Muzica în “Divina Comedie” (3)

Etichete

, , ,

Invidioşii zac sprijiniți de stîncă, purtînd mantii greoaie de culoarea pietrei și îndeamnă, în exclamațiile lor, la iubire (virtute contrară față de păcatul în care au excelat). Ei recită litanii, unde la început o invocă pe Sfînta Fecioară, apoi pe îngeri şi pe apostoli, iar în final rugăciunea se extinde la toţi sfinţii. “Şi cînd am mai înaintat puţin, am auzit strigîndu-se: «Maria, roagă-te pentru noi!»; strigîndu-se «Mihail» şi «Petru» şi «Toţi sfinţii»”.

“E poi che fummo un poco più avanti,
udìa gridar: «Maria, ora per noi»:
gridar «Michele» e «Pietro» e «Tutti santi»”
(Purg. XIII, 49-51)

musica

dante-portretMînioșii sînt învăluiți într-o pîclă adîncă, de fum înțepător, la fel ca patima nebună care le-a întunecat mințile. Rugăciunea pe care sufletele o recită sau o cîntă este Agnus Dei. Ea de obicei este repetată, în timpul liturghiei, de trei ori, pentru a-i cere lui Isus, care s-a jertfit pentru omenire (Ioan 1, 29), milostivenia şi împăcarea sufletească: “Agnus Dei, qui tollis peccata mundi, dona nobis pacem” (“Oh, Mielul Domnului, care ai puterea de-a ridica păcatele oamenilor, dăruieşte-ne pacea ta”). “Toate cu «Agnus Dei» începeau; o vorbă era în toate şi un mod, încît părea între ele o mare armonie.”

“Pur «Agnus Dei» eran le loro essordia;
una parola in tutte era e un modo,
sì che parea tra esse ogne concordia.”
(Purg. XVI, 19-21)

musica

Pe a cincea cornișă, Dante constată efectele nefaste ale zgîrceniei. Păcătoşii care în timpul vieții nu şi-au înălțat privirile spre bunurile divine, ci au rămas cu ele tot pironite în jos, spre averile lumeşti, zac plîngînd aici cu fața în pămînt, iar orice dorință de ridicare spre ceruri este zadarnică. Ei intonează un pasaj din Psalmul 119, 25,  care li se potrivește. “Îndată ce-am ieşit în al cincilea cerc, am văzut lume ce plînge, zăcînd pe jos cu faţa-n ţărînă. «Adhaesit pavimento anima mea» îi auzeam spunînd cu-aşa mari suspine, că vorba abia se pricepea.”

“Com’ io nel quinto giro fui dischiuso,
vidi gente per esso che piangea,
giacendo a terra tutta volta in giuso.

«Adhaesit pavimento anima mea»
sentìa dir lor con sì alti sospiri,
che la parola a pena s’intendea.”
(Purg. XIX, 70-75)

musica

Călătoria lui Dante continuă și, pe neașteptate, cei doi se pomenesc în centrul unui cutremur uriaș, iar Virgiliu se grăbește să-l reconforteze, deși ei încă nu înțeleg ce se petrece. Puțin mai tîrziu însă lucrurile se clarifică și cei doi primesc explicații: atunci cînd un duh, care și-a încheiat penitența, se înalță spre Paradis, toate spiritele din jur înalță o odă de mulțumire lui Dumnezeu, iar muntele întreg se clatină sub șocul emoției. “Apoi s-a pornit din toate părţile asemenea vuiet, că maestrul s-a lipit de mine spunînd: «Să nu şovăi, cîtă vreme te conduc». «Gloria in excelsis» toţi «Deo» ziceau, din cîte am priceput de-aproape, unde strigătul se distingea.”

“Poi cominciò da tutte parti un grido
tal, che ‘l maestro inverso me si feo,
dicendo: «Non dubbiar, mentr’ io ti guido».

«Gloria in excelsis» tutti «Deo»
dicean, per quel ch’io da’ vicin compresi,
onde intender lo grido si poteo.”
(Purg. XX, 133-138)

musica

Pe a șasea cornișă, lacomii umblă descărnați și lihniți de foame, cîntînd Psalmul 50, 17 (“Doamne, deschide-mi buzele, și gura mea va vesti lauda Ta”), unde este pomenit chiar organul cu care au comis păcatul și prin care acum îi înalță un imn de slavă lui Dumnezeu, fiindcă le-a permis să scape de damnarea infernală. “Şi iată se auzeau voci plîngînd şi cîntînd «Labia mea, Domine» încît plăcere şi durere stîrneau.”

“Ed ecco piangere e cantar s’udìe
«Labia mea, Domine» per modo
tal, che diletto e doglia parturìe.”
(Purg. XXIII, 10-12)

musica

Desfrînații – care au păcătuit din exces de patimă – sînt arși în flăcări înspăimîntătoare, pe a șaptea cornișă a Purgatoriului. Ei cîntă un imn prin care solicită să fie pedepsiți pentru faptele lor. “«Summae Deus clementiae» în sînul marii văpăi am auzit cîntînd, ce m-a îmbiat să mă-ntorc; şi-am văzut duhuri umblînd prin flacără; aşa că le priveam pe ele şi-mi priveam paşii, împărţindu-mă încoace şi-ncolo.”

«Summae Deus clementiae» nel seno
al grande ardore allora udi’ cantando,
che di volger mi fe’ caler non meno;

e vidi spirti per la fiamma andando;
per ch’io guardava a loro e a’ miei passi,
compartendo la vista a quando a quando.”
(Purg. XXV, 121-126)

musica

La capătul ascensiunii pe cele șapte cornișe sînt așteptați de un nou înger gardian, care îi laudă pentru dăruirea spirituală arătată de-a lungul drumului și-i îndeamnă să continue, cîntîndu-le un pasaj despre a șasea fericire din Evanghelia după Matei (5, 8): “Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!”. “Dincolo de flacără stătea pe mal şi cînta «Beati mundo corde!», cu voce mai tare decît a noastră, vie.”

“Fuor della fiamma stava in su la riva,
e cantava
«Beati mundo corde!»
in voce assai più che la nostra viva.”
(Purg. XXVII, 7-9)

Îngerul fericirii îi îndeamnă să treacă printr-o îngrozitoare perdea de foc, unde Dante, cu mare greutate și după numeroase încurajări și explicații primite de la Virgiliu, se încumetă. Dincolo îi întîmpină îngerul iertării, pentru a le răsplăti îndrăzneala cu un cîntec din cuvintele Evangheliei după Matei (25, 34): “Veniţi binecuvîntaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii”. Este formula cu care Isus îi va aștepta pe cei aleși, la Judecata de Apoi. “«Venite, benedicti Patris mei», a răsunat dintr-o atare lumină, din partea locului, încît m-a învins şi n-am putut-o privi.”

«Venite, benedicti Patris mei»,
sonò dentro a un lume che lì era,
tal che mi vinse e guardar nol potei.”
(Purg. XXVII, 58-60)

musica

La intrarea în Paradisul Pămîntesc, în fața protagonistului se ivește o fetișcană încîntătoare, despre care vom afla că se cheamă Matelda, un “funcționar” angelic misterios, ce-i întîmpină cîntînd, plină de veselie. Exuberanța ei se explică prin cuvintele Psalmului 92, 4: “Căci Tu mă înveseleşti cu lucrările Tale, Doamne, şi eu cînt de veselie, cînd văd lucrarea mînilor Tale”. “«Voi sînteţi nou-veniţi, şi poate faptul că rîd», a început ea, «în acest loc ales drept cuib al seminţiei omeneşti, vă uimeşte şi vă îngrijorează; dar lumină dă psalmul Delectasti, ce vă scoate mintea din ceaţă».”

