Scrisori către Mihail Sebastian (1)

Etichete

, , , ,

INEDIT INEDIT INEDIT INEDIT INEDIT

S-au păstrat puține mesaje trimise de Angela Granet către Mihail Sebastian – doar cele de la sfîrșitul relației lor, cînd tînăra își cunoscuse deja viitorul soț și încerca să se desprindă din prietenia cu scriitorul. Alesul ei a fost un economist mai în vîrstă, înstărit, cu casă la Predeal, care era în relații de prietenie și se vizita cu Beni, fratele lui Iosy. După venirea comunismului, cei doi soți au sfîrșit într-o cameră modestă, închiriată de la ICRAL, cu bucătăria la comun. 

Angela Granet (Einhorn) a păstrat scrisorile pînă la moartea ei, în 1979. Două prietene și nepotul de soră, pe-atunci adolescent, aveau de golit în grabă locuința. Una dintre ele le-a luat în păstrare. Cu puțin timp în urmă, bătrîna doamnă, ajunsă deja la 90 de ani, s-a înduplecat, la cererile nepotului lui Angi, și i-a restituit corespondența. El mi-a încredințat-o spre publicare.

Laszlo Alexandru

   

6 Mai

interbelic3Te rog să nu te miri că răspund așa de târziu scrisorii tale, dar cred că mi-e frică să scriu. Nu pot să farm o monedă decât într-o mână, sau s-o arunc în aer dacă sunt esuberantă, niciodată într-o cutie. Probabil că n-ai să mă crezi că înainte de a primi dela tine am vrut să-ți scriu. După aceia răspunsul meu trebuia să fie mărginit de dispoziția întâmplătoare pe care ți-o cunoșteam și de aceea stânjenit. Cu ajutorul lunei am preferat să nu-ți scriu, dar m-am gândit că nu e drept să nu-ți spun că ai scris cea mai complectă adresă pe care am primit-o de când stau la Ciclop, că m-a bucurat foarte tare scrisoarea ta și înfine că ești nedrept cu purtarea mea egală luând atâtea precauțiuni contra unei eventuale proaste dispoziții a mele.

dav

Am respirat puțin și acum să-ți scriu ce fac. Învăț ca să-mi iau licența în Iunie. Ce am făcut până acum cred că o să te bucure, te-ai interesat doar întotdeauna de începutul meu, am lucrat de când ai plecat la Academie în condițiuni onorabile, adică ca bursieră a Băncii Naționale. Touchant nu? Îți închipui ce fericită am fost mai ales că am fost și încurajată. Mă întrebi dacă viu la Paris la anul. Cred că încep să vreau să viu cu toate că am încă ce învăța aici și intenționam să mai rămân. Mi-e frică ca odată cu licența să nu mă prindă alte ocupații cari să mă împiedice apoi.

Îți scriu din Brăila unde mai rămân puțin. Izi vine câteodată să mă vadă și-mi aduce cărți. Mi-am făcut conștiincios comisionul. Dacă ai timp și vrei să-mi scrii despre Paris și puțin de ce faci tu în el mi-ai face foarte multă plăcere.

Angi

dav

Reclame

Mihail Sebastian: Scrisori de drag și dor (6)

Etichete

, , , , ,

INEDIT INEDIT INEDIT INEDIT INEDIT

Predeal în 19 August 1927

18Să ne oprim, Angi, o clipă și să ne aducem aminte. Fără vorbe tari și fără hotărîri definitive. Ca doi oameni inteligenți, care înțeleg prețul cuvintelor și al gesturilor și care, de aceea, nu ar jertfi de dragul “eleganței” lor o prietenie.

Ne-am găsit acum câteva luni din întâmplare colegi, legați de îndatorirea unor servicii mici, reciproc. Întâlnirile noastre au depășit repede și timpul și intimitatea, în numele căreia îmi era îngăduit să viu la tine. Am căutat alt cuvânt. Camarazi. Am trecut dincolo de el și ne-am spus prieteni. O clipă la București și vorba asta chiar fusese neîncăpătoare. Am plecat repede de acolo și poate – cuvintele tale mi-o dovedesc – încă la timp. Te întreb – fără nici un fel de literatură – dincolo de vorbe și întâmplări, nu trebue să fi fost între noi doi reale înțelegeri și adevărate corespondențe, pentru ca, tocmai atunci când o așteptam mai puțin, să legăm un soiu de prietenie, care să fie și mai mult și mai puțin decât atât? S-a întâmplat chiar să găsim uneori frăția aceea, dincolo de care cuvântul nu își mai are loc. S-a întâmplat ca între noi asprimile să se simplifice – linie dreaptă.

Probabil au rămas, desigur au rămas neînțelegeri și necunoașteri. Cele de acum sunt un 19exemplu. Dar ceea ce se întâmplă e foarte firesc; noi ne cunoaștem de câtă vreme? Am călcat într-unul din locurile care nu ne aparțin amândurora. Trebuie să le părăsesc și pe celelalte? Eu nu așteptam plicul, pe care mi l-ai trimis. Nu este al tău. Prea e gest reflex, prea e demn, prea este bine plasat, prea seamănă a lecție de bunăcuviință dată unui domn impertinent, prea e tot ce nu trebue să fie între noi. Spuneam că noi suntem la vârste diferite. Tu te-ai supărat și mi-ai răspuns scurt, irevocabil, superb. Fără să vezi însă că și răspunsul ăsta îmi dă dreptate.

Pe cinstea mea, Angi, răspunsul tău l-am mai citit odată. Tot așa de lapidar, tot așa de negândit, tot așa de demn. Dar atunci aveam numai 19 ani. Era tocmai în vara trecută. Acum? Nici eu nu știu cât de departe sunt.

Dacă ai fi avut și tu 20 de ani atunci ai fi scris altfel. Dar știu eu? Asta nu are nici o importanță. Ce are importanță este că nu trebue să uiți ce ne desparte și ce ne apropie. Dacă prietenia noastră (cuvântul trebue citit absolut în marginile literelor sale – am aflat aici) prețuește ceva atunci ai să-mi răspunzi curând și odihnit.

