Vestigiile Romantismului au transmis imagini încurajatoare, cu intelectuali din secolul al XIX-lea implicați în treburile cetății, devotați luptelor de unificare națională, dedicați binelui public. Cărturarii simțeau nevoia să întoarcă, asupra societății care i-a ajutat să se formeze, beneficiile gîndirii limpezi pe care au dobîndit-o. Fericite, vremurile de atunci. Odată cu evoluția politică a pretențiilor intelectuale, “luminătorii” poporului au descoperit că pot vinde, pe privilegii și avantaje personale, ceea ce odinioară dăruiau în folosul tuturor. Din arbitri ai binelui public, au devenit partizani ai facțiunilor adesea tulburi. După formarea României Mari în 1918, s-ar fi spus că patria și-a atins idealurile cele mai prețioase și va urma, pentru toată lumea, etapa de lapte și miere. Nu la fel gîndeau însă noii propagandiști ai antisemitismului, “o grupare culturală predispusă să își asume și să promoveze ura, pe baze identitare”, al căror activism “nu putea să aibă în plan cultural, dar și social, decît un efect: excluderea celuilalt, a alogenilor” (p. 226). Argumentațiile autorilor morali ai Holocaustului românesc sînt urmărite cu atenție, în noua apariție editorială semnată de Alexandru Florian și Ana Bărbulescu, Elita culturală și discursul antisemit interbelic (Ed. Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” și Ed. Polirom, 2022).
Este vorba de adunarea într-un singur volum a unui șir de studii apărute prealabil în reviste prestigioase, de factură academică. Dar efectul este cu atît mai copleșitor, să vezi așezate în pagină, cu acribie, între ghilimele, citatele scandaloase și argumentele de îndemn la ură, discriminare și jefuire, vehiculate de Mircea Vulcănescu, Nicolae Iorga, A.C. Cuza, Octavian Goga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic și Vintilă Horia. Mai ales că cei doi cercetători universitari le refac parcursul ideatic, în mod meticulos, prin recitirea foarte atentă a surselor istorice aflate la dispoziție, prin prezentarea lor pe un ton cumpănit, tinzînd spre obiectivitate. Are dreptate Armin Heinen să remarce, în prefața sa, că ne aflăm în fața unui paradox uimitor: intelectuali faimoși din interbelic au lansat teze incendiare, de factură cultural-politică, dar s-au mulțumit să le enunțe, n-au fost în măsură să le argumenteze prin propriile lor specializări științifice. “Istoricul (Iorga) nu a demonstrat istoric, clar și inteligibil; sociologul (Vulcănescu) nu a operat cu diferențe precise din domeniul științelor sociale; filosoful (Nae Ionescu) nu a raționat filosofic; economistul (Alexandru C. Cuza) nu a justificat economic; iar teologul (Crainic) nu a interpretat teologic” (p. 9). Toate acestea pentru a sublinia apăsat că nu cu producții “științifice” aveam de-a face, în cele mai multe împrejurări, ci cu o grosolană propagandă antisemită, infuzată cu deliberare publicului, sub masca de respectabilitate profesională a emițătorilor de otravă.
De ce s-au pretat ei oare la un asemenea activism social, de asasinat ideologic? Un răspuns concludent ne oferă analiza diacronică a militantismului lor (fiindcă abordarea sincronică, a stilisticii lor rebarbative, ne-ar umple de un dezgust instantaneu). Pentru Nicolae Iorga, cel de pînă la 1918, “balaurul evreiesc trebuie să plece”. Ulterior, prin pătrunderea în establishment și acapararea funcțiilor ministeriale, retorica antisemită feroce i s-a părut împovărătoare: savantul a îmblînzit tonul, și-a găsit alte obsesii vitriolante. A fost ucis, culmea, de legionarii care l-au întrecut în antisemitism. (Istoria nu-i scutește pe istorici de ironia sa.) Mircea Vulcănescu a fost un sociolog admirat pentru subtilitatea sa intelectuală pe hîrtie – dar care și-a pus inteligența la contribuție, în ședințele de guvern antonescian, pentru a da sfaturi de impact în jefuirea membrilor minorității evreiești, înainte ca aceștia să fie trimiși la deportare și la moarte. Unul a îndemnat la ură, pentru a se ridica la demnități, celălalt, pentru a se menține eficient în mijlocul lor. Setea de putere elimină scrupulele.
“Filosofia” lui Nae Ionescu e, toată, un uriaș sofism în acțiune, unde autorul trage cu ochiul la evenimentele politice internaționale, de înăsprire a situației europene, pentru a formula apoi, logic și legic, necesitatea persecutării evreilor. După ce-a ținut conferințe printre evrei și a fost perceput de ei ca un fel de aliat, noul agent de influență al hitlerismului declară semeț că “în numele națiunii, ca și în numele Domnului, totul este permis” (p. 135) și recomandă ritos asasinatul, deși uită să mai acorde predicatul cu subiectele: “Iosef Hechter, nu simți că te cuprinde (sic!) frigul și întunericul?”. G. Călinescu i-a urmărit mustăcind, în Istoria literaturii române…, fanfaronadele de inconsecvență, alții s-au mulțumit să-i admire visători automobilul sportiv de performanță, obținut din pușculița germană. Totul a fost rezolvat de mîna aspră a lui Carol al II-lea, care l-a pedepsit pe titirezul transferat din camarila regală în “ideologia” legionară.
Nichifor Crainic a făcut saltul de la elogierea lui Adolf Hitler, în gazetă, ca “marele erou al vremii” și “biruitorul Europei”, cel care “a deschis perspectivele unei Europe purificate de lepra iudaică” – la funcția de ministru al Propagandei Naționale și, ulterior, la cea de director al Companiei Naționale de Radio. “Biruința” i-a fost, totuși, de scurtă durată și nu l-a scutit de gustul arpacașului din pușcăriile comuniste.
Octavian Goga a avut cel mai consistent proiect politic deliberat, de eliminare a evreilor din societatea românească și l-a pus în practică, în timpul celor 44 de zile ca prim-ministru. Legea dată de Goga, privind retragerea cetățeniei pentru numeroși evrei din România, a deschis calea spre Holocaust. Poetul care, în tinerețe, a interpretat vibrant “cîntarea pătimirii noastre” s-a preschimbat cu mult zel, la maturitate, în călăul pătimirii altora.
Într-o asemenea pleiadă, activismul deșănțat al lui Vintilă Horia – care, de la “Adolf Hitler și nu Napoleon Bonaparte este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European”, evoluează spre postul de atașat de presă la Roma și, apoi, Viena – reprezintă doar o pată măruntă în peisajul dezgustător.
Cei doi autori ai minuțioasei cercetări, Alexandru Florian și Ana Bărbulescu, punctează noul context ideatic în care evoluăm în prezent. Țara noastră este membră în NATO și UE, direcția politică asumată și implementată este democratizarea progresivă, tot mai accentuată. Într-o asemenea perspectivă devine zadarnică, de-a dreptul nocivă, campania de recuperare admirativă a unor nume prestigioase din interbelic, care și-au depus toată strădania în convingerea cititorilor de atunci că democrația este o greșeală, pluralismul este o neghiobie, toleranța față de concetățeni este o trădare. Toată zarva din prezent se datorează memoriei “bune”, sprijinite de organismele statale (în virtutea obligațiilor oficiale), care se ciocnește de memoria “rea”. Intelectuali insuficient informați, ziariști perverși în căutare de scandal, grupuri politice de extremă dreaptă sau grupări cu profil ortodoxist, autohtonist, depun eforturi demne de o cauză mai bună să ne întoarcă din drum, să ne explice că era mai interesant pe vremea cînd intelectualii proclamau în gura mare nevoia de persecuție. Trăim – în continuare – situații surprinzătoare.
Cireașa de pe tort e dată de curiozitatea autorilor cărții de a-i urmări pe unii dintre “eroii” lor și în perioada postbelică. Alexandru Florian citește migălos, de pildă, memoriile și jurnalele din anii ’70-’80-’90 ale lui Vintilă Horia, pentru a ne demonstra, cu numeroase citate, că pe lîngă faptele de presă din anii ’40, care i-au atras condamnarea judiciară de “criminal de război”, romancierul a rămas un memorialist duplicitar, care își rescrie trecutul extremist, un evocator admirativ al Gărzii de Fier și al lui Zelea Codreanu, un elogiator al dictatorilor moderni Franco, Salazar, Mussolini, Antonescu, Peron, Pinochet, etalîndu-ne pasaje ce abundă de comentarii rasiste și antisemite, formulate chiar după decembrie ’89. Nu știm dacă Dumnezeu s-a născut în exil, dar cu siguranță Vintilă Horia a murit în exil, profund nemulțumit că România nu și-a găsit vreun Hitler care să-i confere un nou destin măreț.
Măcar poetul Radu Gyr, care scrisese odinioară imnul legionar, a dovedit apoi mai mult umor involuntar, cînd a proslăvit socialismul glorios, în Glasul patriei din 1963. El s-a oțărît convingător la foștii săi tovarăși de idei, de peste hotare, cărora le-a dedicat poezia În zgardă:
“Cînd slovă și strădanie
se-nchină țării mele,
tu mîrîi, pocitanie
cu putrede măsele.
Cînd eu ca pe o rodie
gust pîrga dulcii Patrii,
în zgarda ta, jigodie,
de după gard mă latri…”
Propaganda hitleristă a provocat dezastre și tragedii, în tinerețe, și a murit de bătrînețe, copleșită de ridicol.
Adriana Ungureanu publică la Ed. Eikon o carte incitantă, Calabria. Tărîm cu suflet de femeie. În primul moment, am rămas interlocat văzîndu-i titlul. Expresia “tărîm cu suflet” pot s-o înțeleg ca pe o figură de stil (metaforă? personificare? hiperbolă?), dar de ce “de femeie”? În Calabria s-au terminat bărbații? De unde atîta separatism gender? Pe urmă am primit cartea, am constatat că e cam groasă și voi avea de furcă pînă să-i vin de hac și mi-am dat seama că e un ascunziș în titlu. Sufletul acela de femeie, despre care vine vorba încă de la început, se referă chiar la autoare. Am priceput că proiecția este autobiografică, adică Adriana Ungureanu ne spune cum vede ea Calabria.
Unii se vor întreba de ce nu ne uităm la televizor, sau nu răsfoim un ghid turistic, ca să aflăm acolo mai simplu datele de care avem nevoie. Găsim mai multe imagini decît în cartea asta. De ce să mai citim așa ceva? Răspunsul este că aici avem de-a face cu o abordare nu exclusiv din domeniul turismului. Să precizez că tot ceea ce este inclus în volumul acesta are la bază o experiență personală. Adică practic autoarea ne relatează, în mod foarte direct, fără fasoane, ce anume i s-a întîmplat. Avem garanția cea mai fermă a autenticității. Așadar nu sînt lucruri inventate, aflate din a doua sau a treia sursă, ci descoperim trăiri pe cont propriu. Ce-i drept, un prim capitol acoperă și alte spații italiene, alte localități vizitate de scriitoare, înainte de-a ajunge la destinația predilectă: Ponte di Piave (Veneto), Veneția, Verona, Bergamo etc. Chiar dacă regiunea din sudul Italiei este o țintă fixă, ea nu e și exclusivă. Descrierea și analiza cărții se apleacă, în general, asupra gîndirii și a spiritualității italiene.
Dar apoi obiectivul geografic se fixează cu precizie, atenția se focalizează aproape obsedant asupra Calabriei. Asta datorită faptului că familia s-a obișnuit să meargă efectiv în aceeași localitate calabreză, Guardavalle, în vacanța de vară, de-a lungul a peste zece ani de zile, în virtutea unor relații personale, de prietenie. Italienii au acest obicei de Ferragosto, că toate magazinele se închid și cu toții fug în vacanță, ca potîrnichile, unde văd cu ochii. În România încă era neobișnuită o asemenea mișcare socială, de refugiu estival din fața stresului. Autoarea pesemne că a luat obiceiul de la italieni și l-a întors tot asupra lor, fiindcă și-a făcut o destinație privilegiată din Calabria, în timpul verii. Adriana Ungureanu relatează foarte strîns și natural ce anume a văzut, ce anume i s-a întîmplat. Dar, mai ales, printr-o mișcare de introspecție, ne destăinuie cum a resimțit noile experiențe. “În accepțiunea generală, Paradisul este un loc în care domnesc exuberanța și abundența, iar prosperitatea devine accesibilă doar celor care și-o permit. Ce-i exclusiv nu-i pentru oricine și de aici toate avantajele care decurg din acest privilegiu. Pentru mine înseamnă mai degrabă un tărîm pe care îl vizitez cu drag din cînd în cînd, pentru un peisaj care-mi trezește pe moment imaginația, iar mai tîrziu nostalgii, unde domnesc pacea, buna energie și fericirea aparentă – musai cu apă și oameni puțini, dar cumsecade, apoi să mai fie verdeață, flori, cer senin și-un soare arzător, care să se reverse peste înălțimi finite, contemplate din abis ori zări nemărginite” (p. 45).