“«Voi siete nuovi, e forse perch’ io rido»,
cominciò ella, «in questo luogo eletto
all’umana natura per suo nido,

maravigliando tienvi alcun sospetto;
ma luce rende il salmo 
Delectasti,
che puote disnebbiar vostro intelletto».”
(Purg. XXVIII, 76-81)

musica

Într-o prefigurare a reprezentației alegorice care va urma, Matelda se plimbă agale prin Eden și cîntă un psalm de indulgență, “Ferice de cel cu fărădelegea iertată și de cel cu păcatul acoperit” (32, 1). Eroul o urmărește curios din priviri. “Cîntînd ca femeia-ndrăgostită, a continuat de la capătul vorbelor ei: «Beati quorum tecta sunt peccata!».”

“Cantando come donna innamorata,
continuò col fin di sue parole:
«Beati quorum tecta sunt peccata!».” (Purg. XXIX, 1-3)

musica

Apariția mult așteptată a Beatricei este precedată de un fastuos ceremonial simbolic, întins pe un cînt întreg. În lumina care devine strălucitoare și în muzica armonioasă, se ivesc în fața ochilor călătorului șapte copaci de aur, care apoi se dovedesc a fi șapte sfeșnice (simbolizînd darurile Sfîntului Duh sau, după alții, cele șapte taine bisericești). Procesiunea continuă cu figurile impunătoare, încoronate de crini albi, a douăzeci și patru de bătrîni (simbol al celor douăzeci și patru de cărți ale Vechiului Testament), care cîntă un imn de slavă la adresa Sfintei Fecioare, adaptînd formula auzită de Maria de la îngerul Bunei Vestiri (Luca 1, 28) şi de la Elisaveta (Luca 1, 42). “Toţi cîntau: «Binecuvîntată fii tu, între fiicele lui Adam, şi binecuvîntate fie în etern ale tale frumuseţi!».”

“Tutti cantavan: «Benedicta tue
nelle figlie d’Adamo, e benedette
sieno in etterno le bellezze tue!».”
(Purg. XXIX, 85-87)

În urma lor vin patru animale fabuloase, fiecare cu șase aripi și cu penele acoperite de ochi (simboluri ale celor patru Evanghelii). Între animalele înaripate, se apropie un car triumfal pe două roţi (simbolul Bisericii), tras de un grifon (Isus). În dreapta carului dansează trei doamne, îmbrăcate în trei culori diferite: roșu, verde și alb (Iubirea, Speranța și Credința). În partea stîngă a carului înaintează dansînd patru femei, îmbrăcate în roşu, iar una dintre ele, care le poruncește, are trei ochi (Prudenţa, Justiţia, Tăria și Cumpătarea). În urma lor umblă cu demnitate doi bătrîni, îmbrăcați diferit, dintre care unul pare medic, iar celălalt războinic (Faptele Apostolilor de Sfîntul Luca şi Epistolele de Sfîntul Pavel). Se arată apoi patru oameni cu ținută umilă (autorii Epistolelor Catolice: Sfîntul Iacob, Sfîntul Petru, Sfîntul Ioan, Sfîntul Iuda Tadeul). La sfîrșit vine un bătrîn singur, ce pare adormit (Apocalipsa Sfîntului Ioan). Toată procesiunea fabuloasă se oprește, iar un participant (reprezentînd Cîntarea Cîntărilor) invocă, prin intermediul unui pasaj biblic, apariția Beatricei: “şi unul din ei, ca trimis de ceruri, «Veni, sponsa, de Libano» cîntînd a strigat de trei ori, şi toţi ceilalţi după el”.

“E un di loro, quasi da ciel messo,
«Veni, sponsa, de Libano» cantando
gridò tre volte, e tutti li altri appresso.”
(Purg. XXX, 10-12)

musica

Virgiliu dispare pentru totdeauna de lîngă Dante, se întoarce la locul său din Infern, iar călătorul, îndurerat pînă la lacrimi de această pierdere, este preluat de Beatrice. Femeia, intens iubită odinioară și divinizată acum, îl ceartă îngrozitor pe Dante pentru păcatele sale pămîntești și pentru numeroasele șovăieli pe calea virtuții. Pentru a-i îmblînzi supărarea și a interveni pe lîngă ea în favoarea păcătosului care se căiește, îngerii din carul triumfal intonează repede un psalm impresionant: “Doamne, în Tine mă încred: să nu fiu dat de ruşine niciodată. Izbăveşte-mă, în dreptatea Ta! Pleacă-ţi urechea spre mine, grăbeşte de-mi ajută! Fii pentru mine o stîncă ocrotitoare, o cetăţuie unde să-mi găsesc scăparea! Căci Tu eşti Stînca mea, Cetăţuia mea, şi pentru Numele Tău mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Scoate-mă din laţul pe care mi l-au întins vrăjmaşii. Căci Tu eşti Ocrotitorul meu! În mîinile Tale îmi încredinţez duhul: Tu mă vei izbăvi, Doamne, Dumnezeule adevărate! Eu urăsc pe cei ce se lipesc de idoli deşerţi şi mă încred în Domnul. Fă-mă să mă veselesc şi să mă bucur de îndurarea Ta, căci vezi ticăloşia mea, ştii neliniştea sufletului meu şi nu mă vei da în mîinile vrăjmaşului, ci îmi vei pune picioarele la loc larg” (31, 1-8). “Ea a tăcut; şi îngerii au cîntat îndată «In te, Domine, speravi»; dar dincolo de «pedes meos» n-au trecut.”

“Ella si tacque; e li angeli cantaro
di subito
«In te, Domine, speravi»;
ma oltre
«pedes meos» non passaro.” (Purg. XXX, 82-84)

musica

Se împlinește întregul ceremonial de purificare: acuzatoarea Beatrice formulează cele mai tăioase reproșuri; Dante este copleșit de regrete și durere; îngerii intervin cîntînd, pentru a atenua tortura sufletească; păcătosul doborît de frămîntări extreme leșină. Își revine doar atunci cînd e scufundat de grațioasa Matelda în undele rîului Lete, care șterge păcatele și amintirea lor. În jurul său aude cîntîndu-se fragmente dintr-un psalm de penitență. “Asperges me hyssopo, et mundabor; lavabis me, et super nivem dealbabor” – “Curăţeşte-mă cu isop şi voi fi curat; spală-mă şi voi fi mai alb decît zăpada” (51, 7) se cîntă de obicei atunci cînd se stropește cu apă sfințită în biserică. “Ajuns lîngă ţărmul fericit, «Asperges me» aşa de suav am auzit, că n-o ştiu gîndi, nu doar scrie.”

