Amintirile noastre și realitatea (2)

Etichete

, , , ,

Au trecut cîțiva ani de la acea întîmplare bizară. Mi-am văzut de treburile și gîndurile mele, mi-am scris cărțile, am tradus și destule volume ale altora. În ultimii vreo doi ani m-am îmbarcat în aventura traducerii lui Luigi Pirandello. Am publicat recent primele două volume din Nuvele pentru un an, merg înainte cu următoarele. În volumul patru, tipărit de scriitorul italian undeva prin 1922, tocmai descopăr o nuvelă care, în temelia sa logico-filosofică de articulare, prezintă o asemănare frapantă cu cele trăite de mine acum cîțiva ani: întîlnirea dintre două amintiri nu oferă neapărat realitatea. Doi oameni se gîndesc în urmă la aceleași lucruri, dar își construiesc în minte filmul propriu, “adaptat” la personalitatea și exigențele lor afective. Așa se face că, la o confruntare a imaginilor și a sentimentelor depozitate în sufletele a doi actori de odinioară, care s-au intersectat cu aceleași evenimente, apar “filme” diferite. Iar recunoașterea din prezent nu mai e posibilă. Pirandello a surprins extraordinar de bine această falie delicată, pe care sensibilitatea o creează în depozitarea trecutului. După ce-am tradus, oarecum amuzat de ironia de la suprafață, textul nuvelei, mi-a venit în minte, pe neașteptate, situația trăită de mine însumi la Cîrlibaba și am rămas înțepenit.

11

Luigi Pirandello

Amintirile noastre

(I nostri ricordi)

Asta, strada? asta, casa? asta, grădina?

Oh, deșertăciunea amintirilor!

Îmi dădeam seama limpede, vizitînd după mulți-mulți ani sătucul în care m-am născut, unde mi-am petrecut copilăria și prima tinerețe că el, deși nu s-a schimbat deloc, nu era defel acela care a rămas în mine, în amintirile mele.

În sine, așadar, sătucul meu nu avea viața aceea, pe care multă vreme crezusem că o trăiesc; viața aceea, care pentru mult timp a continuat să evolueze în imaginația mea, tot așa, fără mine; iar locurile și lucrurile nu aveau acele înfățișări pe care eu, cu așa tandră afecțiune, le-am reținut și le-am păstrat în memorie.

Nu existase niciodată viața aceea, decît în mine. Și, iată, în prezența lucrurilor – nu schimbate, dar diferite, fiindcă eu eram diferit – viața aceea îmi apărea ireală, ca de vis: o iluzie a mea, o ficțiune a mea de odinioară.

Și zadarnice, prin urmare, toate amintirile mele.

Cred că aceasta este una din cele mai triste impresii, poate cea mai tristă, pe care ni se întîmplă s-o resimțim, atunci cînd ne întoarcem, după mulți ani, în satul natal: să vedem cum propriile noastre amintiri cad în gol, se risipesc una cîte una, dispar: amintirile care se străduiesc să prindă iar viață și nu se mai regăsesc în anumite locuri, fiindcă sentimentul schimbat nu mai izbutește să le confere locurilor realitatea pe care o aveau odinioară, nu în sine, ci pentru el.

Și am simțit, apropiindu-mă de unul sau altul dintre vechii mei prieteni din copilărie și tinerețe, o neliniște tainică și de nedefinit.

Dacă, la apariția unei realități așa de diferite, mi se descoperea că e o iluzie viața mea de odinioară, acei vechi prieteni – care au trăit mereu în afara iluziei mele și fără să aibă habar de ea – cum erau? cine erau?

Mă întorceam la ei dintr-o lume care n-a existat niciodată, decît în memoria mea zadarnică; și, făcînd cîte o aluzie timidă la cei care pentru mine erau amintiri îndepărtate, mă temeam să nu mă pomenesc cu răspunsul:

– Dar unde asta? Dar cînd anume?

Fiindcă, deși acelor vechi prieteni, la fel ca tuturor, copilăria li se reprezenta cu poezia suavă a depărtării, această poezie cu siguranță n-a putut dobîndi vreodată în sufletul lor acea consistență pe care a dobîndit-o în al meu, ei avînd mereu sub ochi comparația cu realitatea măruntă, strîmtă, monotonă, neschimbată pentru ei, așa cum mie îmi părea acum diferită.

Am cerut vești despre multă lume și, cu uimirea care era totodată neliniște și dispreț, am văzut, la rostirea cîtorva nume, unele chipuri întunecîndu-se, altele umplîndu-se de stupoare, sau dezgust, sau milă. Și la toți era acea durere aproape suspendată, pe care o simțim văzîndu-l pe unul care, deși are ochii larg deschiși, umblă în lumină pe bîjbîite: e orb.

Simțeam că îngheț la impresia cu care ei se confruntau, văzîndu-mă cum cer vești despre oameni care fie au dispărut, fie nu mai meritau ca unul ca mine să se intereseze de ei.

Unul ca mine!

Nu vedeau, nu puteau să vadă că eu pun acele întrebări despre o vreme de odinioară, iar cei despre care cer vești erau încă prietenii mei de atunci.

Mă vedeau pe mine, cel de acum; și fiecare, desigur, mă vedea în felul lui; și știau despre ceilalți – ei, da, știau – în ce hal au ajuns! Careva murise, la puțin timp după plecarea mea din sat și aproape toată lumea îl uitase; acum, ca o imagine palidă, străbătea timpul de care nu mai avusese parte, dar nu izbutea să învie nici măcar o clipă și rămînea o umbră ștearsă a visului meu îndepărtat; altul ajunsese rău de tot, făcea munci foarte modeste pentru a supraviețui și le spunea respectuos dumneavoastră celor cu care, în copilărie și-n tinerețe, vorbise de la egal la egal; altul fusese și la pușcărie, pentru furt; iar unul, Costantino, iată-l aici: polițai: mare obrăznicătură, se distra să-i amendeze pe toți foștii lui colegi de școală.

Dar o uimire încă mai mare am simțit pomenindu-mă pe neașteptate prieten apropiat cu atîția oameni, despre care aș fi putut jura că nu i-am cunoscut niciodată, sau că abia i-am cunoscut, sau despre care aveam vreo amintire neplăcută, sau de antipatie instinctivă, sau de rivalitate infantilă prostească.

Iar prietenul meu cel mai apropiat, din spusele tuturor, era un oarecare doctor Palumba, de care n-am auzit în viața mea, care, sărmanul, ar fi venit firește să mă întîmpine la gară, dacă de numai trei zile nu și-ar fi pierdut soția. Chiar copleșit de durerea recentei nenorociri, însă, doctorul Palumba i-a întrebat cu nerăbdare, despre mine, pe prietenii care s-au dus să-i prezinte condoleanțe, dacă am ajuns, dacă mă simt bine, unde sînt cazat, cît timp am de gînd să rămîn în sat.

Toți, cu emoționantă omenie, m-au informat că nu trece o zi fără ca acel doctor Palumba să nu vorbească îndelung despre mine, povestind cu detalii nesfîrșite nu doar jocurile din copilăria mea, ștrengăriile ca elev și apoi primele aventuri nevinovate, din tinerețe; dar și tot ce făcusem de cînd plecasem din sat, fiindcă el le-a cerut mereu vești despre mine celor care ar fi fost în măsură să i le dea. Și mi s-a spus că atîta iubire, așa fierbinte simpatie demonstra față de mine în toate acele istorisiri, încît eu, chiar simțind pentru unele care mi-au fost relatate o anumită jenă, ba chiar o oarecare iritare și rușine, fiindcă ori nu izbuteam să mă recunosc în ele, ori mă vedeam prezentat într-un hal cum nu se putea mai prostesc și ridicol, n-am avut curajul să mă revolt și să protestez:

– Dar unde asta? Dar cînd anume? Cine-i Palumba ăsta? N-am auzit de el în viața mea!

Eram sigur că, de-aș fi spus una ca asta, toți s-ar fi dat la o parte de lîngă mine cu teamă, dînd fuga să vestească în patru zări:

– Știți? Carlino Bersi a înnebunit! Zice că nu-l cunoaște pe Palumba, că nu l-a cunoscut niciodată!

Sau poate s-ar fi gîndit că, pentru acea glorie măruntă, pe care vreun mic tablou de-al meu mi-a oferit-o, eu acum mă rușinez de prietenia tandră, devotată, constantă a modestului și scumpului doctor Palumba.

Să-mi țin gura, așadar. Nu, cum să-mi țin gura? M-am grăbit să demonstrez și eu o foarte mare nerăbdare de-a cunoaște, pînă una alta, nenorocirea sărmanului meu prieten apropiat.

– Vai, dragul de Palumba! Ia te uită… Ce rău îmi pare! Soția, bietul Palumba? Și cîți copii i-a lăsat?

Trei? Ei, da, sigur, normal că erau trei. Și mititei cu toții, sigur, fiindcă s-a însurat nu de mult… Noroc, însă, că locuia cu o soră nemăritată… Da, da… sigur, sigur… cum să nu? îmi amintesc foarte bine de ea! I-a fost ca o mamă, sora aceea nemăritată: vai, așa de cumsecade, așa de cumsecade și ea… Carmela? Nu. An… Angelica? Ia te uită, ce uituc sînt! An… tonia, sigur, Antonia, Antonia, așa e: acum îmi aminteam foarte bine de ea! Și puteam să pun pariu că și ea, Antonia, vorbea în fiecare zi despre mine, îndelung. Ei, da, chiar așa; și nu doar despre mine, ci și despre sora mea mai mare vorbea, cu care a fost colegă de școală, pînă la liceu.

La naiba! Ultima informație m-a înhățat de brațe, să zic așa, și m-a țintuit acolo, ca să mă gîndesc că, pînă la urmă, ceva adevărat tot trebuia să fie în prietenia dezlănțuită a acestui Palumba pentru mine. Nu era doar el; mai era și Antonia acum, care zicea că-i prietenă cu una din surorile mele! Și asta susținea că m-a văzut de multe ori, cînd eram mititel, acasă la mine, cînd venea în vizită la soră-mea.

– Dar cum e posibil – mă înfuriam în sinea mea, cu tot mai mare agitație – cum e posibil să nu fi păstrat despre acest Palumba nici o amintire, nici cea mai slabă urmă în memoria mea?

Locuri, lucruri și oameni – da – toate s-au făcut pentru mine altfel; dar totuși o dată, un punct, o bază chiar minimă de realitate, sau mai bine zis, din ceea ce-a fost pentru mine realitatea de odinioară, iluziile mele păstrau; fantezia mea se sprijinea pe ceva anume. Am putut să recunosc că sînt zadarnice amintirile mele, întrucît înfățișările lucrurilor îmi apăruseră altfel decît în imaginație, și totuși neschimbate; dar lucrurile erau acolo! Unde și cînd existase pentru mine acest Palumba?

Eram, de fapt, ca bețivanul care, în timp ce vomează într-un colț tot chiolhanul de peste ziuă, pomenindu-se pe neașteptate cu un cîine în fața ochilor, cuprins de o groaznică îndoială, se întreabă:

– Asta am mîncat-o aici; ailaltă am mîncat-o acolo; dar afurisitul ăsta de cîine unde dracu’ l-am mîncat?

– Trebuie neapărat – mi-am zis în sinea mea – să merg să-l văd și să-i vorbesc. Nu pot avea îndoieli în privința lui: el este – aici – pentru toți – de fapt – prietenul cel mai apropiat al lui Carlino Bersi. Eu am îndoieli în privința mea – Carlino Bersi – pînă nu-l văd. Păi asta-i de glumă? e o parte întreagă din viața mea, care trăiește în altul și din care nu există în mine nici cea mai mică urmă. E posibil oare să trăiesc astfel în altcineva, mie cu totul necunoscut, fără să am habar? Hei, gata! Nu e posibil, nu! Cîinele ăsta eu nu l-am mîncat; acest doctor Palumba trebuie să fie un fanfaron, unul dintre obișnuiții palavragii din farmaciile de la țară, care se fălesc cu prietenia oricui, din afara cercului din satul natal, care a izbutit să-și facă, de bine, de rău, un nume oarecare, fie și de hoțoman emerit. Ei bine, dacă-i așa, lasă că-i arăt eu lui. Îi place să mă prezinte tuturor drept cel mai mare autor de păcăleli din lume? Mă duc și mă prezint în fața lui cu un nume fals; îi spun că sînt domnul… domnul Buffardelli, așa, prieten și coleg de breaslă și de atelier, la Roma, cu Carlino Bersi, venit cu el în Sicilia pentru o călătorie de studii; îi spun că a fost obligat Carlino să se întoarcă urgent la Palermo, ca să regăsească la vamă bagajele noastre, cu toate ustensilele de pictură, care ar fi trebuit să ajungă odată cu noi; și că deocamdată, aflînd de nenorocirea iubitului său prieten, doctorul Palumba, m-a trimis îndată pe mine, Filippo Buffardelli, să-i prezint condoleanțe. O să-i duc și un bilet de la Carlino. Sînt sigur, foarte sigur, că se va lăsa dus de nas. Dar, avînd totuși în vedere că poate m-a cunoscut cîndva și acum mă recunoaște; ei bine: nu sînt eu, pentru el, un mare autor de păcăleli? O să-i spun că am vrut să-l păcălesc.

Mulți dintre vechii mei prieteni, aproape toți, m-au recunoscut cu greu la început. Și într-adevăr, îmi dădeam seama și eu că m-am schimbat mult, așa gras și bărbos, acum, și fără păr pe cap, vai de mine!

Am cerut să mi se arate casa doctorului Palumba și m-am dus.

Vai, ce bucurie!

Într-un mic salon împodobit cu toată eleganța provincială, am văzut că-mi vine în întîmpinare un lungan de-un blond spălăcit, cu tichie și papuci de casă brodați, cu bărbia-n piept și buzele trase îndărăt pentru a-și ascuți ochii să se uite peste cercurile ochelarilor. Am simțit imediat că-mi revin.

Nu, nimic, nici măcar o fărîmă din mine, din viața mea, nu putea fi în omul acela.

Nu l-am văzut niciodată, absolut sigur, nici el nu m-a văzut pe mine.

– Buff… cum ați spus, iertați-mă?

– Buffardelli, la dispoziția dumneavoastră. Iată aici: am un bilet de la Carlino Bersi.

– Vai, Carlino! Dragul meu Carlino! – a izbucnit triumfător doctorul Palumba, strîngînd și apropiind de buze acel bilet, ca pentru a-l săruta. – Dar cum de n-a venit? unde e? unde s-a dus? De-ar ști cum ard de nerăbdare să-l revăd! Ce consolare ar fi pentru mine o vizită a lui în acest moment! Dar va veni… Sigur, da… îmi promite că va veni… dragul de el! dragul de el! Dar ce-a pățit?

I-am spus de bagajele de recuperat de la vama din Palermo. S-au pierdut oare? Ce rău i-a părut acelui om minunat! Era cumva și vreun tablou de-al lui Carlino?

Și s-a apucat să suduie mizerabilul serviciu feroviar; apoi să mă întrebe dacă sînt prieten cu Carlino de multă vreme, dacă stau cu el în aceeași casă, la Roma…

Era uluitor! Se uita țintă la mine, și prin ochelari, în timp ce-mi punea acele întrebări, dar nu avea în ochi decît neliniștea de-a descoperi pe chipul meu dacă era sinceră ca a lui prietenia mea și la fel de mare ca a lui iubirea mea pentru Carlino.

M-am străduit să răspund cît mai bine, impresionat și eu și emoționat de acea minunăție; apoi l-am îndemnat să vorbească despre mine.