Oricum stărui mult, să-mi anunți chiar numai în două cuvinte hotărârea ta. Ai să primești atunci o scrisoare lungă și lămurită. În chip de punct.

Mihail Sebastian: Scrisori de drag și dor (5)

Etichete

, , , , ,

INEDIT INEDIT INEDIT INEDIT INEDIT

Brăila în 24 Iulie 1927

dav

În sfârșit sunt bolnav. Nopțile nedormite, lucrurile trudite, oboseala, necazurile, toate mizeriile astea școlare, pentru care eu am suficientă rezistență pentru a le duce până la examene, dar nu pentru a le suporta urmările și după aceea, se răzbună. Sunt bolnav de cinci zile. Doctorul pretinde că astăzi sunt sănătos și că nu am nimic decât o extraordinară oboseală. Eu însă simt că trebue să fie ceva mai mult. Într-un fel boala de acum slujește la ceva. Înainte o presimțeam; știam că trebue să vie, dar nu-i puteam lămuri nici proporțiile, nici gravitatea, nici urmările. Acum însă este prezentă; o pot măsura cu termometrul și o pot limita cu bunăvoința doctorului. Vreau să nu se întâmple nimic. Vreau să nu fie decât cu adevărat numai oboseală. Și vreau mai ales să-ți scriu curând și mult. Tu?

Iosy

INEDIT INEDIT INEDIT INEDIT INEDIT

25-VII-927

Scrise eri, rândurile de pe pagina cealaltă nu au putut fi trimise până acum. Când astăzi ți-am primit plicul, am încercat regretul mare de a nu fi găsit aici un cuvânt bun. Știu bine că nici astăzi nu am să izbutesc. Totuși.

Mi-e greu să răspund acum nedumiririi tale. Am s-o fac poate

dav

în scrisoarea viitoare (am s-o scriu probabil poimâine, fiindcă atunci mi se va fi sfârșit boala) și ai să înțelegi atunci. Poate că m-oi lămuri și cu povestea cerută. Dar fiindcă ții numaidecât la o probă de literatură neepistolară și fiindcă – mi-ai dovedit – nu ai superstiția genurilor pure, speculează, te rog, epic acest lirism latinesc și baudelairian.

Quum vitiorum tempestas
Turbabat omnes semitas
Apparuisti, Deitas,
Velut stella salutaris
In naufragiis amaris.

Vorbele acestea au nu numai calitatea unui latinism snob, dar și avantagiul de a nu fi înțelese de tine, fosta mea elevă de două ceasuri.

Încolo? Mi-e dor de tine și știu că vara asta ar fi trebuit s-o trăim împreună.

dav

Despre cărți, școală, Civil etc. – în scrisoarea de Miercuri, când nădăjduiesc să țiu mai bine tocul în mână.

Doctorul ține morțiș să plec la munte. Pentru limpezirea și statornicirea mea oficială dincolo de o situație anumită, prezența mea în Brăila ar fi fost necesară. Totuși pentru vreo zece zile am să fiu la Predeal.

Mihail Sebastian: Scrisori de drag și dor (4)

Etichete

, , , , ,

INEDIT INEDIT INEDIT INEDIT INEDIT

Marți

Dragă Angi,

13Nu am să-ți dau nici o explicație pentru absența mea de un an. (Poate mai mult decât atâta – nu știu bine.) Ești printre remușcările mele cele mai ascuțite și uneori, când trec podul peste Dâmbovița, în piața Senatului, spre casă, tremur la gândul că mi-ai putea ieși în cale – și atunci, mizerabil cum sunt în hainele mele militare, murdare și rupte, mă întreb ce ți-aș spune, cum aș explica lipsa asta imensă, pe care, te rog să crezi, cel dintâiu nu mi-o iert eu.

Am aflat târziu despre nefericirea pe care ați îndurat-o anul ăsta și încă odată am fost incapabil să fac ceea ce e firesc pentru toată lumea, să-ți trimet un cuvânt de condoleanță – dar toate astea mă dezarmează și mă încurcă, știind că la urma urmelor nu vor fi fost mulți, din cei care te-au vizitat sau ți-au scris, nu vor fi fost mulți care să se fi gândit la tine cu simpatia mea îndurerată și, recunosc, inabilă.

Și uite, acum, după atâta vreme, mă tem să viu, fiindcă nu știu cum să-ți spun bună ziua.14

Nu vrei să-mi ușurezi sarcina? Dacă da, trimite-mi un cuvânt (Mihail Sebastian, Sfinții Apostoli 14), o carte postală, un rând, ca să știu că nu ești iremediabil supărată.

Vechiul tău prieten,

Iosy Hechter

P.S. Cartea pe care o primești a fost scrisă, în prima parte, mulțumită unei convorbiri lungi cu tine, la Corso. Citește și poate ți-o vei aminti.

Mihail Sebastian: Scrisori de drag și dor (3)

Etichete

, , , , ,

INEDIT INEDIT INEDIT INEDIT INEDIT

interbelic1Paris, 2 martie 1930

Duminică

Dragă Angi,

Ai să fi[i] mirată primind plicul meu. Sunt sigur. Ai să te gândești poate la curioasele ocoluri ale cunoașterii noastre, de atâtea ori întreruptă când ne așteptam mai puțin, de atâtea ori reluată când o uitam mai mult, la uitările mari care ne despărțiau sau la harnicele reveniri care ne făceau – după luni întregi – să ne spunem într-o bună zi câteva scurte cuvinte de bună înțelegere. Ai să te gândești la toate astea, ai să-ți amintești și îngăduința ta continuă și greșelile mele repetate,  și – recapitulând – ai să te întrebi de ce vine scrisoarea asta și ce caută.