“Quando fui presso a la beata riva,
«Asperges me» sì dolcemente udissi,
che nol so rimembrar, non ch’io lo scriva.”
(Purg. XXXI, 97-99)

musica

Se reia spectacolul alegoric prin care, în Paradisul Pămîntesc, sînt reprezentate degradarea moravurilor din viața lumească și prăbușirea Bisericii în păcat, de-a lungul istoriei, sub asaltul animalelor diabolice: acvila (Imperiul Roman care a persecutat creștinismul), vulpea (ereziile) şi balaurul (Satana care a încurajat schismele). Dar corul celor șapte femei, simbol al virtuților alegorice (trei Virtuți Teologale și patru Virtuți Cardinale), intonează începutul psalmului 79, pentru a o consola pe Beatrice. Textul biblic deplînge, într-o proiecție paralelă, decăderea moravurilor în rîndul poporului ales, care se pedepsește cu asprime de către supremul creator: “Dumnezeule, au năvălit neamurile în moştenirea Ta, au pîngărit Templul Tău cel sfînt şi au prefăcut Ierusalimul într-un morman de pietre”. “«Deus, venerunt gentes», alternînd cînd trei, cînd patru cu dulce psalmodie, femeile au început lăcrimînd; şi Beatrice, suspinînd pioasă, pe ele le asculta cu aşa aspect, încît puţin mai mult sub cruce s-a schimbat Maria.”

«Deus, venerunt gentes», alternando
or tre or quattro dolce salmodia,
le donne incominciaro, e lagrimando;

e Beatrice, sospirosa e pia,
quelle ascoltava sì fatta, che poco
più alla croce si cambiò Maria.”
(Purg. XXXIII, 1-6)

musica

După dezbaterea altor delicate probleme istorice și filosofice, pe care prezentarea noastră nu le cuprinde, călătorul este însoțit de Matelda la apele celui de-al doilea rîu purificator: Lete dăruiește uitarea păcatelor comise, iar Eunoe împrospătarea binelui săvîrșit. Astfel întărit în virtute, Dante este pregătit să urce la stele.

(va urma)

tg-m3

Reclame

Muzica în “Divina Comedie” (2)

Etichete

, , ,

Dacă ideea de muzică poate fi acceptată doar cu anumite limite în Infern, situația se schimbă în Purgatoriu. Ea dobîndește aici o mare importanță. În primul rînd, are o finalitate educativă, trebuie să le atragă atenția, celor care au greșit, asupra erorilor comise. Apoi are o valoare de cult, de venerare a înțelepciunii și de preaslăvire a bunătății lui Dumnezeu, care le-a permis să evite Infernul.

dante-botticelliDante, în poemul său, face trimiteri precise la trei antifoane de slăvire a Sfintei Fecioare (Salve Regina, în Purg., VII, 82, Ave Maria, în Pd., III, 121-122 și XXXII, 95, Regina Coeli, în Pd., XXIII, 128), la cîteva imnuri liturgice (Te lucis ante terminum, în Purg., VIII, 13, Summae Deus clementiae, în Purg., XXV, 121, Te Deum laudamus, în Purg., IX, 140 și Pd., XXIV, 113), la cîntece de mesă (Gloria în excelsis Deo, în Purg., XX, 136), la numeroși psalmi biblici, intonați de duhurile păcătoase, în așteptarea mîntuirii, sau cîntați de duhurile fericite, sau interpretați de îngeri. Dar cum sunau toate acestea efectiv? La sfîrșitul secolului al XIX-lea, în nord-vestul Franței, la mănăstirea din Solesnes, călugării benedictini s-au specializat în studiul muzicii medievale, au aprofundat compozițiile, le-au scuturat de alterările survenite, le-au reconstituit. Munca lor a fost apoi, în zilele noastre, reluată de grupul vocal Zephyrus din Charlottesville, Virginia, SUA, care a realizat înregistrări a cappella ale celor mai multe cîntece din Divina Comedie. Așa că noi putem face azi o călătorie paralelă, citind textul literar și ascultînd textul muzical.

După ieșirea din Infern, Dante ajunge pe partea opusă a globului pămîntesc, pe țărmul insulei unde începe Purgatoriul. Duhurile care și-au regretat păcatele sînt aduse după moarte acolo, pe apă, de un înger luntraș. În timpul călătoriei, ele cîntă un psalm biblic, care în mod simbolic sărbătorește eliberarea poporului ales din captivitatea egipteană. Rugăciunea reflectă condiția sufletelor, care se eliberează de viața păcătoasă și pornesc spre purificare. “La pupă stătea luntraşul ceresc, ce părea întipărit de preafericire; şi sute de duhuri înăuntru şedeau. «In exitu Israel de Aegypto» cîntau toţi într-un glas şi celelalte scrise-apoi în psalm.”

“Da poppa stava il celestial nocchiero,
tal che parea beato per iscripto;
e più di cento spirti entro sediero.

«In exitu Israel de Aegypto»
cantavan tutti insieme ad una voce
con quanto di quel salmo è poscia scripto.”
(Purg. II, 43-48)

musica

Acesta a fost așadar cîntecul auzit de Dante. Protagonistul își începe ascensiunea pe plajă, la îndemnul unui personaj sobru, cu rol de gardian, fostul politician latin Cato, care s-a sacrificat pentru cauza libertății. În scurtă vreme eroul principal își întîlnește un bun prieten, pe cîntărețul Casella, pe care-l roagă să-i mai alunge oboseala și necazurile călătoriei și să-i interpreteze o melodie de odihnă și reconfortare. Casella îi intonează debutul unei canțone scrise chiar de Dante. «Iubirea care-n mintea mea vorbeşte», a-nceput el atunci aşa de gingaş, încît gingăşia încă-mi sună dinăuntru. Maestrul meu cu mine şi cu acea lume care era cu el păream aşa de fericiţi, parcă ne vrăjise mintea.”

«Amor che ne la mente mi ragiona»
cominciò elli allor sì dolcemente,
che la dolcezza ancor dentro mi suona.

Lo mio maestro e io e quella gente
ch’eran con lui parevan sì contenti,
come a nessun toccasse altro la mente.”
(Purg. II, 112-117)

Fascinaţia spiritelor penitente şi a celor doi poeţi, în faţa melodiei intonate de Casella, este sfîşiată de intervenţia aspră a lui Cato. Paznicul Purgatoriului îi ceartă pe toţi, pentru lenea care le-a întrerupt traseul pocăinţei. Atunci cînd muzica exprimă doar un moment de gratuită bucurie estetică, este condamnată cu asprime. Arta de dragul artei n-are ce căuta prin locurile sfinte. “Stăteam toţi înlemniţi şi-atenţi la notele sale; dar iată-l pe vrednicul bătrîn strigînd: «Ce-nseamnă asta, suflete leneşe? ce neglijenţă, ce trîndăvie-i asta? Daţi fuga la munte să vă lepădaţi de scoarţa ce nu vă lasă spre Dumnezeu învederat».”

“Noi eravam tutti fissi e attenti
alle sue note; ed ecco il veglio onesto
gridando: «Che è ciò, spiriti lenti?

qual negligenza, quale stare è questo?
Correte al monte a spogliarvi lo scoglio
ch’esser non lascia a voi Dio manifesto»”
(Purg. II, 118-123)

În cîntul V al Purgatoriului, spre Dante înaintează sufletele oamenilor pieriţi de moarte violentă şi care, pocăindu-se doar în ultima clipă, trebuie să rămînă în Antipurgatoriu probabil atîta vreme cît au trăit. Ele cîntă psalmul 50, compus odinioară de regele David pentru a implora îndurarea lui Dumnezeu:“Miserere mei Deus, secundum magnam misericordiam tuam”. “Şi între timp pe coasta din faţă venea lume, ceva mai sus, cîntînd «Miserere» un vers după altul.”