Vai, a fost de-ajuns imboldul, foarte-foarte ușor, al unui cuvînt: m-a copleșit un șuvoi cu glume ciudate, despre micul Carlino, care stătea pe strada San Pietro și trăgea din balcon cu săgeți de hîrtie în tichia părintelui paroh; despre Carlino copil, care era în război cu rivalii din piața San Francesco; despre Carlino la școală și Carlino în vacanță; despre Carlino, cînd l-au izbit în obraz cu un cotor de varză și ca prin minune nu i-au scos ochii; despre Carlino, actor și păpușar și călăreț și luptător și avocat și bersalier și bandit și vînător de șerpi și pescar de broscuțe; și despre Carlino, cînd a căzut de la o terasă pe o șură și ar fi murit, dacă un zmeu uriaș de hîrtie nu l-ar fi ajutat ca o parașută, și despre Carlino…

Eu stăteam să-l ascult, uluit; nu, ce zic uluit? aproape îngrozit.

Era, da, era ceva în toate poveștile alea, care poate că semănau de departe cu amintirile mele. Erau, poate, poveștile alea împletite pe același fundal cu amintirile mele, dar cu însăilări grosolane și strîmbe. Puteau fi, de fapt, acele povești, mai mult sau mai puțin chiar amintirile mele, la fel de zadarnice și de inconsistente, în plus despuiate de orice poezie, sărăcite, făcute să pară prostești, ca înghesuite și adaptate la aspectul mizerabil al lucrurilor, la micimea deprimantă a locurilor.

Dar cum și de unde au putut să-i vină acelui om, care stătea în fața mea; care mă privea și nu mă recunoștea; pe care-l priveam și… ba da! Poate după o sclipire pe care i-am zărit-o în ochi, sau poate după o mlădiere a vocii… nu știu! A fost un fulger. Mi-am scufundat privirea în depărtarea vremii și încet-încet m-am întors de-acolo cu un suspin și un nume:

– Loverde…

Doctorul Palumba s-a întrerupt, uimit.

– Loverde… da – a zis. – Mă numeam înainte Loverde. Dar am fost adoptat, la șaisprezece ani, de doctorul Cesare Palumba, căpitan medic, care… Dar, scuzați-mă, dumneavoastră de unde știți?

Nu m-am putut stăpîni:

– Loverde… ei, da… acum îmi amintesc! În clasa a treia, da!… Dar… abia te-am cunoscut…

– Dumneavoastră, cum adică? Dumneavoastră m-ați cunoscut?

– Păi da… ia stai… Loverde, și prenumele?

– Carlo…

– Ah, Carlo… deci ca pe mine… Ei bine, chiar nu mă recunoști? Sînt eu, nu mă vezi? Carlino Bersi!

Bietul doctor Palumba a rămas ca trăznit. Și-a ridicat mîinile la cap, în timp ce fața i se schimba, în tremurături nervoase, parcă era înțepată de niște ace nevăzute.

– Dumneavoastră?… tu?… Carlino… dumneavoastră? tu?… Dar cum așa?… eu… vai, Doamne!… dar ce…

Am fost crud, recunosc. Și cu atît mai mult îmi regret cruzimea, cu cît sărmanul de el probabil a crezut că mi-am propus să-l dau în vileag, în fața satului, cu gluma aceea; în timp ce eu eram absolut convins de buna lui credință, absolut sigur deja că am fost un prost că m-am mirat așa tare, cînd eu însumi am experimentat, de-a lungul zilei, că n-au nici un temei în realitate cele pe care noi le numim amintirile noastre. Bietul doctor Palumba credea că-și amintește… Și de fapt își făcuse o frumoasă poveste despre mine! Dar nu-mi făcusem oare și eu una, pentru mine, care a dispărut iute, îndată ce-am pus iar piciorul în satul meu natal? Am stat o oră în fața lui și nu m-a recunoscut. Dar pe bună dreptate! Îl vedea în sinea lui pe Carlino Bersi, nu așa cum eram, ci așa cum l-a visat mereu.

Și iată, eu m-am dus și l-am trezit din visul lui.

Am încercat să-l liniștesc, să-l calmez; dar sărmanul om, în prada unei zgîlțîieli convulsive, în tot trupul, bîlbîindu-se, cu ochii alunecoși, parcă se căuta pe sine, peste tot, și mintea sa, care se rătăcea și voia s-o oprească, s-o înhațe și nu se simțea împăcat și continua să îngaime:

– Dar cum?… dar ce spuneți?… deci dumneavoastră… adică, tu… deci tu… cum… nu-ți amintești… că tu… că eu…

Reclame

Amintirile noastre și realitatea (1)

Etichete

, , ,

În 2011 am avut parte de o experiență cu totul neliniștitoare. Într-o scurtă trecere prin satul de lîngă Vatra Dornei unde am fost, cu decenii în urmă, profesor, am întîlnit o fostă elevă de-a mea. După o succintă conversație, cu un set de amintiri comune, pe care ni le împărtășeam cu seninătate, m-am așteptat să fiu totuși recunoscut. Ea însă mă privea și mă ignora. Se uita visătoare prin mine și dialoga absentă cu omul de odinioară. Situația a reușit să mă tulbure destul de mult și am descris-o într-un text, publicat pe internet și în revista Tribuna din Cluj, unde colaboram pe vremea aceea. Îl readuc aici în atenția cititorilor.

Cirlibaba

Sîntem concepte

De pe drumul spre Iaşi, m-am abătut prin Cîrlibaba. Nu mai fusesem acolo de 21 de ani. Eram curios cum mai arată, să-mi confrunt amintirile cu realităţile. Drumul de la Iacobeni încolo e la fel de ciuruit, o aventură să nu-ţi rupi maşina. Însă natura extraordinară, munţii înalţi, cu vîrfurile care se pierd printre nori, pădurea de-un verde crud, care te reumple de energie, toate astea au rămas la fel. Nici satul nu s-a schimbat. Intrînd pe străduţa din dreapta primăriei, sînt aceiaşi douăzeci de metri asfaltaţi, apoi începe domnia noroiului şi a bălţilor. M-am dus să văd casa unde am locuit un an de zile. Am recunoscut cărarea pe unde coboram spre pîrîul vijelios, cu două găleţi, după apa de spălat trupul şi hainele în lighean (fiindcă apa de băut o aduceam de la fîntîna din capătul grădinii). Totul părea în paragină, iarba crescuse peste genunchi, nu mai locuia nimeni acolo. Proprietari fuseseră doi bătrîni germani, soţ şi soţie, oameni extrem de simpatici şi generoşi, ei locuiau pe o parte a casei, noi pe partea cealaltă. Imediat după 1990, deşi aveau deja peste 70 de ani, au ales plecarea definitivă. Nu mai am veşti despre ei, probabil că nu mai trăiesc.

Revoluţia din decembrie ‘89, pentru mine, a început la Cîrlibaba. Auzisem prin “Europa liberă” salvele de mitralieră de la Timişoara, urletele indignate ale mulţimii, fremătam să ne întoarcem la Cluj, să vedem dacă nu se extinde revolta. Pe cînd ne împachetam bagajele cu febrilitate, am auzit în faţa geamului o serie de explozii violente, care ne-au înţepenit. Am ieşit să vedem ce e. Geniştii armatei minaseră cu trotil cursul apei, care formase pungi de gheaţă şi ameninţa localitatea cu inundaţiile. Ne-am liniştit. Asta nu era aia. Aşa că – dacă bine reţin – în data de 18 decembrie 1989 am luat drumul Clujului, unde alte lucruri spectaculoase urmau să se întîmple.

M-am dus să văd şcoala. Curtea era toată răscolită de utilaje, terenul betonat pentru tenis/handbal/fotbal nu mai exista. Geamuri sparte, ici-colo. Iar clădirea alăturată, cu internatul şi cantina, abia se mai ţinea pe picioare. O linişte adîncă, senzaţie de părăsire, indiferenţă şi sfîrşit de lume. Am remarcat în coasta şcolii o nouă construcţie de lemn, pe care scria “Bar”. Am intrat să-mi cumpăr apă plată.

Cîrlibaba

Aceeaşi pustietate, în afară de o femeie stînd ciucită şi aşteptînd să treacă vremea. Am întrebat-o dacă şcoala mai funcţionează. “Da, dar acum e vacanţă, sînt cu toţii plecaţi”. “Tot zece clase sînt?” “Nu, doar pînă la clasa a opta. Primele două de liceu s-au desfiinţat în 1990. Nu mai sînt copii destui. Şi eu aici am terminat a 10-a.” “În ce an?” “În 1990.” “Ah, înseamnă că mi-aţi fost elevă. Eu am fost profesor aici, un an, am predat română.” S-a aşternut un moment de tăcere. “Nu, la română l-am avut pe domnul profesor Tipuleac, dar el între timp a murit.” “Nu, Tipuleac era suplinitor, eu am venit ca titular, cu repartiţie guvernamentală şi i-am luat orele de română, la clasele a 8-a A, a 8-a B, a 9-a şi a 10-a. El a trecut să predea latină. Dacă aţi terminat a 10-a în 1990, atunci sigur v-am fost profesor.” Altă linişte scurtă. Apoi un răspuns diplomatic. “Se poate, dar eu nu-mi amintesc.”

Am încercat să obţin alte informaţii. “Cine mai e dintre vechii profesori? Directorul, de geografie, am auzit că a murit. Cum se numea?” “Domnu’ Dascălu.” “Aşa, era un om tare cumsecade, mărunt, sufletist, entuziast. La biologie cine mai este?” “Tot doamna Iliuţ, iar soţul e învăţător şi-acum, doar că nu mai face naveta pe bicicletă, prin zăpadă, la şcolile de pe munte. Alea s-au închis, acum vin copiii la noi.” “Învăţătorul Treşciuc mai este? Soţia lui era secretara şcolii, îmi amintesc că a plecat în Germania.” “Da, doamna e tot plecată, el e tot aici.”

“Mai ştiţi cînd au venit ajutoarele după revoluţie? A fost un TIR cu 6 tone de drajeuri franţuzeşti. Le-am depozitat sub cheie în laboratorul de biologie, de l-am umplut pînă la tavan.” Femeia a dat din cap zîmbind. (Ne-am apucat să împărţim apoi fiecărui copil un kilogram de ciocolată. Cînd i-am terminat pe toţi din şcoală, am observat că sala de clasă era încă plină pe trei sferturi. Atunci am schimbat tactica. Am cerut de la primărie o listă cu locuitorii din Cîrlibaba şi l-am chemat pe fiecare să-i dăm cîte 3 kilograme. Îi bifam, pe măsură ce-i rezolvam. Au fost totuşi unii care au venit de două-trei ori, spunînd că n-au primit. S-au dus acasă şi şi-au fiert rachiu. Copiii îşi puneau în praştie praline pariziene extrafine, cu care se vînau prin curtea şcolii.)

“Ce mai fac învăţătorii Marchevici şi Fluieraru?” “Soţii Marchevici lucrează tot aici, acum sînt plecaţi în vacanţă. Domnul Fluieraru a murit.” “Vai, îmi pare nespus de rău.” “Da, acum şase ani.” “Cît m-am mai certat cu ei să-şi lase fetele la liceu, la Cluj, să înveţe mai departe, să nu se piardă printre munţi. Cristina avea nota 10 la toate materiile, era extraordinară. Oana era ceva mai slabă, de 8 şi 9. Pînă la urmă i-am convins, dar numai dacă fetele merg împreună şi dacă le găsesc locuri la internat, fiindcă ei nu le pot plăti întreţinerea. N-a fost uşor, dar am rezolvat şi asta. Ce mai fac Cristina şi Oana?” “Oana s-a întors în sat, s-a măritat, are copil mic. O fetiţă. Cristina a continuat de-atunci să înveţe.” “Da, şi la mine la Cluj a fost şefă de promoţie.” “Acum e la Bucureşti, ceva om important într-o clinică particulară. Dar mereu dă examene.”

Am văzut că, în ciuda numeroaselor detalii pe care ni le comunicăm, femeia continuă să mă privească suspicios. Mi-am dat seama că nu m-am prezentat. Atunci i-am zis: “Numele meu e Laszlo Alexandru.” Tot chipul i s-a luminat fulgerător, ochii i-au fugit în depărtare, un zîmbet i s-a întins pe obraz. “Dar sigur că da. Îl cunosc foarte bine pe Laszlo Alexandru. Este un om formidabil. Am ţinut mult la el. Ne-a ajutat enorm.” Şi privirile îi erau aţintite cu 20 de ani în urmă. M-am simţit destul de stînjenit la auzul cuvintelor elogioase şi i-am răspuns: “Doamnă, dar eu sînt Laszlo Alexandru!”. În acelaşi moment i-au revenit pe chip umbrele prezentului, s-a chircit pe scăunelul prăfuit şi-a bîiguit încurcată: “Eu pe Laszlo Alexandru îl cunosc foarte bine. Pe dumneavoastră nu vă ştiu, nu v-am văzut niciodată.”

Am încasat în plin răspunsul ei. Am salutat-o politicos şi m-am retras de-acolo în vîrful picioarelor. Nu mai era nimic de adăugat.

Perle din limba fotbalului

Etichete

, , , , , ,

brasov2

Mă simt onorat pentru invitația la festivalul despre “Limba română”, organizat la Brașov de Uniunea Scriitorilor din România. Aș vrea să intervin pe o altă direcție decît autorii care au vorbit înaintea mea, fiindcă pînă la urmă, puse cap la cap, aceste luări de cuvînt vor da o sinteză despre ceea ce există acum, criticabil sau elogiabil, în folosirea limbii române. Mulți au amintit rolul școlii, deficiențele pe care școala nu și le asumă și care conduc apoi la carențe extinse. Este adevărat. Dar probleme apar și în comunicarea publică de mare impact. Știm că la două lucruri se pricepe tot omul: la politică și la fotbal. Eu n-o să vorbesc despre politică, fiindcă o fac alții mai insistent. Dar mă voi referi la fotbal, cu permisiunea dumneavoastră, printr-un bogat eșantion de exemple. Mi-am zis să nu iau neapărat situații recente, să nu fie interpretabile. Am găsit pe internet, la dispoziția tuturor, o colecție de perle din comentariile la Campionatul Mondial de Fotbal din Brazilia, 2014. Limba română folosită de prezentatorii sportivi are un mare impact asupra unei ample categorii de populație și cred că merită examinată cu atenție, ca un posibil focar de infecție.

Firește că un comentator de fotbal nu e obligat să aibă cunoștințe filologice aprofundate. Prezența de spirit și fluența îi pot fi de-ajuns. Dar poate că o mai bună familiarizare cu instrumentul său principal de activitate profesională – limba română – ar fi de dorit. Găsim probleme în identificarea valorii gramaticale a cuvintelor, confuzii între adjectiv și adverb: “Atacurile încep să devină mai tare” (Narcis Şelaru, în meciul Olanda – Australia). În realitate atacurile încep ori: 1) să vină mai tare; ori 2) să devină mai tari. O greșeală de derivare a adjectivului din substantivul propriu apare la Florin Mihoc: “Suporterii Iraniei” (meciul Argentina – Iran). Auzim truisme îmbrăcate în haine prețioase: “Filosofia australienilor e ca după ce pierd mingea, tot ei să o recupereze” (Narcis Şelaru, Olanda – Australia). Combate adînc! Altă situație, din aceeași tipologie: “Scopul lui Pletikosa, portarul Croaţiei, e să nu ia gol” (Sorin Hobana, Croaţia – Camerun). Încă un truism: “E penalty pentru Franţa. Arbitrul nu va da cu spray, fiindcă nu e nevoie de zid” (Sorin Hobana, Franţa – Honduras).