7

Răspund eu: vine din pricina unui sentiment, pe care l-am regăsit adineauri pe stradă, asemănător unei emoții de mai demult. Și nu caută nimic.

Mai departe nu știu ce vei gândi. Supărată? Surprinsă? Indignată? (am plecat doar din țară fără să-mi iau rămas bun de la tine). Curioasă? Indiferentă? Sunt atâtea atitudini probabile, încât prefer să nu mi-o imaginez pe niciuna. Prefer chiar să cred că scrisoarea asta, pe care am s-o scriu până la capăt, nici nu are să ajungă în mâinile tale. Ceea ce de altminteri este foarte probabil, fiindcă eu nu-ți cunosc adresa, iar Izi pe care l-am rugat acum vreo două luni să mi-o comunice, nu mi-a răspuns nimic. Voi pune pe plic o adresă destul de vagă (e singura pe care o știu) și dacă peste o săptămână îl voi primi înapoi, voi înțelege încă odată că sunt oameni față de care întâmplarea te oprește să fi[i] așa cum ai vrea – și că tu ești dintre ei.

8

Făceam acum vreo două ceasuri (e 6 seara) socoteala lucrurilor, care ar putea să mă amuze în după masa asta de Duminică. Trebuiam să aleg între a sfârși un roman de Thomas Hardy, a scrie un foileton “frumos” despre Alain Fournier, a cărui ultimă carte de scrisori am găsit-o alaltăieri într-o librărie, a continua câteva pagini mai vechi sau în sfârșit a mă duce la un concert. Am renunțat însă pe rând la toate aceste proecte: romanul lui Hardy e prea lung pentru dispoziția mea momentană, literatură proprie n-am chef să fac și la concert nu risc să mă duc, pentru că drumul e lung și nu cunosc programul. La prânz, când mă întorceam de la Louvru, omnibusul a trecut prea repede pe lângă afișul concertului, ca să-l pot citi. Am ieșit deci din casă, puțin nedumirit și puțin trist. Nu știu dacă ești destul de activă, ca să cunoști melancolia de a nu avea nimic de făcut. Am bătut la ușa unui camarad brăilean și l-am întrebat dacă nu are chef să se plimbe. Băiatul a acceptat și ne-am trezit amândoi pe stradă, el fluierând un tango nou, eu o romanță din Gräfin Maritza, care e de o perfectă platitudine, dar care mă obsedează și Duminicile, pentru că altădată – la București – îl ascultam la petrecere în fiecare Duminică după masă, când mâncam în familie, la o mătușe melomană. Vremea nu era nici frumoasă nici urâtă, cerul nu era nici senin nici în[n]ourat, dar prin aerul ăsta neclar și neconsistent al Parisului de totdeauna trecea o aromă nouă de primăvară, pe care m-am obișnuit să o iau drept un parfum al Brăilei și care intră totuși în momentul ăsta chiar pe fereastra mea deschisă și ajunge până aici lângă mine, plină de o mie de amintiri mici, șterse, neînsemnate…

9

De ce îți povestesc ție toate lucrurile astea? Pentru că din învălmășeala lor, m-am trezit deodată cu dorința imediată de a-ți scrie. Dacă aș căuta explicații, le-aș găsi. Dar nu caut și nu vreau să găsesc. Cei care mă cunosc – și tu printre ei – știu că eu nu sunt un “perfect corespondent”. Sunt scrisori, cărora nu le răspund. Sunt altele pe care le trimit cu imense întârzieri. Sunt altele pe care le adresez des, abuziv, exagerat. Pentru că, vezi, scrisoarea suplinește într-adevăr pentru mine întrevederea. Și bucuria de a vedea pe cineva ascultă mai mult de voia întâmplărilor decât de politeța răspunsurilor.

10

A fost încântătoare (“charmante”) ultima noastră întâlnire. După amiaza aceea – nici nu-i mai știu data – ba da, mi-aduc aminte, era într-o zi de Vineri și mă întorceam de la un prânz luat în familia Grünberg – a fost de un calm, de o bună dispoziție, de o înțelegere comună, care m-a odihnit și m-a amuzat, m-a făcut curios și m-a liniștit, m-a împovărat cu mine însumi și mi-a redeșteptat vechi mustrări personale. Te asigur că au fost câteva din cele mai bune ceasuri ale mele. Niciodată n-am tăcut cu mai multă bucurie și n-am vorbit cu mai puțin efort, niciodată n-am simțit mai limpede cum o vorbă sau o pauză poate trece dela un om la altul, păstrând exacte și sensul și intenția și nuanța, care le-a fost dată. Țin minte că am plecat dela tine mulțumit. În zilele acelea înfrigurate, în care jucam pe un cuvânt plecarea mea la Paris (adică viața  mea însăși), împărțit între o mie de mici necazuri și o singură mare bucurie – am avut atunci un moment de calm.

Astăzi aș fi fost bucuros să te văd. Nu știu precis ce ți-aș fi spus, dar știu că aș fi încercat să regăsesc aceeași bună înțelegere.

11

Nu-ți scriu nimic despre Paris. Am auzit că se obișnuiește a fi în primul timp dezamăgit de frumusețile lui. Pentru mine e însă o cucerire, pe care mi-e teamă încă să o judec: cred însă că șederea mea aici, mai ales dacă va fi, așa cum sper, de trei ani, va fi decisivă. Dacă aș ști că-ți face plăcere, m-aș amuza să-ți povestesc unele lucruri. Dar e mai bine să las pe altă dată. (Nu râde: acest altă dată s-a plasat uneori la distanțe de un an, dar poate fi și la o distanță de o zi. Repet, sunt un detestabil corespondent.)