“E ‘ntanto per la costa di traverso
venivan genti innanzi a noi un poco,
cantando
«Miserere» a verso a verso.” (Purg. V, 22-24)

musica

Dante își continuă călătoria și ajunge la o vîlcea, un luminiș, în care se află principii care și-au neglijat datoria, și-au tratat supușii cu cruzime. Ei așteaptă acolo rugăciuni din partea rudelor, care încă trăiesc, pentru a le mai înlesni suferința. Totodată sînt izolați de ceilalți, se bucură de un anumit privilegiu, al rangului nobiliar. Coborînd protagonistul printre ei, îi aude intonînd – printr-o subtilă aplicare a legii echivalenței – un cunoscut cîntec de slavă la adresa Sfintei Fecioare, unde e subliniată deșertăciunea vieții muritoare și gloria vieții eterne: “spre tine suspinăm, gemem şi plîngem în valea lacrimilor… arată-ne, după acest exil, pe Isus, fructul binecuvîntat al pîntecelui tău”. “«Salve, Regina», pe pajişte şi flori aici şezînd şi cîntînd am văzut duhuri, care din vale nu se vedeau afară.”

«Salve, Regina» in sul verde e ‘n su’ fiori
quindi seder cantando anime vidi,
che per la valle non parean di fuori.”
(Purg. VII, 82-84)

musica

Ascensiunea prin Paradis se poate desfășura doar în timpul zilei, procesul de purificare spirituală e rezultatul unui efort conștient, susținut. Noaptea este vrăjmașa luminii, perioada cînd asaltul demonului pune sufletul la grea încercare. În vîlceaua principilor, un suflet nobil înalță un cîntec smerit, prin care îi cere ajutorul lui Dumnezeu, în fața ispitei diabolice care se apropie. “Înainte de a se termina lumina” este un imn atribuit Sfîntului Ambrozie şi era cîntat la Compieta, ultima oră canonică înainte de lăsarea nopții. “«Te lucis ante» aşa pios i-a ieşit din gură şi cu note aşa duioase, încît m-a făcut să-mi ies din minţi.”

«Te lucis ante» sì devotamente
le uscìo di bocca e con sì dolci note,
che fece me a me uscir di mente.”
(Purg. VIII, 13-15)

musica

Cînd se deschide în sfîrșit poarta Purgatoriului, pentru ca Dante să poată intra, se aude un impresionant cor de preamărire a lui Dumnezeu, intonat de toate duhurile, în semn de recunoștință: “Eu m-am întors atent la primul tunet şi «Te Deum laudamus» mi se părea că aud pe voci amestecate cu dulcele sunet”.

“Io mi rivolsi attento al primo tuono,
e
«Te Deum laudamus» mi parea
udire in voce mista al dolce suono.”
(Purg. IX, 140-142)


musica

 

(va urma)

 

tg-m2

Muzica în “Divina Comedie” (1)

Etichete

, , ,

Mă bucur să fiu la Universitatea de Arte din Tîrgu Mureș și îi mulțumesc domnului rector, prof. univ. dr. habil. Sorin Crișan, pentru generoasa invitație de-a susține această prelegere. Îmi pare bine să-mi amintesc că ne cunoaștem de cîteva decenii și să constat că ne revedem într-un context academic. Îi mulțumesc de asemeni domnului prorector, prof. univ. dr. Balási András, un ghid foarte amabil și disponibil pentru mine, care sînt la începutul drumului aici. Am mai ținut diverse conferințe în zonă, la Bistrița, la Beclean, dar la Tîrgu Mureș sînt pentru prima oară și mă bucur să vin cu o temă “de nișă”, specializată. În cadrul Divinei Comedii a lui Dante Alighieri, aș vrea să abordez problema muzicii.

dantePoemul dantesc constituie capodopera literară a Evului Mediu și oferă o sinteză a cunoștințelor, a credințelor, a filosofiei, a teologiei din acele vremuri, precum și o însumare a filosofiei din Antichitate. Divina Comedie este un ansamblu impresionant, din punct de vedere intelectual, rațional, artistic, teologic. Despre ce ne vorbește? Despre drumul sufletului după moarte. Și aici nu mai e vorba de un suflet inclus în timp, ci este omul în general, ca ființă, și diversele căi ce i se deschid pe lumea cealaltă. Dacă este un păcătos, el va ajunge în Infern, în niște chinuri îngrozitoare, pe care puțini și le-au imaginat în mod așa diversificat și colorat, cum le-a gîndit Dante. De asta se spune cîteodată că e o “situație dantescă”. Lumea se referă în primul rînd la Infern, unde torturile și zbuciumul păcătoșilor întrec ce s-a scris ulterior, în literatura universală, ca bogăție a imaginarului. Însă dacă omul a apucat să-și regrete sincer, înainte de moarte, păcatele, merge în Purgatoriu, un alt loc de tortură și penitență, provizoriu, înainte de obținerea mîntuirii. Iar oamenii virtuoși, care și-au dedicat viața credinței, ajung în Paradis, spațiul recompensei eterne.

Îmi permiteți să insist pe această introducere, fiindcă aș vrea să am o bază, pe care să-mi construiesc subiectul specific de azi. Eroul principal al aventurilor este Dante însuși, o noutate absolută pentru literatura acelor vremuri, unde nu existau poeme la persoana I, cu autorul care să devină protagonist și să-și asume un parcurs de epopee. Inclusiv ca abordare naratologică avem de-a face, prin urmare, cu un aspect neobișnuit. Dante se imaginează pe lumea cealaltă, însă ne spune mereu că drumul lui e cît se poate de real: “N-a văzut mai bine ca mine cel ce-a văzut adevărul” (“Non vide me’ di me chi vide il vero”, Purg., XII, 68). Precizia detaliilor ne transmite permanent ideea că el a fost acolo, e vorba de o călătorie adevărată, desfășurată efectiv. Sînt descrieri foarte fidele ale peisajului pe care-l străbate, pașii sînt numărați, într-o limită de timp, pe care el o parcurge. Totul are o concretețe formidabilă. Dar poate fi și o călătorie visată, sau una imaginată: “Eu nu ştiu spune bine cum am intrat acolo, aşa copleşit eram de somn în acel moment cînd am părăsit calea cea dreaptă” (“Io non so ben ridir com’ i’ v’entrai, / tant’ era pien di sonno a quel punto / che la verace via abbandonai”, Inf., I, 10-12). Sensurile din Divina Comedie sînt suprapuse, supraetajate și merg în paralel, ele nu se contrazic și putem citi întregul poem ca pe o expediție reală, ca pe un drum imaginar, ca pe o aventură visată etc.

Eroul coboară așadar în Infern, care devine din ce în ce mai strîmt. Trebuie să ne închipuim locul sub forma unei pîlnii, cu cercuri, în profunzime. Cu cît se coboară, cu atît păcatele sînt mai grave, pedepsele sînt mai groaznice, torturile sînt mai înfiorătoare. Poetul face o sinteză a păcatelor din vremea lui și oferă o oglindă fidelă a mentalității și a comportamentului medieval. Dar el construiește și o ierarhie etică, în același timp. Latura juridic-literară e dublată de meditația filosofică.