Apoi problemele încep să devină mai serioase. Constatăm o eroare în folosirea conectorilor, locuțiunea adversativă e folosită pentru a introduce un raport copulativ: “A doua lovitură de colţ, de data aceasta de pe aceeaşi parte” (Bogdan Tomulică, Argentina – Iran). Găsim situația de contradictio in adjecto (de n-ar suna pretențios instrumentarul lingvistic latinesc, aplicat la un comentariu fotbalistic), atunci cînd părți diferite ale enunțului se contrazic: “În prima partidă din grupă, Argentina a învins Bosnia cu 2-1, iar Iran a terminat de asemenea la egalitate cu Nigeria exact cu acelaşi scor” (Bogdan Tomulică, Argentina – Iran). Avem hiperbola caraghioasă: “Ce înseamnă să ai curaj. Dacă pînă acum, la fazele fixe, erau 3 oameni în careu, acum, iată, sînt nu mai puţin de 4” (neobositul Bogdan Tomulică, tot la Argentina – Iran). Întîlnim expresii în contexte neadecvate: “Centrare în careu şi vine un luft ca la manual al lui Bony” (Florin Mihoc, Columbia – Coasta de Fildeş). Firește că expresia “ca la manual” se referă la ceva ideal, perfect; or luft-ul, o eroare de execuție, de bună seamă nu poate fi… ideal. Un alt exemplu simpatic de inadecvare: “Marcelo, autorul moral al autogolului” (Dragoş Bocanaciu şi Cătălin Cîrnu, Brazilia – Croaţia).

Avem pe urmă grandilocvențe fără acoperire în realitate: “Cine a avut inspiraţia să parieze un euro că Chile se califică din grupă a făcut avere” (Emil Hossu-Longin, Spania – Chile 0-2). Cunoscătorii au remarcat totuși că exista o cotă 1,67 înaintea turneului pentru pariul “Chile se califică de pe locul 2 în grupă”. Cine ar fi mizat 1 euro, ar fi obţinut un profit de vreo 3 lei. Iată diverse probleme lexicale: utilizarea unui termen pretențios, fără legătură cu situația exprimată de comentator: “Aceasta e una din puţinele schisme din apărarea Algeriei” (Florin Mihoc, Belgia – Algeria). Un cuvînt nepotrivit pentru contextul sportiv de referință: “Cabaye a ieşit din teren şi şi-a tras o flanea” (Sorin Hobana, Franţa – Honduras). În pană de idei, platitudinile sînt asumate explicit: “Producătorii mă ajută cu nişte date tehnice pentru a avea subiecte de discuţie” (Sorin Hobana, Franţa – Honduras). Sau în altă situație: “Încă un corner care va intra în caseta tehnică a partidei” (Sorin Hobana, Franţa – Honduras). Cînd nimeni nu se aștepta, apare jocul de cuvinte caraghios: “Oscar merită un Oscar” (Dragoş Bocanaciu şi Cătălin Cîrnu, Brazilia – Croaţia).

Termenii consacrați sînt folosiți în contexte eronate: “În Brazilia este iarnă, 18:00, întuneric bocnă” (Florin Mihoc, Columbia – Grecia). Același comentator ne spune că: “În careu este o adevărată perdea de picioare”. O surprinzătoare gafă geografică este expusă triumfal: “Hogdson a antrenat 16 echipe de pe opt continente!” (Narcis Şelaru, Anglia – Italia).

Apar turnurile ridicole de exprimare, datorită precipitării nesăbuite: “Sîntem aproape de minutul 39, 38 al întîlnirii, chiar 40” (Florin Mihoc, Argentina – Iran). “Zabaleta, pardon, a fost Palacio, îmi cer scuze, calviţia comună e de vină” (Florin Mihoc, Argentina – Iran). La sfîrșitul meciului, comentatorul își ia rămas bun de la noi: “Sînt Florin Mihoc şi Bogdan Tomulică şi vă mulţumesc pentru atenţie” (Florin Mihoc, Argentina – Iran). “Au fost deja două goluri, văzute doar de mine, dar care n-au fost goluri şi alte două văzute de toată lumea, care într-adevăr au fost goluri” (Florin Mihoc, Brazilia – Camerun). “Şi acum… NO GOAL! Nu este gol! Asta înseamnă că… E gol, e gol, e gol!” (Sorin Hobana, Franţa – Honduras). “După această partidă, urmează Argentina – Bosnia, de la ora 22:00… Mă scuzaţi, de la ora 01:00. Am comentat partida Japoniei de azi-noapte şi am pierdut noţiunea timpului” (Sorin Hobana, Franţa – Honduras).

V-am prezentat cîteva delicatese ale comentariului fotbalistic, mai ales ca să ne facem o idee asupra numeroaselor probleme care apar în domeniu. Sigur că specialiștii filologi le savurează și se amuză. Dar cei mai mulți telespectatori nu sînt în măsură să discearnă critic erorile, ba chiar te pomenești că le preiau, sub autoritatea lucrului enunțat pe micul ecran.

Aș încheia, pour la bonne bouche, venind de la Campionatul Mondial de Fotbal spre divizia noastră națională, care posedă și ea resurse lingvistice redutabile. Săptămîna trecută a avut loc un meci în care CFR Cluj a învins FC Botoșani cu scorul de 4-1. La sfîrșitul partidei, antrenorul oficial al celor din Botoșani, pe nume Mihai Ciobanu (cineva a notat despre el că, în timpul liber, poate e și actor în filme pentru adulți), a declarat următoarele: “Am avut două-trei acțiuni terminate cu finalizare”. Pleonasmul se agită caraghios, prin ambiguitatea contextualizării.

Cred că sînt foarte multe de făcut, nu numai în școală – sigur, și acolo, profesorii de română au o răspundere covîrșitoare -, dar un rol important îl pot avea scriitorii (cu asta ne întoarcem în mediul unde sîntem) să persifleze, să critice pe diverse tonuri. Eu am încercat să procedez ironic, predispunîndu-vă la zîmbet. Să facem asta în România literară și în revistele etalon ale comunicării publice contemporane, astfel încît, pe zona noastră de competență, fiecare să contribuim la ameliorarea situației.

(Intervenție la Colocviul “Cultura limbii”, în cadrul Festivalului “Limba română”,
organizat de Uniunea Scriitorilor din România
la Academia Forțelor Aeriene “Henri Coandă” din Brașov,
sîmbătă, 31 august 2019)

brasov1

 

Despre limba română la Brașov

Etichete

, , ,

Mă bucur să particip cu o intervenție la Colocviul “Cultura limbii”, în cadrul Festivalului “Limba română”, alături de scriitori cunoscuți. Un program bogat a fost gîndit de organizatori: Primăria Brașov, Uniunea Scriitorilor din România, Academia Forțelor Aeriene “Henri Coandă”, Teatrul “Sică Alexandrescu” din Brașov, Teatrul Național “Mihai Eminescu” din Chișinău, Teatrul Național “Vasile Alecsandri” din Iași și Libris Brașov.

Ne vedem (și ne auzim) la poalele Tîmpei.

brasov1

21 decembrie 1989 în Mănăștur

Etichete

, , , ,

afis_dec_89Îi mulțumesc Asociației “Vechiul Cluj” pentru inițiativa aceasta extraordinară a istoriei vorbite, pe care o acoperă deja, faptic, de cîțiva ani încoace. E o premieră în spațiul românesc. În perioada comunistă, ca să te ocupi de istorie îți trebuiau șapte rînduri de peceți, de la București în jos (sau în sus, pînă la Dumnezeu), pentru a ți se aproba vreo lucrare, care apoi brusc devenea oficială. Or, după 1989, iată că am descoperit normalitatea și în acest domeniu. Foarte importante în Occident, de mai multe decenii, sînt istoria orală și istoria locală. Noi eram fixați, în proiectele impuse ale unei istoriografii de factură naționalistă, pe diverse nostalgii: nu știu cîte mii de ani de la Decebal, nu știu cîte milioane de ani de la Burebista. În schimb ignoram: 1. întîmplări de lîngă noi, în spațiu și 2. întîmplări din apropierea noastră, în timp. Adică lucruri normale. Istoria trebuie să fie, pînă la urmă, o componentă a biografiei noastre. Ea nu e un ansamblu înțepenit, de odinioară, care trebuie venerat – și folosit ca instrument ideologic pentru manipularea conștiințelor colective -, ci o realitate concretă, care trebuie redescoperită, prin experiențele fragmentare ale celor din jur.

Despre o astfel de experiență vreau să vă relatez acum. Nu e prima dată cînd mă refer la ea. Pentru mine a fost una din situațiile de traumă majoră a biografiei mele. Cum era să uit așa ceva? Nu vă vorbesc așadar despre un trecut cu mii de ani în urmă, ci despre ceva care-mi este foarte aproape. Nu poate să treacă. Și poate că e mai bine așa, să nu treacă. O să vă relatez despre ziua de 21 decembrie 1989, în cartierul Mănăștur din Cluj. Nu-mi propun să lansez ipoteze, fabulații, probabilisme, ci să vă povestesc ce anume s-a întîmplat. Nu mă interesează, prin urmare, diversele speculații ale celor care zic că da, a fost revoluție, sau nu, n-a fost revoluție, sau a fost mîna rușilor, sau a fost mîna americanilor. Vă detaliez ce-am trăit și ce-am văzut – firește, selectînd, fiindcă altminteri mi-ar trebui o zi întreagă pentru a descrie o zi întreagă.

Eram proaspăt absolvent de facultate, de Litere, ajuns cu repartiție într-un sat din Moldova. Venise vacanța și ne-am întors acasă. Eu sînt mănășturean din 1971, cînd mi-am terminat grădinița aici și mi-am continuat toată școlarizarea, preuniversitară și universitară. Așadar am revenit, împreună cu soția mea de atunci, de la postul de profesor, în vacanța de iarnă. Cam știam ce se petrece în țară, fiindcă toată lumea asculta Europa liberă și, în zilele de 16, 17 decembrie 1989 s-au transmis înregistrări absolut îngrozitoare, cu focuri de arme, urlete de disperare, îndemnuri: “Nu trageți, fraților! Ne omorîți!” etc. Sigur că, în vîrful munților, în județul Suceava, încă nu era nimic din toate astea. Dar trăiam, în sinea noastră, tensiunea celor auzite. Am venit la Cluj și aici lucrurile erau încă liniștite. Eram acasă în dimineața de 21, așa că nu vă pot spune ce-a fost în centru, pentru asta va trebui să vină alți martori. Undeva pe la amiază, pe la ora două, se întorcea tatăl meu din oraș. A intrat în locuință. Noi eram cu prietenii noștri Mihai Hurezeanu (fratele lui Emil Hurezeanu) și soția lui. Deci eram în patru. A ajuns tatăl meu și mi-a zis: “Vezi că e agitație mare în oraș. Armata e la Fabrica de Bere. Nu mai circulă nimic. Eu, de-acolo, am venit pe jos pînă acasă. E scandal. Să nu cumva să ieșiți din casă, e periculos”. Auzind asta, prima noastră reacție a fost exact să mergem pentru a vedea ce se întîmplă. Discutaserăm deja cîte ceva, între noi. Chiar atunci ne uitam la niște filme occidentale, pe video recorder, dar Bruce Lee nu se lipea de noi. Aveam, așa, o agitație interioară mocnită, fiindcă simțeam că nu-i bine să fim acolo, cînd trebuia să fim aici. Am ieșit pe stradă. În Mănăștur era totul liniștit. Am mers în zona complexului Minerva. Acolo, mai ales fosta mea nevastă, care avea o fire foarte revoluționară, s-a pus pe fapte mari. A zis: “nu putem să stăm așa, haideți să mobilizăm lumea, să facem și noi ceva”. Erau cîteva zeci de oameni, la coadă, la portocale. Ceea ce era o raritate. Banane nu se găseau, în ultimul deceniu de comunism, dar portocale, în situații de criză, se mai “băgau”, să țină lumea ocupată. Și atunci efectiv am mers la coada aia imensă de portocale, de la Minerva, și am început să-i apostrofăm pe oameni. “Ce faceți? Alții mor și voi mîncați portocale? Haideți cu noi! Nu se poate una ca asta”. Firile s-au aprins, din una-n alta. Ne-am adunat zece-douăzeci de oameni. Pe urmă am fost cincizeci. Pe urmă am fost o sută. Ne-am apucat să strigăm: “Jos Ceaușescu!”, “Jos comunismul!”, “Jos dictatura!”. Am început să ne agităm. Pe lîngă noi lumea trecea tot pe jos, într-adevăr, mijloace de transport în comun nu erau. Mănășturul era foarte calm. Ne așteptam să sară ceva miliție, armată, pe noi, să ne strîngă iute. Dar nu era nimeni, era chiar pașnic, din acel punct de vedere, numai noi eram “nepașnici”. Am început să strigăm și, de la gălăgie, se mai uitau unii pe geam să vadă ce se întîmplă, i-am chemat și pe ei: “Hai cu noi!”, “Nu stați în casă!”. Au coborît unii de prin blocuri. Epicentrul, repet, a fost în fața complexului Minerva. Nu exista atunci McDonald’s. Era un teren viran, cu desișuri, cu tot felul de gunoaie. Acolo ne-am strîns treptat vreo 200, cam așa. Ne-a venit ideea, pentru a mai aduna oameni, fiindcă eram puțini, să facem o tură prin Mănăștur. Să fim mai mulți, să avem forță de exprimare. Așadar din casă am ieșit la ora două, sau două și jumătate, iar pe la trei am început un fel de marș, am pornit la vale, spre complexul Union. Acolo am cotit la dreapta și am urcat pe strada Mehedinți. Strigam: “Jos comunismul!”, “Jos dictatorul!”. Am luat curba aceea amplă, pe strada Mehedinți și practic am parcurs strigînd tot traseul pînă sus, lîngă pădure, printre blocurile turn, cu foarte mulți locuitori. De-acolo a început într-adevăr să vină lumea.

