Etichete
S-a stins din viață, la 84 de ani, Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România. Poate fi considerat, fără exagerare, cel mai important critic literar român din perioada postbelică.
A avut un prim moment publicistic mai curînd tulbure, în anii finali ai stalinismului. Împrejurarea a reprezentat doar un accident de parcurs, asumat de nevoie, întrucît tînărul student a avut de suportat la început, în biografia sa, rigorile comunismului, fiind exmatriculat și persecutat pe nedrept. Poate și acest detaliu l-a determinat să nu devină vreodată membru al partidului comunist. Întors pe calea evoluției profesionale, în urma unor conciliabule cu potentații zilei, și-a descoperit și afirmat cu tenacitate calitatea de căpătîi, prin care a ocupat locul cel mai vizibil în vitrina culturală: raționalismul destins și ușor persiflator. Toate obiectele dimprejur sînt trecute prin filtrul gîndirii penetrante, cu țîșniri pe alocuri surprinzătoare, cu conexiuni de idei și lecturi impresionante. Și-a construit autoritatea neclintită, folosindu-se de pupitrul cronicii literare, practicate mai întîi la Contemporanul, dar mai ales, apoi, la România literară. Întreaga suflare literară i-a așteptat săptămînal, timp de peste trei decenii, cu încordare, analizele precise, convingătoare, plasînd judecata de valoare în centrul discursului și ilustrînd permanent evaluarea de bună credință, aflată deasupra grupurilor de influență și presiune.
În alte literaturi cronica de întîmpinare a reprezentat un instrument auxiliar, de publicizare a cărților nou apărute, în vederea unui succes financiar gratificant. Prin discursul său adeseori imprevizibil, lipsit de conformism, oferind surprize de receptare în zone ce păreau banale și terne, comentatorul săptămînal de la România literară a lansat o altă modalitate de exprimare culturală, a impus un nou orizont de așteptare în cîmpul estetic românesc. A făcut-o detașîndu-se de procedura intransigentă și vocabularul rece ale discursului universitar, împletind demersul analitic și stilul jurnalistic. După cum observa el cu îndreptățire, “știința cercetătorului și intuiția cronicarului sînt, de la un punct, incompatibile. Cronicarul este un oenolog specializat în pusul operei pe limbă, deși are cunoștință și de sortimentele de struguri din care se scoate vinul.”
Scrisul de plăcere, împletit cu exigența lucrului bine făcut, i-a dat nota caracteristică a activității, de-a lungul deceniilor. Latura hedonistă nu l-a scutit însă de specializarea în toate ramurile exprimării literare: poezia, proza, critica, dramaturgia. Privirea sincronică, asupra noilor apariții, a fost însoțită de plasarea acestora în context diacronic: “Nu cred în cronicarul care nu știe istorie literară și n-are timp să se informeze în alte literaturi. Cronicarul e un om care trebuie să citească tot. Un istoric aplecat asupra actualității și un comentator al actualității în perspectivă istorică”. Tribuna autorității se edifică însă mai ales prin perseverență. Pagina 9 din cea mai semnificativă revistă culturală dinainte de 1989 conținea negreșit semnătura lui Nicolae Manolescu și oferea garanția că încă nu totul a alunecat în haos, exista o privire limpede, care scruta orizontul. “E nevoie să-l urmărești mulți ani pe un cronicar ca să poți afirma că e competent”, nota el pe bună dreptate. Autoritatea opiniei se edifică nu cu impulsul orgolios și trufia autoritară, ci prin tenacitate și conștiința lucrului meticulos, bine făcut.
Un element important ținea de stilul expresiv al cronicarului literar. Volutele livrești, notele de subsol și ostentația enciclopedică ar ține departe publicul, la fel cum expresia familiară, despletită sau vulgară l-ar discredita pe comentator. Între cele două extreme, se propune o abordare directă a obiectului de studiu și performanța analitică a demonstrațiilor: “Critica nu este bogăție stilistică, ci economie și, la urma urmelor, stilul criticii nu ține atît de podoabele ei, cît de idee. Criticul ar putea fi definit drept un cititor care știe să pună, de la început, punctul pe i”.