Mi-ar face plăcere să am vești despre tine. Azi voi să aflu ce lucrezi, ce citești, ce proecte faci… Te rog să nu crezi că optativul meu e insinuant. “Mi-ar face plăcere să știu…” nu implică deloc cererea unui răspuns. Ți-am mărturisit cu sinceritate, din capul locului, că scriu scrisoarea de față pentru că am plăcerea de a o face. Ori plăcerile mele nu vreau să îndatoreze pe nimeni. De altminteri eu am fost totdeauna curios să cunosc detalii și vești despre tine, dar – după cum vei fi observat –  nu totdeauna am făcut ceea ce trebuia, ca să le aflu.

Ar fi oare cu putință să vii la anul aici? Nu-ți spun cît de bine ar fi pentru tine și cât de instructiv pentru arta ta. Uite eu, care n-am deloc simțul plasticului și nu știu să văd lumea decât în abstracții, am început să învăț o mulțime de lucruri. Simplul fapt că privesc tablouri, asemuesc culori, disting planuri, îmi face o educație specială. Dar tu…

12

Azi dimineață – la Louvre – părul blond al unei femei de Velasquez avea precis strălucirea deschisă a părului tău, așa cum l-am văzut într-o seară la București, când eu venit înaintea ta, te-am privit făcându-ți loc în întuneric, urmată de Izi, până la locurile noastre.

Dacă se întâmplă să-l vezi pe Izi (am auzit că e la București) spune-i că mi-e tot atât de drag ca altădată. Fă comisionul fără să te miri și fără să întrebi.

Îți doresc o mulțime de lucruri bune.

Iosy Hechter

P. S. Scuză hârtia asta. M-am obișnuit cu ea și îmi plac proporțiile ei mari: te lasă să gândești. Și mai ales scuză-mi scrisul. Mă întreb dacă ai să-l poți descifra.

Mihail Sebastian: Scrisori de drag și dor (2)

Etichete

, , , , ,

INEDIT INEDIT INEDIT INEDIT INEDIT

Brăila în 24 Septembrie 1927

5Probabil când ai să citești rândurile astea vei fi primit deja cărțile. Nu mai puțin, trebue să explic această enormă întârziere, în care eu nu am altă vină decât aceea de a nu-ți fi dat Civilul încă dela București. Iată ce s-a întâmplat. În timpul șederii mele la Predeal, un văr din Buzău “și-a împrumutat” Civilul fără să mă întrebe și fără să mă anunțe. Venit acasă, i-am cerut imediat printr-o scrisoare să mi-l trimeată. Am stăruit. Am reîn[n]oit rugămintea cu domnișoara Max, care plecase la Buzău și mi-a făgăduit că ea însăși are să ți-l expedieze direct. Nu știu precis de ce, nu a putut s-o facă totuși. Între timp eu am fost puțin bolnav. Am primit bucuros invitația lui Baltea de a sta o săptămână la vie și de aceea n-am putut continua stăruințele, bănuind că d-ra Max a făcut tot ce trebue.

În sfârșit azi a plecat Izi la Buzău pentru bacalaureat și de astă dată sunt sigur că chiar el – după cum mi-a făgăduit de câteva ori – ți le-a trimis.

6Te rog să mă erți. Cred că nu este vina mea și totuși nu sunt împăcat. Aș voi să știu că ai suficientă vreme să prepari și că în orice caz întârzierea asta nu are să aibe urmări. Aș voi să te știu în afara examenelor, liniștită.

Este tot ce ți-aș putea spune chiar dacă proporțiile scrisorii ăsteia nu ar fi îngrădite de anumite conveniențe.

 

interbelic2

Mihail Sebastian: Scrisori de drag și dor (1)

Etichete

, , , , , ,

INEDIT INEDIT INEDIT INEDIT INEDIT

Pe la sfîrșitul adolescenței, scriitorul Mihail Sebastian a schimbat cîteva scrisori cu tînăra și grațioasa Angela Granet. Erau amîndoi evrei, ambii din Brăila, oameni sensibili și cu gust artistic. El era pasionat de literatură, dar studia dreptul și filosofia la București, cu o tentativă de a-și da doctoratul la Paris. Ea a studiat dreptul în Capitală, dar și artele plastice (sculptura). După cîteva decenii, nepotul ei a moștenit scrisorile din arhiva familiei și mi le-a încredințat spre publicare. Să vezi scrisul ordonat și sigur, întipărit pe foaia îngălbenită, îți dă cu trecerea timpului o emoție singulară.

Laszlo Alexandru

   

Predeal în 10 August 1927

sebastianCunosc și eu deopotrivă cu tine păcatele cuvântului scris. Despuiat de tot ce este propriu fiecăruia – glas, gest, privire, un tot inefabil, care nu prețuește decât unic și definitiv într-o singură clipă – rămâne doar literă, cerneală. Mi-a fost totdeauna nespus de greu să scriu în prieten și frate. De cele mai multe ori am fost prost, insuficient, sau deloc înțeles și deasemeni nici eu n-am înțeles scrisul altuia. Greutățile acestea ale genului sunt cu atât mai mari pentru femei – făcute să gândească cu zâmbetul și să vorbească cu sunetul. Căci ce rămâne din ingenuitatea și emoția – minoră dar reală – a cuvântului femeiesc dincolo de intimitatea unui interior, dincolo de tăcerea sa împrejmuitoare, dincolo de o întreagă lume de lumini și surâsuri? O prietenă veche și bună a mea – cu un glas superb, cald și ciudat de Hedda Gabler și cu niște ochi de o expresivitate rară și prețuită niciodată suficient – m-a plictisit de câte ori mi-a scris, dar îmi era tare drag s-o ascult chiar atunci când vorbiam numai eu.