Dar totul era vraiște. Nu știam ce va fi; ce vrem noi să facem; cum să ne organizăm. Erau foarte mulți copii. De asemeni, o spun cu onestitate, erau unii cetățeni turmentați, sau în stare de ebrietate. La colțul străzii Mehedinți, aici, în partea de jos, țin minte o scenă importantă: am încercat să ne adresăm mulțimii. Dar nu aveam microfon sau difuzor, ci doar vocea. Fiecare avea o voce și o părere. La 200 de persoane – vă dați seama. Fosta mea nevastă a zis: “hai să-i organizăm puțin”. Era acolo o Dacie albă. Ea era o femeie tînără și firavă, s-a urcat pe capota mașinii și-a început să strige energic să se facă liniște. Asta deja a dat niște rezultate și lumea a început să asculte, să vadă ce are de spus persoana. După cîteva scurte fraze de punere în temă, că oamenii mor la Timișoara, că nu mai suportăm comunismul și trebuie să-l dăm jos, i-a întrebat: “Vreți să mergem să murim?”. Mai ales cei turmentați au răspuns în cor: “Daaa!”. “Nu! Greșiți!” “Păi, cum nu?! Dar nu de-aia ne-am adunat?!” “Nu, noi vrem să protestăm, nu să murim!” Era și ea profesoară, știa să fie convingătoare și să vorbească în public. Le-a făcut acolo “Cursul scurt”, călare pe Dacie. “Noi mergem să protestăm împotriva comunismului! Dar nu mergem să murim! Că nu sîntem proști!” “Daaa, așa este! Nu sîntem proști!” (Aici eram cu toții de acord.) “Și cum să facem?” (Răspunsul îl gîndisem deja între noi.) “Păi, oprim niște mașini. Dar nu mașini din ăstea mici, camioane ne trebuie. Măcar vreo două, să le punem în fața noastră, cînd vor trage ăia! Să nu murim ca proștii!” “Cine dintre voi știe să conducă? Să ridice mîna!” “Cine vrea să conducă un camion în fața oamenilor?” S-au oferit unii, nu mai știu cîți, dar erau destui. Aveam ideile astea în cap: 1. Nu trebuie să ne sacrificăm ca proștii. 2. Trebuie să ne organizăm, lumea trebuie să asculte de ceea ce i se spune. 3. Trebuie să punem mîna pe niște camioane. 4. Trebuie să mai creștem numeric. Și atunci ne-am continuat marșul pe strada Mehedinți, roată, pînă sus, lîngă pădure. Am coborît pe partea cealaltă. Nu aveam nici camioanele, pe-acolo, așa că ne-am întors pe strada Cîmpului, spre punctul de plecare, complexul Minerva. Pe măsură ce mărșăluiam, mulțimea creștea. Și a apărut un camion care ducea marfă nu știu unde. L-am oprit – și asta țin minte foarte precis – fiindcă era stare de revoluție, aveam motive temeinice. L-am înhățat pe șofer și i-am explicat cum stau lucrurile: “N-avem nimic cu tine personal. Dar trebuie să mergi în fața noastră, cu camionul, la pas!”. El a zis: “Da, da, vă ajut eu!”. Și cum a scăpat de noi, a apăsat pe accelerație și dus a fost! Ne-a prins o ciudă teribilă că ne-am lăsat păcăliți. Am hotărît că pe care-l mai prindem, îl dăm jos din cabină. Știm să conducem noi camioanele și nu ne mai lăsăm duși de nas. Am revenit așadar pe strada Cîmpului. Să fi fost deja ora 4 sau 4 și jumătate. Ne-am grupat în fața complexului Minerva. Acolo a fost sediul nostru general. Dar era mare învălmășeală. Nu era nimic bătăios. Am citit apoi tot felul de tîmpenii rău intenționate: că am atacat niște militari, că le-am pus viața în primejdie etc. Sînt niște minciuni, firește. Marele meu efort – de asta m-am ocupat insistent – era să-i trimit acasă pe copii. Erau o puzderie și foarte mici, de la cinci ani în sus, pînă spre zece, doisprezece ani. Ei vedeau că e o mulțime care urlă și defilează, și-au zis: “Hai și noi să ne jucăm!”. Asta pe mine mă îngrozea și-i goneam de-acolo, să n-avem probleme.

dec89

Cît de cît am reușit să scăpăm de copiii din Mănăștur și am pornit spre oraș. Am coborît pe strada Primăverii (fosta Lingurarilor), am cotit la dreapta, pe breteaua podului. Am ieșit pe drumul principal. Deja trecuse de ora 5 după-masă. Vreau să vă spun, ca o ciudățenie, că era un asfințit destul de pașnic. De cîteva zile se făcuse chiar cald, încît era noroi pe jos. A fost, vreo două-trei zile, o căldură foarte ciudată. De obicei la noi iernile sînt aspre – sau erau pe atunci, acum deja e altfel. Dar în perioada aceea a fost o vreme foarte plăcută, cu diverse grade plus. Țin minte perfect că era noroi pe drum. Începea să se întunece și am făcut rost pînă la urmă de patru camioane, exact cîte ne trebuiau. Cîte două pe fiecare sens. Dintre ele, două erau cu remorcă, și asta îmi amintesc, fiindcă eram chiar în față, printre cei care organizam lucrurile, cu prietenii mei, și nu puteam sta alături, fiindcă două camioane erau mai lungi. Cînd ne apropiam, știam deja că sîntem așteptați. Adică va fi un lanț de trăgători. Care era planul nostru? Voiam să ajungem în centru, fiindcă auziserăm că au fost împușcături, au fost victime. Voiam să ne alăturăm manifestanților de-acolo, să le exprimăm solidaritatea noastră și susținerea. Știam că asta fusese la amiază. Nu cunoșteam dacă mai era ceva sau nu. Dar era de datoria noastră să ne marcăm adeziunea. Știam de asemeni, de la tatăl meu, încă de la început, că e desfășurată armata, la Fabrica de Bere, fără a fi informați precis unde anume. Coborînd pe lîngă școala aceea, în pantă, marele meu efort, al doilea, după ce-am scăpat de copii, a fost să alerg în stînga, în dreapta, la toți cei ce mărșăluiau pe trotuare, să strig la ei, să-i îndemn energic să treacă pe carosabil, în spatele camioanelor, pentru a fi mai protejați, dacă se va trage. Noi, ca pietoni, avem reflexul de-a umbla pe trotuar. Însă toată lumea trebuia atunci să meargă pe mijlocul drumului, pentru a fi mai la adăpost de gloanțe. Și ce voiam să facem? Stabilisem limpede că vom avansa cu camioanele la pas și, dacă se trage spre noi, dacă se ajunge la o opoziție atît de înverșunată, din partea adversarilor, atunci șoferii să oprească imediat, cu faza mare în ochii soldaților, pentru a-i incomoda, să se dea jos din cabină și să fugă, să lase motoarele în ralenti și faza mare aprinsă, ca să protejeze în întuneric mulțimea din spate. Dar nu intenționam nici o secundă să forțăm lanțul de trăgători, să-i dăm la o parte, să-i agresăm, Doamne ferește! Nimic de genul acesta. Am vorbit limpede cu șoferii: dacă se trage în noi, să oprească imediat înaintarea, să abandoneze totul și să fugă la adăpost, iar ei au executat întocmai cele stabilite.

Trecînd de școala aceea și ajungînd la locul ciocnirii, m-am uitat în spate, pot estima participanții cam la 1.000 de oameni. Dar e la fel de adevărat că, fiind deja iminentă confruntarea, grupul s-a rupt în două. Cei din plutonul din față eram cam 200 sau 300, estimativ. Pe urmă era un spațiu gol, de cîțiva metri. Și apoi veneau încă mulți alții. Cam așa era configurată mulțimea. Am trecut de colțul de mai jos de USAMV, spre stînga. Acolo era lanțul de trăgători. Vedeam niște siluete, răsfirate de-a curmezișul drumului. Nu știam ce-s ăia, militari, sau securiști, sau milițieni. N-am auzit nici o somație. E adevărat că eu, fiind imediat în spatele camionului din dreapta, aveam motorul chiar acolo. Dacă a fost sau n-a fost somație, nu știu. Dar au pornit niște focuri de armă. N-a căzut nimeni. Stăteam, ne uitam la noi. Unii au început să strige: “Nu vă speriați, sînt gloanțe oarbe, vor să ne sperie, pe ei!”. Deduc că probabil primele focuri au fost în aer. Pentru că n-am văzut pe nimeni căzut. Pe urmă însă au pornit… Deci prima salvă a fost clar organizată și strînsă. Apoi au pornit focurile așa, la nimereală. Și atunci au început să cadă oamenii. Eu, din reflex, m-am trîntit pe burtă. Făcusem armata cu vreo cinci ani înainte. Aveam niște reflexe de soldat, atîtea cîte puteau exista. Erau inclusiv gloanțe trasoare. Am văzut un glonț din ăsta trasor, cum stăteam pe burtă, în spatele camionului, la mai puțin de jumătate de metru în fața mea, cum a mușcat din asfalt și a sărit peste mine. În sinea mea știu că mi-am zis: “Astea nu sînt gloanțe oarbe, cum strigau alții”. Apoi s-a oprit focul. Ne-am ridicat să vedem despre ce este vorba. Și atunci a fost un strigăt: “E o fată împușcată, în stînga!”. Nu mi-a venit să cred. Noi luam încă totul așa, à la légère, văzusem glonțul, dar parcă tot nu puteam să cred. Mi-am zis: hai să văd ce-i acolo. Sînt un tip curios din fire. Am fugit în stînga, unde-i farmacia acuma. Și atunci era tot farmacie. Și era într-adevăr, am văzut-o cu ochii mei. Era o fată de 23 de ani, cu părul lung, care horcăia pe jos. Cei din jur ziceau că a fost împușcată în inimă. Și că o să moară. Iar după curbă, unde e acum intrarea la Platinia, erau atunci niște ziduri și o construcție de înălțime medie, a Fabricii de Bere, un pavilion mai înaintat. În fața pavilionului, cei de-acolo ziceau că e împușcat grav un alt bărbat, un tipograf. Nu m-am dus să-l văd și pe acela, doar am auzit de el. Dar fata am văzut-o. Eu de două victime știu. Fata a fost transportată de la farmacie vreo 20-30 de metri mai în spate. Există acolo un intrînd, care se formează de la colțul casei din față și ușa magazinului. În intrîndul acela a fost dusă pe brațe, ca să fie protejată de gloanțe, atît ea cît și alții, dacă vor mai fi, precum și cei care încercau să le dea ajutor. Asta am văzut cu ochii mei.

Noi am stat pe-acolo o vreme. Ne-am refugiat prin curți, prin ganguri, care de fapt nu erau prea multe. Atunci am descoperit că nu erau foarte multe locuri de refugiu. Nici pe stînga, nici pe dreapta. Și apoi, să treci de pe carosabil ca să intri sub o poartă putea fi mult mai periculos decît să rămîi culcat acolo, în noroi, protejat cît de cît. Pînă la urmă am traversat în fugă trotuarul, am intrat într-o curte, o recunosc fără dificultăți și azi, de cîte ori o văd. Acolo am încercat să ne regrupăm, să pricepem despre ce-i vorba. Farurile acelea luminau perfect. Era ca o scenă de teatru, deși nu e momentul să literaturizez. Era un individ în fața trupei, care se plimba stînga-dreapta, foarte furios, absolut dezlănțuit. Agita pistolul. Noi, din curți, de după porți, de prin ganguri, le strigam: “Criminalilor! Ați omorît oameni! O să vă judecăm! Ne-ați împușcat! Nemernicilor!”. Tîmpitul ăsta, chiar dacă nu vedea nimic, fiindcă avea farurile camioanelor în ochi, îndrepta pistolul spre noi și, unde auzea un strigăt: “Poc!”, “Poc!”. Ca-n filmele cu cowboy. Ăsta se credea John Wayne, sau ceva de genu’. Dar una e să fii în filme, și alta-i să vezi situația în realitate. Să vezi o fată ucisă, acolo, lîngă tine.

Am rămas, cred, vreo jumătate de oră, o oră, strigînd la ei că sînt niște criminali, că vor fi judecați. După aceea, am început să ne răsfirăm, cu prudență, cînd nu exista foc de armă, și să ne întoarcem alergînd pe lîngă ziduri, spre Mănăștur. După primele rafale și primii răniți, au apărut dinspre oraș niște mașini de Salvare și au trecut printre militarii care le-au făcut loc. Au înaintat pînă la camioane. Dar noi nu aveam încredere. Auzisem tot felul de chestiuni înfiorătoare, de la Timișoara, că au intrat peste răniți în spitale și i-au masacrat. Și atunci lumea a refuzat să primească ajutorul celor de pe Salvare. Și oricum erau niște bărbați încruntați, cu mutre dubioase, în ochii noștri. Ziceau nervoși: “Care mai ești p-aici?” “Care mai trăiești?”. I-am izgonit. În schimb au venit dinspre Mănăștur cîteva mașini particulare, în mod spontan, și i-au încărcat pe răniți, i-au transportat pentru a li se oferi îngrijiri. Dar totul se făcea intuitiv, fiindcă nu existau telefoane celulare, pe vremea aia, sau alte mijloace moderne de comunicare.

Întorcîndu-ne, impresia mea fermă a fost că pe acoperișul acelui pavilion, puțin înaintat, din fața Fabricii de Bere, era un cuib de mitralieră. Trecînd pe sub el, oarecum în unghi mort, chiar mi s-a părut că văd gloanțe trase pe deasupra. Asta ar fi putut explica moartea bărbatului, de după curbă. Altfel n-avea cum. Lanțul de trăgători era la bifurcația dintre Calea Moților și Strada Piezișă. Iar bărbatul a fost împușcat după cotul drumului. Tipograful ucis se numea Ioan Chira. Iar fata se numea Luminița Mișan. Asta am aflat-o după cîteva zile, cînd a apărut cîte o cruce, cu numele lor, și am trecut pe-acolo, am citit inscripția. Altfel n-aș fi avut de unde să știu.

Atunci, eu, ăla, care făcusem armată, mi-am zis că acolo a fost totuși o ambuscadă, de tip militar. Grupul nostru a intrat, a fost blocat și secerat din față și împușcat din spate. Noi eram niște oameni dezarmați, care ceream democrație, și am fost întîmpinați cu strategii și proceduri militare. În timp ce ne retrăgeam spre Mănăștur – iarăși o scenă interesantă. A apărut un individ, pe moment mi s-a părut cam dubios, avea un fel de loden lung și era călare pe o bicicletă. Mergea spre oraș. I-am strigat mai mulți: “Du-te, dom’le, înapoi, că ăștia te împușcă!”. “Nu, nu, că am ceva urgent de rezolvat în oraș!” “Dom’le, ăștia nu te lasă să treci, du-te înapoi!” “Nu, nu!” Și chiar m-am oprit să văd ce se întîmplă. E ciudatul “lor” – sau mi s-a părut doar mie că-i ciudat. E de-al “lor”, trimis să ne spioneze? Știți cum aveam pe atunci, cu nervii întinși, toate suspiciunile. A trecut pe lîngă cele patru camioane, s-a dat jos de pe bicicletă și înainta, liniștit, spre soldați. Nu avea nici o intenție să-i atace și în orice caz n-avea nici un aspect agresiv. Mergea împingîndu-și încet bicicleta, la pas. Ăsta, ofițerul, tîmpitul, a ieșit în fața trupeților, l-a lăsat să se apropie la vreo zece metri de el și, fără să stea de vorbă: “Poc!”. L-am văzut că vine înapoi, șchiopătînd, și ne-a spus uimit: “M-a împușcat!”. Noi nu l-am crezut: “hai, dom’le, că exagerezi!”. Și atunci mi-a arătat mîna, cu care se ținea de șold: era cu sînge. Asta e iarăși o scenă pe care am văzut-o cu ochii mei.

Am urcat înapoi spre strada Cîmpului. Acolo a apărut o altă mulțime. N-aș putea să spun dacă erau mai mulți ca noi, sau mai puțini. N-aveau camioane. Erau numai ei, pe carosabil. Dar erau măcar două sute. Nu știu, fiindcă nu mai eram în situația să pot calcula persoane, din ce văzusem că tocmai s-a întîmplat. Vă dați seama, aveam vreo 23 de ani pe-atunci, sînt imagini care nu mi s-au șters nici astăzi. Deci nu acționa neapărat facultatea rațională din mine, în momentele acelea. Eram în stare de șoc. Dar am văzut că erau mulți. Am încercat să-i oprim, am strigat la ei: “Măi, nu mergeți că vă omoară! Și noi de-acolo venim! Nu e bine!”. Dar ei erau hotărîți să meargă. Și i-am lăsat. Pe cînd am ajuns acasă, au pornit iarăși împușcăturile. Aceea a fost a doua confruntare, cu agresiunea armată, a demonstranților pașnici. Pentru că nici ăștia nu aveau deloc arme, nici ăștia nu aveau deloc intenții violente, războinice.

Așadar au fost două valuri diferite. Eu am fost în primul val. Cu ochii mei am văzut o persoană împușcată și agonizînd, fata aceasta, Luminița Mișan, și mi s-a spus tot atunci despre un bărbat, de care apoi am aflat că se numea Ioan Chira și era tipograf. Una peste alta, din studiile și anchetele care s-au făcut, pe ansamblu, la Fabrica de Bere, în seara de 21 decembrie 1989 au căzut nouă morți. Pe lîngă numeroși răniți. Morți și răniți prin împușcare. Am și o publicație aici, editată de Asociația pentru Adevărul Revoluției, cu diagnoze foarte precise: numele și prenumele victimei, fotografia ei, ultima adresă, rezultatul autopsiei, unde anume a fost împușcată, care anume organe i-au fost lezate, dacă moartea a fost instantanee sau în chinuri, în termen de o zi-două-trei, dacă moartea s-a datorat lipsei de îngrijire medicală, lucruri extrem de precise, cîte un desen cu silueta umană în picioare, cu traiectoria desenată a glonțului, locul pe unde a intrat, locul pe unde a ieșit (dacă a mai ieșit), inclusiv fotografii cu gloanțe scoase la autopsie din victimă.

