder ni-l pune concret sub ochi.

Mai puțin convingător e analistul atunci cînd trece de la teorie la practică și, din subminarea democrației de odinioară, încearcă să deducă alienarea SUA de azi, sub conducerea lui Donald Trump. Detaliile sînt corect înșirate și consemnate, dar concluzia, tendențios edificată, refuză să se lipească. De asemeni lipsesc din dezbatere marile organisme internaționale implicate în lupta democratică (UE, NATO etc.). Se insistă exclusiv pe rolul conștiinței individuale în salvgardarea democrației.

Marile calități ale acestui încîntător breviar de luptă politologică sînt concizia ideatică și stilistică, informația istorică și politică detaliată, limpezimea demonstrației, logica admirabilă, pe alocuri ironia subtilă, persuasiunea argumentativă. Prin minunatul său timbru raționalist, mi-a amintit de cele mai bune cărți ale lui Jean-François Revel.

Zacuscă (8)

Etichete

, , , , , ,

Cartea de dialoguri dintre Nicolae Manolescu și Daniel Cristea-Enache rămîne semnificativă pentru numeroasele detalii biografice și de evoluție profesională ale unui critic literar de prim rang din perioada contemporană. Ea îi explicitează o serie de opțiuni biografice, ghidate de evaluările valorice. Vine să confirme pe alocuri luciditatea de odinioară, care încă mai pîlpîie sub straturile de nebănuită asprime și neașteptată causticitate. “Naționalismul este principala prejudecată a epocii noastre. Capul naționaliștilor a fost dintotdeauna plin de idei preconcepute. Naționalismul, ca orice ideologie, e un produs intelectual de lux. Poporul nu e naționalist, el, ci victimă a intelectualilor care îl flatează vorbindu-i despre calitățile lui identitare. Cum nu poate aprecia el însuși dacă aceste calități sînt reale, și le însușește necritic și aruncă oprobriul asupra celor care cutează să i le pună la îndoială. În politică, naționalismul e totdeauna un populism. Iresponsabil, ca orice doctrină nesprijinită pe realitate. Pletora de partide naționaliste de azi de la noi nu are nici cea mai mică întemeiere pe realitate sau pe istorie. Liderii lor sînt analfabeți politic. Ostateci ai unei primare dorințe de putere.” Atunci cînd vîrful de lance al discursului se îndreaptă spre direcții sensibile pentru mitologia colectivă, demontată cu nonșalanță rațională, găsim paginile de virtuozitate ale volumului: “Se pare că nu vom scăpa niciodată de rîia naționalismului. Mi-am spus o vreme că avem norocul unor lideri mediocri ai ideii cu pricina. În interbelic, liderii se numeau Eliade, Cioran, Nae Ionescu, Noica, oameni învățați și cu putere de convingere. Astăzi nu e niciunul care să aibă cu adevărat anvergură intelectuală. Dar, în stare latentă, naționalismul persistă în gîndirea și comportamentul multora, oameni politici, istorici, scriitori, artiști.”

Genul “minor” al dialogului spontan, disprețuit de critica hautaine la rînd cu celelalte surate ale literaturii non-fictive (epistolarul, diaristica, memorialistica), vine să-și ia revanșa, prin această carte care se citește cu ușurință și folos.

nicolaemanolescu

Zacuscă (7)

Etichete

, , , , ,

După ce-a pus la punct problemele interne și i-a dăscălit pe tineri, cu liniarul peste degete, cum să citească literatura șaizecistă, Nicolae Manolescu întinde o fandare mînioasă și pentru a-i învăța pe americani democrația. Marele dușman, care ne pîndește peste ocean, este corectitudinea politică. Sarcasmele prin care scriitorul, școlit și crescut în comunism, vrea să desființeze un concept intens dezbătut al lumii libere sună bizar. “Norman Manea m-a invitat în anii 1990, cînd încă nu mă considera un antisemit, la Bard College, unde preda el însuși. Avea un mic apartament în campus, în care, cînd primea studenți ori studente, ținea ușa permanent deschisă, ca să nu fie acuzat de vreo feministă că a hărțuit-o sexual, motiv principal pentru o întreagă procedură de impeachment. Hărțuirea sexuală era acuzația cea mai frecventă a unor feministe la adresa șefilor lor sau a unor fete supărate tardiv pe tații lor, care le-ar fi abuzat în copilărie. Totul ca urmare a politicii corecte. În SUA au avut loc sute de procese pe această temă, numeroase soldate cu condamnări. Din fericire, oribila mentalitate și-a epuizat resursele după două decenii și acum puțini mai sunt cei care îi acordă importanță.”

Citeam aceste pasaje fix în ziua cînd, în presa din România, se transmitea filmulețul cu profesorul de engleză din Maramureș care, în oră, săruta senzual și pipăia o elevă în fața catedrei. Ironiile manolesciene despre mentalitatea habotnică americană se nimereau ca nuca-n perete. Ceea ce la noi se remediază post factum (profesorul respectiv a fost convins să demisioneze în aceeași zi din sistemul de învățămînt), peste ocean se preîntîmpină, prin edificarea unui ansamblu de reguli stricte, destinate să diminueze surprizele. Însă a echivala ansamblul corectitudinii politice cu cîteva detalii exagerate ale sale este un alt sofism ciudat.

Știu că e greu de acceptat pentru un autor român, matur, bărbat, alb, formator de canon literar timp de decenii, că în afara lui există pe lume diverse categorii sociale (femei, minorități etnice, minorități sexuale etc.), care își revendică dreptul la imagine și la recunoaștere publică. Sătulul nu crede flămîndului, iar cel ce-a ținut o viață pîinea și cuțitul nu acceptă că i se cuvine un loc la masă și semenului mai puțin vizibil, mai puțin norocos. Exercițiul de empatie este un lux inaccesibil.

De fapt corectitudinea politică a pornit din dorința de discriminare pozitivă, prin care o societate democratică, așezată și matură a priceput că trebuie să-i accepte, în aceeași măsură, și pe concetățenii săi defavorizați. “Egalitatea de șanse” este o formulă adecvată pentru competitorii la fel de înzestrați, dar devine o lozincă din care izvorăște nedreptatea, atunci cînd ignoră situații de inferioritate și neputință obiectivă. În discuțiile mele de la școală, pentru a încerca să le transmit tinerilor conceptul de “discriminare pozitivă”, i-am întrebat nu o dată dacă li se pare normal ca un copil orfan să primească o bursă, din partea statului. În fond el nu are nici o vină și trebuie ajutat să recupereze dezavantajul în care se află. Banii de bursă nu-i vor aduce părintele înapoi, dar îl vor sprijini în propria sa dezvoltare. De acolo a mai fost doar un pas ca să discutăm – pe aceeași lungime de undă – despre legitimitatea locurilor speciale atribuite azi, în liceu sau la facultate, pentru tinerii rromi. Sau despre faptul că discriminarea evreilor a pornit de la segregare și definire injurioasă (steaua galbenă în piept, denumirea de “jidan”) și s-a finalizat prin uciderea colectivă. Cuvintele sînt în măsură să creeze realitatea – măcar cu atît putem rămîne din lecția îngrozitoare a secolului XX. Filtrarea violenței verbale din spațiul public poate diminua violența de comportament.

De mirare că un critic literar nu vrea să admită asta.