1

Să nu ne înșelăm, Angi. Scrisorile noastre oricât de credincios schimbate (și aici s-ar cuveni paranteza unei mustrări tari, pentru neatenția ta și pentru cele 12 zile, care au distanțat ultimele tale două plicuri) nu vor ști niciodată să înlocuiască prezența noastră. Cuvintele – numai pentru faptul că sunt citite și asta cu două zile mai târziu – se vor dezacorda până a nu mai fi înțelese. Amintește-ți cele două, trei seri dela București, când “la tine” găsiți într-o egalizare simplă și bună, la aceleași înălțimi, aproape și în același loc, vorbele erau puține și tăcerile mari. Spune-mi, dacă noi amândoi am fi niște vrăjitori și am putea scăpăra din vorbe viață, retrăind biblica transformare a pietrii în apă, am putea odată numai să călcăm – la depărtarea de acum – serile de atunci? Ai dreptate așteptînd revederea noastră pentru a-mi spune anumite lucruri. Și eu am deasemeni dreptate tăcând gândurile mele. Să ști[i] însă că nu sunt într-un chip, care ar putea să slujească liniștirii tale. Nu, depărtarea nu este un termometru sentimental; exagerează sau reduce, exasperează sau uită, intensifică sau mumifiază. Pentru noi lucrul este cu atât mai adevărat cu cât vremea trăită împreună nu a fost îndeajuns de lungă și nu totdeauna îndeajuns de adevărată pentru a ne fi putut cunoaște între hotare și posibilități. Nu protestez împotriva împrejurărilor care ne-au despărțit în vara asta. Eu știu că ce se întîmplă, trebue să se întâmple și ce este se cuvine. Dacă ar fi fost altfel? Dacă ar fi fost altfel rândurile acestea nu ar fi fost scrise și noi știe Dumnezeu unde ne-am fi găsit. Vorbele rămân vorbe. Le repeți cu credința că într-adevăr cuprind un înțeles și într-o zi când viața te dezminte și te obligă să trăiești altfel te oprești nedumirit și intimidat ca un școlar. La ce slujește tot ce am spus eu – teoretizând – în acest an din urmă, cel mai mobil și mai neașteptat an al meu, dacă într-o zi tu m-ai dus pe drumuri, credeam eu, deplin închise mie, iar în altă zi după aceea m-am trezit emoționat și tremurând în sângele unei iubiri vechi? Și – precizez – la ce ar sluji să-ți spun acum ce am gândit în scrisoarea trecută, sau chiar ce gândesc acum, când la toamnă, peste o săptămână, peste o zi, sau poate peste un ceas când ploaia de afară va fi încetat, totul va fi altfel.

2

Tristețea ta nu mă îngrijorează. O așteptam. Aș fi vrut însă să nu vie, pentru ca încă odată și la timp să-mi dezminți socotelile. Probabil că dacă am fi fost împreună ai fi fost altfel, nu pentru că prezența mea ar fi avut virtuți terapeutice, dar fiindcă tu – posesoarea unui foarte real și propriu dramatism – ai nevoe de înțelegere imediată pentru ca să trăiești alert și în afară. Este o insuficiență a ta. Ce vrei? nu trăiește cineva 20 de ani singur, ca pe urmă ieșind pe stradă, să uite. Dar, să vezi, are să treacă. Tulburările de azi sunt necesare și binevenite. Cine la 5 ani nu a sărit prin cerc, la 7 nu și-a schimbat dinții, la 10 nu a citit “Cuore”, la 13 nu a încercat nelămurirea și începutul dragostei de carne, la 16 nu a citit poezii, la 17 nu a iubit, la 18 nu a jurat, la 19 nu a plâns și la 20 nu a râs, trebue să trăiască toate vârstele astea odată și de-odată. Sunt desigur și de cei care mor bătrâni fără să le fi cunoscut. Dar nu dintre ei se alege viața. Eu nu regret nimic din ce mi s-a întâmplat până acum. Nu sângerează nimeni de prisos; nu plânge nimeni nerăsplătit; nu urlă nimeni zadarnic.

3

Dacă în tristețile tale de astăzi este într-adevăr aurul, pe care îl lămuresc și îl doresc eu atunci taci și așteaptă. Așteaptă-te pe tine.

Iosy

Am scris în grabă și fără să recitesc. Probabil că nu ți-aș mai fi trimis scrisoarea.

Nu mă bucură hotărârea amânării Romanului. Dacă nu poți învăța mult, învață puțin. Trebue să-l dai în toamnă, cel puțin ca să încerci. 100 pagini din “partea generală” știute bine nu e puțin până cum. Probabil am să rămân aici până la sfârșitul lunii. Poate mai târziu. Poate mai devreme.

4

Mihail Sebastian şi învăţămîntul (3)