Am început să scriu despre asta, însă mi-au trebuit mai mulți ani. N-am crezut că poate fi așa de greu, pînă cînd n-am trăit-o eu însumi. Dacă mi-ar fi spus-o cineva, l-aș fi ascultat doar din politețe. Dar, ca să-mi consum această traumă și să mi-o stăpînesc, să fiu eu mai puternic decît ea, am avut nevoie de ani lungi de travaliu interior. De fapt momentul declanșator a fost atunci cînd am citit, în 1997, un text al Doinei Cornea, în revista 22, unde se referea, în general, la mișcările revoluționare din Cluj și descria evenimentele de la Fabrica de Bere, precizînd numărul de victime. Sigur că am cumpărat și am citit cele două volume de investigații jurnalistico-polițiste, semnate de procurorul militar Tit-Liviu Domșa, împreună cu ziaristul Victor Lungu: “Împușcați-i, că nu-s oameni!”. Acolo sînt aspecte extrem de documentate. Poate e lucrul cel mai detaliat care s-a scris despre Revoluția din Cluj. Și aici avem un paradox. Tit-Liviu Domșa a fost unul dintre procurorii care, înainte de 1989, fusese pînă la un punct implicat în anchetarea Doinei Cornea, pentru activitatea ei anticomunistă. Așa că nu beneficia de o faimă prea grozavă. Toată lumea a început să strîmbe din nas. Dar omul ăsta, după evenimentele din decembrie, i-a luat efectiv la anchetă pe cei de la Centrul Militar Județean, a publicat declarațiile lor, ordinele de zi, inclusiv faptul că, la Fabrica de Bere și în celelalte locuri (fiindcă apoi mi s-a limpezit peisajul, văzînd de sus lucrurile) au fost amplasate niște dispozitive de luptă, minuțios pregătite în prealabil. Ele au fost gîndite, pe hartă, de locotenent-colonelul de-atunci Constantin Degeratu. După aia, Degeratu a plecat de la Cluj și a făcut o fulminantă carieră, fiindcă era bun profesionist, a dovedit-o, era să mă omoare și pe mine, a devenit general, Șeful Marelui Stat Major al Armatei Române, cîțiva ani buni, iar apoi o altă perioadă a fost consilierul militar, la Cotroceni, al președinților Emil Constantinescu și Traian Băsescu. Acuma cred că-i la pensie, bine mersi, mai apare pe la televizor și ne spune una-alta. Despre NATO.

Abia după aceea am înțeles că ideea a fost de-a se închide zonele de aflux către centru. Pentru a se evita adunarea lumii, care mergea să protesteze, trebuia blocat cartierul Mănăștur – și asta s-a făcut la Fabrica de Bere. Trebuia blocat cartierul Grigorescu – și asta s-a realizat la podul de la Hotelul Napoca. Însă acolo era un ofițer foarte rezonabil, care a văzut că lumea nu-i multă și nu-i nervoasă. Au venit oamenii la el, cu vorba bună, ăla s-a dat la o parte, atrăgîndu-le totuși atenția că își riscă viața dacă merg spre centru. În primele luni de “democrație”, ofițerul ăsta a fost dat afară din Armată. Pe urmă, cu alt dispozitiv militar, a fost închis drumul dinspre gară, la podul de la Astoria. Pe acolo au venit muncitorii de la CUG. Nu se știa cine urma să apară, dar ideea era să se blocheze accesul spre centru. Și s-a închis cartierul Mărăști. Acolo mi se pare că a fost o singură victimă prin împușcare. Destul de multe victime au fost la Astoria, masacrate de căpitanul Ilie Dicu. Ăsta a tras ca un nebun. Iar în Mănăștur, celălalt descreierat, despre care tocmai v-am povestit ce-am văzut cu ochii mei, a fost Ioan Laurențiu Cocan. Așa se numește. Era maior și a fost făcut locotenent-colonel. Dar totul depindea mult, repet, de raportarea ofițerului din dispozitiv la situația cu care se confrunta. Acest Cocan, fiind mănășturean, se pare că și-a sunat nevasta, din unitatea militară, și i-a spus ca nu cumva să iasă undeva, în ziua aceea, fiindcă va fi scandal mare. După care și-a luat locul în dispozitiv și i-a împușcat pe oamenii care veneau din Mănăștur. Ăsta-i un om. Ofițerul de la Hotelul Napoca s-a dat la o parte, oricum nu era multă lume pe-acolo și n-a fost nici o victimă în zona aceea. Dar el a fost pedepsit cu asprime. Dicu, de la Astoria, a tras ca un dezlănțuit și în sectorul lui, de asemeni, au fost numeroase victime. Cei mai mulți au murit în centru, dimineața. Sigur că pe atunci nu aveam această perspectivă, ulterior mi s-a lămurit, eu am fost un simplu manifestant, aici, în Mănăștur.

Revin, după această paranteză, la aspectul pe care am început să-l relatez. În 1997 am citit articolul Doinei Cornea, în revista 22, unde se făcea o scurtă recapitulare a revoluției de la Cluj. Însă multe detalii din Mănăștur autoarea nu le cunoștea. Și atunci am simțit-o ca pe o obligație, să spun ce știu. Dar mi-a fost groaznic de greu să prezint acele lucruri. Le-am scris pe cîteva pagini, dădeam multe detalii, unele le-am reluat și acum. Am trimis scrisoarea tot la revista 22, ca un fel de replică, dar nu disociativă, ci ca o completare. Și mi-au publicat articolul la București. Pe urmă, ca să vă mai detaliez evoluția lucrurilor, spre marea mea stupoare, într-o seară m-a sunat un bun prieten, care mi-a spus să deschid televizorul, la postul lui Dan Diaconescu. Pe atunci exista marea televiziune… a poporului. I-am zis că eu nu mă uit de obicei la TV și cu atît mai puțin la ăla. “Vezi că e acolo omul care era să te omoare.” “Nu pot să cred!” Am pornit televizorul și, într-adevăr, ăsta perora de zor, spunea că toți manifestanții din Mănăștur au fost niște bețivani și neisprăviți, care l-au atacat pe el, care era în legitimă apărare. Ca orice militar, dacă-l ataci, cum să nu reacționeze etc. Pentru mine a fost ca un pumn încasat în plină figură. Așa ceva nu mi-aș fi imaginat niciodată: că voi vedea un asasin pe micul ecran. Eram în stare de șoc. Aproape ca-n seara de 21 decembrie. Am pus mîna pe telefon, erau afișate cîteva numere pe ecran, dacă vor telespectatorii să stea de vorbă cu invitatul. Am sunat de nu știu cîte ori și firește că toate liniile erau blocate. N-a răspuns nimeni. N-aveam nici o posibilitate de-a interveni. Și după o vreme m-am gîndit: “Dar, de fapt, ce să dialoghez eu cu omul ăsta?!”. Am pus la loc telefonul și am stins televizorul, scîrbit. După aceea am scris un articol extrem de tăios, Un criminal în transmisiune directă, unde luam pe rînd și demontam minciunile și murdăriile pe care le-a revărsat individul, inclusiv asupra celor pe care el îi omorîse. Pe vremea aceea colaboram la Jurnalul literar din București, o publicație culturală mai discretă, de nișă. De acolo, sub efectul uimirii produse, mesajul meu a fost amplu citat în România literară, deja o revistă mai răspîndită. Iar de-acolo protestul meu a fost reluat la New York, în revista românească Lumea liberă, unde colaboram de asemeni. S-a creat un pic de agitație. Și pe urmă am inclus textul ăsta într-o carte de-a mea, fiindcă mai sînt și scriitor.

Mi-a apărut în orice caz o carte, Orient Expres, unde am cuprins două intervenții pe tema asta: completarea la articolul Doinei Cornea și completarea la primul volum despre revoluție, publicat de Tit-Liviu Domșa și Victor Lungu. Descriam acolo în mod foarte detaliat evenimentele tragice din Mănăștur. Mai ales al doilea text, gîndit foarte oficial, se intitula chiar așa: Declarație și pornea cu: Subsemnatul Laszlo Alexandru, domiciliat în Cluj-Napoca, strada Cutare, numărul Cutare, declar că ăla a făcut și-a dres… l-am văzut cu ochii mei… În februarie 2000, undeva pe la ora 1 noaptea, m-a sunat acest Ioan Laurențiu Cocan. Am ridicat telefonul, pe fix, mirat că mă caută cineva la ora aia. Și a început să mă înjure de mamă. I-am zis: “Poftim? Cred că ai greșit numărul!”. “Nu ești tu ăla și ăla?” “Ba da.” “Păi eu sînt Ioan Cocan.” “A, bun. Și ce vrei?” “De ce scrii minciuni despre mine?” etc. Alte insulte și înjurături. “Ascultă, eu n-am ce discuta cu tine, am fost acolo și-am văzut cu ochii mei. Pe mine n-ai ce să mă convingi. Știu foarte bine ce s-a întîmplat. Minciunile tale să le torni celor care habar n-au.” Și-am închis. După cîteva secunde mi-a telefonat din nou. Între timp, îmi mergea mintea rapid. Cînd m-a sunat a doua oară, a început tot așa, cu o serie de înjurături, dar eu am pornit robotul. L-am înregistrat. L-am lăsat să mă înjure amplu. Să acumuleze robotul material suficient. Și, după ce și-a mai golit nițel amenințările și grosolăniile, i-am spus: “Fii atent că te înregistrez!”. “Ăăăăă nu mă sperii, ăăăă, să știi că nuuuu mi-e frică.” “Bine, atunci mai zi, mai zi!” După o vreme, cînd m-am plictisit, i-am închis din nou telefonul. A doua zi am luat legătura cu Asociația pentru Adevărul Revoluției, am făcut rapid o conferință de presă, am dat drumul la înregistrare, de față cu toți. Le-am zis: așa vorbește un om care a ucis niște oameni și care, după 11 ani, n-a făcut o zi de pușcărie, dar îi sună noaptea pe supraviețuitori, ca să-i înjure și să-i amenințe cu moartea. Dacă nu m-am temut de el atunci, cînd trăgea cu pistolul, pe stradă, nu mă tem cînd stau la mine acasă. Dar cam asta-i dreptatea în statul românesc. Eh, iarăși au fost articole pe prima pagină, în presa locală, dar cu ecouri și în presa națională, ce-i drept. După aia s-a terminat procesul lui și cineva mi-a spus – însă nu știu dacă asta e o informație corectă, n-am verificat-o – că volumul meu Orient Expres a fost depus la dosarul cauzei, ca mărturie. Fapt este că, după anul 2000, Ioan Laurențiu Cocan a fost condamnat la pușcărie și a făcut vreo doi-trei ani la Gherla. Cam așa.

Întrebare din public: Și acum ia pensie militară?

Nu, fiindcă a fost dat afară din Armată și, dimpotrivă, a fost pus să plătească despăgubiri consistente către urmașii victimelor și supraviețuitori, în solidar cu Ministerul Apărării Naționale. Sper că n-are totuși o pensie fabuloasă.

Eu v-am relatat o experiență și o mărturie personală, nu vreau să mă lansez în diverse speculații. În orice caz, în Mănăștur, n-am văzut picior de securist. Cei care trăgeau în noi, cu armele, erau cu toții soldați, să fie clar! Au ieșit la suprafață, cu nume și prenume, din anchetele publicate de procurorul Tit-Liviu Domșa. Se știu cu nume și adresă, așa cum și ei, sau unii, sau unul s-a îngrijit să mă caute pe mine după adresă. Și după 11 ani să mă amenințe din nou cu moartea.

Nu știu dacă asta e o diagramă a situației Mănășturului. Dar este o imagine concludentă a unui moment de curaj, pe care cîteva sute de oameni din acest cartier l-au avut și care au înfruntat moartea. Asta s-a întîmplat! Oamenii respectivi sînt uitați, deși au fost niște eroi, în sensul cel mai curat al cuvîntului. Niște oameni care s-au sacrificat, fără să urmărească și – cu siguranță – fără să obțină nimic în avantajul lor propriu.

Întrebare din public: Dumneavoastră aveți carnet de revoluționar?

Nu m-a interesat, nici o secundă, vreun beneficiu de pe urma acestor experiențe-limită ale mele. Este una din cele trei traume marcante din biografia mea. Prima în ordine cronologică. Și, ca atare, n-am depus niciodată vreo cerere și n-am făcut nici un demers pentru a obține vreun avantaj. În ceea ce v-am spus acum m-am concentrat pe oameni și evenimente și întîmplări, iar dacă ar fi să vorbim despre cei care au sau n-au diverse privilegii, de pe urma revoluției, ăsta deja e un alt subiect: ne adunăm într-o altă seară și vorbim ceasuri în șir. Vă mulțumesc că m-ați ascultat.

(Expunere la “Istorii mănășturene”,
șir de prezentări sub genericul “Povești despre Cluj”,
organizate de Asociația “Vechiul Cluj”, joi, 18 iulie 2019)

 

sala_dec_89

Cercul vieții

În primul an și jumătate după nașterea mea, bolnav de o meningită fulgerătoare, am zăcut ca un butuc inconștient, în mijlocul agitației celor mari: injecții în cutia craniană, transfuzii de sînge, medicamente americane, procurate miraculos peste graniță și aduse cu aventuri pînă la Cluj. Confruntată cu scepticismul rudelor apropiate, care o consolau că oricum n-o să scap, mai bine să facă altul, mama mea a luptat cu dîrzenie și m-a îngrijit. Eu habar n-aveam. Am recompus toate peste decenii, din cioburi de amintiri ale altora.

Azi, cînd ea a împlinit 86 de ani și pare atinsă de gheara Alzheimer, mi se taie respirația să o aud că-mi spune zîmbitoare: “Te-am văzut toată dimineața că mă ajuți pe-aici, la curățenie și cu diverse lucruri, și m-am tot întrebat: «Doamne, cine-i omul ăsta, care umblă așa de familiar la mine-n casă și eu nu-l cunosc?». Dar apoi am înțeles și m-a cuprins rușinea: «Vai, dar ăsta e nepotul meu! Ce proastă am fost să nu-mi dau seama!»”. La care eu, surprins: “Sînt nepotul tău?!”. “De fapt, nu, te rog să mă ierți. Acuma mi-am amintit că ești fratele meu.” “Sînt fratele tău?!” “Of, Doamne Dumnezeule, dar tu de fapt ești copilul meu.” Și apoi, cu o revelație senină: “Ce biiine, ce bine că am un băiat, am o rudă apropiată și nu sînt singură!”.

Nimic nu va fi prea mult. Nici din partea mea. Chiar dacă vei ajunge un butuc inconștient.

Luigi Pirandello se întoarce acasă

Etichete

, , , , ,

O interesantă competiție literară internațională se desfășoară anual, din 2017 încoace, în orașul Agrigento din Sicilia. Cînd se împlineau 150 de ani de la nașterea, în acele locuri, a faimosului prozator și dramaturg Luigi Pirandello, primăria și cîteva organizații cu profil cultural au demarat o competiție pentru liceenii din Italia și din străinătate. Preluînd un titlu al marelui sărbătorit (care a cîștigat Premiul Nobel pentru Literatură în 1934), concursul “Uno, nessuno e centomila” constă în scurta adaptare teatrală a unei proze din ampla serie Novelle per un anno și, eventual, reprezentarea noii creații pe scena impunătorului teatru din localitate.