Pe canale de televiziune specializate sau în alte surse neutre și reci, profesionale, nu găsim latura sufletească, nu ni se transmit sentimentele vizitatorului. Acolo, prin regulă, prin definiție, ni se dau date concrete, cifre, fotografii cu străzi sau muzee. Contribuția de adîncime a acestei cărți se află în implicarea sufletească a autoarei. Pe lîngă cea intelectuală, firește, fiindcă Adriana Ungureanu este un cărturar veritabil și, atunci cînd merge într-un loc nou, se documentează în prealabil, ca să stăpînească informațiile de natură culturală, să nu pună piciorul în necunoscut. Ei îi sînt așadar foarte familiare situațiile de acolo, ni le prezintă și nouă, așa cum le-a găsit înșirate “obiectiv” prin documente, dar pe urmă desigur le combină, le aprofundează, cu o transmisiune în direct a sentimentelor încercate la fața locului. Trăirea este emoțională, de foarte multe ori, dar îmbinată mereu cu intelectul. Nu asistăm la extaze, la pierderi bezmetice în spațiu. Vedem o filtrare a sentimentelor, prin intermediul gîndirii.
E și acesta un aspect care merită scos în evidență, Italia este ținta predilectă a multor călători din România: destinație de vacanță, de voiaj, de documentare profesională, de perfecționare intelectuală etc. Există anumite locuri italiene predilecte, năpădite de turiști, ca Veneția, orașul lagunar, Florența, unde nu încapi pe străzile istorice de bulucul vizitatorilor, Roma, cu totul sufocată de oamenii veniți de pe tot globul, Napoli, frumusețea meridională, sau cetățile medievale, cu farmecul lor specific, din Toscana și Umbria: Perugia, Assisi etc. Practic toată Italia este un muzeu. În mod surprinzător, Adriana Ungureanu s-a dus unde să nu fie “agresată” de turiști, în Calabria, fiindcă acolo s-a nimerit să aibă amici. Și, cînd a ajuns prima dată acolo, a fost fascinată de locurile respective și a hotărît să tot revină. Guardavalle este un sat unde poți să te odihnești, să-ți faci prieteni, de la care să afli minunățiile locului, să umbli, să te învîrți în cercuri concentrice, pentru a descoperi alte obiective memorabile și să te îmbogățești tot mai mult, din punct de vedere sufletesc, iar acestea să le transpui apoi în carte. “Mă atrag locurile, mai puțin oamenii, aceștia dezamăgesc mai peste tot. Întotdeauna am căutat frumosul, oriunde mi se oferea sau mi se arăta ochilor. (…) Frumusețea este pretutindeni, dacă știm s-o descoperim. Uneori, cînd nu se lasă dezvăluită, trebuie s-o căutăm. Iar acolo unde nu există, cel puțin eu o inventez sau intervin s-o creez” (p. 374).
Un mare avantaj este că avem de-a face cu un colț de Italie rareori proiectat și publicizat în spațiul turistic. Italienii înșiși, la drept vorbind, cînd se gîndesc la Calabria, o asociază automat cu grupările infracționale, Mafia, ‘Ndrangheta, conflictele cu legea. Poate chiar le atrag altora atenția să se păzească, să nu pună piciorul acolo, dacă nu vor să-și lase oasele. Or iată că o zonă cu o faimă destul de îngrijorătoare pentru un străin oarecare este dezvăluită, scoasă la lumină, din punctul de vedere al trăirilor sufletești pe care le stîrnește. Practic – aș putea spune – intră în circuitul internațional un teritoriu foarte puțin cunoscut din peninsula italiană, în comparație cu marile puncte de atracție ale turismului, ce au devenit un loc comun să fie descrise, pictate, elogiate. Este un new entry în galeria destinațiilor de vacanță italiene. “Nu contează neapărat ce vezi pe unde treci, ci ceea ce simți, iar eu fusesem atunci tare fericită” (p. 530).
Cartea Adrianei Ungureanu merită să fie citită pentru această imagine sufletească proiectată asupra Sudului italian, care îi plasează demersul mai aproape de literatură decît de vilegiatură.
Tocmai au apărut volumele 9 și 10 din colecția (completă în curînd) a amplei nuvelistici realizate de Luigi Pirandello, în traducerea mea.
Este de departe cea mai amplă transpunere în limba română a prozei scurte pirandelliene, cele 10 volume cuprinzînd un total de 143 nuvele. Următoarele două cărți din serie sînt deja gata de tipar și vor apărea anul viitor.
Tocmai a apărut din nou Memoratorul de limba italiană, după ce edițiile precedente s-au epuizat deja. Doritorii îl pot obține scriindu-mi.
Cum notam în Cuvîntul înainte, „Constat cu uimire că, din toate volumele pe care le-am tipărit pînă acum, Memoratorul întrunește cele mai calde aprecieri. Oameni pe care nu-i cunoșteam m-au căutat pentru a-mi mulțumi că, prin intermediul acestei cărți, au avut de cîștigat în evoluția lor profesională. Nu pot decît să mă bucur că activitatea mea le este folositoare cititorilor”.
Gabriel Prokofiev este un DJ și compozitor englez, nepotul compozitorului rus Serghei Prokofiev. Muzicianul de azi a compus “Beethoven IX – Symphonic Remix”, o lucrare pentru orchestră și instrumente electronice. Premiera este interpretată la Festivalul Beethoven din Bonn, iar autorul însuși acompaniază orchestra cu un laptop. “Pe măsură ce studiam Simfonia a IX-a a lui Beethoven, îmi amintea ce influență puternică a exercitat asupra muzicii care i-a urmat. Multe dintre tehnicile folosite de el, în special finalurile apoteotice, codele, dramatismul, energia și imboldul pe care le-a avut le găsim peste tot, mai ales în muzica de dans și în muzica electronică. Sînt parte din cultura noastră și își au de fapt originea în simfoniile lui Beethoven.”
Profesorul surd de muzică Paul Whittaker tocmai ne interpretează o scurtă piesă la pian. Iar apoi ne explică: “Percep muzica parțial prin vibrație, dar mai mult mă bazez pe ceea ce văd pe partitură. Cînd îmi scot aparatele auditive, nu aud absolut nimic. Dar în momentul în care am o partitură, o deschid, o citesc, știu în mintea mea exact cum sună. Cînd apăs o clapă a pianului, ciocănelul lovește o coardă, vibrațiile îmi urcă pe braț, iar fiecare notă se simte diferit. Este foarte ușor să corelez ceea ce văd, cu ceea ce simt și fac”. “Să auzi și apoi să-ți pierzi auzul e o pierdere enormă pentru oricine, mai ales cînd ești interpret și compozitor. Evident că Beethoven s-a izolat tot mai mult. Sigur, mai avea prieteni și vizitatori. Surditatea are acest efect asupra ta. Dacă te gîndești la cultura vieneză a anilor 1800, oamenii se întîlneau în cafenele, pentru că acolo aflau noutățile și discutau politică. Dacă nu auzi și nu participi la conversație, te simți lăsat pe dinafară, exclus. Izolarea este problema cu care mă lupt cel mai mult.”
La Sao Paulo, în Brazilia, cea mai mare favelă de cocioabe sărăcăcioase este Heliopolis. Viața zilnică e marcată aici de criminalitate și droguri. Institutul Baccarelli îl aduce pe Beethoven printre oamenii de la periferie. Peste o mie de copii și tineri primesc aici lecții de muzică și au format 4 orchestre, 14 coruri și peste 40 de grupuri muzicale. Cei mai buni s-au adunat în Orchestra Simfonică Heliopolis, cu care pot să cîștige și niște bani. Nicoli Correia Martins este violonistă în cadrul orchestrei. Ea exersează permanent, acasă, lîngă mama și sora ei, sau la școală. După ce și-a cumpărat cu greu vioara, “am știut că asta vreau să fac cu viața mea. Nu-mi pot imagina viața fără vioară. Nu pot. Cînt cu ea, muncesc cu ea. Toată viața mea, absolut tot ce fac, se învîrte în jurul viorii. Nici măcar nu-mi pot imagina o zi fără ea. Mă tem că mi-aș putea rupe mîna. Cum aș mai cînta atunci? Nu se poate întîmpla una ca asta. Nu pot trăi fără muzică”. Daniel Alves da Rocha cîntă la violoncel. Cînd merge “acasă”, locuiește de fapt sub niște trepte, într-un hol de la intrare. Își lasă instrumentul muzical pe pat, fiindcă în rest nu prea mai este loc. Dar se pregătește mereu pentru marele concert.
Studentul surd Benjamin Moreno, care într-o vizită cu clasa a avut ocazia să dirijeze de probă, cîteva clipe, orchestra ce pregătește concertul Beethoven din Barcelona, ne spune: “Întotdeauna mi-a plăcut muzica. Cu urechea dreaptă, pot simți vibrația. Cu stînga, aud puțin. Cînd eram mic, auzeam. Mereu ascultam muzică. Mă emoționa. Uneori, dacă muzica era tristă, îmi venea să plîng. Îmi dădea tot felul de stări. Acum aud doar în trupul și în mintea mea. Senzațiile sînt adevărate, pentru că îmi dau fiori. Prima oară cînd am auzit muzica și mi s-a făcut piele de găină, a fost emoționant. Nu mai simțisem asta niciodată. La fel simt și acum. Simt nu doar cu urechile, ci cu tot trupul. Simt peste tot. Inima îmi bate mai tare cînd ascult. Mă face foarte fericit”.
Iar apoi concertul Beethoven începe în Japonia, la Osaka; în Spania, la Barcelona; în Germania, la Bonn; în Congo, la Kinshasa; în Brazilia, la Sao Paulo; în Austria, la Salzburg. Cu toții – interpreți, spectatori – și-au îmbrăcat hainele de sărbătoare, chiar dacă sînt foarte deosebite, după climă și continente. Spectatorii surdo-muți catalani comentează între ei, prin limbajul semnelor, sunetele muzicii, așa cum le intuiesc din vibrații. Simfonia a IX-a de Beethoven este foarte intens trăită, chiar și după două secole, peste tot în lume.
Simfonia a IX-a a fost de multe ori exploatată în scopuri politice. Filarmonica din Berlin, dirijată în 1942 de Wilhelm Furtwängler, a interpretat-o pentru a sărbători ziua de naștere a lui Hitler, în prezența Ministrului Propagandei, Joseph Goebbels, și a altor notabilități naziste. Ea a reprezentat, ca imn unificator în competițiile sportive, cele două Germanii despărțite politic de Zidul de la Berlin. Regimul rasist alb din Africa de Sud a impus-o ca imn național glorios, împotriva populației majoritare. În 1986, în timpul dictaturii militare din Chile, femeile au manifestat contra lui Pinochet cîntînd “Oda bucuriei” și solicitînd eliberarea deținuților politici. În iunie 1989, protestele din Piața Tienanmen, la Beijing, s-au desfășurat pe notele Simfoniei a IX-a. Din 1985, “Oda bucuriei” este imnul oficial al Comunității Europene, azi: Uniunea Europeană, exprimînd esența valorilor democratice care ne unesc continentul: libertate, pace și solidaritate.
La Kinshasa, în Republica Democrată Congo, una dintre cele mai sărace țări din lume, Orchestra Simfonică Kimbanguiste a fost înființată în 1994 de un fost pilot, muzician autodidact și, grupînd circa 200 de artiști amatori, a devenit singura orchestră simfonică din Africa Centrală. Instrumentiști desculți, îmbrăcați sărăcăcios, unii cu aspect famelic, se implică total în repetițiile pentru interpretarea beethoveniană: în așa măsură încît, deși pornește o ploaie măruntă și pisăloagă, în curtea strîmtă unde abia au încăput cu toții, acordurile mărețe, emoționante, nu se întrerup. Dirijorul lor ne declară că “începe prin a spune: Atenție! Aceasta este o muzică plină de emoție și de surprize. Care a fost ideea lui? Unde voia să ajungă? Ce voia să exprime? Simți că muzica asta are ceva. Dar nu poți spune exact ce”. Totuși un lucru se conturează: “E o lume în care oamenii vor trăi împreună, fără discriminare din cauza culorii pielii sau a apartenenței. Oamenii vor trăi în comuniune. Oamenii vor împărți preaplinul lor cu ceilalți. Nu mai este o idee religioasă. Este o idee universală”.
Repetițiile pentru mega-concertul Beethoven de la Osaka, în Japonia, sînt marcate de eforturile dirijorului de-a coordona de pe scenă un număr așa mare de interpreți. Dintre 15.000 de candidați, au fost trași la sorți cei 10.000 de participanți, care vor primi, fiecare, cîte 700 de euro. Încep cu toții prin a-și flexa mîinile lipite, deasupra capului, și a face aplecări stînga-dreapta din trunchi, într-o bună coordonare. După cuvintele introductive și dialogul cu sala, maestrul Yutaka Sado încearcă să rupă cercul individualităților, pentru a construi energia colectivă, mult mai puternică. Îi pune să strige în cor: “Freude!”, să se prindă de mîini cu cei de lîngă ei, să se îmbrățișeze pe după umeri, să se bălăbănească laolaltă în ritmul muzicii, să se întoarcă toți spre stînga, apoi spre dreapta, să lovească din spate umerii tovarășului de cor etc. “În fiecare zi vedem și auzim vești îngrozitoare. Făcînd muzică cu 10.000 de oameni, cu vîrste diferite, cu idei și mai diferite, putem crea un fel de spațiu sacru în sunet. Muzica i-a unit întotdeauna pe oameni într-un mod minunat”, ne declară dirijorul.
În timp ce maestrul japonez pleacă de la repetiție conducînd ultimul model luxos de Audi, cuvintele corului, în limba germană, sînt scrise cu creta pe tablă, în școala improvizată din Africa. Învățăceii austeri stau ghemuiți și silabisesc minuțios, încercînd să pronunțe corect cele notate: “Betreten”, “Eine Seele”.