Dante este însoțit de Virgiliu, poetul său preferat, care îl conduce în Infern și în Purgatoriu și-l ajută în fața obstacolelor frecvente cu care se confruntă. Apoi este preluat de Beatrice, femeia iubită în tinerețe, care între timp a murit și vine spre el din Paradis. A fost mult comentată simbolistica de atribuit celor două călăuze din Divina Comedie: rațiunea umană și grația divină. Cu ajutorul rațiunii putem încerca, în viață, să evităm nemerniciile, dar pentru a ne mîntui avem nevoie de sprijinul credinței. Așadar cei doi poeți ajung la capătul Infernului, unde stă Lucifer, în centrul Pămîntului, imobilizat, azvîrlit acolo după revolta sa din Paradis, împotriva lui Dumnezeu. Cei doi călători depășesc centrul Pămîntului și pe Lucifer, urcă pe partea cealaltă a globului și ajung la țărmul unei insule, pe care se află muntele Purgatoriului. Cum s-a creat acesta? Totul este logic, inclusiv fizic și geografic vorbind, în cadrul poemului. Dante a preluat legenda biblică a alungării lui Lucifer din Paradis și o prelungește: atunci cînd diavolul a căzut pe scoarța terestră, a săpat o groapă, sub formă de pîlnie – care a devenit Infernul – și a rămas înfipt în centru. Dar pămîntul dislocat trebuia să se regăsească undeva: a fost împins pe partea cealaltă și a constituit un munte, care are șapte cornișe (alei), pe care se urcă roată, iar acolo sînt pedepsite cele șapte păcate fundamentale. Dante începe să urce în Purgatoriu, condus de Virgiliu, și cunoaște numeroase situații de penitență și personaje istorice faimoase. Ajuns în vîrful muntelui, intră în Eden, adică în Paradisul biblic, locul unde au fost creați primii oameni, Adam și Eva, unde s-a produs căderea în păcatul originar, de unde strămoșii noștri au fost izgoniți etc. Aici călătoria alături de Virgiliu se încheie. Pe măsură ce Dante urcă în Purgatoriu, devine mai ușor. Există un ansamblu de reguli, și în Infern, și în Purgatoriu, și în Paradis, nu voi insista asupra lor, fiindcă ar dura prea mult această introducere. Noi, cînd urcăm pe un munte, la plecare ne mișcăm mai ușor. Pe măsură ce avansăm, ascensiunea devine tot mai dificilă, iar pe culmi răzbesc doar marii alpiniști. În poemul lui Dante e chiar invers: este foarte greu să pornești. Simbolic vorbind, e dificil să-ți accepți păcatele, să le regreți, să te dezici de cel care ai fost, pentru a fi iertat. Primii pași sînt extrem de grei. Dar, dacă îți asumi linia penitenței, constați că sufletul îți devine tot mai ușor, mai luminos, mai fericit. Orice greutate materială dispare și, ajuns în vîrf, Dante începe să plutească. Paradisul este structurat în nouă ceruri, în jurul Pămîntului, pe care Dante le traversează în zbor, înainte de-a ajunge la Roza Albă, unde poate vedea efectiv amfiteatrul divin. Este deja imponderabil, s-a lepădat de păcate, a fost iertat pentru ele și își continuă drumul, pentru a se întîlni, în ultimul cînt din poem, cu Dumnezeu, pentru a-l vedea, pentru a-i percepe taina.

Toată călătoria, care este la temelia sa o expediție de autopurificare, e totodată și o căutare a lui Dumnezeu, o curiozitate sfîșietoare a descoperirii chipului lui Dumnezeu, a felului în care El operează. Foarte pe scurt cam acestea se pot spune despre proiectul lui Dante, care este extrem de bine calculat, în toate detaliile lui, și tratează, implicit sau explicit, numeroase probleme de filosofie și teologie, preluate în principal de la Sfîntul Toma din Aquino, dar și de la Aristotel, marele model din Antichitate, precum și din alte cîteva surse de inspirație secundară. Un rol foarte important, în această aventură fascinantă, îl are muzica. Și astfel ajung la ceea ce mă interesează pe mine, cu această ocazie, să detaliez.

Ce-are a face muzica în poemul literar, istoric, filosofic, teologic, acea sumă a cunoașterii medievale? Ei bine, Dante își însoțește mesajul cu trimiteri foarte concrete la muzică. Dar și acolo avem de-a face cu o relație mobilă: pe măsură ce se avansează, lucrurile devin tot mai complexe. În prima parte, în Infern, muzica este aproape inexistentă. Unii cercetători chiar îi contestă existența. Eu cred totuși că depinde cum înțelegem ideea de muzică. În ziua de azi ea înseamnă și dizarmonie, și gălăgie, pentru urechile publicului profan, iar atunci, dacă îi conferim o asemenea accepțiune mai largă, putem observa că în Infern, unde e întuneric și ne pomenim cu o agresare a vederii, prin alternanța de imagini extrem de violente, unde ne sugrumă spaima, găsim și o agresare a auzului, prin diverse zgomote.

Structura arhitecturală a decorului este foarte asemănătoare cu realitatea medievală, fiindcă poetul însuși este o sinteză intelectuală a epocii. De pildă, în cîntul III, Dante trece de poarta Infernului. Ulterior, pe meterezele cetății Dite, apar niște diavoli care-l înfruntă, călătorul trebuie să treacă de numeroase obstacole, să traverseze cîteva punți, să străbată trei ape curgătoare, cu rol defensiv. Cînd intră așadar în Infern, protagonistul se confruntă cu o beznă profundă și aude zgomote înfricoșătoare: “Aici suspine, plînsete şi ţipete ascuţite răsunau prin aerul fără stele, pentru care eu la început am lăcrimat. Diverse limbi, oribile graiuri, cuvinte de durere, accente de mînie, voci ţipate şi şoptite, răsunete de palme izbite făceau un vîrtej, care se roteşte mereu în acel aer mînjit, fără timp, ca nisipul cînd vîntul îl aspiră.”

“Quivi sospiri, pianti e alti guai
risonavan per l’aere sanza stelle,
per ch’io al cominciar ne lagrimai.

Diverse lingue, orribili favelle,
parole di dolore, accenti d’ira,
voci alte e fioche, e suon di man con elle

facevano un tumulto, il qual s’aggira
sempre in quell’aura sanza tempo tinta,
come la rena quando turbo spira.” (Inf. III, 22-30)

Auzim, prin urmare, împreună cu Dante, țipetele disperate, gălăgia, palmele deznădăjduite, pe care și le trag păcătoșii peste cap. Toate acestea sînt oare muzică? Nu știu, mă limitez să consemnez situația.

În cîntul V din Infern, călătorul îi întîlnește pe păcătoșii carnali, pe desfrînați. Care este greșeala lor? Și-au înșelat soțul/soția, logodnicul, partenerul. Cum sînt ei pedepsiți? Există, în Infern și Purgatoriu, o regulă care a fost denumită, chiar într-un pasaj din poem, “il contrappasso”, legea echivalenței. Felul în care păcătuim în timpul vieții se reflectă în felul cum vom fi pedepsiți după moarte. Acești nenorociți nu și-au găsit odihna, s-au agitat mereu să-și caute următoarea iubire, următoarea aventură amoroasă. Pe lumea cealaltă, ei zboară, sub formă de păsări, și sînt izbiți în eternitate, unii de ceilalți și cu toții de niște stînci. Cea mai mare dorință a lor e să aibă o clipă de odihnă, un strop de răgaz. Dar acest moment de liniște nu le este oferit, e imposibil. Iată felul în care legea echivalenței, de care vă spuneam, este pusă în practică. Acești damnați apar în fața lui Dante: “Şi cum zboară cocorii cîntîndu-şi plînsul, făcînd prin aer un lung şir, la fel am văzut venind, cu strigăte de durere, umbre purtate de vîrtejul numit.”