Locandina_Agrigento

Se știe că Pirandello, celebru pe plan mondial pentru revoluționarea artei dramaturgice, prin sfîșierea pactului ficțional și chestionarea statutului ontologic al personajelor, este și unul dintre cei mai prolifici prozatori din literatura universală. Pe lîngă romanele care l-au făcut cunoscut, seria de Nuvele pentru un an se întinde pe 15 volume și include peste 250 de proze scurte, de o factură foarte eteroclită. Întregul edificiu cuprinde o adevărată comedie/tragedie umană, în care sentimentele omenești cele mai frecvente, iubirea, ura, dorința de avere, teama, zgîrcenia, spaima de moarte, maternitatea, neliniștea măritișului, depresia vieții banale, răzbunarea neghioabă sînt transpuse în cele mai diferite decoruri din viața italiană modernă. Inspirate din momente ale vieții autorului, nuvelele sînt transfigurări artistice ale cîte unui crîmpei filosofic despre condiția umană, în general. Poveștile lui Pirandello vorbesc, pe scurt, despre întorsăturile tragice ale mariajului convențional, felul cum viața poate fi un aranjament de utilitate, pericolul oferit de patima răzbunării, obsesia falimentară a unei singure convingeri, ridicolul zgîrceniei, eficiența demagogiei, deprimarea care conduce la eșec și sinucidere, concursul de împrejurări care ne aruncă pe un drum sau altul, abilitatea de-a juca un anumit rol în viață etc.

agrigento1

Toate aceste obsesii fecunde stau de asemeni la temelia pieselor teatrale compuse de autorul născut în Agrigento. Așadar a fost legitimă curiozitatea organizatorilor competiției internaționale de-a vedea cum izbutesc adolescenții din ziua de azi să pună laolaltă  cele două mijloace artistice de comunicare – proza și dramaturgia -, pe urmele mentorului lor celebru.

În primul an am participat la această competiție în Sicilia, alături de șapte elevi ai mei din clasele a X-a și a XI-a de la Colegiul Național “G. Barițiu” din Cluj, care au adaptat piesa Due letti a due și au obținut “Premio straordinario per l’impegno”. Prețioasa gravură ne-a fost înmînată de rectorul italian al Academiei de Belle Arte din localitate. În anul următor, elevul meu Robert Apa a adaptat piesa Tradimenti și a cîștigat “Premio Speciale Città di Agrigento”, care ne-a fost oferit de însuși primarul orașului, iar inspectoarea Ministerului de Externe al Italiei ne-a răsplătit cu diplome speciale. Acum cîteva luni, la a treia ediție, în mai 2019, elevii mei Alex Briciu și Miruna Danciu, din clasa a XI-a, au pregătit piesa La buon’anima ritorna și au obținut “Terzo Premio”, în competiție cu elevi din SUA, Uruguay, Spania, Franța, Turcia și peste zece școli din Italia. Premiul din ceramică și diploma ne-au fost înmînate de dl. Roberto Nocella, director în Ministerul de Externe al Italiei.

agrigento2

Inspirat de atmosfera de emulație din jurul concursului din Agrigento, mi-am propus să verific situația traducerilor lui Pirandello în România. Am constatat că există cîteva antologii ale Nuvelelor pentru un an, realizate în anii ’50, ’60 și ’80 ai secolului trecut, de traducători înzestrați: Florin Chirițescu, Alexandru Balaci, Mihai Banciu. Selecțiile lor, bine orientate valoric, includ cam o treime din ansamblul prozelor scurte pirandelliene. Totuși, dată fiind amploarea operei și complexitatea întreprinderii, nu s-a realizat încă transpunerea întregii serii. Eu veneam după finalizarea traducerii complete a Divinei Comedii a lui Dante, într-o vastă ediție comentată de peste 2.000 de pagini – eram în căutarea unui nou proiect de anvergură. Nuvelistica lui Pirandello putea fi o sfidare pe măsură.

Am tradus și am publicat așadar, în cadrul Colecției de Italiană, pe care o coordonez la Editura Ecou Transilvan din Cluj, primele volume din ansamblul nuvelelor: Șalul negru și Viața goală. Îndată după lansarea de la Tîrgul Gaudeamus din Cluj, am avut oportunitatea de-a merge cu cele două cărți, abia ieșite de sub tipar, la întîlnirea din Agrigento. În fața unui numeros public internațional, de elevi și profesori, ziariști și scriitori, alături de d-na Nadia Fărcaș-Baciu, directoarea editurii, ni s-a oferit scena principală a impresionantului Teatru “Luigi Pirandello”, din Piața Luigi Pirandello, în orașul său de baștină, pentru a vorbi timp de o oră despre predarea limbii italiene la Cluj și proiectele noastre culturale de viitor. La finalul dezbaterii a urcat pe scenă dl. Calogero Firetto, primarul orașului, care ne-a felicitat pentru colaborarea eficientă, desfășurată în ultimii ani, și a preluat cărțile oferite de noi pentru biblioteca și muzeul orașului.

Ce va mai fi? O amplă serie de manifestări variate se preconizează în cadrul proiectului cultural Agrigento 2020. Intenția noastră este să ne continuăm participarea pe linie educativă, cu alți elevi clujeni, la a patra ediție a concursului “Uno, nessuno e centomila”. De asemeni, pe linie culturală, ne propunem să prezentăm în Sicilia următoarele volume din preconizata serie integrală a Nuvelelor pentru un an, în traducere română. Cu eforturi conjugate, din partea unor adolescenți, profesori, editori, scriitori, ziariști și oficialități publice, locale și naționale, distanțele dintre Italia și România pot fi diminuate.

agrigento3

Ion D. Sîrbu – exilul interior (2)

Etichete

, , , , , ,

centenar_Sirbu_3Nici alții nu scapă de judecata lui sintetică, memorabilă, explozivă: “Am răsfoit şi Pavel Dan, parcă ar fi un Agârbiceanu cu trotinetă” (T, 366). “Nu-mi dădeam seama cu cine seamănă: cu Leibniz, înainte de însurătoare, cu Oscar Wilde, înainte de puşcărie, sau cu Vodă Caragea, de dinainte de ciumă” (AE, 65). “Cine trădează, de pildă, adevărurile poporului acestei limbi, pierde graţia ei, limba îşi retrage investiţia… şi pedepseşte cumplit. Pentru mine Păunescu, Beniuc, Everac, Andriţoiu sînt cazuri de mari talente iniţiale cărora, din cauza unor greşeli de ortografie morală, limba-mumă le-a retras încrederea şi capitalul. Aceşti scriitori sînt, de cîtva timp, simple monede de hîrtie, fără acoperire în aur. («Nu mai poţi scrie, zicea Flaubert, cînd nu mai ai nici o stimă pentru tine însuţi!» Iar eu adaug: «Cînd pierzi stima Limbii în care scrii!»)” (J1, 117). “Lui Everac i-am spus, în glumă: piesele tale sînt perfecte ca maşinărie, ca tehnică; dar sînt NE-SUFERITE, în sensul că ai fost mereu un boier de bulevard, un ştab al Fondului literar, nu ai tras nici o zi nici la roabă, nici la stuf (dar scrii despre muncă şi morala ei)” (T, 73).

Iată ce ne spune despre un colos stalinist, Mihai Beniuc. “Bătrîneţea mea are o singură mîngîiere; îl văd zi de zi cît de total-prost-poet a devenit Beniuc; acum s-a însurat din nou, zice: «trebuie să mă îngrijesc, să am pe cineva care să-mi facă pomenirile, căci critica…». / Pe Blaga continuă să-l urască. Acesta a făcut gafa (în 1947) să-i citeze astfel un vers de-al lui Mihai: în loc de: «Pe unde mă-ntorc, pe unde mă duc / Lumea vuieşte, şopteşte / Acesta-i Mihai Beniuc / ştie şase limbi şi ruseşte». Blaga l-a citat aşa: «ştie şase limbi… Dar ruseşte»” (T, 83).

Figura lui Constantin Noica a constituit pentru multă lume, în epocă, un punct de reper, o alternativă la întunericul comunist. Publicarea Jurnalului de la Păltiniș, care propunea o nobilă alternativă filosofică la viața în beznă, iar apoi a Epistolarului derivat din acesta, a stîrnit cea mai frenetică dezbatere culturală a anilor ’80. Iată însă că Ion D. Sîrbu nu se sfiește să combată această falsă alternativă, care încurajează evazionismul social-politic, să biciuiască satiric duplicitatea și lipsa de curaj, ascunse sub faldurile înțelepciunii aristocrate. “Am o invenţie, nebrevetată, un mic detector automat al quantumului de frică şi de laşitate. Domnul Noica (pe care l-am întîlnit în casa moşierului Everac, unde mă documentam despre morala acelor scriitori care fac avere, moşie şi castele, scriind împotriva boierilor, capitalismului, exploatării din trecut), cum îţi spun, am pus în funcţie acest detector şi am constatat că marele Noica e un uriaş fricos, un atlet al prudenţei şi un campion la fugă (de răspundere); ştiu din puşcărie cum era acolo; să mi se ierte prejudecata de clasă, am văzut ţărani şi muncitori, popi de ţară şi studenţi, care se comportau ca nişte cavaleri cruciaţi, şi am văzut înalte feţe bisericeşti, mari poeţi şi mari critici, încăcănaţi pînă la limita ruşinei muierine. Noica nu s-a dus la Păltiniş ca să scape de frică, să se căiască de anii de laşitate şi trădare: s-a dus ca să transforme în stil acest mod de a ignora esenţialul: scrie o carte despre defectele spiritului, foloseşte atîtea cuvinte greceşti, se înlabirintează  în aşa fel că nimeni nu mai înţelege nimic: aşteptam de la Papa din Păltiniş o epistolă către mitici, o analiză a lichelismului, laşităţii, bizantiniei şi semidocţiei noastre thraco-getice. El, nimic: «să facem o şcoală ca o echipă de fotbal: doar 12 genii, plus rezerve: şi să îi creştem ca pe nişte genii de viitor, gata să îi ia locul la Păltiniş». Arde ţara, arde Europa, Noica se desparte de Goethe; piere limba română, el pledează pentru deschiderea care se închide, limita care nu se limitează, unicul care se divide fără să se împartă. Şi în jurul lui aceşti foarte talentaţi tineri, care în loc să scrie filosofie literaturizează ca într-un fel de onanie cu concepte şi se invertesc stilistic, ca să ajungă atît de subtili şi de culţi că nu mai ştii dacă au sex şi dacă mai mănîncă. (Sper să aibă măcar COPII, pe care nu ei să-i crească, ci mama mă-sii lor.) (…) Acum voi citi cartea – cu plăcere numai: Noica rămîne un caz sublim şi tipic: nu îl mai cred a fi profet eremit, el este un vicar, un suplinitor a ceea ce ar fi trebuit şi ar fi putut să fie: dacă nu era fricos, dacă era mai modest, dacă nu admitea să fie linguşit în numele dialogului platonician. Sînt om de teatru, un dialog de tipul: «sunteţi la apogeul spiritualităţii dumneavoastră, Hegel a rămas în urmă, Heidegger e macerat, cum vedeţi acum culmea cea mai culme?»; «Nu cred, dragă Gaby, în culme, ca idee, orice şes e o culme în sine, orice culme e un şes în devenire, Hegel a fost un amor, Heidegger o legendă fără sfîrşit»… Bla-bla-bla… Improvizez, desigur, dar te rog să mă crezi – un demon al satirei mă tot îndeamnă: de ce nu am făcut tot ce se putea face, să merg, să scriu la Păltiniş, să mănînc Lysis, să îmi bat trupul-porc ca să adun acel material prin care acum aş fi putut să scriu cea mai acidulată satiră despre aceşti preţioşi-ridiculi, aceşti circari ai somnambuliei aristocrate, aceşti onanişti care – vorba lui Blaga, ignoratul – «consumă numai mărgăritare, dar produc doar căcăreze»” (Şora, 156-157).

Vedem acum mai limpede, la centenar, atuurile lui Ion D. Sîrbu. Vă spuneam, ca prim element, curajul, îndrăzneala de-a călca nonșalant în picioare miturile consacrate, de-a denunța sarcastic statuile șubrede. Al doilea ingredient: excelenta cunoaștere a realităților, din propria experiență autobiografică. Familiarizarea și familiaritatea cu “țintele” pe care le vizează. Adaug încă o mare calitate, care a fost deja indicată de unii dintre intervenienții anteriori (și m-am bucurat să-i aud): extraordinara virtuozitate lexicală. Talentul de artist al cuvîntului – dacă e să recurg la această expresie demonetizată – se remarcă de la prima vedere. (Cu ceva timp în urmă, am realizat o antologie de vreo 200 de pagini, cu expresii memorabile ale lui Ion D. Sîrbu. Am intitulat-o Ziceri, preziceri, contraziceri și am publicat-o în serial pe internet, între anii 2003-2006, în revista E-Leonardo pe care o coordonam.) Sînt formulări explozive, de har expresiv și strălucire intelectuală. Sîrbu este un mare maestru al jocurilor de cuvinte. Uneori refolosește proverbe, sau expresii consacrate. De pildă se referă astfel la realitatea politică pe care o traversa: “Lumea e condusă de cîţiva andropauzaţi, care se andropovizează în disperare şi de frică” (J1, 23). Era scurta perioadă de glorie a lui Yuri Andropov. Sau o altă judecată: “Apa trece, adevărul rămîne” (A, 97). Îi scrie prietenului Negoițescu o scrisoare în Germania și-i transmite: “La mulţi ani cu sănătate, să vă dea Bonnul tot ce doriţi” (T, 473). Uneori jocurile de cuvinte le pune pe seama altora. E de fapt un carnaval de măști, el inventează diverse ghidușii și li le atribuie. Ajunge să-l crediteze pe Blaga cu unele glume deșucheate și expresii ambigue, indecente, care nu-i stăteau în fire (sau erau ignorate de publicul larg, sporind, prin asta, impactul comic al făcăturii).  “Desigur, Balotă are dreptate, Blaga avea son côté porno, dar în felul său. Verbal. Cu Breazu, mergeau (în zilele cele mai triste) la Muzeul Limbii Române în Cluj, pe strada Elisabeta; aici, de pe un gramofon vechi, tambur-înregistrator, ascultau cu religiozitate Povestea poveştilor de Creangă, mi se pare în lectura marelui Sadoveanu. Prima poezie populară învăţată în Lancrăm, mi-a spus mie, nu a fost Mioriţa (de care se săturase ca de mere acre), ci, redau din memorie: «la Maria văduva / Fut de-mi iese măduva!»”. (T, 214). Înainte de Jorge Luis Borges, care făcea trimiteri bibliografice ironic-fanteziste, sau poate în paralel cu acela, îl avem pe Gary Sîrbu, care nu se lasă deloc mai prejos. Calcă sardonic în picioare toate mitologiile artificiale. “Dacă o societate de babe cu humor, sau de fete pioase şi urîte, ar simţi nevoia să rîdă timp de două ore, eu aş putea să le povestesc diferite măscări legate de istorie şi filosofie. Blaga vedea în capul meu clopoţeii de bufon, vocaţia mea de intelectual e legată sever de rigorile ridicole ale acestei nobile meserii de curte. Doar curtea mi-a lipsit – trăiesc în bloc, la Craiova, rîsul e considerat un act nerentabil şi chiar riscant” (T, 44-45).

Iar virtuozitățile se revarsă în șuvoaie, din tolba plină a povestitorului: “Regman (care e un mare calamburgiu) zice: Nego bea bier cu fugiţii” (T, 117). Alte exemple: “Mă tot gîndesc la macabrul calambur auzit la policlinică: «Avem o Apocalipsă după Ioan şi o epocă-lipsă după Nicolae». Sinistru!” (J2, 128). “Strig tare: vivat Cenzor, scriitorii te salutant” (T, 81). “Caravana latră, cîinii trec” (Ş, 81). Sau o batjocură subtilă și savuroasă, de o clarviziune bulversantă: “În ţara orbilor, Sartre e împărat” (J1, 14).