Etichete

, , , , ,

sebastian.jpgGazetarul de la Cuvîntul pune în evidență contradicția de sistem, care acționează asupra absolvenților universitari: pe de o parte au fost tentați să frecventeze cursuri superioare, pe de altă parte sînt blocați după absolvire, printr-o serie de legi care-i transformă în șomeri. Lipsa unei viziuni politice de ansamblu, asupra școlarizării și a coordonării învățămîntului cu nevoile societății, este decontată de tinerii intelectuali. “Facultatea de Drept din Bucureşti publică lista licenţiaţilor ultimei sesiuni de examen. Este un registru de vreo 300 de nume, 300 noi diplome, care reprezintă 300 de candidaţi la şomaj. / Cifra de altminteri este incompletă: ea nu cuprinde nici pe licenţiaţii celorlalte facultăţi juridice din ţară, nici pe studenţii anului 3, care din diferite motive au rămas să-şi treacă ultimele examene în sesiunea de toamnă. Pentru a stabili întinderea exactă a inflaţiei de diplome, ar trebui să totalizăm numărul licenţiaţilor facultăţilor de drept din Bucureşti, Iaşi, Cernăuţi, Cluj şi Oradea, din iunie, octombrie şi februarie. Am obţine astfel o cifră, ce reprezintă un dezastru anual şi progresiv, pe care nimeni nu-l controlează, fiindcă deocamdată primejdiile lui sunt latente şi surde, dar care duce neîndoielnic spre o zguduire generală în viitor. / Ce vor face aceşti tineri, pe care în fiecare an universităţile noastre îi aruncă pe stradă cu o hîrtie oficială în buzunar şi cu o inaptitudine totală în faţa unei societăţi sărace, în care toate locurile sunt ocupate şi toate drumurile închise? / Nu ştie nimeni. Nu vrea nimeni să ştie. Din cînd în cînd doar, dintr-un simţ explicabil de panică al celor bătrîni, se iau măsuri de apărare împotriva noilor veniţi, prin legi brutale cum a fost bunăoară stupida lege a advocaţilor de acum 2 ani. Iar aceste măsuri de opresiune nu schimbă nimic şi contribuie cel mult la legalizarea unor nefericiri existente. / Pentru licenţiaţii în litere, statul a crezut suficient să suprime pe cîţiva ani seminarul pedagogic, împiedicîndu-i să mai devină profesori. Măsura se impunea, căci astăzi nu mai există nici un loc liber în învăţămînt. Dar se întreabă cineva ce devin tinerii licenţiaţi, eliminaţi astfel din profesiunea lor? / Pentru licenţiaţii în drept există pe de altă parte scadenţa mai sus pomenitei legi advocăţeşti, menită să intre în vigoare în 1935. / Sunt însă acestea soluţii? Se rezolvă ceva cu asemenea cîrpeli sălbatice? / Încă odată şi încă odată se dovedeşte că dezastrul vine de mai sus şi de mai departe, că există undeva în centrul sistemului nostru de învăţămînt un motor spart, care va continua să înăbuşe viaţa noastră culturală şi socială sub mereu noi avalanşe de diplomaţi, în timp ce noi ne vom căzni stupid şi meschin să reparăm ici un robinet, colo o ţeavă crăpată. / Mereu incapacitatea noastră de a merge la rădăcinile unei soluţii.”(1)

Rezolvarea problemei nu constă nici în închiderea porții universităților, prin trasarea arbitrară a unui prag numeric de studenți (fiindcă asta produce nemulțumiri), nici în ridicarea absurdă a ștachetei pretențiilor de la catedră (fiindcă asta nu durează în timp și nu e o măsură unitară). Soluția sugerată de ziarist ar presupune evaluarea generală a nevoilor societății și adaptarea oportună a configurației interne a structurilor universitare la aceste nevoi. O măsură prea ambițioasă, pe care nici o guvernare nu și-o permite. “Micul scandal de vacanţă, pe care l-au provocat săptămîna trecută pretinsele declaraţii ale d-lor Vaida şi Tilea despre un pretins «numerus clausus» confesional în şcoli s-a terminat după cum ştiţi cu un comunicat oficial, ce pune capăt tuturor zvonurilor, dar deschide o altă problemă, atît de complexă aceasta, încît depăşeşte cu mult actualitatea imediată şi trecătoare. / Pentru diversele insinuări şi bănuieli lansate cu acest prilej, comunicatul oficial a avut o frază categorică: «guvernul nu înţelege să refuze nimănui instrucţia şi cultura românească». E lămurit. / Abandonînd însă problema sub acest aspect turbulent şi neserios, comunicatul o reia sub un aspect mai grav şi mai substanţial, cînd afirmă intenţia de a căuta şi de a găsi o soluţie pentru «şomajul intelectual». / Cu ştiinţă sau fără ştiinţă, guvernul pune astfel degetul pe una din cele mai dureroase răni ale vieţii noastre de după război. / A ajuns o platitudine să vorbeşti despre tragedia generaţiilor tinere, care în aceste timpuri confuze şi bătute de toate vînturile, sunt lăsate la marginea vieţii şi în voia mizeriei. Acesta nu e un fenomen specific românesc, ci general. Pretutindeni, maşina de stat şi angrenajul social se dovedesc insuficiente şi incapabile să cuprindă în cadrul lor generaţiile noi, pe care le refuză, pentru care nu mai găsesc întrebuinţare şi cărora nu le mai poate [sic! – L.A.] da condiţii normale de existenţă, muncă şi creaţie. / Faptul acesta este poate o consecinţă a crizei economice – dar numai în foarte mică măsură. El exprimă mai degrabă o criză de regim, de civilizaţie, de structură socială. / O societate care nu mai are ce face cu tinerii ei, este o societate virtual căzută. Acesta e cel mai sigur simptom de înţepenire şi de moarte. / Fenomenul aparţine întregului eşafodaj social burghez – şi în această măsură noi nu suferim decît o manifestare parţială a sa. Guvernul nostru nu este desigur nici destul de prezumţios, nici destul de curagios pentru a-şi închipui sau a încerca să remedieze ceva în această ordine de cauze şi forţe istorice. / Dar, în cazul special al României, situaţia este agravată de anumite condiţii, ce ne sunt specifice. Asupra lor se poate lucra şi în cadrul lor se pot încerca remedii. / Căci «şomajul intelectual» al generaţiilor tinere nu se datorează la noi numai lipsei de debuşeuri pentru muncă, ci şi exageratei invazii de diplome şi diplomaţi, pe care învăţămîntul nostru superior o întreţine şi o încurajează an cu an. Aici nu mai este vorba de păcatele structurale ale unei societăţi, incapabilă să ofere de lucru tuturor oamenilor săi, ci de dezmăţul unui sistem de învăţămînt, care trăieşte în vid şi produce în vid, fără nici o relaţie cu necesităţile limitate – mereu mai limitate – ale colectivităţii. Şcoala noastră, universitatea noastră, lucrează cu porţile închise, după norme abstracte şi cu un randament anual disproporţionat. / Ce soluţii se pot încerca pentru a încercui, cel puţin aici, în cauzele lui parţiale, răul? Foarte multe probabil, dar dintre toate, guvernul se opreşte la cea mai simplă. «Prin reducerea numărului tuturor studenţilor, fără nici un fel de deosebire, se va ajunge la selecţionarea dorită.» / Fraza este cam vagă, dar oricum spune destul. «Reducerea numărului studenţilor» nu e greu de bănuit cum speră guvernul să o cucerească. Va limita desigur cifra studenţilor acceptaţi la înscriere, iar pe toţi ceilalţi îi va elimina prin concursuri şi examene drastice. / Procedeul este expeditiv şi triumfător. Atît de triumfător, încît înaintea guvernului actual l-au mai încercat vreo trei perechi de guverne, ducînd totdeauna la inevitabile şi jalnice rezultate. / În fond, ce altceva a vrut d. dr. Angelescu în 1925, cînd a instituit prin lege cel mai aspru bacalaureat din lume, ce altceva a vrut decît «reducerea numărului studenţilor»? Şi concursurile de intrare în facultăţi, şi «anii preparatori» şi examenele mereu mai exigente, ce rost au avut altul, decît mereu aceeaşi «reducere»? / Rezultatul se cunoaşte. După doi ani, bacalaureatul era un simulacru de bacalaureat. În mai puţin de doi ani, examenele cele mai sălbatice se dovedeau insuficiente. / Era de altminteri fatal. Căci nu e suficient să trînteşti uşa universităţii în nasul unei întregi generaţii de tineri, ci trebuie să mai ştii ce să faci cu aceşti tineri, pe care i-ai lăsat în stradă. Îi trimeţi spre sinucidere sau spre revoluţie? Spre una sau spre alta în orice caz, dacă nu le găseşti o altă întrebuinţare. / Atunci? / Atunci însemnează că problema «şomajului intelectual» este mult mai complexă, decît două fraze de comunicat oficial pot să cuprindă. Şi că pentru a-i găsi remedii serioase, ea trebuie cercetată, nu din afară, ci dinlăuntrul ei, din miezul ei, de la datele ei iniţiale. Cine se apropie de chestiunea aceasta, se apropie în realitate de însuşi sistemul nostru de învăţămînt, se apropie de cele mai grave şi mai triste păcate ale aşezării noastre culturale.”(2)