Filmul realizat de Christian Berger în 2019 urmărește destinul mondial al Simfoniei a IX-a de Ludwig van Beethoven, într-o călătorie fascinantă, care se străbate cu sufletul la gură. “Am filmat în opt țări, pe patru continente. Eroii noștri vorbesc zece limbi diferite, dar totuși Beethoven a fost mereu cîntat în germană. Aceasta a fost o provocare serioasă”, remarcă regizorul.
“E cea mai mare simfonie din toate timpurile” – declară apăsat muzicianul grec Teodor Currentzis, care dirijează orchestra rusească MusicAeterna și propune o interpretare viguroasă a capodoperei, în cadrul Festivalului de la Salzburg. Repetițiile sale migăloase dinaintea recitalului, insistînd pe cele mai mici detalii ale ritmului sunetelor, sînt incluse aici. “Dacă ar veni cineva de pe altă planetă și te-ar întreba ce e civilizația umană, e mai bine să-i cînți Simfonia a IX-a. Este o dovadă a civilizației umane. Ca Partenonul. Este monumentală.” “Problema cu Simfonia a IX-a este că e foarte cunoscută, dar, chiar și pentru cei ce o cunosc foarte bine, rămîne parțial nedescoperită, pentru că în simfonie există un anumit spațiu care nu este complet limpede. Ai nevoie de o revelație, de o epifanie pentru a pătrunde în acest spațiu.”
Manuscrisul original al partiturii, o comoară de acum 200 de ani, se păstrează în departamentul de muzică al Bibliotecii de Stat din Berlin. Specialista instituției deschide emoționată, în fața camerei de luat vederi, paginile îngălbenite de timp, care includ scrijeliturile furioase ale maestrului, ștersăturile, revenirile, tatonările sale. “Valoarea ei este inestimabilă, importanța ei este universală”.
În Shanghai, China, compozitorul Tan Dun a cîștigat deja Oscarul pentru muzică de film. Născut într-un sat din China, cu studii făcute în Statele Unite, a cutreierat lumea largă. Noul lui proiect este “Concertul Coral: Nouă”, pentru interpretarea simfoniei lui Beethoven, la comanda Societății Beethoven din Bonn și a Filarmonicii Regale din Londra. Spre a se inspira, cutreieră șantierele metropolei chinezești, îi ascultă zgomotele – scîrțîitul macaralei, vîjîitul frezei de asfalt, clinchetul tramvaiului – care se găseau deja, în stadiu conceptual, în lucrarea beethoveniană concepută cu două secole mai devreme.
Paul Whittaker, licențiat în muzică la Universitatea Oxford, lucrează ca profesor și antrenor motivațional. A fost decorat cu Ordinul Imperiul Britanic de Regina Elisabeta. El implementează la Palau de la Musica Catalana din Barcelona proiectul “Feel the Music”, alături de muzicienii Orchestrei de Cameră Mahler și copiii cu deficiențe de auz. Profesorul e complet surd – s-a născut astfel, înțelege așadar perfect problemele cu care se confruntă persoanele afectate de această infirmitate. Totuși el cîntă la pian și orgă. Ne arată un prim exercițiu, în fața copiilor surzi: cum să aplaude cu toții, ritmic, sincronizat, călăuzindu-se după gesturi. În jurul lor domnesc rîsul și veselia, ca la școală. “Consider că muzica e accesibilă tuturor. Nu contează de unde vii, dacă ești surd, dacă auzi sau dacă ai vreun handicap. De muzică se poate bucura toată lumea și este accesibilă tuturor”, ne spune el cu zîmbetul pe buze. Sunetele viorii, ale violoncelului, pot fi percepute prin intermediul vibrațiilor pe care acestea le produc, lipind bunăoară palma de dușumea. Elevii comentează apoi, prin gesturi, diferențele percepute. Muzica lui Beethoven, compozitorul genial care a surzit pe la vîrsta de 30 de ani, poate fi cel mai fidel receptată și explicitată de artistul născut fără auz, care le predă azi muzica oamenilor cu aceeași infirmitate. “Partea minunată a muzicii este că transcende barierele culturale. Transcende barierele de limbă. Este unul din acele lucruri care aduc oamenii laolaltă. Simfonia a IX-a de Beethoven este una dintre acele puține piese care, peste tot în lume, au capacitatea de a uni oamenii. Vorbește despre libertate și unitate.”
La Osaka, în Japonia, de 20 de ani încoace, are loc anual un eveniment extraordinar: Simfonia a IX-a de Beethoven este interpretată, într-o uriașă sală de spectacole, de către 10.000 de cîntăreți și o orchestră, stînd cu toții sub bagheta maestrului Yutaka Sado. Ei sînt uniți în jurul conceptului care în japoneză se cheamă “yorokobi”, iar în germană e “Freude”, “bucurie”, cuvînt strigat răspicat în cadrul odei celebre. Întîia dată simfonia “Daiku” (“a noua”) a fost interpretată în Japonia de prizonierii germani din Primul Război Mondial, care au primit permisiunea să se destindă în evenimente culturale, în cadrul lagărului de concentrare. Atunci a răsunat muzica lui Beethoven pentru prima oară în toată Asia. Evenimentul e comemorat azi de un muzeu specific, construit pe acele locuri.
Aș vrea să mulțumesc Universității Libere din Bruxelles, organizatorilor care m-au invitat la această conferință internațională, dedicată versiunilor din Dante în limbi romanice. Mă bucur să prezint punctul de vedere al Europei Răsăritene, dacă se poate spune așa. Îmi face plăcere să amintesc povestea lui George Coșbuc, primul traducător integral al Divinei Comedii în română, asupra căreia mă voi opri. Dar aș vrea mai întîi să ofer o mică explicație, ca să înțelegeți mai bine situația noastră. E de ajuns să subliniez că, în timp ce primele documente în limba italiană datează din anii 800 și 900, apoi de la începutul mileniului, prima poezie, a Sfîntului Francisc din Assisi, este din anii 1200, ei bine, primul document în limba română e din 1521, Scrisoarea lui Neacșu (1). Avem din păcate o întîrziere inițială de 500 de ani, în comparație cu realitățile culturale din Europa Occidentală. Cu înțelegerea acestui fapt trebuie să priviți datele noastre calendaristice, care sînt mai tîrzii față de ceea ce au prezentat azi distinșii colegi, legat de culturile lor. Punctele de plecare sînt foarte diferite. Dar cel de sosire nu e prin nimic inferior deja, mai ales dacă îl examinăm azi.
Printre primii traducători parțiali ai Divinei Comedii în română a fost Ion Heliade-Rădulescu, care a transpus primele cinci cînturi din Infern, în jurul anului 1848. Știți fără îndoială că Dante s-a bucurat de un nou succes printre cititorii italieni, odată cu Romantismul și Risorgimentul, după ce-a fost o perioadă neglijat, din păcate, de istoria literară. Însă odată cu romanticii, Dante a revenit în ochii publicului și acesta a fost și motivul atenției pe care i-a acordat-o cultura română, pe cînd își căuta o sincronizare cu Occidentul. Trebuie amintite apoi traducerile întîmplătoare, de un cînt sau două, cu măsura de 16 silabe, fără rime, pe care le-a realizat Gheorghe Asachi în 1865. Aron Densusianu a tradus cîntul III din Infern, cîntul XXVIII din Purgatoriu și cîntul XXIII din Paradis în versuri de 13 și 14 silabe, cu două rime, în loc de trei. Alți traducători, spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, au fost I. Drăgescu, C.Z. Buzdugan, Gr. Sc. Grădișteanu. Apoi, la Craiova, doamna Maria P. Chițiu a tradus în proză Infernul (1883) și Purgatoriul (1888) (2). Textul român avea în josul paginii originalul italian. Infernul includea scurte note explicative; Purgatoriul era însoțit de comentarii mai elaborate. Traducătoarea insista pe fidelitatea față de original, dar folosea și expresii stîngace, neadaptate la română. Colonelul G. Boteanu a transpus în proză Infernul I-XII, pe care l-a publicat în Revista literară din București între 1893-1894. Nicu Gane a tradus în versuri cînturile I-VII din Infern, pe care le-a publicat în revista Convorbiri literare în 1882; a continuat cu celelalte 27 de cînturi infernale, pînă în 1905, totuși cu diverse probleme de traducere, interpretare și versificație (3). În acest context a venit George Coșbuc.
Aș vrea să fac o trimitere rapidă la traducerile integrale din Divina Comedie, care se regăsesc, în zilele noastre, în cultura română. Cea dintîi, la care mă voi opri peste puțin timp, e tocmai cea a lui Coșbuc, apărută după moartea sa, în anii 1924, 1927 și 1932 (4). O altă versiune completă este cea a lui Alexandru Marcu, profesor de literatură italiană la Universitatea din București, care l-a tradus pe Dante în proză, cu finalități didactice. Varianta lui a fost publicată în trei volume, în anii 1932, 1933, 1934 (5). Apoi avem două situații paralele, cu doi traducători care au lucrat fiecare pe cont propriu, fără a se cunoaște între ei. Ion Țundrea a tradus cu mare fidelitate, în terține, cu endecasilab, cu terza rima, toată Divina Comedie, între anii ’30 și ’40 ai secolului trecut. Era medic militar, a murit din păcate la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial și traducerea lui completă, după apariția Infernului în 1945, a fost publicată abia în 1999, la distanță de o jumătate de secol, la Editura Medicală, obișnuită mai degrabă cu probleme de medicină (însă aici singura problemă de sănătate era a culturii române, care obligase o traducere dantescă la exil tipografic timp de cincizeci de ani) (6). O altă situație, la fel de interesantă, este a unui italian, Giuseppe Cifarelli, cu același destin, și-a realizat traducerea completă în terține, cu endecasilab și cu terza rima, de foarte mare fidelitate, de asemeni în anii ’30 și ’40 ai secolului XX. Și această variantă a fost publicată abia în 1993 (7). Cifarelli venise de mic copil în România, după moartea tatălui său, adus de mama lui, în căutare de refugiu economic pe lîngă unchiul preot în Moldova. A rămas să trăiască mai multe decenii în România, a învățat la perfecție limba noastră și a oferit această situație neobișnuită, a unui italian, excelent cunoscător de română, care a tradus toată Divina Comedie, cu foarte mare fidelitate și de asemeni cu îndemînare literară.
Iar pe urmă avem versiunea realizată de Eta Boeriu, cea mai conoscută în perioada comunismului, fiindcă este o traducere artistică, literară, de multe ori reeditată. Doamna Boeriu este cea mai proeminentă traducătoare a literaturii italiene în limba română, ea a transpus Boccaccio, Decameronul, Petrarca, Canțonierul, Leopardi, Cînturi, Michelangelo, Verga, Pavese și a realizat cîteva antologii de istorie a poeziei și a teatrului italian. A tradus și Divina Comedie, cu mare respect pentru partea formală, adică incluzînd terțina, endecasilabul și terza rima (8). În ce privește semnificațiile, a fost pe alocuri mai puțin atentă și a hotărît de asemeni să actualizeze poemul, la nivel lexical. O astfel de opțiune are un rezultat mai discutabil, din punct de vedere filologic, dar poate că pune mai ușor la îndemînă textul medieval, în asemenea măsură încît, pentru un spectacol de acum o lună, la Teatrul Nottara din București, am recomandat să fie reprezentată această versiune pe scenă, în locul celei mai fidele și mai precise a lui G. Coșbuc.
Trebuie să amintesc și apariția recentă a lucrării mele în trei volume, Lectura lui Dante, pe care voi avea prilejul să v-o prezint mîine, la masa rotundă de la Institutul Italian de Cultură de la Bruxelles. Este vorba nu doar de traducerea română integrală a poemului, ci și de o parafrază critică a fiecărei terține și a fiecărui vers, însoțită de o crestomație a exegezei dantești, din Evul Mediu pînă în secolul XX (9).
După ce-am făcut această panoramă, să venim la subiectul nostru. George Coșbuc s-a născut la 20 septembrie 1866 la Hordou, care este un sat în zona Bistrița, din Transilvania. Ținea de o familie de preoți greco-catolici (după cum știți, ei au dreptul să se căsătorească și să-și întemeieze familie), atît tatăl cît și bunicul matern au fost preoți. Și-a făcut primele studii la școlile din zona sa, iar liceul la Năsăud, unde a fost atras de limbile și literaturile clasice și a început să scrie versuri. A fost chiar ales conducătorul cercului de lectură al elevilor. A manifestat un mare interes pentru literatura latină, pentru folclorul românesc și cărțile vechi. S-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere din Cluj, în 1884. A studiat limba-literatura greacă și latină, sintaxa, retorica, istoria și filosofia antică. Doi ani mai tîrziu s-a îmbolnăvit și s-a retras de la universitate. A publicat numeroase poezii cu tematică populară în ziarele vremii și a devenit redactor la Tribuna, așadar s-a stabilit o perioadă la Sibiu, un alt mare oraș din Transilvania (1887-1889). Trebuie să adaug că G. Coșbuc este considerat azi unul dintre cei mai importanți poeți de factură populară din literatura noastră. A compus poezii extraordinare, era pasionat de viața țărănească și, în contextul unui curent literar care scotea în evidență acest univers rural, creațiile sale au fost lectură obligatorie, de-a lungul deceniilor, în toate școlile din România. Capodopera lui se numește Nunta Zamfirei, un poem dedicat unui moment fundamental din viața folclorică și a avut un mare succes atît la Iași, cît și la București, cele două capitale culturale române ale perioadei. În acest context, devenit celebru, s-a stabilit la București. A fost susținut de Titu Maiorescu, cel mai important critic literar și filosof român al vremii, dar și om politic de prim plan. Coșbuc a devenit ziarist, profesor, autor de manuale școlare. Au apărut cele mai semnificative volume poetice ale sale de factură populară, Balade și idile, în 1893, și Fire de tort, în 1896. A lucrat ca funcționar la Ministerul Instrucției Publice, următoarea etapă profesională, iar în 1916 a fost ales la Academia Română. A rămas devastat de moartea fiului său unic. La 9 mai 1918 s-a stins în București (10). Aceasta este o scurtă trecere în revistă a biografiei lui George Coșbuc.