S-ar putea merge înainte tot așa, dar nu încerc să abuzez de răbdarea dumneavoastră. Vreau să închid cercul expunerii mele, revenind la punctul de plecare. Ion D. Sîrbu era conștient că, pe vremea lui, șansele de-a fi publicat, de-a fi recunoscut și apreciat sînt mărunte, dacă nu chiar inexistente. A făcut unele tentative, apoi s-a descurajat, cu multă amărăciune, și și-a încredințat talentul manuscrisului, s-a lăsat pe seama postumității. El spune asta, în mod explicit: “Trebuie să scriu cu gîndul că voi fi publicat peste mulţi ani – deci scriu contra modei, ca să nu mă demodez între timp. (…) Poate că şi eu voi fi tradus cîndva, după moartea mea. Iată, revine melodia în muzică, figurativul în pictură, va reveni şi istoria, întîmplarea, în teatru şi proză. Eu sînt un povestitor, fiindcă limba mea este o limbă care îşi trăieşte vîrsta în care are nevoie să se destăinuie” (T, 387).

Mărturia lui Ion D. Sîrbu este aceea a unui foarte mare scriitor, care și-a asumat libertatea, n-a așteptat să-i fie dăruită de nimeni, și, dacă i s-a pus călușul în gură, în public, în societate, s-a năpustit pe alte canale de comunicare, prin intermediul cărora a izbutit să-și transmită înzestrarea, harul artistic admirabil. Mă bucur că am putut fi astăzi, aici, cu ocazia centenarului său, pentru a-i evoca figura inconfundabilă, în concertul literaturii române.

Bibliografie:

– Ion D. Sîrbu, Arca Bunei Speranţe, Bucureşti, Ed. Eminescu, Seria Teatru comentat, 1982 (Ar);
– Ion D. Sîrbu, Şoarecele B şi alte povestiri, Bucureşti, Ed. Cartea românească, 1983 (Ş);
– Ion D. Sîrbu, Bieţii comedianţi, comedii-eseu, Craiova, Scrisul românesc, 1985 (B);
Traversarea cortinei, Corespondenţa lui Ion D. Sîrbu cu Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu, Mariana Şora, prefaţă de Virgil Nemoianu, ediţie îngrijită de Virgil Nemoianu şi Marius Ghica, Timişoara, Editura de Vest, 1994 (T);
– Ion D. Sîrbu, Atlet al mizeriei, În loc de autobiografie, ediţie a publicisticii (vol. I), îngrijită şi cu postfaţă de Dumitru Velea, Petroşani, Editura Fundaţiei Culturale “Ion D. Sîrbu”, 1994 (A);
– Ion D. Sîrbu, Obligaţia morală, Din confesiunile unui dramaturg, ediţie a publicisticii (vol. II), îngrijită şi cu postfaţă de Dumitru Velea, Petroşani, Editura Fundaţiei Culturale “Ion D. Sîrbu”, 1994 (O);
– Ion D. Sîrbu, De ce plînge mama?, roman pentru copii şi părinţi, Craiova, Editura Scrisul românesc, 1994 (D);
– Ion D. Sîrbu, Lupul şi catedrala, roman, ediţie îngrijită de Maria Graciov, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1995 (L);
– fragmente din epistolierul lui I.D. Sîrbu cu Horia Stanca în Jurnalul literar, nr. 17-20/iunie 1995 – nr. 41-44/decembrie 1995 (Jl);
Caiete critice, număr special dedicat lui I.D. Sîrbu, nr. 10-12/1995 (CC);
– Ion D. Sîrbu, Între Scylla şi Carybda. Din însemnările unui secretar literar, ediţie a publicisticii (vol. III), îngrijită şi cu postfaţă de Dumitru Velea, Petroşani, Editura Fundaţiei Culturale “Ion D. Sîrbu”, 1996 (I);
– Ion D. Sîrbu, “Cu sufletul la creier”. Gary în dialog cu Teatrul Minerilor şi cu Dumitru Velea, Caiet de critică şi istorie literară “Ion D. Sîrbu” (I), selecţie şi ediţie îngrijită de Mihaela Leonescu, Editura Fundaţiei Culturale “Ion D. Sîrbu”, 1996 (C);
– Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, glosse, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, ediţie îngrijită, tabel cronologic şi referinţe critice de Toma Velici şi Elena Ungureanu; prefaţă de Ovidiu Ghidirmic; postfaţă de Marin Sorescu, Craiova, Scrisul Românesc, 1996; vol. 1 (J 1); vol. 2 (J 2);
– Ion D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu şi alte texte, dosar îngrijit de Ion Vartic, Cluj, Biblioteca Apostrof, nr. 12/1996 (S);
– Ion D. Sîrbu, Adio, Europa! [ediţia a doua], Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1997 (AE);
– Ion D. Sîrbu, Iarna bolnavă de cancer, un “roman epistolar” gîndit de Cornel Ungureanu, scrisori către Deliu Petroiu, Mina şi Ion Maxim, Delia şi Ovidiu Cotruş, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 1998 (IB); 
– Nicolae Balotă, Caietul albastru, vol. II, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998 (Caiet);
Ion D. Sîrbu către Cornel Regman, scrisoare inedită, publicată în România literară, nr. 47/24 nov. 1999 (Regman);
Ion D. Sîrbu către Mariana Şora, scrisoare cenzurată din cuprinsul volumului Traversarea cortinei, tipărită în vol. lui Laszlo Alexandru, Orient Expres, polemici, Cluj, Ed. Dacia, 1999 (Şora);
– Alexandru Paleologu, Politeţea ca armă, Convorbiri şi articole mai mult sau mai puţin politice, Cluj, Ed. Dacia, 2000 (P).

(Comunicare prezentată la Colocviul Național
dedicat operei și personalității lui Ion D. Sîrbu la centenar,
organizat de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Craiova,
Biblioteca Județeană “Alexandru și Aristia Aman”, Craiova,
Teatrul Național “Marin Sorescu”, Craiova,
27-28 iunie 2019)

 

Craiova

Ion D. Sîrbu – exilul interior (1)

Etichete

, , , , , ,

centenar_SirbuVă mulțumesc pentru invitație, mă bucur că sînt pentru prima dată în viața mea – sper că nu și pentru ultima – la Craiova și vă felicit pentru organizarea acestei sărbători a spiritului, sub semnul lui Ion D. Sîrbu, unul dintre scriitorii mei preferați. A fost un moment emoționant aseară să-l celebrăm, prin intermediul piesei inspirate de una din capodoperele sale, Adio, Europa!, la teatrul unde el a slujit vreun deceniu, în apropiere de casa unde a locuit cîteva decenii, chiar în ziua în care s-a născut, acum o sută de ani. Iată, sînt atîtea puncte de convergență, care au fost subliniate, pentru a pune în lumină importanța unui scriitor de prim rang al literaturii române.

Mi-am gîndit intervenția plecînd de la conceptul enunțat de Monica Lovinescu, într-unul din volumele sale de cronici radiofonice. Comentatoarea vorbea despre posteritatea contemporană, e chiar titlul unei cărți ale sale. Ce este “posteritatea contemporană”? Toți scriitorii resimt o apăsare în vorbirea cu transparență, cu deschidere, fără perdele, în fața contemporanilor, pentru că inevitabil se produc susceptibilități, inimiciții. O zicea și Gary, pe filieră populară: “gura bate curu’”. Poate că e mai bine să nu ne dezvăluim pînă la capăt, să păstrăm o anumită prudență, să nu ne punem rău cu unul sau cu altul. Și iată cum scriitorii își drămuiesc vorbele, nu apasă pe pedala talentului pînă la capăt, pentru a nu-și crea un disconfort social, în contemporaneitatea imediată. Monica Lovinescu sublinia că, din fericire, autorii din exil nu au acest disconfort. Ei au posibilitatea de-a vedea ce se întîmplă, dacă sînt interesați de locul lor de baștină (iar cei mai mulți erau și sînt) și sînt liberi să se exprime cu toată energia, în mod răspicat, pentru că nu mai au nimic de pierdut, nimic de conservat și de menajat. Așadar exilul oferă o posteritate – e ca și cum vezi din urmă lucrurile care s-au întîmplat, s-au limpezit deja -, dar este o posteritate contemporană: ei au libertatea de-a spune pînă la capăt ce văd și ce cred. Nu trebuie să-și drămuiască vorbele, sau intensitatea lor ideatică.

Un astfel de concept poate fi preluat și transpus la Ion D. Sîrbu. Este, în opinia mea, singurul, sau printre foarte puținii scriitori din perioada pînă în decembrie 1989, care s-a aruncat fără rezerve în acest bazin al onestității acidulate. Cum de și-a permis el să facă una ca asta? Prin ce se deosebea de mulți scriitori, ce-i stăteau aproape, cronologic, în epocă? Eram în perioada comunismului. Cenzura era devastatoare. Fiecare autor, cînd așternea ceva pe hîrtie, avea oarecum în minte – unii mai acut, alții mai palid – umbra cenzorului. “Asta n-are rost s-o spun așa, fiindcă nu va trece. Cealaltă o moderez, fiindcă nu convine ca idee” etc. Cei care nu resimțeau această servitute erau scriitorii din exil. Sau aceia care și-au asumat exilul interior, cum a făcut Ion D. Sîrbu. La el și – din ce-am citit, din ce cunosc – la Paul Goma avem aceste două cazuri, foarte apăsate, în care autorii din țară și-au zis pe șleau: “Nu-mi propun să public! Știu că ceea ce am de spus nu va trece! Ca atare, eu vorbesc răspicat, iar cînd va fi să fie, dacă mă va mai citi cineva, foarte bine! Dar nu îmi arvunesc vorbele pe altarul cenzurii!”. Dacă pornești cu alte premise decît ceea ce există în jurul tău, ajungi firește la alte concluzii, la alte rezultate decît ce se găsește la fața locului. Sigur că Ion D. Sîrbu nu este un “sinucigaș”, el are tentative de publicare, precum și multe momente de amărăciune, cînd vede că ele eșuează. Are cărți mai prudente. Aș estima astfel Lupul și catedrala, un roman preponderent alegoric, firește cu faimoase izbucniri și scînteieri de curaj, dar se menține în limitele a ceea ce se putea tipări pe-atunci. Însă are totodată, în mod absolut evident, scrieri concepute, din start, prin asumarea integrală a libertății. Pare că, în acele contexte, comunismul pentru el nu mai există, ca o frînă, ca un jug, l-a călcat în picioare și își afirmă, cu fruntea sus și cu o admirabilă demnitate, libertatea: libertatea de a gîndi, libertatea de a vorbi, chiar dacă nu va fi niciodată publicat. Și de aceea, cred eu, din postura de exilat intern – fiindcă de fapt n-a plecat din țară, spune la un moment dat că a avut o scurtă expediție în Occident și acolo simțea că se sufocă, nu poate să evolueze decît între coordonatele ferme de-acasă, în niște chingi, pe care trebuie mereu să le împingă și să le depărteze – deci el nu și-a dorit să plece în Occident, știa că va rămîne aici, dar totodată și-a asumat faptul că nu va fi publicat cu ceea ce avea el mai important de spus. Și ce-a avut mai important se află, evident, în romanul Adio, Europa! și, mai mult decît acolo, ca impact de autenticitate, în corespondență, Traversarea cortinei, carte publicată post factum, cu mesaje către I. Negoițescu, Virgil Nemoianu și Mariana Șora, în alte volume de scrisori, de asemeni admirabile, sau în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal.

Se spunea adineaori că I.D. Sîrbu avea nevoie de un partener de corespondență, ca să evolueze la scenă deschisă. Aș pune oarecum în dubiu această ipoteză, pentru că el afirmă că scria în paralel cinci-șase-șapte scrisori și le trimitea, în mod aleatoriu, la diferite destinații, iar persoanele respective nici nu știau despre ce-i vorba, mesajele erau complet rupte din context. Nu neapărat dialogul cu un posibil destinatar îl preocupa. Ion D. Sîrbu, în scrisori, este omul autentic, care face exerciții de libertate. Nu știm care era dorința lui secretă, dar nu există nici un indiciu că el ar fi sperat, sau ar fi dorit ca scrisorile lui să fie publicate. Este o reparație uriașă a postumității, faptul că sute de epistole au fost recuperate, au fost puse cap la cap și noi am descoperit, completînd romancierul, figura aceasta admirabilă, a intelectualului lucid și (auto)critic pînă la limitele disperării. Dar nu știu – cred că nimeni nu știe – dacă el și-a redactat scrisorile în ideea de-a le face “deschise”, cunoscute de toată lumea, citite. Era efectiv antrenamentul lui de libertate, de care avea nevoie ca de aer, în efortul de-a rupe chingile, de a-și proclama demnitatea personală, în contextul regimului opresiv.

Aici e cazul fascinant al lui Ion D. Sîrbu, care în bună măsură seamănă cu psihologia adoptată, spre exemplu, de Paul Goma. Disidentul de origine basarabeană a insistat apoi și pe un militantism deschis, de etică publică, unde a ajuns la confruntarea efectivă cu comunismul. I.D. Sîrbu n-a perseverat în direcția activismului social. Dar la temelia celor două atitudini există foarte multe asemănări.

Și ce vedem în scrisorile lui I.D. Sîrbu? Sau în romanul său, Adio, Europa!? Sau în scînteierile eseistice din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal? Autorul constată o realitate a lumii întoarse pe dos, care îl sugrumă. El simte că se sufocă, înconjurat de falsitatea unui regim despotic, dictatorial. “La noi, absurdul pe scenă nu înseamnă decît copierea timidă a realităţilor cotidiene, aşa cum sînt, aşa cum nici o imaginaţie din lume, omenească, nu le-ar putea inventa. Dacă ar fi să-l pastişăm pe Ionesco, ar trebui să începem aşa: «Pe o terasă de fostă cafenea, vreo zece rinoceri pensionari, de ambe sexe, beau obişnuitul surogat de cafea. Deodată, oroare: pe drum, în goană, tropotind şi urlînd (sau: zburînd şi rîzînd) trece… UN OM.» / Fiindcă, la noi, ştim de mult că «le roi ne se meurt pas» şi că Godot nu numai că a sosit, dar nici nu are de gînd să mai plece. Iar Ubu al XIV-lea îşi construieşte Versailles-ul său” (J1, 71-72).

Pe aceeași linie, a societății răsturnate, răvășite, se repercutează o alienare față de semeni, a scriitorului, pe care el o consemnează cu mare acuitate. “De peste zece ani nu merg la nimeni în vizită, nimeni nu vine să mă viziteze. N-am fost la nici o nuntă, botez, aniversare – dar nici eu nu mi-am serbat nici o zi din viaţa mea. După o jumătate de oră, de altfel, mă plictisesc cu cel mai drag vecin, după două ore, nu mai am ce vorbi cu prietenul inimii mele. Merg la sora mea, tot la două luni; în prima seară îi spun mai totul (şi îi spun exact ce îi spuneam şi acum 15-20 de ani); a doua zi mîrîi şi citesc; a treia zi accept să o însoţesc la mormintele părinţilor mei din Petrila, dar refuz să intru la unica şi ultima mea mătuşă. Nu mai ştiu ce este o cafenea, o bîrfă bună, o ceartă defulantă. Chiar şi citirea vechilor scrisori îmi dă sentimentul plimbării pe întuneric într-un cimitir vechi. / Cînd mă alcoolizez de unul singur, caut tunelul, întunericul, iadul şi uitarea de mine şi de lume” (J1, 155-156).