Tentativa de limitare a numărului de studenți în universități, prin ridicarea unui baraj excesiv de exigențe în calea lor (“numerus clausus”), este denunțată de Mihail Sebastian, care vede în asta doar o intervenție timidă a guvernanților asupra efectelor fenomenului de inflație intelectuală, lăsîndu-se neremediate cauzele sale: inadecvarea specificului academic la specificul nevoilor sociale. În lipsa unei abordări structurale a problemei, ea nu va putea fi rezolvată. “D. Petre Andrei a făcut la Iaşi, cu privire la intenţia guvernului de a limita şomajul intelectual, cîteva noi declaraţii, cărora calitatea d-sale de subsecretar la ministerul instrucţiunii le dă o valoare de proiect autorizat. / Aşadar ceea ce cu două săptămîni în urmă spunea d. Vaida Voevod la Tekirghiol a fost în ciuda reportagiilor deformatoare mai mult decît un zvon. După comunicatul prezidenţei consiliului, iată declaraţiile d-lui Andrei vin să confirme că la baza acelor cuvinte fals reproduse şi rău comentate se afla totuşi o preocupare foarte serioasă a guvernului. Nu e vorba, şi nu poate fi, despre măsuri de adversitate etnică sau confesională, dar se impun, în cu totul altă ordine de idei, măsuri serioase de limitare generală a numărului studenţilor. Inflaţia universitară trebuie să înceteze – şi guvernul a decis să lucreze în acest sens. / Am discutat pe larg într-un articol trecut dificultăţile de realizare a intenţiei acesteia, foarte necesară în sine, dar enorm de complicată din punct de vedere practic. / Declaraţiile d-lui Andrei ne silesc să revenim. Se pare că guvernul pregăteşte pentru foarte curînd un lanţ de examene şi concursuri în jurul universităţii, un fel de lungă reţea de sîrmă ghimpată, care să oprească accesul noilor serii de bacalaureaţi în facultăţi şi şcoli superioare. / Metoda e simplă şi va fi tragică. Experienţe repetate din trecut ne dau dreptul să prevedem ori inutilitatea acestui baraj în cazul în care el se va uza repede, devenind ineficace – ori crearea unei masse de tineri dezorientaţi şi gata de orice exces, în cazul în care concursurile vor fi eficace şi – deci – îi va [sic! – L.A.] lăsa în stradă, dincolo de porţile ermetic închise ale universităţii. / Răul vine prea de departe, pentru a putea fi remediat de la suprafaţă. Ceea ce ar trebui în realitate schimbat fundamental în sistemul nostru de învăţămînt, este învăţămîntul însuşi. Guvernul se mulţumeşte a schimba examenele. D. Vaida, care este medic, încearcă astfel ceea ce în medicină se cheamă o «terapeutică simptomatică». Încearcă adică înlăturarea simptomelor, lăsînd intacte rădăcinile bolii. Important pentru un bolnav de meningită, de exemplu, este nu să faci să-i treacă durerea de cap (ceea ce se poate obţine prin droguri superficiale şi anestezice), ci să-l lecuieşti de meningită. O fiolă de morfină rezolvă totdeauna cele mai crunte dureri, fără să rezolve în fond nimic. / Acolo unde ar trebui transformat cu totul sistemul nostru universitar, acolo unde s-ar cere o radicală organizare a orientării profesionale, astăzi abandonată tuturor vînturilor, acolo în sfîrşit unde s-ar impune un alt eşafodaj, acolo unde cu un cuvînt e nevoie de o altă şcoală, guvernul se ocupă cu reforma examenelor. / E prea uşor, ca să nu fie primejdios.”(3)