Acum m-aș referi la traducerile sale, fiindcă dincolo de opera sa ca poet original, el este unul dintre cei mai mari traducători din cultura română. A început cu Eneida, a tradus așadar din latină și a obținut cu această lucrare Premiul Academiei Române. Au urmat Antologia sanscrită (Rgveda, Mahabharata, Ramayana), Kalidasa, Sakuntala, Homer, Odiseea, Schiller, Don Carlos și Dante, Divina Comedie. A avut și o serie de peste 500 de pagini cu comentarii la poemul dantesc, dar acesta ar putea fi subiectul unei alte conferințe, la fel de interesante.
Cum a ajuns Coșbuc la Divina Comedie? Tatăl lui, vă amintiți, era preot și într-o zi, pe cînd poetul încă era foarte tînăr, i-a cerut să-i povestească și să-i rezume cîteva scene din Infern, ca să le întrebuințeze duminica la slujbă, în predicile sale, ca să-și impresioneze enoriașii. Tînărul a început să-l citească pe Dante în germană, fiindcă aceasta era limba străină pe care o cunoștea mai bine pe atunci. A rămas așa de fascinat încît s-a apucat să traducă din germană în română cîteva cînturi infernale. Dar apoi și-a dat seama că nu se poate realiza o traducere valabilă prin intermediul unei alte limbi. Atunci a început de unul singur să studieze italiana, și-a comandat gramatici și diverse ediții ale Divinei Comedii din Italia. Pe urmă s-a organizat, cu propriile economii, și a întreprins o călătorie de studii la Florența, la locurile dantești (se mai păstrează biletele tramvaiului pe care l-a luat poetul prin orașul florentin). Astfel a învățat limba italiană și pe urmă și-a reluat traducerea și a continuat-o, de data aceasta direct din original (11). Și-a continuat lucrarea amplă și foarte solicitantă de-a lungul a peste zece ani. Dar, în timp ce traducea, a rămas preocupat de diverse detalii dantești, pe care voia să le înțeleagă mai bine. Astfel a pornit redactarea comentariilor sale de peste 500 de pagini, care includ note foarte personale, polemici, monologuri furibunde împotriva altor dantologi etc. Aceste comentarii sînt discutabile, deoarece Coșbuc nu este critic literar, el e poet și un foarte mare traducător, însă îi lipsesc seninătatea și detașarea necesare pentru evaluarea obiectivă a unei opere literare (12). El a murit și doar cîteva fragmente din traducerea lui au apărut în revistele literare. Dar a avut noroc cu un mare prieten, avînd un rol foarte important. Mă refer la profesorul Ramiro Ortiz, cel care a inaugurat studiul limbii italiene la universitatea din București, a întemeiat acolo o catedră de italiană, a încurajat diverși tineri – printre care Alexandru Marcu, al doilea traducător integral al DivineiComedii, George Călinescu, unul dintre cei mai importanți critici literari români, precum și anumite doamne și domnișoare, devenite profesoare și traducătoare – să îmbrățișeze această cale a italienisticii. Ramiro Ortiz l-a cunoscut pe George Coșbuc în ultimii săi ani de viață, la mănăstirea Tismana, unde își petreceau amîndoi vacanța de vară, se retrăgeau din fața tumultului orașului și vorbeau despre Dante și poezia italiană. Astfel s-a născut o strînsă prietenie, iar apoi, după moartea lui Coșbuc, Ramiro Ortiz, care era conștient de valoarea deosebită a acestor traduceri, a insistat să primească manuscrisele ca să le publice. Și a fost el, responsabilul studiilor de italienistică de la Universitatea din București, care a dat la tipar cele trei volume, în ani diferiți, pe măsură ce se strîngeau din chetă banii necesari (13).
Care sînt particularitățile variantei lui Coșbuc, în raport cu următoarele patru traduceri complete ale Divinei Comedii? Fidelitatea! Extraordinara cunoaștere a originalului și a nuanțelor pe care voia Dante să le transmită. O sensibilitate artistică rafinată. Și de asemeni o tehnică poetică minunată: Coșbuc este considerat unul dintre cei mai importanți stiliști din poezia română, cu un mare respect pentru rimă și măsura versului. Avînd toate aceste antecedente, el a mers îndeaproape pe urmele originalului dantesc și, dacă adăugăm că era vorba inclusiv de pasiunea lui de o viață, îi putem înțelege cu ușurință entuziasmul. Aș dori să ofer, în cele ce urmează, cîteva exemple luate din Infern, Purgatoriu și Paradis, astfel putem să ne facem o opinie în mod direct. Avem un pasaj de mare intensitate emoțională, unul dintre momentele cele mai îngrozitoare, cînd călătorul Dante îl întîlnește pe Lucifer, în străfundul Infernului:
“Com’io divenni allor gelato e fioco, nol dimandar, lettor, ch’i’ non lo scrivo, però ch’ogni parlar sarebbe poco. Io non mori’ e non rimasi vivo: pensa oggimai per te, s’hai fior d’ingegno, qual io divenni, d’uno e d’altro privo.” (Inf. XXXIV, 22-27)
Și versiunea lui Coșbuc:
“De-a mea și mută și-nghețată stare să nu mă-ntrebi acum și nici n-o scriu, căci nu-i cuvînt să poată spune-atare. Eu n-am murit, dar n-am rămas nici viu, socoți, de ai vrun strop de duh în tine, ce-am fost cînd fui cum n-aș mai vrea să fiu.”
O transpunere într-adevăr deosebită, o pot spune în calitate atît de traducător, cît și de critic literar. Iată cîteva elemente de confirmare. În primul vers citat vedem două epitete, gelatoefioco, le regăsim și în varianta română: mută și-înghețată. Apelul adresat publicului, nol dimandar, lettor, există și în română: să nu mă-ntrebi. Apare această minunată antiteză io non morii e non rimasi vivo, reprodusă cu mare fidelitate: n-am murit, dar n-am rămas nici viu. Iar apoi traducătorul izbutește chiar să depășească în complexitate originalul, atunci cînd ia singurul verb italian, qual io divenni, d’uno e d’altro privo și îl transpune într-un superb joc de cuvinte, cu trei forme flexionare ale aceluiași verb “a fi”, folosit la perfect compus, la perfect simplu și la conjunctiv prezent: ce-am fost cînd fui cum n-aș mai vrea să fiu. Astfel construiește și o mirabilă aliterație. Știți fără îndoială că o soluție a traducătorilor este să meargă în paralel cu textul-sursă. Există însă situații cînd nu ne putem ridica la nivelul originalului, din motive concrete, fiindcă limba-țintă nu ne-o permite. Și atunci rămînem inevitabil “mai jos” cu versiunea noastră. Dar apoi poate că vor apărea alte momente, cînd trebuie să ne luăm revanșa și să depășim originalul. Astfel reușim să dăm o traducere “la același nivel”, din puntul de vedere al valorii literare. Uneori sîntem întrecuți de original, dar alteori trebuie să-l întrecem noi. Și iată un pasaj în care Coșbuc izbutește să învingă provocările estetice ale textului dantesc, adăugînd un joc de cuvinte de mare inteligență gramaticală, acolo unde acest artificiu nu exista în italiană.
Un alt aspect de mare valoare și prestigiu al poetului Coșbuc este cel al descrierilor de natură. În următorul exemplu din Purgatoriu, Dante realizează o descriere de tip funcțional, tehnic:
“L’alba vinceva l’ora mattutina che fuggìa innanzi, sì che di lontano conobbi il tremolar della marina.” (Pg. I, 115-117)
Dante nu e un autor care mizează foarte mult pe natură. Nu sînt eu cel care am observat prima dată că natura îl ajută pe autorul medieval să potențeze, să sublinieze conflictul, dramatismul situației. În schimb Coșbuc, care este împătimit, fascinat de natură, construiește efectiv un tablou mirific.
“Amurgu-nvins de-a zorilor lumină pierea fugind, așa că-n depărtare vedeam și marea cea de tremur plină.”
Se poate verifica endecasilabul, totul este respectat. Se poate verifica terza rima, este mereu prezentă. Și în plus există și această emoție lirică mai mare, aș putea să consider, în traducere, față de versiunea originală. Să mergem mai departe cu un alt exemplu din Paradis.
“Ond’ella, che vedea me sì com’io, a quietarmi l’animo commosso, pria ch’io a dimandar, la bocca aprìo e cominciò: «Tu stesso ti fai grosso col falso imaginar, sì che non vedi ciò che vedresti se l’avessi scosso».” (Par. I, 85-90)
Este un moment de la începutul zborului în al treilea ținut, cînd Beatrice îl ceartă pe Dante că nu pricepe lucrurile noi așa cum ar trebui. Să vedem traducerea în română:
“Dar Ea, ce mă vedea ca eu pe mine, deschise gura, pîn-a n-o-ntreba, zbătutul suflet vrînd să mi-l aline, și-a zis: «Prin false-nchipuiri părerea ta te-orbește așa că-ți par ca nevăzute ce-ar fi să vezi, cînd nu le-ai asculta».”
Avem aici o situație tipică pentru gramatica noastră. În construcția vedea me sì com’io, pronumele personal italian poate fi exprimat numai de două ori, pe cînd româna permite și a treia exprimare: mă vedea ca eu pe mine, fiindcă limba noastră ne îngăduie, lîngă același verb, folosirea pronumelui personal atît la forma accentuată, cît și la cea neaccentuată. Iar poetul român, care cunoaște la perfecție ce anume are de făcut, pune imediat în practică artistică această particularitate gramaticală.
N-aș vrea să vă rețin prea mult atenția cu George Coșbuc și extraordinara fidelitate a traducerii sale, minunata sa performanță culturală. Iată un ultim exemplu, o situație mai curînd încurcată la Dante, mult discutată de specialiști, cînd autorul vrea să exprime numărul foarte mare, infinit, de îngeri din Empireu. Spre deosebire de teologia medievală, care considera că există un număr limitat de îngeri, Dante notează că:
“L’incendio suo seguiva ogni scintilla; ed eran tante, che ‘l numero loro più che ‘l doppiar delli scacchi s’immilla.” (Par. XXVIII, 91-93)
A existat o dezbatere în jurul expresiei complexe il doppiar delli scacchi, referitoare la infinitatea îngerilor. Dar, dincolo de discuțiile din sfera filosofică și teologică, pe noi ne interesează acum soluția lingvistică, traducerea acestui pasaj de intensă dificultate poetică. Iar poetul român găsește o soluție excelentă:
“Și-oricare foc un roi făcea-și cărarea și-atîtea-au fost că roiurile-n zbor întrec la șah de mii de ori dublarea!”
Există “șahul”, există augmentativul exprimat prin “de mii de ori”, există “dublarea”, există pînă și această ambiguitate a expresiei dantești, care îl pune în dificultate pe cititor. Regăsim în traducerea română toate elementele semantice și artistice din original. Știți că riscul unei traduceri de slabă calitate este că devine prea explicită. Însă Coșbuc nu cade în această capcană și, păstrînd ambiguitatea semantică din expresia originală, ne demonstrează marea sa acuitate.
Traducerea lui George Coșbuc a fost primită călduros, după publicarea în cele trei volume. Printre reacțiile vremii, profesorul Ramiro Ortiz, mare prieten și specialist, i-a subliniat valoarea: “Dante se va înfățișa publicului românesc așa cum este: uriaș, aspru, sever, plin de gînduri înalte, filosofice și teologice, ici și colo întunecat și obscur; dar nici un popor, în afară poate de cel german, nu se va putea lăuda cu o traducere în care culoarea gîndirii și artei lui Dante să fie redată așa de minunat (pînă în cele mai mici amănunte), ca poporul român, care a dat naștere lui George Coșbuc” (14). Este vorba despre un context ușor emfatic, firește, un discurs la comemorarea a 600 de ani de la moartea marelui poet, dar și de un mare entuziasm, care exprimă convingerile personale ale vorbitorului.
Apoi au fost punctele de vedere ale unor scriitori contemporani cu traducătorul. După Constantin Ionescu, “este o operă care va face imposibilă multă vreme apariția altei traduceri” (15). Iar pentru Emanoil Bucuța, “se poate să fie traduceri mai strălucite și mai melodioase decît a ieșit cea românească a lui Coșbuc, dar ar fi greu să se arate una mai credincioasă și mai în spiritul ei de obîrșie decît a lui” (16). O evaluare pe care o împărtășesc pe deplin. Cunoscutul critic stilist al literaturii române, Tudor Vianu, dar și mare prieten cu traducătorul, a subliniat că “George Coșbuc n-a reprodus numai cu mare fidelitate construcțiile originalului, dar a căutat să se apropie de lexicul și chiar de timbrul lui” (17). Ar mai fi de notat opinia unui relevant italienist român din a doua jumătate a secolului XX, Alexandru Balaci: “vigoarea și plasticitatea dantescă au fost redate de poetul român cu o rară măiestrie, făcînd din tălmăcirea sa una dintre cele mai bune traduceri ale Divinei Comedii pe care le cunoaște lumea” (18).