Izbucnirea de revoltă, în fața acestei realități oprimante, se concentrează într-o perorație împotriva ipocriziei și a demagogiei, pe care le întîlnește în jur. Pînă la urmă, sistemul, da, este opresiv, e construit de sus în jos, dar nu există doar o vină unilaterală. Doar a șefilor. Toți cei ce refuzăm să ne asumăm autenticitatea, să ne privim în ochi, să fim verticali, de teama consecințelor, fie că ne dăm sau nu ne dăm seama de acest lucru, intrăm în jocul ipocriziei. Și atunci vina este împărțită. Este răspîndită la un nivel mult mai amplu decît am crede. “Aici, la noi, toate calităţile sînt defecte şi toate defectele sînt calităţi, între cuvînt şi faptă există un divorţ total, înscris ca zestre genetică în ereditate. Conştiinţele (ca morală, politică, răspundere profesională) nu funcţionează decît în ilegalitate, pe şoptite, după colţ. Proştii sînt deştepţi, lichelele sînt cinstite, ageamiii sînt cei mai pricepuţi. Lumea bună e atee, dar ţine la religie, sărbători, datini. / «La o defilare de ziua recoltei, îmi spune Moşul, am văzut o căruţă plină cu bostani frumoşi, doi boi o trăgeau înainte, alţi doi boi o trăgeau invers, înapoi. / Minunea consta în faptul că, totuşi, căruţa mergea. Înainte? Înapoi? Părerile erau împărţite. Căruţa mergea ‘cu orice preţ, conform unei legităţi istorice, ireversibile, veşnice’»” (J1, 40-41). “Eu am adorat acest oraş mai ales pentru motivul că aici, ca nicăieri în lume, absolut totul se putea aranja. Aveai un copil cretin, voiai să-l faci profesor universitar: «se aranja». Voia nevastă-ta să plece la cosmetică, dar pe banii statului, «se aranja» ca ea să facă parte dintr-o comisie ştiinţifică, trimisă la un congres, la Paris, ca observatoare. Aici, credeţi-mă, e ţara tuturor posibilităţilor imposibile. Se poate aranja ca Adevărul, pe post de bou, să tragă în jugul unor cifre statistice false, Urîtul să fie declarat operă de artă angajată, foamea să ajungă «ştiinţifico-fantastică» şi să fie aplaudată frenetic într-o şedinţă plenară a sătuilor” (AE, 259).

Avem aici un strigăt de deznădejde. Dar nu trebuie să-l vedem pe Ion D. Sîrbu ca pe un militant politic sau un disperat de serviciu, din categoria lui Cioran. (De fapt Cioran avea jocul său duplicitar de-a disperarea.) Ion D. Sîrbu își păstrează capul pe umeri și își pigmentează sastiseala, sau enervarea, sau indignarea, cu ironie, bună-dispoziție și satiră din belșug. Însă el nu se mulțumește să indice manifestarea răului, îndeamnă totodată la remedierea lui, cu ajutorul artiștilor, firi lucide și vizionare, care trebuie să-și asume rolul de antemergători. Aceasta e datoria scriitorului, dacă vrea să reprezinte cu adevărat un element de sprijin pentru colectivitate. Scriitorul trebuie să îmbine verticalitatea cu talentul. Un simplu învîrtitor de vorbe, chiar dacă o face în mod talentat, nu poate reprezenta un punct de reper. “Un prozator ar trebui să aibă trei surse uriaşe de reîmprospătare şi informare:

Viaţa (istoria, realitatea, profesiunea, lumea, dragostea, trăite direct, cu tragică implicare).

Biblioteca (constînd din lecturi fertile care să îl menţină la nivelul european, la nivelul universal, în cadrul condiţiei sale de cultură şi civilizaţie).

Călătoriile (mici şi mari, fără de care nu putem azi să fim la înălţimea scriitorilor din secolele cu poştalion şi corabie cu pînze. Alecsandri şi Ion Ghica au făcut mai multe drumuri la Paris decît toţi scriitorii români din secolul XX, laolaltă).

Or, tinerii noştri prozatori, în afară de sărăcie şi alcool, sînt scutiţi de orice altă experienţă de viaţă: se căsătoresc de tineri, nu fac puşcărie, nu călătoresc nici pînă în satul vecin. Şi fiindcă scriu mult, nu le rămîne timp să citească clasicii. Încep să filosofeze cu Noica, Cioran, Heidegger, citesc sud-americani şi învaţă din romanele ultimului val francez (Robbe-Grillet, Sarraute, Françoise Sagan) şi din poezia lui Perse, Mallarmé, Doinaş.

Le lipseşte experimentul tragic al vieţii: asistă doar la circul ridicol al şcolii, străzii, vieţii literare epidermice” (J1, 200).

Este exprimată nevoia acută de morală publică, în scrierile lui Ion D. Sîrbu, și în cele care au reușit să treacă de obstacolul cenzurii, dar mai ales în cele care au rămas – oarecum cu deliberare – în sertarul său de creație. “«Să nu furi, să nu minţi, să nu ucizi!» – iată doar trei legi care ar fi suficiente ca aerul pe care-l respirăm să revină respirabil. / «Să nu ne furăm, să nu ne minţim, să nu ne mai ucidem!»” (J1, 193).

Din păcate, însă, toate azimuturile sînt relativizate, în jurul său, de duplicitatea chiar a celor mai buni prieteni, chiar a intelectualilor de frunte, pe care el îi cunoaște, cu care se frecventează, mai ales în tinerețe, înainte de-a fi lovit de această disperare semi-filosofică și mai degrabă etică. Forța de impact a textelor lui Ion D. Sîrbu, pe lîngă libertatea aceea interioară, pe care el și-a asumat-o și pe care ne-o transmite, prin rîndurile postume, rezultă mai ales din faptul că nu ne vorbește din fantezii, din lucruri închipuite. Aproape la fiecare pas, el face apel la propria sa experiență autobiografică. Sînt momente pe care le-a trăit, sînt oameni pe care i-a întîlnit și el se uită la noi, chiar acum, de cîteva decenii încoace, din cărțile lui, ne privește în ochi și ne spune: uite, eu l-am cunoscut pe acest om; și s-a întîmplat asta și cealaltă; iar concluzia mea este următoarea. Și ceea ce ne prezintă, ca o concluzie, despre mari personalități, scriitori de vîrf, sînt pasaje extrem de aspre și tăioase. De pildă. “Am văzut cu ochii mei un poet, uriaş teolog, tîrîndu-se ca un vierme, lepădîndu-se de Dumnezeu, pentru un blid de arpacaş: şi asta în faţa a trei mii de ţărani aproape analfabeţi, dar care stăteau drepţi şi mîndri ca nişte cavaleri în zale” (AE, 555). Să fie Nichifor Crainic? Nu dă nume, dar e foarte plauzibil. Iată alt exemplu: “Mi-a fost dat să am de-a face şi cu un poet mallarméano-valérian, care cocheta cu înălţimile lui Goethe şi Hölderlin şi care, la cea mai mică sperietură a sa, singur şi aproape nesilit, se oferea să scrie, foarte caligrafic şi într-o frumoasă limbă literară, diferite denunţuri, pîri, circumlepădări” (AE, 555). Să fie Ștefan Aug. Doinaș? Foarte probabil, fiindcă e vorba de traducătorul lui Paul Valéry și al lui Goethe.

Iar pasajele legate de diverși scriitori prestigioși continuă, într-o lungă serie. Despre A.E. Baconsky vorbește pe șleau, îl ia la țintă direct, fără să facă volute și aproximări. “Baconsky a fost sărbătorit de revista Manuscriptum ca un fel de geniu al caracterului, un erou al poeziei scrise spre Europa, un mare cosmopolit, dar se uită că pînă în 1954, ce să mai vorbim; a fost şi lepră, şi hahaleră, şi pramatie de înaltă clasă, i-au fost lăudate mobila şi colecţia de picturi, dar nu a fost amintit pentru ce fel de poezii a primit el banii, pentru acele daruri către un şleahtic arlus, care, între prieteni, era chemat «Tolea», pe vremea cînd eu eram dat afară de el din Arlus, fiindcă susţineam că totuşi Dostoievski e un mare scriitor” (T, 480-481).

Găsim un portret acidulat al unui alt amic al său și al nostru, al tuturor. “Balotă a fost la Cluj; cineva, care nu ştie că îl ador, mi-a spus la mare (…) că «are succese în Franţa fiindcă seamănă concomitent şi cu fostul Papă şi cu Louis de Funès». Bianca, revenită de la Paris, purta basmale şi stambă, se plîngea de mizerie. Mi-e frică, nu cumva – precum măgarul lui Buridan – să moară de foame, între două castele, proprietate personală” (T, 96). Și în altă parte: “Regman arată atît de bine, că i-am spus: «Trădătorule, tu erai cel mai urît dintre noi, acum eşti mai frumos chiar decît mine…». E împlinit, senin, reconfortant. Calamburgiu incurabil, mi-a spus că Nego e dezi-dizi (mi-e greu să-ţi explic etimologia), tot el, despre Balotă, «nevastă-sa intră în baie şi-l găseşte făcînd Pipi (tot ce face N.B. se scrie cu majuscule nemţeşti) în… chiuvetă, nu la locul potrivit. Strigă: Nicule, de ce acolo? Nicu, în sublimă revoltă: Să se termine odată cu oportunismul!»” (IB, 83-84). Îl știm pe Nicolae Balotă că a avut momentele lui la Scînteia partidului comunist, după care a plecat în Occident și a avut alte momente ale lui, la Europa liberă. Dacă punem în paralel fragmentele sarcastice ale lui Sîrbu cu imaginile realității, lucrurile vin și se leagă.

afis_sirbu

Închipuiri despre Dante

Etichete

, , ,

Dante-esilioMarea problemă a culturii italiene este că numele său de referință – Dante Alighieri – n-a lăsat în urmă nici o imagine atestată (în Evul Mediu nu existau aparate foto), nici o carte (nu se inventase tiparul), nici un rînd scris cu mîna proprie. A lăsat doar o operă impresionantă, cel mai desăvîrșit poem din literatura universală despre lumea de aici și de dincolo, de după moarte. Obiceiul cititorilor e să-și tot vîre nasul prin biografia autorului – fie din frivolitate, fie pentru a-și explica mai bine sensurile creațiilor sale. Or, în cazul ăsta, curiozitatea era tăiată de firezul vremii.

Au rămas la îndemînă, pentru a-i da tîrcoale, atestările biografilor, ale primilor istorici, care l-au pomenit în frescele compuse. Surse la fel de îndoielnice. Giovanni Boccaccio, din iubire nestăvilită și exces de entuziasm, tinde în numeroase pasaje să-l mitologizeze pe Dante. În altele își îmbibă lucrarea de un misoginism devastator. Giovanni Villani, pentru a se pune bine cu dușmanii politici ai lui Dante, e nevoit să-i admită importanța literară, dar îl înțeapă pentru “aroganța” sa inflexibilă.

Am zice că n-avem decît să-i citim afirmațiile despre sine însuși: puse alături de informațiile concrete, despre evenimentele din vremea sa, o să ne conturăm o părere. Așa a procedat Giovanni Papini, care încă din 1933 a făcut o detaliată relectură a operei în cheie biografică: Dante vivo. Așa procedează Chiara Mercuri, care tipărește la Ed. Gius. Laterza, la sfîrșitul anului 2018, volumul Dante. Una vita in esilio. Firește că nici asta nu-i o rețetă infailibilă. Cuvintele autorului despre sine, incluse în opera sa, nu totdeauna sînt creditabile. “Scriitorul întreține cu propria sa biografie același raport pe care-l întreținem noi cu a noastră, atunci cînd visăm, deformînd – fie și într-o manieră semnificativă și simbolică – datele realității” (p. 25).

Soluția găsită acum vreun secol de Papini, pentru a completa “golurile”, în slalomul printre jaloanele realității de odinioară, a fost să-și umple paginile cu deducții logice, cu polemici împotriva altor comentatori, cu cîteva ipoteze dubioase și cu numeroase elogii întemeiate și argumentate, la adresa marelui poet. Chiara Mercuri, biografa dantescă de azi, recitește și ea cu mare atenție paginile operei, pe care le completează cu observații istorice contextuale, deducții de psihologie personală și cîteva speculații gratuite. Sînt binevenite adnotațiile ei despre circumstanțele de… democrație medievală în care își începe activitatea politicianul Dante Alighieri, cu insistență pe caracterul vizionar al reformelor promovate de Giano della Bella. Sînt incitante reflecțiile legate de peregrinările poetului exilat: din citadin progresist, va fi constrîns să accepte realitățile sociale țărănești, semi-sălbatice; din cavaler guelf, va fi găzduit temporar de urmași ghibelini ai dușmanilor săi de pe cîmpul de bătălie; din luptător cu spada împotriva ideii imperiale, va ajunge partizan fanatic al venirii împăratului în Peninsulă. Ciudățeniile vieții. Ușile nu trebuie trîntite prea energic în urma noastră.

Alte ipoteze ale autoarei sînt, desigur, neconvingătoare. Existența unui al patrulea copil al lui Dante, cu prenumele Giovanni – pe lîngă cei trei atestați istoric, Pietro, Iacopo și Antonia (devenită apoi călugărița Beatrice) – este nedovedită. Boccaccio o văzuse pe nevasta lui Dante, Gemma Donati, ca pe o scorpie dezlănțuită împotriva preocupărilor filosofice, iar bietul poet nu mai știa cum să evadeze. Chiara Mercuri inventează o soție afectuoasă, care ține familia unită, își înțelege bărbatul cu tandrețe și-l însoțește în exil. (Nu există nici o atestare documentară în acest sens.) Papini scotea din întîlnirea ambasadorului Dante cu Papa Bonifaciu al VIII-lea la Roma pagini antologice, de confruntare scînteietoare între doi titani. Chiara Mercuri îl vede pe autoritarul Papă doar ca pe un nemernic mărunt, pe care poetul îl disprețuiește și-l evită duplicitar. Legătura de prietenie dintre Dante și Guido Cavalcanti era relativizată de Giovanni Papini, care citea afirmația “primo delli miei amici” în direcție cronologică, nu valorică: cei doi poeți au fost prieteni în tinerețe, dar apoi valurile vieții i-au împins către opțiuni diferite, în plan poetic, teologic, filosofic și comportamental. Chiara Mercuri ne explică pe zeci de pagini, fără dovezi, prietenia fierbinte care i-a legat pe Dante și Guido, chiar și după moartea celui de-al doilea.

O controversă a dantologiei ține de anii redactării Divinei Comedii. Un pasaj de la începutul cîntului VIII al Infernului lăsa de bănuit că scrierea operei a debutat înainte de plecarea lui Dante în exil. Ipoteza a fost între timp depășită – dar atunci cînd Chiara Mercuri lasă redactarea poemului doar pe seama ultimilor opt ani de viață ai autorului, e foarte departe de-a ne convinge. Atunci cînd Chiara Mercuri citește obișnuitele formule retorice medievale – prin care versurile îi sînt dedicate stăpînei inimii poetului, sau doamnei seniorului ce-l găzduiește pe trubadur – ca pe un militantism al lui Dante pentru cauza feminismului, ilaritatea răstălmăcirii ne înveselește. Beatrice Portinari, iubita platonică a lui Dante, firește că nu s-a măritat cu amicul lui, Forese Donati (p. 106), ci cu Simone de’ Bardi. “La vedovella mia”, nevasta care i-a rămas fidelă lui Forese Donati chiar și după moartea acestuia, se numea Nella (Purg. XXIII, 92).

Dantologia se îmbogățește azi cu o nouă intervenție bine documentată, scrisă alert, fluent și cu intuiții binevenite. Însă tonul ei apodictic este foarte înșelător, atunci cînd pune în pagină speculații neavenite.