În centrul judecății de valoare era plasată critica impresionistă. Comentatorul României literare n-a fost prizonierul vreunui curent științific la modă, care dădea tîrcoale operei, fie că se numea structuralism, semiotică, noua critică etc. Criteriile de evaluare pot fi schimbate, alternate, de la o operă la alta, în funcție de impresiile stîrnite, în timpul lecturii, în mintea și sufletul cititorului profesionist, iar orice grilă prestabilită și impusă cu forța nu face decît s-o sugrume. “Critica, avînd neapărat și o latură tehnică, pe care structuralismul a pus-o bine în evidență, riscă să se închisteze dacă își ignoră menirea de meditație estetică asupra omului (și implicit a socialului). Nu cred în viitorul unei critici care nu este fundamental antropologică.”
Mai importantă decît toate este însă buna credință, care îi permite cronicarului să judece pe deasupra grupurilor de interese, a prieteniilor și a obligațiilor personale. “Dacă talentul literar al criticului e indispensabil, în cealaltă noțiune, de profesionalitate, intră, ca factor constitutiv, onestitatea. Critica are o latură estetică și o latură morală. Nu ajunge să apreciezi corect valoarea: trebuie să ai capacitatea de a o susține în orice condiții. (…) Ceea ce un critic adevărat are esențial este datoria de a judeca onest: nici cel mai mare talent din lume nu suplinește, în critică, onestitatea. Critica lipsită de gust și în fond de cultură e mediocră sau plicticoasă; cea lipsită de convingeri morale e dăunătoare. Lipsa de pricepere profesională se vede mai ușor decît lipsa de scrupul etic.”
Echipat cu această solidă armătură de principii profesionale, înzestrat cu o inteligență cuceritoare, o abnegație uimitoare și o perseverență neabătută, Nicolae Manolescu a izbutit să ocupe de-a lungul deceniilor, pînă la căderea comunismului, avanscena literaturii române. Firește că, după 1989, dar mai ales după 2000, lucrurile s-au schimbat, încetul cu încetul. Operele literare și-au pierdut rolul central, de sinteză a tensiunilor sociale, iar critica de profil a ajuns doar a cincea roată la căruță, printre atîtea tragedii în desfășurare. Aceasta a fost și etapa “apusului de soare”, cînd N. Manolescu s-a văzut contestat, insultat și împroșcat cu diverse insanități, uneori din partea oamenilor pe care i-a sprijinit să se ridice. I-a fost dat să nu fie scutit de amărăciunea finală a pocalului. Nu i-am împărtășit de fiecare dată judecățile sociale, opțiunile și acțiunile, dar am fost întotdeauna convins că vulcanul de imprecații și avalanșa de gunoi, pe care a trebuit să le suporte omul ce duela cu spada rațiunii persiflatoare, făceau să alunece nivelul contestării sale într-o zonă scatologică.
Azi pierdem “mintea limpede” a literaturii române, pe cel care a modelat-o de-a lungul deceniilor și a condus-o (în bine și în rău) conform direcțiilor sale de gîndire. Mai mult ca sigur se va contura treptat o nouă realitate. Blocul de gîndire și acțiune culturală unitară, la nivel național, nu va mai putea fi menținut. De fapt el s-a fărîmițat deja. Vremea care vine este a inițiativelor locale, a grupurilor disipate de interesele financiar-culturale, a deschiderilor tot mai numeroase către paradigme occidentale, transnaționale. Regulile unitare ale scrisului și ale judecării autoritare a valorilor culturale, pe baza unui clasament ferm, imposibil de negociat, țin de timpurile apuse. Criticul de direcție, unic și intransigent, nu se va mai putea impune în noile situații. Va fi mai bine? Mai rău? Va fi altceva. Societatea frenetică a evoluțiilor surprinzătoare își va construi propria expresie estetică, asupra căreia vocea tinerilor, contribuția internetului și gusturi diferite își vor pune amprenta. În mijlocul trepidației, cîteodată, vom avea poate un zîmbet nostalgic, în amintirea deceniilor cînd lucrurile erau mai așezate și venea un om, săptămînal, să ne spună cum trebuie scrisă literatura.
(Steaua, nr. 4/2024, p. 8-9)
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.