Trebuie amintite aici și inevitabilele rezerve. Ovid Densusianu, autorul primului curs academic despre Dante Alighieri dintr-o universitate românească, și-a manifestat limitele și a susținut că este preferabilă traducerea în proză a poemului, pentru o înțelegere corectă a sa; traducerea în versuri ar fi “o îndrăzneală inutilă” (19). Timpul a demonstrat că nu avea dreptate. Un spirit enciclopedic, Nicolae Iorga, autorul a sute de cărți de istorie, filosofie și literatură, a fost și un om politic de primă importanță al epocii. Dar caracterul nu-l recomanda deloc pentru evaluările senine, ca persoană care intra iute în conflict cu ceilalți și, îndată ce izbutea cineva să se facă mai cunoscut, se implica să-l critice și să-i blocheze cariera. Astfel cunoscutul istoric a considerat că traducerea lui Coșbuc era din păcate un insucces: “va trebui să spunem că nici de astă dată nu a intrat Dante cu adevărat în literatura noastră” (20). Dar avînd în vedere că Nicolae Iorga i-a criticat de asemeni pe Blaga, Lovinescu, Călinescu, Arghezi și pe toate celelalte spirite înalte din cultura română, putem limita această judecată la valoarea sa contextuală.
Printre reacțiile italiene, a fost cea a lui Carlo Tagliavini, care îl considera pe Coșbuc un “traducător destoinic” (1921) și cea exprimată de Rosa Del Conte, profesoară universitară timp de mulți ani în România, la Cluj și la București, excelentă cunoscătoare a limbii și a culturii române. Referindu-se la Divina Comedie, ea a afirmat că “în domeniul traducerilor, România se înalță pe culmile capodoperei cu versiunea lui G. Coșbuc” (1965) (21).
Intervenția mea și-a propus să-i dezvăluie publicului occidental o zonă culturală poate necunoscută din Europa răsăriteană. Am vrut să ofer o mică panoramă a traducerilor românești din Divina Comedie, în secolele al XIX-lea și al XX-lea. Am încercat să evoc unele momente marcante din biografia lui George Coșbuc și din activitatea sa ca poet popular, dar mai ales să prezint și să dau o judecată profesionistă despre opera sa de traducător al poemului dantesc. M-am străduit să demonstrez, cu cîteva exemple și argumente, că versiunea lui Coșbuc este nu doar prima traducere artistică integrală, ci și, din punct de vedere filologic, cea mai valoroasă variantă română a Divinei Comedii.
Note:
(1) Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, ediția a doua, revăzută, București, Ed. Cartea Românească, 2019, p. 42.
(2) Vezi Titus Pârvulescu & Dumitru D. Panaitescu, Dante în România, in Studii despre Dante, București, Editura pentru Literatură Universală, 1965, p. 351-362.
(3) Ibidem, p. 362-365.
(4) Divina Comedie a lui Dante, tradusă de G. Coșbuc și comentată de Ramiro Ortiz, vol. 1, Infernul, București, Cartea Românească, 1924; vol. 2, Purgatoriul, București, Cartea Românească, 1927; vol. 3, Paradisul, București, Cartea Românească, 1932.
(5) Dante, Infernul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1932; Dante, Purgatoriul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1933; Dante, Paradisul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1934.
(6) Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, 3 volume, traducere în versuri de Ion A. Ţundrea, prefaţă de N. Iorga, Bucureşti, Editura Medicală, 1999.
(7) Dante Alighieri, Divina Comedie, în româneşte de Giuseppe Cifarelli, cuvînt înainte de Alexandru Ciorănescu, îngrijire de ediţie, note şi comentarii de Titus Pârvulescu, Craiova, Ed. Europa, 1993.
(8) Printre numeroasele ediții, vezi de exemplu Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, 3 volume, în româneşte de Eta Boeriu, studiu introductiv, tabel cronologic, note şi comentarii de Alexandru Balaci, Bucureşti, Ed. Minerva, Col. Biblioteca pentru toţi, 1982.
(9) Laszlo Alexandru, Lectura lui Dante, 3 volume, Chișinău, Editura Cartier, 2020, 624 + 664 + 680 p.
(10) Date preluate din sinteza lui G. Călinescu, G. Coșbuc, în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ediția a doua, revăzută și adăugită, ediție și prefață de Al. Piru, București, Ed. Minerva, 1982, p. 583-590.
(11) Povestire “autobiografică” atribuită de Ramiro Ortiz lui George Coșbuc, în amplul său studiu introductiv la ediția Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, în traducerea lui George Coşbuc, ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, Iaşi, Ed. Polirom, 2000, p. 56-59.
(12) Vezi George Coșbuc, Comentarii la “Divina Comedie”, prefață de Laszlo Alexandru, introducere de Ovidiu Pecican, vol. I-II, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2007.
(13) Vezi introducerea lui Ramiro Ortiz la cele trei volume traduse de G. Coșbuc, acum mai accesibile în reeditarea în volum unic la Iași, Polirom, 2000, ed. cit.
(14) Titus Pârvulescu & Dumitru D. Panaitescu, Dante în România, ed. cit, p. 368-369.
(15) Idem, ibidem, p. 369.
(16) Idem, ibidem, p. 369.
(17) Idem, ibidem, p. 369.
(18) Idem, ibidem, p. 369.
(19) Idem, ibidem, p. 370.
(20) Idem, ibidem, p. 370.
(21) Vezi Iulia Cosma, Gli echi italiani dell’attività traduttiva e di esegesi dantesca di George Coșbuc (1921-1995), 2018, p. 240, 245.
Bibliografie:
G. Călinescu, G. Coșbuc, în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ediția a doua, revăzută și adăugită, ediție și prefață de Al. Piru, București, Ed. Minerva, 1982, p. 583-590;
Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, traducere de George Coşbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Iaşi, Ed. Polirom, 2000;
Laszlo Alexandru, Coșbuc și Dante, în A revedea stelele. Contribuții la studiul operei lui Dante, ediția a doua, adăugită, Cluj, Ed. Ecou Transilvan, 2018, p. 11-21;
Laszlo Alexandru, Dante în viziunea lui George Coșbuc, în A revedea stelele. Contribuții la studiul operei lui Dante, ed. cit., p. 22-40.
Nicolae Manolescu, George Coșbuc, în Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, ediția a doua revăzută, București, Ed. Cartea Românească, 2019, p. 484-489;
Adriana Mitescu, Dante in Romania, în Dalla bibliografia alla storiografia. La critica dantesca nel mondo dal 1965 al 1990, a cura di Enzo Esposito, Ravenna, Longo Editore, 1995;
Titus Pârvulescu & Dumitru D. Panaitescu, Dante în România, în Studii despre Dante, București, Editura pentru Literatură Universală, 1965, p. 345-422.
(Intervenție la conferința “Nouvellement traduit”. Les oeuvres de Dante en traduction au fil de l’histoire. Journées d’études internationales, Université Libre de Bruxelles, 18 noiembrie 2021)
Vorrei ringraziare l’Università libera di Bruxelles, gli organizzatori che mi hanno invitato a questa conferenza internazionale, dedicata alle versioni di Dante in lingue romanze. Sono contento di presentare il punto di vista dell’Europa Orientale, se si può dire così. Mi fa piacere ricordare la storia di George Coșbuc, il primo traduttore integrale della Divina Commedia in romeno, su cui mi soffermerò. Ma vorrei dare prima una piccola spiegazione, per far capire meglio la nostra situazione. Basti sottolineare che, mentre i primi documenti in lingua italiana risalgono agli anni 800 e 900, poi all’inizio del Millennio, la prima poesia di San Francesco d’Assisi è degli anni 1200, ebbene il primo documento in lingua romena è del 1521, La lettera di Neacșu (1). Abbiamo purtroppo un ritardo iniziale di 500 anni, in paragone alle realtà culturali dell’Europa Occidentale. È con questa comprensione che dovete guardare le nostre date calendaristiche, che sono più arretrate di quello che hanno presentato oggi i distinti colleghi, rispettivamente alle loro culture. I punti di partenza sono molto distinti. Ma quello d’arrivo non è per niente inferiore ormai, soprattutto se esaminato oggi.
Tra i primi traduttori parziali della Divina Commedia in romeno ci fu Ion Heliade-Rădulescu, che traspose i primi cinque canti dell’Inferno, intorno al 1848. Lo saprete senz’altro che Dante godette di un nuovo successo tra i lettori italiani con il Romanticismo e il Risorgimento, dopo essere stato per un periodo trascurato ahimè dalla storia letteraria. Però con i romantici Dante tornò agli occhi del pubblico e fu questo anche il motivo dell’attenzione che la cultura romena gli rivolse, mentre cercava un suo aggiornamento con l’Occidente. Si devono ricordare poi le traduzioni casuali, di un canto o due, con la misura di 16 sillabe, senza rime, che realizzò Gheorghe Asachi nel 1865. Aron Densusianu tradusse il canto III dell’Inferno, il canto XXVIII del Purgatorio e il canto XXIII del Paradiso in versi di 13 e 14 sillabe, con due rime, invece di tre. Altri traduttori, verso la fine del XIX secolo, furono I. Drăgescu, C.Z. Buzdugan, Gr. Sc. Grădișteanu. Poi, a Craiova, la signora Maria P. Chițiu tradusse in prosa l’Inferno (1883) e il Purgatorio (1888) (2). Il testo romeno aveva a piè di pagina l’originale italiano. L’Inferno includeva brevi note con spiegazioni; il Purgatorio era accompagnato da commenti più elaborati. La traduttrice insisteva sulla fedeltà nei confronti dell’originale, ma usava anche espressioni inabili, inadatte al romeno. Il col. G. Boteanu traspose in prosa l’Inferno I-XII, che fece pubblicare sulla Revista literară di Bucarest tra 1893-1894. Nicu Gane tradusse in versi i canti I-VII dell’Inferno, che pubblicò sulla rivista Convorbiri literare nel 1882; proseguì con gli altri 27 canti infernali, fino al 1905, seppure con diversi problemi di traduzione, di interpretazione e di versificazione (3). In questo contesto arrivò George Coșbuc.
Vorrei fare un rapido accenno alle traduzioni integrali della Divina Commedia che, ai nostri giorni, si ritrovano nella cultura romena. La primissima, su cui mi soffermerò fra poco, è appunto quella di Coșbuc, uscita dopo la sua morte, negli anni 1924, 1927 e 1932 (4). Un’altra versione completa è quella di Alexandru Marcu, docente di letteratura italiana presso l’Università di Bucarest, che tradusse Dante in prosa per ragioni didattiche. La sua versione fu pubblicata in tre volumi, negli anni 1932, 1933, 1934 (5). Poi abbiamo due storie parallele, di due traduttori che lavorarono ciascuno per conto proprio, senza conoscersi tra di loro. Ion Țundrea tradusse con grande fedeltà, in terzine, con endecasillabo, in terza rima, tutta la Divina Commedia, tra gli anni ’30 e ’40 dello scorso secolo. Era medico militare, morì purtroppo alla fine della seconda guerra mondiale e il suo lavoro completo, dopo l’uscita dell’Inferno nel 1945, venne pubblicato solo nel 1999, a distanza di mezzo secolo, con la Casa Editrice Medicală, abituata piuttosto ai problemi di medicina (invece qui l’unico problema di salute spettava alla cultura romena, che aveva spinto una traduzione dantesca all’esilio tipografico per cinquant’anni) (6). Un’altra storia, altrettanto interessante, è di un italiano, Giuseppe Cifarelli, con lo stesso destino, egli compì una traduzione completa in terzine, in endecasillabo e con la terza rima, di grandissima fedeltà, scritta sempre negli anni ’30 e ’40 del Novecento. Anche questa variante fu pubblicata soltanto nel 1993 (7). Cifarelli era arrivato da bambino in Romania, dopo la morte del papà, portato dalla mamma in cerca di rifugio economico presso lo zio, sacerdote in Moldavia. Egli rimase a vivere per alcuni decenni in Romania, imparò a perfezione la nostra lingua e quindi offrì questa situazione strana, di un italiano ottimo conoscitore del romeno, che tradusse tutta la Divina Commedia, con grandissima fedeltà e anche con abilità letteraria.
E poi abbiamo la versione di Eta Boeriu, la più conosciuta nel periodo del comunismo, perché è una traduzione artistica, letteraria, ristampata spesso. La signora Boeriu è la più insigne traduttrice della letteratura italiana in lingua romena, lei traspose Boccaccio, Il Decameron, Petrarca, Il Canzoniere, Leopardi, Canti, Michelangelo, Verga, Pavese e compilò alcune antologie di storia della poesia e della commedia italiane. Tradusse anche la Divina Commedia, con grande considerazione formale, cioè rispettando la terzina, l’endecasillabo e la terza rima (8). Per quanto riguarda i significati, fu a volte meno attenta e decise anche di aggiornare il poema, a livello lessicale. Tale opzione ne fa il prodotto più discutibile, dal punto di vista filologico, ma forse rende più fruibile il testo medievale, fino al punto che, per uno spettacolo di un mese fa, al Teatro Nottara di Bucarest, ho raccomandato questa versione da rappresentare sul palcoscenico, invece di quella più fedele e più precisa di G. Coșbuc.
Devo ricordare anche la recente uscita del mio lavoro in tre volumi, Lectura lui Dante, che avrò l’opportunità di presentarvi domani, alla tavola rotonda dell’Istituto Italiano di Cultura di Bruxelles. Si tratta non soltanto della traduzione romena integrale del poema, ma anche di una parafrasi critica, di ogni terzina e di ogni verso, corredata di una crestomazia dell’esegesi dantesca, dal Medio Evo al Novecento (9).