“E come i gru van cantando lor lai,
faccendo in aere di sé lunga riga,
così vid’ io venir, traendo guai,

ombre portate dalla detta briga.” (Inf. V, 46-49)

Păcătoșii strigă de durere, ca niște cocori. Este aceasta oare muzică? Nu știu. Dar niște sunete constituie cu siguranță, de nu cumva e o muzică a disperării.

Dante nu reprezintă doar statuia aceea impunătoare, cu care poate că unii s-au obișnuit, poetul sublim, frămîntat de lucruri divine. El știe să examineze toate laturile existenței umane, de la cele mai înalte la cele mai josnice. În cîntul XXI, într-un pasaj pe care-l voi cita totuși, fiindcă este celebru, chiar dacă este cam deșucheat, protagonistul se întîlnește cu un grup de drăcușori glumeți, care fac diverse pozne, cum se obișnuiește în armată. Camarazii mai rîd, se îmbrîncesc, își dau șuturi în dos. Cam așa se comportă și acei diavoli. După care, pentru a persifla pînă la capăt o expediție militară, se încolonează, sub comanda unui diavol “plutonier”. Ei ar vrea să pornească, dar e nevoie de o comandă, fiindcă în armată nu se acționează spontan. Așa că își scot limba spre șeful improvizat, pentru a-i arăta că sînt gata; iar el le dă semnalul de pornire, într-un mod inconfundabil. “Pe partea stîngă s-au înturnat; dar mai întîi fiecare şi-a strîns limba cu dinţii, ca semn către şeful lor; şi el şi-a făcut din cur trompetă.”

“Per l’argine sinistro volta dienno;
ma prima avea ciascun la lingua stretta
coi denti, verso lor duca, per cenno;

ed elli avea del cul fatto trombetta.” (Inf. XXI, 136-139)

Așa spune poetul. Iată că muzica din Divina Comedie, înainte de-a fi sublimă, știe să contribuie la exprimarea grotescului. Dacă vrem să examinăm toate aspectele problemei, trebuie să le recunoaștem și pe acestea. De altminteri în textul poemului este pomenită o foarte amplă varietate de instrumente muzicale, iar analiza atentă a situațiilor în care apar și a rolului lor ar ocupa tot spațiul unei alte conferințe: chitara (cetra, Pd., XX, 22), cimpoiul (cennamella, Inf., XXII, 10; sampogna, Pd., XX, 24), clopotele (campane, Inf., XXII, 7), cobza (leuto, Inf., XXX, 49), cornul (corno, Inf., XXXI, 12, ibid., 71), giga (giga, Pd., XIV, 118), goarna (tuba, Pd., VI, 72; Pd., XXX, 35), harpa (arpa, Pd. XIV, 118), lira (lira, Pd., XV, 4; Pd., XXIII, 100), toba (tamburo, Inf., XXX, 103), tobele (tamburi, Inf. XXII, 8), trîmbițele (trombe, Inf., XXII, 7; tube, Purg., XVII, 15; Pd., XII, 8), trompeta (trombetta, Inf., XXI, 139).

În ultima bolgie din cercul al VIII-lea, călătorul îi găsește pe falsificatori. Meșterul Adam, un celebru calpuzan medieval, care a contrafăcut florinul de aur și a fost condamnat la moarte pentru asta, stă înțepenit, cu trupul său imens, umflat de apă și cu buzele uscate, ce aspiră măcar după un strop de rouă. Fiind și mare bîrfitor, îl insultă pe tovarășul său de “detenție”, grecul Sinon, cu care pînă la urmă se ia chiar la bătaie. “Şi unul dintre ei, care poate s-a supărat că a fost numit aşa hidos, cu pumnul i-a izbit burdihanul. Ăsta a sunat ca toba mare; iar meşterul Adam i-a pleznit mutra cu braţul, care a părut la fel de pietros.”

“E l’un di lor, che si recò a noia
forse d’esser nomato sì oscuro,
col pugno li percosse l’epa croia.

Quella sonò come fosse un tamburo;
e mastro Adamo li percosse il volto
col braccio suo, che non parve men duro.” (Inf. XXX, 100-105)

Zgomotele produse de o încăierare – atunci cînd sînt comparate cu sunetele instrumentului muzical – pot să țină oare de tematica noastră? Iată o problemă la care m-aș feri să dau un răspuns tranșant.

(va urma)

 

20181214_100719

Muzica în „Divina Comedie”

Etichete

, , , , ,

Sînt onorat să susțin poimîine, în calitate de keynote speaker, prelegerea Muzica în “Divina Comedie”, în cadrul Conferinței Internaționale organizate de Universitatea de Arte din Tîrgu Mureș. Sînt emoționat să aflu că prezentarea mea va beneficia de traducere engleză simultană, în cască, pentru profesorii universitari care vor participa din străinătate. Îi mulțumesc domnului rector, prof. univ. dr. habil. Sorin Crișan, pentru această călduroasă invitație.

keynote speaker

Muzica este o componentă fundamentală a capodoperei lui Dante Alighieri. Acest fapt este explicabil, mai întîi, prin contextul cronologic în care ne situăm. Evul Mediu a marcat expresia sincretică a artelor, iar trubadurul scria versurile, compunea melodia, interpreta la instrumente și din voce, în timp ce dansa în fața publicului. Dar muzica a fost și o materie de bază în Quadrivium, care alături de Trivium marca parcursul esențial al studiilor medievale. Dovada că Dante a fost unul dintre cei mai erudiți intelectuali ai vremii sale poate fi regăsită în Divina Comedie.

Poemul dantesc este bogat în trimiteri la diferite instrumente, dansuri și cîntece. Prezența muzicii în cadrul poemului cunoaște o evoluție gradată. În Infern întîlnim sunete dizgrațioase, înfricoșătoare și foarte diversificate, cu rolul de-a mări spaima și tortura celor damnați, sau ilustrîndu-le suferința. În Purgatoriu, muzica are o finalitate etică, avînd scopul de-a contribui la purificarea sufletelor, prin învățătură și rugăciune. (Îndată ce exprimă doar un moment de bucurie estetică gratuită, este condamnată cu asprime.) Melodiile reflectă aici, conform “legii echivalenței”, pedeapsa ori penitența executată pe fiecare cornișă a muntelui. Muzica se desfășoară în deplina ei bogăție tonală în Paradis, de la muzica sferelor (din Cîntul I), care va însoți ultima parte a expediției, la cîntările sfinților și ale îngerilor, executate cu ajutorul vocii sau prin comparația cu diverse instrumente diafane din viața pămîntească, pînă la corul polifonic, care marchează eterna mișcare circulară.

În paralel cu o sintetizare sumară a diferitelor situații de exprimare muzicală în Divina Comedie, conferința pune alături pasaje de poezie, în italiană și în echivalență română, cu interpretări a cappella ale unor melodii invocate în poem. Grupul vocal Zephyrus, din Charlottesville (Virginia, SUA), specializat în muzică medievală, renascentistă și în barocul polifonic, a inclus pe internet adaptări ale cîntecelor din opera dantescă, realizate de călugării benedictini din Solesmes (nord-vestul Franței), care își propuneau să redea, la sfîrșitul sec. al XIX-lea, muzica în tiparul său medieval, fără distorsiunile apărute ulterior, de-a lungul timpului.

Lansări Gaudeamus

Etichete

, , , , ,

Mă bucur că voi lansa la Tîrgul Național „Gaudeamus” volumele de sonete ale lui Dante și Petrarca, în traducerea amicului Cercetător Științific Dr. Ion Istrate. După cele trei cărți ale mele, acestea sînt următoarele apariții din Colecția de Italiană, pe care o coordonez la Editura Ecou transilvan din Cluj.

istrate

Autorul și opera. “Contaminarea” biografică

Etichete

, , , , , , , , ,

SM2

Vă mulțumesc pentru invitația de-a participa la Salonul revistelor de cultură nord-transilvane și la zilele revistei Cronograf, în dezbaterile de la Carei și Satu Mare. M-am simțit foarte bine și sper că și dumneavoastră, toată lumea. A fost o zi frumoasă, și meteorologic vorbind, și cultural, și omenește, pentru toți cei prezenți. Domnul Felician Pop tocmai ne-a spus că tematica acestui simpozion a fost inspirată de unele ipoteze exprimate în scrierile mele. Am fost luat prin suprindere să aud că mi se “fură” ideile pe-aici, dar a fost o surpriză plăcută. De unde au pornit acele gînduri ale mele? Una dintre specializările pe care le am este în literatura română contemporană, domeniu în care odinioară mi-am susținut doctoratul. Și m-am mirat să văd atunci că e foarte vehiculată la noi teza rupturii dintre biografie și literatură; dintre realitatea social-politică și realitatea estetică. Știu că a fost foarte la modă – în anumite cercuri respectabile mai este și acum, cu îndreptățirile de rigoare – ideea autonomiei esteticului, o doctrină cu o ascendență prestigioasă. E o discuție de cînd lumea: are sau nu literatura o legătură cu realitatea? Are sau nu scriitorul o responsabilitate față de societatea spre care se întoarce, pînă la urmă, cu scrierile sale și în mijlocul căreia trăiește? Eu am încercat să arăt, uneori mai fățiș, alteori mai nuanțat, că era o mică lașitate în această fugă de răspundere, care se practica dezinvolt pe vremea ceaușismului. Știm că existau unii scriitori rău famați, care erau complici ai comunismului și prestau pe altarul politic totalitar. Bun, aceia erau oricum compromiși, nu intrau în discuție. Alternativa, însă, vezi Doamne, ar fi trebuit s-o constituie dezangajarea, refugiul în turnul de fildeș. Să ne facem că trăim într-o realitate nobilă. Pe noi nu ne interesează mizeriile mărunte. Noi… rezistăm prin cultură. Asta a constituit rețeta de normalitate, modelul de comportament. S-o spun limpede că a fost, totuși, o ipocrizie. Au fost și cîțiva scriitori care și-au asumat, cu bărbăție, riscul de-a vorbi pe față despre abuzurile care se comiteau – de n-ar fi să-l amintesc decît pe Paul Goma, cu un lung șir de suferințe, de la pușcărie pînă la expulzarea din țară, sau pe Dorin Tudoran, cu greva foamei și plecarea în exil, pe lîngă alți cîțiva -, dar ei au fost drastic penalizați. Iar ceilalți, complicii comunismului, alde Barbu și Vadim, au fost moral discreditați. Așadar iată calea de mijloc, soluția sănătoasă: să ne prefacem că n-avem nici o legătură cu nenorocirile din jur și să ne aplecăm peste literatură.

Însă această observație a fost făcută și de alți comentatori, pe un ton polemic: comunismul s-a prăbușit ultimul la noi, în decembrie 1989. Scriitorii din Cehia, care și-au asumat realitatea, în 1968, scriitorii din Polonia, care s-au implicat în anii ’80, alături de muncitori, în construirea sindicatului Solidaritatea, scriitorii din Ungaria, care s-au expus în 1956 și au ieșit pe străzi, cu pericolul de-a fi uciși, sau cu riscul de-a fi interziși, de-a fi obligați să părăsească definitiv țara, însă au stat vertical – au provocat o evoluție mentală, a conștiințelor, la nivelul întregii societăți. În primul rînd, la ei comunismul a picat mai repede. În al doilea rînd, comunismul a picat la ei cu mai puțină violență decît la noi. Nu doar eu am remarcat faptul că, în România comunistă, a fost o ruptură între conștiințele artistice și ceilalți, oamenii de rînd, care ar fi avut nevoie de un sprijin, pentru a pricepe ce se întîmplă. Sînt convins – și asta am spus-o apăsat – că scriitorii nu răsar din nimic, așa, ca floarea de colț pe o stîncă. Ci ei vin și reflectă o realitate, în mijlocul căreia se nasc, pe care o cunosc cu mai multă limpezime și implicare, cu o gîndire mai intensă, cu o simțire estetică mai profundă. Ei sînt datori față de realitățile care i-au propulsat ca, la rîndul lor, să reflecte contextul în care se afirmă, pentru a-l ameliora. Dacă nu, riscul este să apară diverse insulițe autiste, grupuri unde se proclamă genii locale – dar ele, în absența publicului care să le recunoască, sînt doar genii pustii.

N-aș vrea să mă limitez la un discurs înțepenit în realitățile noastre recente. Aș face o panoramare mai largă. Vă fac o confidență publică: am trei mari scriitori, care îmi stau foarte aproape de suflet. Nu e vorba de o propagandă interesată, fiindcă toți trei au murit deja, așa că nu le fac reclamă operei. Vă dați seama că, în primul rînd, mă gîndesc la Dante Alighieri, pe care-l studiez de cîteva decenii cu pasiune. Cel de-al doilea – paradoxal și venit mult mai tîrziu, parcă nici nu seamănă deloc cu precedentul – este Marcel Proust. Al treilea mare scriitor preferat al meu este Alexandr Soljenițîn. Și astfel am acoperit tot continentul, de la Vest la Est, dacă ultimul mai poate fi încă văzut în Europa, pe lîngă faptul că este o personalitate a literaturii mondiale, fără îndoială. Mai ales primii doi, Dante și Proust, ar putea fi considerați în mod antagonic. Autorul italian a construit o lume de apoi, cu fantezia lui fermecătoare. Ne-a purtat prin Infern, Purgatoriu și Paradis, dar aceste spații nu cuprindeau lumi rupte de realitate, plutind într-o ceață nedefinită. Dimpotrivă, fiecare pas pe care îl făcea acolo protagonistul, în cele trei împărății, era numărat, socotit, calculat. Timpul în care se desfășura expediția și duhurile cu care se întîlnea erau indicate scrupulos. Și ghici cu cine se întîlnește? Cu toate personalitățile din lumea asta, care i-au intersectat pașii și care se regăsesc dincolo, în situații de ocară, de pedeapsă, sau, dimpotrivă, în împrejurări de slavă. Descrierile și caracterizările sale biciuiesc adesea năravuri strîmbe, diverse figuri contemporane, dintre care unele erau în viață la data difuzării poemului. Însă Dante, prin intermediul personajului Cacciaguida (un strămoș al său), subliniază ferm că datoria artistului este de-a se implica în vremurile pe care le trăiește, de-a condamna cu vorba sinceră nelegiuirile și nemerniciile pe care le constată. Poetul a și plătit apoi, în biografia sa, cu osînda exilului, pentru faptul că a ales să-și ducă existența în mod exigent și responsabil.