Avendo fatto questo panorama, veniamo al nostro argomento. George Coșbuc nacque il 20 settembre 1866 a Hordou, che è un villaggio nella zona di Bistrița, in Transilvania. Apparteneva a una famiglia di preti greco-cattolici (come sapete, loro hanno il diritto di sposarsi e di mettere su famiglia), sia il padre che il nonno materno furono sacerdoti. Egli fece i primi studi nelle scuole della sua zona e il liceo a Năsăud, dove fu attratto dalle lingue e letterature classiche e cominciò a scrivere dei versi. Venne anche eletto presidente della società di lettura degli alunni. Manifestò un grande interesse per la letteratura latina, per il folclore romeno e per i vecchi libri. Si iscrisse alla Facoltà di Filosofia e Lettere di Cluj, nel 1884. Studiò lingua-letteratura greca e latina, sintassi, retorica, storia e filosofia antica. Due anni più tardi rimase malato e si ritirò dall’Università. Pubblicò numerose poesie con tematica popolare sui giornali del tempo e diventò redattore della Tribuna, quindi si stabilì per un periodo a Sibiu, un’altra grande città della Transilvania (1887-1889). Devo aggiungere che G. Coșbuc viene considerato oggi uno tra i più importanti poeti di stampo popolare della nostra letteratura. Compose delle poesie davvero straordinarie, era appassionato della vita contadina e, nel contesto di una corrente letteraria che metteva in risalto questo universo rurale, le sue creazioni furono lettura d’obbligo, lungo i decenni, in tutte le scuole della Romania. Il suo capolavoro si chiama Nunta Zamfirei (Le nozze di Zamfira), un poema dedicato a un momento fondamentale della vita folcloristica e riscontrò un grande successo sia a Iași che a Bucarest, le due capitali culturali romene del periodo. In questo contesto, divenuto famoso, si stabilì a Bucarest. Fu sostenuto da Titu Maiorescu, il più importante critico letterario e filosofo romeno del tempo, ma anche uomo politico di primo livello. Coșbuc diventò giornalista, insegnante, autore di libri scolastici. Uscirono i suoi più significativi libri poetici di stampo popolare, Balade și idile (Ballate e idilli), nel 1893, e Fire de tort (Fili di tessuto), nel 1896. Lavorò come funzionario del Ministero della Pubblica Istruzione, una successiva tappa professionale, e nel 1916 venne eletto all’Accademia Romena. Rimase devastato dalla morte del suo figlio unico. Il 9 maggio 1918 si spense a Bucarest (10). Questo è un breve ripasso della biografia di George Coșbuc.
Ora mi riferirei alle sue traduzioni, perché oltre all’opera di poeta originale, egli è uno dei maggiori traduttori della cultura romena. Cominciò con l’Eneide, tradusse dunque dal latino e vinse con questo lavoro il Premio dell’Accademia Romena. Seguirono l’Antologia sanscrita (Rgveda, Mahabharata, Ramayana), Kalidasa, Sakuntala, Omero, Odissea, Schiller, Don Carlos e Dante, Divina Commedia. Ebbe anche una serie di oltre 500 pagine di commenti al poema dantesco, ma questo potrebbe essere l’argomento di un’altra conferenza, altrettanto interessante.
Come fece Coșbuc ad arrivare alla Divina Commedia? Suo padre, vi ricordate, era prete e un giorno, mentre il poeta era ancora molto giovane, gli chiese di raccontargli e di riassumergli alcune scene dell’Inferno, da usare la domenica durante la messa, nelle sue prediche, per impressionare i fedeli. Il giovane cominciò a leggere Dante in tedesco, perché era quella la lingua straniera che conosceva meglio al periodo. Ne rimase così affascinato che si mise a tradurre dal tedesco in romeno alcuni canti infernali. Ma poi si rese conto che non si poteva dare una traduzione valida tramite un’altra lingua. Allora iniziò da solo a studiare l’italiano, si fece portare delle grammatiche e diverse edizioni della Divina Commedia dall’Italia. Poi si organizzò, con i propri risparmi, e fece un viaggio di studio a Firenze, ai luoghi danteschi (nel museo dedicato a Coșbuc si ritrovano oggi i biglietti del tram che il poeta aveva preso attraverso la città fiorentina). Così imparò la lingua italiana e quindi riprese la sua traduzione e la portò avanti, questa volta direttamente dall’originale (11). Seguì il suo lavoro grandissimo e molto impegnativo per oltre dieci anni. Ma, mentre traduceva, rimase impensierito per diversi particolari danteschi, che voleva capire meglio. Così cominciò la redazione dei suoi commenti di oltre 500 pagine, che includono note molto personali, polemiche, monologhi furibondi contro altri dantologi ecc. Questi commenti sono discutibili, perché Coșbuc non è un critico letterario, egli è poeta e un grandissimo traduttore, però gli mancano la serenità e il distacco necessari per la valutazione oggettiva di un’opera letteraria (12). Egli morì e solo alcuni brani della sua traduzione furono stampati sulle riviste letterarie. Ma ebbe per fortuna un grande amico, con un ruolo molto importante. E mi riferisco al professor Ramiro Ortiz, colui che inaugurò lo studio dell’italiano all’università di Bucarest, ci fondò una cattedra di italiano, incoraggiò alcuni giovani – tra cui Alexandru Marcu, il secondo traduttore integrale della Commedia, George Călinescu, uno dei più importanti critici letterari romeni, nonché alcune signore e signorine, diventate insegnanti e traduttrici – a prendere questa strada dell’italianistica. Ramiro Ortiz conobbe George Coșbuc nei suoi ultimi anni di vita, al monastero di Tismana, dove entrambi passavano le vacanze d’estate, si ritiravano dal tumulto cittadino e parlavano di Dante e della poesia italiana. Così nacque una stretta amicizia e quindi, dopo la morte di Coșbuc, Ramiro Ortiz, che conosceva il valore straordinario di queste traduzioni, si ostinò a ricevere i manoscritti in vista della pubblicazione. E fu lui, il responsabile degli studi di italianistica dell’Università di Bucarest, che fece pubblicare i tre volumi, in anni diversi, man mano che si raccoglievano i soldi necessari per la stampa (13).
Qual è la peculiarità della variante di Coșbuc, in paragone alle successive quattro traduzioni complete della Divina Commedia? La fedeltà! La straordinaria conoscenza dell’originale e delle sfumature che Dante voleva trasmettere. Una sensibilità artistica squisita. E anche una tecnica poetica meravigliosa: Coșbuc passa per uno tra i più importanti stilisti della poesia romena, con un grande rispetto per la rima e per le misure del verso. Avendo tutti questi antecedenti, egli seguì in modo stretto e ispirato l’originale dantesco e se aggiungiamo che si trattava anche della sua passione di una vita, si può facilmente capire il suo entusiasmo. Vorrei offrire, in quanto segue, degli esempi tratti dall’Inferno, dal Purgatorio e dal Paradiso, così possiamo farci un’opinione diretta. Abbiamo un brano di grande intensità emozionale, uno dei momenti più terribili, quando il viaggiatore Dante incontra Lucifero, al fondo dell’Inferno:
“Com’io divenni allor gelato e fioco, nol dimandar, lettor, ch’i’ non lo scrivo, però ch’ogni parlar sarebbe poco. Io non mori’ e non rimasi vivo: pensa oggimai per te, s’hai fior d’ingegno, qual io divenni, d’uno e d’altro privo.” (Inf. XXXIV, 22-27)
E la versione di Coșbuc:
“De-a mea și mută și-nghețată stare să nu mă-ntrebi acum și nici n-o scriu, căci nu-i cuvînt să poată spune-atare. Eu n-am murit, dar n-am rămas nici viu, socoți, de ai vrun strop de duh în tine, ce-am fost cînd fui cum n-aș mai vrea să fiu.”
Una trasposizione davvero speciale, lo posso dire sia da traduttore che da critico letterario. Ecco alcuni elementi di conferma. Nel primo verso citato vediamo due epiteti, gelatoefioco, li ritroviamo anche nella variante romena: mută și-înghețată. L’appello rivolto al pubblico, nol dimandar, lettor, c’è anche in romeno: să nu mă-ntrebi. C’è questa meravigliosa antitesi io non morii e non rimasi vivo, riprodotta con grande fedeltà: n-am murit, dar n-am rămas nici viu. E poi il traduttore riesce addirittura a superare la complessità dell’originale, quando prende l’unico verbo italiano, qual io divenni, d’uno e d’altro privo e lo traspone in un bellissimo gioco di parole, con tre forme flessionali dello stesso verbo “essere”, usato al passato prossimo, al passato remoto e al congiuntivo presente: ce-am fost cînd fui cum n-aș mai vrea să fiu. Così edifica anche una mirabile allitterazione. Lo sapete senz’altro che una soluzione dei traduttori è di andare in parallelo al testo di partenza. Ci sono però situazioni quando non ci possiamo alzare al livello dell’originale, per motivi concreti, perché la lingua d’arrivo non ce lo consente. E allora rimaniamo per forza “più giù” con la nostra versione. Ma poi ci saranno altri momenti, quando dobbiamo prenderci la rivincita e superare l’originale. Così si fa per avere una traduzione “alla pari”, dal punto di vista del valore letterario. A volte siamo superati dall’originale, ma altre volte lo dobbiamo superare noi. Ed ecco un brano in cui Coșbuc riesce a sconfiggere le sfide estetiche del testo dantesco, aggiungendo un gioco di parole di grande intelligenza grammaticale, là dove questo artificio non c’era in italiano.
Un altro punto di grande valore e prestigio del poeta Coșbuc è quello di descrizione della natura. Nel successivo esempio del Purgatorio, Dante ne fa una descrizione di tipo funzionale, tecnico:
“L’alba vinceva l’ora mattutina che fuggìa innanzi, sì che di lontano conobbi il tremolar della marina.” (Pg. I, 115-117)
Dante non è un autore che scommette tanto sulla natura. Non sono io ad aver notato per la prima volta che la natura aiuta l’autore medievale a potenziare, a sottolineare il conflitto, il drammatismo della situazione. Invece Coșbuc, che è appassionato, affascinato dalla natura, costruisce davvero un quadro mirifico.
“Amurgu-nvins de-a zorilor lumină pierea fugind, așa că-n depărtare vedeam și marea cea de tremur plină.”
Si può verificare l’endecasillabo, è tutto rispettato. Si può verificare la terza rima, è sempre inclusa. E poi c’è anche questa emozione lirica più grande, potrei considerare, nella traduzione, che non nella versione originale. Andiamo avanti con un altro esempio del Paradiso.
“Ond’ella, che vedea me sì com’io, a quietarmi l’animo commosso, pria ch’io a dimandar, la bocca aprìo e cominciò: «Tu stesso ti fai grosso col falso imaginar, sì che non vedi ciò che vedresti se l’avessi scosso».” (Par. I, 85-90)
È un momento all’inizio del volo nel terzo regno, quando Beatrice rimprovera a Dante che non capisce le nuove cose come dovrebbe farlo. E vediamo la traduzione in romeno:
“Dar Ea, ce mă vedea ca eu pe mine, deschise gura, pîn-a n-o-ntreba, zbătutul suflet vrînd să mi-l aline, și-a zis: «Prin false-nchipuiri părerea ta te-orbește așa că-ți par ca nevăzute ce-ar fi să vezi, cînd nu le-ai asculta».”
Abbiamo qui una situazione tipica della nostra grammatica. Nella costruzione vedea me sì com’io, il pronome personale italiano si può esprimere solo due volte, mentre il romeno ci permette anche la terza ripresa: mă vedea ca eupe mine, perché la nostra lingua consente, accanto allo stesso verbo, l’uso del pronome personale alla forma sia tonica che atona. E il poeta romeno, che conosce a meraviglia ciò che ha da fare, mette subito in pratica artistica questa particolarità grammaticale.
Non vorrei ritenere troppo la vostra attenzione con George Coșbuc e la straordinaria fedeltà della sua traduzione, la sua meravigliosa performance culturale. Ecco un ultimo esempio, una situazione piuttosto aggrovigliata in Dante, tanto discussa dagli specialisti, quando l’autore vuole esprimere il numero molto grande, infinito, di angeli dell’Empireo. A differenza della teologia medievale, che riteneva un numero limitato di angeli, Dante nota che:
“L’incendio suo seguiva ogni scintilla; ed eran tante, che ‘l numero loro più che ‘l doppiar delli scacchi s’immilla.” (Par. XXVIII, 91-93)
C’è stato un dibattito intorno all’espressione complessa il doppiar delli scacchi, riferito all’infinità degli angeli. Ma oltre alle discussioni del campo filosofico e teologico, a noi interessa adesso la soluzione linguistica, la traduzione di questo brano di intensa difficoltà poetica. E il poeta romeno trova un’ottima soluzione:
“Și-oricare foc un roi făcea-și cărarea și-atîtea-au fost că roiurile-n zbor întrec la șah de mii de ori dublarea!”
Ci sono “gli scacchi”, c’è l’aumentativo con “migliaia di volte”, c’è “il doppiar”, c’è perfino questa ambiguità dell’espressione dantesca, che mette il lettore in difficoltà. Ritroviamo nella traduzione romena tutti gli elementi semantici e artistici dell’originale. Sapete che il rischio di una traduzione di bassa qualità è che diventi troppo esplicita. Ma Coșbuc non cade in questa trappola e, mantenendo l’ambiguità semantica dell’espressione originale, sta dimostrando la sua grande acuità.
Il lavoro di George Coșbuc fu accolto con parole calorose, dopo la pubblicazione in tre volumi. Tra le reazioni del tempo, il professor Ramiro Ortiz, grande amico e specialista, ne sottolineò il valore: “Dante si presenterà al pubblico romeno così com’è: gigante, aspro, severo, pieno di pensieri elevati, filosofici e teologici, qua e là enigmatico e oscuro; ma nessun popolo, tranne forse quello tedesco, si potrà vantare di una simile traduzione, in cui il colore del pensiero e dell’arte di Dante sia espresso in un modo così meraviglioso (fino ai più piccoli particolari), come il popolo romeno, che ha dato vita a George Coșbuc” (14). Si tratta di un contesto un po’ enfatico, certo, un discorso alla commemorazione dei 600 anni della morte del sommo poeta, ma anche un grande entusiasmo, che esprime le convinzioni personali del parlante.
Poi ci furono i punti di vista di alcuni scrittori contemporanei al traduttore. Secondo Constantin Ionescu, “è un’opera che farà impossibile per molto tempo l’apparizione di un’altra traduzione” (15). Invece per Emanoil Bucuța, “forse ci saranno traduzioni più brillanti e più melodiose di quella romena realizzata da Coșbuc, ma sarebbe difficile trovarne una più fedele e più nello spirito dell’originale” (16). Un giudizio che condivido pienamente. Il noto critico stilista della letteratura romena, Tudor Vianu, ma anche grande amico del traduttore, sottolineò che “George Coșbuc non solo ha riprodotto con grande fedeltà le costruzioni dell’originale, ma ha cercato di avvicinarsi al suo lessico e perfino al suo timbro” (17). Ci sarebbe da ritenere anche l’opinione di un rilevante italianista romeno della seconda metà del Novecento, Alexandru Balaci: “la plasticità e il vigore dantesco furono espressi dal poeta romeno con una rara destrezza, trasformando la sua versione in una delle migliori traduzioni della Divina Commedia al mondo” (18).
Si devono ricordare qui anche le inevitabili riserve. Ovid Densusianu, l’autore del primo corso accademico su Dante Alighieri in una università romena, manifestò comunque i suoi limiti e sostenne che fosse preferibile la traduzione in prosa del poema, per una giusta comprensione; la traduzione in versi sarebbe stata “un’inutile audacia” (19). Il tempo dimostrò che aveva torto. Uno spirito enciclopedico, Nicolae Iorga, autore di centinaia di libri di storia, filosofia e letteratura, fu anche un uomo politico di prima importanza dell’epoca. Ma il suo carattere non lo raccomandava per niente ai ragionamenti sereni, come persona che non andava d’accordo con gli altri, e anzi appena qualcuno diventava un po’ più conosciuto, si impegnava subito a stroncarlo e a bloccare la sua carriera. Così il noto storico ritenne che la traduzione di Coșbuc fosse purtroppo un insuccesso: “dovremo dire che neanche questa volta Dante è entrato veramente nella nostra letteratura” (20). Ma visto che Nicolae Iorga aveva stroncato anche Blaga, Lovinescu, Călinescu, Arghezi e tutti gli altri spiriti eccelsi della cultura romena, possiamo limitare questo giudizio al suo valore contestuale.
Tra le reazioni italiane, ci fu quella di Carlo Tagliavini, che parlava di Coșbuc come di un “traduttore valente” (1921) e quella di Rosa Del Conte, docente universitaria per molti anni in Romania, a Cluj e a Bucarest, ottima conoscente della lingua e della cultura romene. In riferimento alla Divina Commedia, lei affermò che “sul piano delle traduzioni, la Romania attinge il vertice del capolavoro con la versione di G. Coșbuc” (1965) (21).
Il mio intervento si è proposto di far conoscere al pubblico occidentale una zona culturale forse insolita dell’Europa orientale. Ho voluto offrire un breve panorama delle traduzioni romene della Divina Commedia, nell’Ottocento e nel Novecento. Mi sono proposto di evocare alcuni momenti salienti della biografia di George Coșbuc e della sua attività come poeta popolare, ma soprattutto di presentare e di dare un giudizio professionale sulla sua opera di traduttore del poema dantesco. Ho cercato di dimostrare, con alcuni esempi e argomenti, che quella di Coșbuc è non soltanto la prima traduzione artistica integrale, ma filologicamente anche la più valida versione romena della Divina Commedia.
Note:
(1) Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, seconda edizione riveduta, Bucarest, Ed. Cartea Românească, 2019, p. 42.
(2) Vedi Titus Pârvulescu & Dumitru D. Panaitescu, Dante în România, in Studii despre Dante, Bucarest, Editura pentru Literatură Universală, 1965, p. 351-362.
(3) Ibidem, p. 362-365.
(4) Divina Comedie a lui Dante, tradusă de G. Coșbuc și comentată de Ramiro Ortiz, vol. 1, Infernul, București, Cartea Românească, 1924; vol. 2, Purgatoriul, București, Cartea Românească, 1927; vol. 3, Paradisul, București, Cartea Românească, 1932.
(5) Dante, Infernul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1932; Dante, Purgatoriul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1933; Dante, Paradisul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1934.
(6) Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, 3 volume, traducere în versuri de Ion A. Ţundrea, prefaţă de N. Iorga, Bucureşti, Editura Medicală, 1999.
(7) Dante Alighieri, Divina Comedie, în româneşte de Giuseppe Cifarelli, cuvînt înainte de Alexandru Ciorănescu, îngrijire de ediţie, note şi comentarii de Titus Pârvulescu, Craiova, Ed. Europa, 1993.
(8) Tra le numerose edizioni, vedi per esempio Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, 3 volume, în româneşte de Eta Boeriu, studiu introductiv, tabel cronologic, note şi comentarii de Alexandru Balaci, Bucureşti, Ed. Minerva, Col. Biblioteca pentru toţi, 1982.
(9) Laszlo Alexandru, Lectura lui Dante, 3 volume, Chișinău, Editura Cartier, 2020, 624 + 664 + 680 p.
(10) Dati ricavati dalla sintesi di G. Călinescu, G. Coșbuc, in Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, seconda edizione, riveduta e aumentata, edizione e prefazione di Al. Piru, București, Ed. Minerva, 1982, p. 583-590.
(11) Racconto “autobiografico” attribuito da Ramiro Ortiz a George Coșbuc, nel suo ampio studio introduttivo all’edizione Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, în traducerea lui George Coşbuc, ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, Iaşi, Ed. Polirom, 2000, p. 56-59.
(12) Vedi George Coșbuc, Comentarii la “Divina Comedie”, prefazione di Laszlo Alexandru, introduzione di Ovidiu Pecican, vol. I-II, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2007.
(13) Vedi l’introduzione di Ramiro Ortiz ai tre volumi tradotti da G. Coșbuc, ora più accessibili nella ristampa in volume unico a Iași, Polirom, 2000, ed. cit.
(14) Titus Pârvulescu & Dumitru D. Panaitescu, Dante în România, ed. cit, p. 368-369.
(15) Idem, ibidem, p. 369.
(16) Idem, ibidem, p. 369.
(17) Idem, ibidem, p. 369.
(18) Idem, ibidem, p. 369.
(19) Idem, ibidem, p. 370.
(20) Idem, ibidem, p. 370.
(21) Vedi Iulia Cosma, Gli echi italiani dell’attività traduttiva e di esegesi dantesca di George Coșbuc (1921-1995), 2018, p. 240, 245.
Bibliografia:
G. Călinescu, G. Coșbuc, in Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, seconda edizione, riveduta e aumentata, edizione e prefazione di Al. Piru, București, Ed. Minerva, 1982, p. 583-590;
Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, traduzione di George Coşbuc, edizione curata e commentata da Ramiro Ortiz, Iaşi, Ed. Polirom, 2000;
Laszlo Alexandru, Coșbuc și Dante, in A revedea stelele. Contribuții la studiul operei lui Dante, seconda edizione aumentata, Cluj, Ed. Ecou Transilvan, 2018, p. 11-21;
Laszlo Alexandru, Dante în viziunea lui George Coșbuc, in A revedea stelele. Contribuții la studiul operei lui Dante, ed. cit., p. 22-40.
Nicolae Manolescu, George Coșbuc, in Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, seconda edizione riveduta, Bucarest, Ed. Cartea Românească, 2019, p. 484-489;
Adriana Mitescu, Dante in Romania, in Dalla bibliografia alla storiografia. La critica dantesca nel mondo dal 1965 al 1990, a cura di Enzo Esposito, Ravenna, Longo Editore, 1995;
Titus Pârvulescu & Dumitru D. Panaitescu, Dante în România, in Studii despre Dante, Bucarest, Editura pentru Literatură Universală, 1965, p. 345-422.
(Intervento alla conferenza “Nouvellement traduit”. Les oeuvres de Dante en traduction au fil de l’histoire. Journées d’études internationales, Université libre de Bruxelles, 18 novembre 2021)
De ce mai este complex și complicat textul acestui poem, Divina Comedie? Se deosebește de toate cărțile de literatură, care își stabilesc domeniul de apartenență – pot fi epice, sau lirice, sau dramatice – dacă sînt epice, au personaje și acțiune, cele lirice insistă pe figurile de stil, pe rimă, se transmit în mod direct sentimentele autorului, cele dramatice – aici sîntem chiar pe domeniul nostru, în acest moment, fiindcă sîntem la un festival de teatru – presupun dramatism, personaje pe scenă, schimb de replici, confruntare, luptă și așa mai departe. E clar că sînt strategii specifice de exprimare, în cadrul diverselor genuri literare. Dante este epic, în cartea lui se întîmplă foarte multe lucruri și există peste 500 de personaje, care fiecare face ceva, sau îi face altcuiva cîte ceva. Divina Comedie este cartea din Evul Mediu cu cele mai multe personaje. Dar ea este și lirică, pentru că are versuri; fiecare are unsprezece silabe (Nel-mez-zo-del-cam-min-di-no-stra-vi-ta). Oriunde deschideți Divina Comedie, fiecare vers va avea 11 silabe. Ăsta este ritmul endecasilabic (l’endecasillabo). Versurile sînt grupate în terține, adică în grupuri de cîte trei. De obicei, după cele trei versuri, terțina se termină cu punct, sau cu punct și virgulă. Adică o idee, pe parcursul Divinei Comedii, de obicei este inclusă într-o terțină. Poate fi în două, poate fi în trei. Atunci cînd urmărește o virtuozitate artistică, poetul poate să se extindă la 13 terține, în cadrul unui acrostih! Dar acelea sînt pasaje de excepție. De cele mai multe ori, extensia ideatică a ceea ce Dante comunică se include într-o terțină. Un alt element liric important este terța rimă, adică avem rime în versurile 1 și 3, ne întoarcem să preluăm rima următoare: 2-4-6, 5-7-9, 8-10-12, 11-13-15, 14-16-18, 17-19-21, 20-22-24 și tot așa mai departe, rimele merg pe aceeași schemă pînă la un total de 14.230 versuri. Să ai un poem cu unsprezece silabe în fiecare vers, o idee inclusă într-o terțină și toate rimele cu această structură de fier, nemodificată – așa ceva dacă îi dai unui computer, nu poate să facă! Iar asta e partea formală, externă. După aceea, cînd intri în conținut, el să fie structurat pe patru niveluri: literal, alegoric, moral și anagogic. Asta e Divina Comedie, să ne înțelegem. Nu mai insist cu argumentele, pentru a dovedi că acest poem este liric. Dar el este și dramatic, pentru că numeroase personaje intră în conflicte, pe alocuri extrem de violente. Sînt confruntări uneori chiar de natură fizică, în Infern: dracii năvălesc peste eroul principal, vor să-l bată pe Dante, să-l înțepe cu sulița, el se sperie, se ascunde. Putem să vedem Divina Comedie ca pe o carte plină de suspans și nu greșim. Deci este tratatul de teologie din Paradis, fără discuție, dar este și romanul de aventuri din Infern. Este un ansamblu, îmbrățișează toate posibilitățile comunicării și toate varietățile de situații din existența umană. Dar e dramatică Divina Comedie nu numai prin forma în care ne spune lucrurile, ci și prin strategiile implicite. De cele mai multe ori, cînd se transmite replica de la un personaj la altul, “E io a lui”, “E lui a me” “Și eu către el”, “Și el către mine” “Și atunci el”, “Și el deodată”. Acestea sînt trăsături care există de obicei în textul dramatic, unde se indică numele personajului, se pun două puncte și urmează replica sa, ca atare. Structura de construcție a textului dramatic este foarte limpede.