Ajung la al doilea mare exemplu, pe care vreau să-l evoc aici, Marcel Proust. El are un eseu, Contre Sainte-Beuve, în care este absolut furios și dezlănțuit împotriva criticilor care au neobrăzarea să lege biografia unui scriitor de opera sa. Așa ceva este o impietate și o grosolănie, toată arta este doar rezultatul fanteziei. Să se termine odată cu această conexiune forțată dintre viață și operă! Dar, dacă ne uităm cu seninătate la capodopera lui, romancierul nu face decît să caute timpul pierdut al propriei sale biografii, pe care fără îndoială că o metamorfozează și o sublimează artistic. Fragmentele extinse de satiră acidă la adresa saloanelor aristocrate n-ar fi existat fără experiențele din tinerețe ale mondenului Marcel. În artă, el face exact invers decît ce proclamă în eseistică. Așadar îmi permit să-i dau dreptate artistului Proust și să-l contrazic pe eseistul Proust. Pot să-l văd, din acest punct de vedere, al ideii despre care dezbatem în seara aceasta, în prelungirea primului meu scriitor preferat, pe linia artistului care își transfigurează biografia în artă și își plasează experiența biografică la temelia esteticului. (Și încă n-am zis nimic de implicarea lui Marcel Proust în cazul Dreyfus și în scandalul J’accuse!)

Cu aceasta vin la a treia situație. Nu întîmplător Soljenițîn și-a declarat admirația și afiliația față de ideile estetice ale lui Dante. A scris chiar un roman, Primul cerc, în care se revendică explicit de la concepția Limbului dantesc, unde sînt oarecum protejate de suferințele fizice marile personalități culturale din Antichitate. Și ce face Soljenițîn altceva decît să-și ia mărturia ca pe o datorie, în capodopera sa, Arhipelagul Gulag? Iar datoria scriitorului din ziua de azi este să nu lase să fie uitată grozăvia milioanelor de morți inocenți. Barbaria (o spune el foarte apăsat) din Gulag, barbaria (îl completez eu) din Holocaust. Cu cît un scriitor ilustrează o mai mare conștiință, cu atît datoria lui de-a mărturisi și de-a trezi responsabilitatea publică, de-a semnala pericolele din societate, este mai apăsată.

Eu i-am pomenit doar pe acești trei autori, care îmi stau mai aproape de suflet. Sînt sigur că dumneavoastră puteți veni cu alte exemple, sau cu contraexemple: oameni care au contestat legătura dintre viață și literatură. Discuția este lungă și nu cred că se va putea tranșa unilateral. Ambele tabere vor avea în continuare numeroase argumente. Ca să devină totul și mai limpede, e bine să ne uităm la momentul în care ne aflăm. Venim după o perioadă totalitară, a comunismului, care a căzut de aproape trei decenii și totuși încă nu sînt limpezi orizonturile, inclusiv din cauza acestei prelungiri a ambiguităților, a neasumării unor realități delicate din trecut. De ce? Cred că nu sînt complicate răspunsurile. O bună parte dintre cei care au fost actori în regimul trecut au continuat să performeze, chiar în poziții de forță. Ei puteau să influențeze, sau să blocheze, sau să nuanțeze dezbaterile. Și sînt discuții care deranjează. Așa cum incomodează dezbaterile despre foștii colaboratori ai serviciilor secrete. A vorbi despre complicitățile evidente cu comunismul, ale lui Vadim Tudor sau Eugen Barbu, reprezintă un subiect ușor și plăcut, fiindcă, prin contrast, ceilalți dau bine. Observațiile mai enervante sînt cele despre rolul nociv, de încurajare a lașității, pe care l-a avut așa-zisa “rezistență prin cultură” a majorității scriitorilor, din tabăra “de mijloc”. De altfel termenul ca atare, “rezistența prin cultură”, nu-l veți găsi tipărit niciodată în cărțile și revistele din anii ’70-’80, ca dovadă că avem de-a face cu o jucărie inventată a posteriori, un concept care slujește la imacularea tardivă a unor conștiințe.

Vreau să vă reamintesc că Dante, dacă e să mă întorc la primul meu exemplu, îi plasează în primul cerc din Infern pe unii păcătoși, numiți de el gli ignavi, lașii, cei care n-au avut curajul de-a lua o hotărîre. În opinia poetului medieval, neimplicarea nu este o virtute, din punct de vedere etic, ci se pedepsește cu damnarea. În lumea morală, în care performează marile spirite, neutralitatea este o greșeală, nu o calitate. Realizam un dialog, la un moment dat, cu doi colegi scriitori pe tema rezistenței prin cultură și prima situație care mi-a venit în gînd a fost aceasta. Dacă merg pe o stradă și văd niște derbedei, care bat o bătrînică și-i smulg poșeta, ce fac? Eu nu-i ajut, ca să-i mai dau babei vreo două: nu sînt un ticălos! Dar nici nu-i împiedic! Mă uit în altă parte, mă fac că nu văd, rămîn neutru, nu mă amestec. Am făcut bine? Există situații în viață, din punct de vedere etic, în care neutralitatea nu reprezintă o recompensă și nicidecum un confort. Evoluția în zona estetică, pentru a fi într-adevăr cu bătaie lungă, trebuie să-și asume aerul rarefiat al înălțimilor, unde neimplicarea nu este o calitate, ea nu poate fi acceptată ca o virtute. Cu siguranță sînt mulți scriitori, mulți artiști, care își fac din neutralitate un stindard. Este dreptul fiecăruia să-și trăiască viața, vai de mine, după ideile, gîndurile, conceptele și valorile în care crede și pentru care militează. Departe de mine dorința de a-i impune cuiva gîndurile mele, valorile mele. Acestea sînt doar cîteva simple reflecții. Dacă vrem într-adevăr să practicăm – fiindcă sîntem scriitori aici de față, sîntem artiști – dacă vrem într-adevăr să practicăm o artă la cote înalte, trebuie să ne asumăm riscurile înălțimii. Nu putem performa într-o neutralitate indistinctă.

Cam acestea erau pe scurt lucrurile teoretice, pe care apoi am încercat să le dezvolt, să le exemplific, să le precizez, în diverse studii de caz, de-a lungul cărților pe care le-am scris, în polemicile mult prea multe pe care am avut răbdarea să le duc de-a lungul anilor (și nu le regret, dar cînd mă uit înapoi mă îngrozesc). Vă repet, sînt niște meditații ale mele, nu vreau să constrîng pe nimeni să le accepte. Cred că fiecare trăiește în fața unei oglinzi și își este dator propriei sale conștiințe. Pot să fac sărituri la înălțime, la zece centimetri, să depășesc zîmbind ștacheta și să fiu încîntat. Sau pot să încerc la doi metri și jumătate, să dobor de nouă ori ștacheta, dar odată dacă am trecut-o, să fiu mîndru. Noi, fiecare, sîntem datori față de noi înșine, să ne stabilim corect înălțimea ștachetei. Iar pentru asta fiecare își face, pe cont propriu, opțiunile pe care le consideră potrivite. Vă mulțumesc că m-ați ascultat cu atîta atenție.

(Satu Mare, 12 octombrie 2018)

SM1