Mi-ar plăcea să vă fac o ilustrare concretă a laturii dramatice din Divina Comedie. Nu insist acum pe epic și nu insist pe liric, dar m-am gîndit că, dacă tot sîntem la un festival de dramaturgie, hai să spun două vorbe despre acest aspect al poemului. Întîi va trebui să aveți un pic de răbdare, ca să vă prezint faptele, iar apoi vă ofer cheia de interpretare. Mă gîndesc la cîntul X din Infern. Ca să începem cu premisele, în cîntul IX protagonistul ajunsese cu Virgiliu la porțile cetății Dite. Știți că e vorba despre o călătorie, prin Infern, Purgatoriu și Paradis, Dante are o călăuză, pe Virgiliu, în primele două ținuturi, pe urmă apare Beatrice, la sfîrșitul Purgatoriului, îl preia și-l conduce în Paradis. Infernul este ca un fel de pîlnie, în care se coboară; cu cît se merge mai jos, Infernul e tot mai strîmt, păcatele sînt mai grave și formele de tortură sînt tot mai intense și violente. Există o ierarhie, s-a vorbit de criteriul aristotelic de ierarhizare în trepte a culpelor. În cîntul IX, cei doi, Dante și Virgiliu, ajung la poarta cetății Dite. (Dite este un sinonim pentru Lucifer.) Cetatea lui Lucifer, partea de “cazemată” a locului damnării. S-a spus – și pe bună dreptate – că decorurile din Divina Comedie reiau decoruri din Evul Mediu. Adică avem cetăți, poduri mobile, șanțuri cu apă, care apără roată zidurile fortificate. Cei doi ajung la cetatea Dite și, acolo, călătorul se pomenește cu o surpriză! Pînă atunci, cînd Dante avea o problemă, dacă ieșea un diavol în fața lui sau se întîlnea cu Caron, care trebuia să-l treacă pe malul celălalt, sau alte ființe monstruoase îl vedeau pe Dante că e viu, pe cînd toți ceilalți sînt morți, și se răsteau la el să plece înapoi, refuzau să-l ajute, în clipa aceea le ieșea în față Virgiliu, cu o formulă magică. Știți cum e în literatura orientală, cu “Sesam, deschide-te!”, formulele magice totdeauna ne plac și sînt simpatice, fiindcă ne rezolvă instantaneu problemele, și pe urmă vine o comoară de obicei. Așadar Virgiliu iese în față și-i strigă diavolului: “Vuolsi così colà dove si puote ciò che si vuole, e più non dimandare!”. Așa se vrea, acolo unde se poate ceea ce se vrea și mai multe nu întreba! Este mai întîi un minunat joc de cuvinte, cu două din cele trei verbe servile din limba italiană: potere, volere și dovere. Dar și sensul expresiei este plin de substanță. Se vrea acolo unde se poate ceea ce se vrea. Virgiliu nu spune direct: «știi, Dumnezeu ne-a trimis pe noi! Tu dă-te la o parte și taci din gură, că altfel s-ar putea să ai probleme». El nu i-o zice chiar ca-n filmele western, cu bătaie, în aventurile lui Joe Limonadă, i-o transmite cu filosofia de rigoare, cu sintaxa alambicată. Dușmanii pricep imediat, se prăvălesc într-o parte și-n alta, îi lasă drum liber lui Dante. Această aventură se repetă de trei ori ca atare, pînă în fața intrării în cetatea Dite. Unde călăuza se străduiește în zadar cu formula magică, este trimis la plimbare și pe metereze ies sute de diavoli, care-l amenință pe drumeț că-l vor lua prizonier și vor să-l izgonească pe îndrumătorul său. Dante, cînd aude, se face alb la față de spaimă, maestrul se străduiește să-l calmeze, deși rămîne el însuși cam descumpănit de faptul că n-a reușit să rezolve impasul. Însă, ca prin minune, apare un înger. Acesta e unul din pasajele mele preferate, care ilustrează și expresia Deus ex machina, cînd toate obstacolele sînt depășite ca prin farmec. Apare acest înger, care trece peste tot mîlul din Stix, încît nici nu-l atinge cu picioarele, se uită cu dispreț la toată lumea și-l ignoră pe Dante, care la strigătul lui Virgiliu se prăvălise în genunchi cu venerație, se duce la poartă și, cu o vergea măruntă (cum au dirijorii de la muzica simfonică) o atinge, iar ea se prăbușește sfărîmată. Toți dracii de pe ziduri se duc de-a berbeleacul. Se face pîrtie. Iar îngerul Domnului se întoarce, la fel de disprețuitor, ignorînd pe toată lumea și, cum zice extraordinar poetul, pleacă avînd expresia unuia care avea alte lucruri, mai importante, de făcut. Pentru el, asta fusese un fleac. Așadar există asemenea lovituri de scenă foarte savuroase în Divina Comedie, ca-n orice piesă de teatru bine gîndită.
Și acum am ajuns în cîntul X. Dante intră în cetatea Dite, curios să vadă ce-o fi acolo. Primul moment este de teamă, dar și de reverență: se zăresc numeroase morminte, care stau deschise și, din ele, ies niște limbi de foc. Dar nu e nimeni, e pustiu. Dante i se adresează lui Virgiliu, are un moment de conversație cu călăuza, la începutul cîntului, vrînd să afle ce se întîmplă, ce este acolo, dacă ar putea vedea pe cineva. Primul moment dramaturgic: Dante e nedumerit. În mijlocul răspunsului edificator al lui Virgiliu, răsare o umbră, un duh dintr-un mormînt cu flăcări, înălțat pînă la brîu, cu pieptul și fruntea dezgolite, într-o atitudine foarte maiestuoasă: Farinata degli Uberti. Un mare politician ghibelin, fost conducător al cetății Florența. Acesta îl abordează pe Dante: “chi fuor li maggior tui?”. Cine ți-au fost înaintașii? Sau, cum ar zice Ion Creangă pe la noi: mă, tu al cui ești?! Numai că noi avem un alt registru, popular și derizoriu. Pentru că replica lui Farinata degli Uberti, “chi fuor li maggior tui?” este de o maximă demnitate aristocratică și semeție. Ia să te văd, ești nobil ca mine? Fiindcă te aud vorbind în graiul florentin. Dar cine erai tu, acolo, la Florența? Vedeți cum funcționează instantaneu eticheta socială medievală: să știu și eu cu cine stau de vorbă. Dar, mai important decît atît, întrebarea urmărește să clarifice apartenența politică a lui Dante: ai fost cumva ghibelin, ca mine, care le-am fost chiar conducător? sau ești guelf, adică dușman de-al meu?
Virgiliu îi explică drumețului că în fața sa se află Farinata și-l îndeamnă să stea de vorbă cu el, folosind cuvinte bine cumpănite. Și apare confruntarea! În mijlocul conflictului din cîntul X, dintre Dante și Farinata degli Uberti, ieșit la iveală din flăcări pînă la brîu, se ivește lîngă el o altă umbră, care abia scoate capul. A auzit discuțiile în contradictoriu dintre Farinata și Dante. Cine e această umbră? Cavalcante dei Cavalcanti. Fac o paranteză aici, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Dante a fost Guido Cavalcanti, el însuși poet de mare talent și om politic din facțiunea lui Dante, așadar tot guelf alb. Și ce s-a întîmplat acolo? Dante a fost ales prior al cetății Florența. Cum ar fi primarul localității, cu mențiunea că aveam de-a face cu un oraș-stat. Așa că Dante a fost ales ca șef de stat, pe timp de două luni. În acel context cu foarte multe dueluri, măceluri și conflicte între facțiunile politice, conducătorii au dat un decret obligatoriu: cine se mai duelează, va fi trimis în exil. La scurtă vreme de la publicarea edictului, tocmai Guido Cavalcanti s-a luptat cu Corso Donati, una din căpeteniile guelfilor negri. Au fost aduși la judecată și legea a fost pusă mai presus de prietenie. Amîndoi au fost trimiși în exil. Dante, ca prior, l-a exilat pe unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, Guido Cavalcanti. Poetul a plecat din cetate și, după cîteva luni, s-a îmbolnăvit atît de grav încît, deși a fost amnistiat, cînd s-a întors a murit la scurtă vreme. Deci asta a pățit Guido Cavalcanti – nu zic din cauza, dar – prin intermediul lui Dante. Închid această paranteză explicativă și revin la firul întîmplărilor din cîntul X. Apare din mormîntul în flăcări o umbră pînă la gît, care parcă stătea în genunchi. «Dacă tu ai venit aici, fiul meu unde este? Fiindcă voi sînteți prieteni!». Dante înțelege că este tatăl lui Guido Cavalcanti și-i răspunde: «Eu n-am venit singur. Am venit ajutat, călăuzit de cineva, pe care fiul dumitale l-a ținut în dispreț» (“ebbe a disdegno”). Poetul folosește un timp verbal din trecut, passato remoto: ebbe. Aici iarăși se pot deschide multe direcții de analiză. Dante vine pe lumea cealaltă ajutat de Sfîntul Duh – deci Guido nu era credincios. Dante vine ajutat de Virgiliu – deci Guido n-avea respect față de poezia antică. Dante vine ajutat de Beatrice – deci Guido n-avea reverență față de harul divin. Dar trecem peste toate aceste ipoteze. Iar umbra îngenunchiată în mormînt rămîne șocată de durere: «Cum ai spus? L-a ținut în dispreț? Ebbe? Deci el nu mai trăiește? (Fiindcă așa se pricepe, dacă tu ai folosit un timp trecut.) Ochii săi nu se mai bucură de lumina soarelui?». Și se prăbușește, absolut devastat, la ideea că fiul său a murit deja, cum a dedus din cuvintele călătorului, care vorbea despre el la trecut. Acesta a fost al treilea episod.
Urmează al patrulea episod, de explicații. Își reia vorba Farinata, cel care stătea ridicat pînă la piept, cu aceeași intonație, dar un pic mai smerit, fiindcă a văzut că în fața lui stă un personaj totuși de excepție, care merită considerația lui. Îi răspunde că și el regretă multele vărsări de sînge care au fost provocate. Între timp Dante, nedumerit, îl întreabă despre celălalt duh damnat, de ce era așa de îndurerat. «Pentru că noi nu vedem în prezent ce se întîmplă în lumea celor vii, noi vedem departe în viitor și departe în trecut. Cavalcante nu știa ce i s-a întîmplat fiului său și dacă mai trăiește.» Dante își cere scuze că a fost o neînțelegere, Guido încă mai trăiește, dar el, Dante, nu pricepea această necunoaștere a realităților, din partea lui Cavalcante dei Cavalcanti. În al cincilea episod, cade înapoi și Farinata, iar Dante pășește mai departe cu Virgiliu, printre mormintele deschise, în flăcări.
Cinci episoade, așadar, în cîntul X al Infernului. Primul – de introducere. Ultimul – de concluzii. Al doilea, cînd apare Farinata – cu punctul culminant, cu duelul verbal tăios, în dialogul dintre cei doi actori principali ai vieții politice italiene. O confruntare scînteietoare. Al treilea, cu Cavalcanti – de lamentație, de durere, de sfîșiere a părintelui ce a dedus că i-a murit copilul. Al patrulea, în care Farinata devine mai maleabil și dialogul în sfîrșit se produce, între cei doi mari oameni. Observați că, pe parcursul a 136 de versuri, cîte cuprinde cîntul X, din punct de vedere dramaturgic, de confruntare între personaje și de tonalități artistice absolut diferite, în cadrul blocurilor de semnificație juxtapusă, există o formidabilă performanță a textului dantesc. Spunea cineva, un comentator, că ar fi inadecvat să căutăm mereu toate cele patru sensuri suprapuse în poemul dantesc. Uneori prevalează cel literal, alteori este mai evident cel alegoric, alteori e mai important cel moral și alteori se impune cel anagogic. Există pasaje cu cîte două sau trei niveluri de lectură, dar nu sînt mereu prezente toate cele patru. Eu vin și completez. Nu totdeauna textul Divinei Comedii este epic; sau nu totdeauna este liric; și nu totdeauna este dramatic. Strategiile de exprimare literară se alternează. Dar împreună dau bogăția capodoperei. Am încercat să subliniez un asemenea aspect, fiindcă ne aflăm tocmai la un festival de dramaturgie, cu numeroase trupe teatrale participante, și am vrut să mă refer la această calitate de construcție structurală, în cadrul poemului medieval.
De fapt m-a interesat să vă spun următoarele lucruri despre Divina Comedie: 1) Este o lectură dificilă; nu vă descurcați dacă porniți pieptiș, pe cont propriu. Chiar și Dante avea diverse călăuze. Cititorul său are nevoie de o călăuză pentru a răzbi și a-l citi. 2) Este o operă foarte recompensantă; nu numai Dante își caută drumul spre mîntuire, ci ni-l căutăm cu toții. Și nu e numai expediția lui Dante, ci e călătoria fiecăruia dintre noi, care-l însoțim. Cu gîndurile noastre, cu sentimentele noastre.
Vorbind foarte pe șleau: este o carte unde intrăm proști și de unde ieșim deștepți. Și nu-i o figură de stil. Înțelegem o mulțime de lucruri despre cum e făcută lumea, adică exact ceea ce își propun scriitorii, fiecare pe stilul lui, să ne spună. Însă așa cum e făcută lumea la Dante, nu mai e făcută la nimeni. Ieșim de acolo infinit mai bogați sufletește și din punct de vedere intelectual și al cunoașterii lumii înconjurătoare, naturale și spirituale. Pe vremea lui Dante au existat mari pasiuni din iubire (vezi povestea cu Francesca și Paolo), la fel ca-n zilele noastre; și pe atunci au existat trădători odioși (vezi cazul lui Bocca degli Abati), ei există și sub ochii noștri; pe vremea lui Dante a existat un sinucigaș, care își cîntă și își deplînge soarta (vezi suferințele lui Pier delle Vigne), avem aceste figuri umane și pe vremea noastră, deși ei nu mai pot să ne spună cu ce trăiri sufletești ne-au părăsit. Marile fațete ale existenței omenești sînt toate incluse în Divina Comedie. Intrăm în ea proști și ieșim din ea deștepți.
(Conferință la Biblioteca Județeană “Petre Dulfu” din Baia Mare, cu ocazia Festivalului Internațional de Artele Spectacolului “Atelier”, 28 iunie 2021)
Laszlo Alexandru 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.