Sistemul de învățămînt este fragilizat suplimentar, pe lîngă problemele sale structurale, de năravul recompensării activiștilor politici. Îndată ce sînt cîștigate alegerile, funcționarii superiori și directorii profesioniști sînt demiși, pentru a fi răsplătiți zeloșii membri de partid. Mihail Sebastian respinge dezgustat o asemenea manevră dubioasă. “Două zile după constituirea noului guvern, odată cu listele de prefecţi, ziarele au publicat listele noilor directori de liceu. În Capitală mai puţin, în provincie însă aproape pretutindeni – directorii şcolilor secundare au fost revocaţi sau siliţi să demisioneze şi imediat înlocuiţi cu partizani ai regimului. / Acest fapt, care nu face parte exclusiv din moravurile duciste, ci din ale tuturor partidelor politice, acest fapt este poate cel mai ruşinos, din toate cîte marchează o schimbare de regim. Amestecul brutal şi direct al clubului politic în şcoală constituie o insultă adusă învăţămîntului şi e un semn de dezmăţ cultural, care explică o bună parte din tristul hal al «instrucţiunii publice româneşti» (cum se spune în programele politice culturale). / Puţin ne pasă nouă că o şcoală este sau trebuie să fie o familie sufletească, o casă de tradiţie şi continuitate, o instituţie cu viaţă organică, aşezată. Puţin ne pasă nouă de asta. Ce vedem noi de acolo sunt zidurile, cancelariile, arhivele. Spiritul nu ne interesează. Ne închipuim că printr-o şcoală poate trece oricine, ca printr-o percepţie, poate veni şi poate pleca fără să lase în urma lui o amintire. Ne preocupăm de partea pur administrativă, pur birocratică a şcolii şi ne închipuim că asta e tot. De aceea o şi lăsăm în mîna clubului politic local, care împarte demnităţile în şcoală, cum le-ar împărţi în poliţie. / Gîndiţi-vă ce dezastruos exemplu este pentru o minte de copil, această schimbare repetată în viaţa şcolii lui, schimbare pe care o ştie legată nu de valorile muncii, ci de socotelile mahalagiilor care umblă pe stradă ţipînd «jos guvernul» sau «jos opoziţia». De mic, din primii ani de liceu, tînărul viitor cetăţean român află astfel că drumul spre carieră nu este printre cărţi, ci printre ciomege. / El îşi dă seama că a sta în şcoală, a munci acolo, a te ocupa de elevii tăi, a te apropia de ei, a-i cunoaşte, a munci pentru ei – toate acestea sunt inutile şi rămîn inutile. Valorile nu se creează în şcoală, ci la club. / Nu spun asta pentru noii directori. Nici pentru cei vechi. Unii nu sunt mai răi sau mai buni decît alţii. O spun pentru sistemul deplorabil, în numele căruia unii au fost destituiţi şi alţii numiţi, pentru ca mîine cei de azi să fie ei destituiţi, iar cei de ieri să le ia din nou locul. Şi tot astfel, pînă la nesfîrşit. / Pe noi puţin ne interesează dacă directorul unei şcoli este liberal, ţărănist, lupist, argetoienist… Ce ne interesează este să fie director. Şi pentru asta ar trebui, odată pentru totdeauna, schimbat sistemul.”(4)

Acestea sînt meditațiile mai importante ale lui Mihail Sebastian pe subiectul învățămîntului din vremea sa. El constată problema de supraproducție a diplomelor universitare, specifică întregii crize economice a perioadei 1929-1933 pe care o traversează, și se pronunță împotriva instituirii unui “numerus clausus”, prin mărirea taxelor și a costurilor academice, sau prin instituirea de examinări și evaluări nefirești. În schimb el vrea desființarea formalismelor lipsite de calitate, în învățămîntul superior, sincronizarea specificului studiilor academice cu nevoile sociale și neamestecul criteriilor politicianiste în selectarea cadrelor de conducere. În situații punctuale, fidel criteriului egalității de șanse în educație, el militează pentru sprijinirea materială a vreunei școli oropsite din vîrful munților, unde stă să se prăbușească, sau protestează împotriva fiscalității nemiloase, care a împins o studentă nevoiașă chiar la sinucidere.

La fel ca pentru toate sectoarele de gîndire și activitate ale lui Mihail Sebastian, comentatoarea lui de peste decenii decupează anumite sintagme ale sale (și i le răsucește semantic), preia descrieri ale situațiilor pe care ziaristul le critică (și i le atribuie) și, în general, îl calomniază cu uimitoare sprinteneală. “O altă culpă a democrației este diagnosticată în domeniul, mereu criticat de Sebastian, al învățămîntului. Dacă în 1929 acuza, în spirit antiluminist, gratuitatea învățămîntului, în 1932 acuză democrația că generează «supraproducția» de licențiați. Și din acest punct de vedere, el urma școlărește poziția lui Nae Ionescu”(5) etc. “Ca mai înainte, el pledează și acum pentru numerus clausus (fără însă a folosi sintagma)”(6) etc. în realitate am văzut că ziaristul de la Cuvîntul a folosit chiar de două ori sintagma, pentru a se disocia de noțiunea pe care ea o exprimă.

Prin răstălmăcirea unor afirmații, prin deformarea unor gînduri, prin decuparea tendențioasă a unor fraze, prin diabolizarea unor false impresii, prin denaturarea ostilă a realității (“antiluminist” și “elitist”), Marta Petreu îi dă brînci ziaristului democrat Mihail Sebastian în zona extremismului și-i inventează vecinătăți cu antisemiții (“A.C. Popovici”, “de la A.C. Cuza la legionari”). Un malpraxis echivalent cu o escrocherie.

Note:

(1) Mihail Sebastian, 300 de licenţiaţi, în Cuvîntul, sîmbătă, 15 iulie 1933, p. 1.
(2) Mihail Sebastian, Şomajul intelectual, în Cuvîntul, joi, 10 august 1933, p. 1.
(3) Mihail Sebastian, Sîrmă ghimpată în jurul Universităţii, în Cuvîntul, luni, 14 august 1933, p. 1.
(4) Mihail Sebastian, Liceul şi clubul politic, în Cuvîntul, joi, 30 noiembrie 1933, p. 1.
(5) Marta Petreu, op. cit., p. 67.
(6) Id., ibid.

Mihail Sebastian şi învăţămîntul (2)

Etichete

, , , , ,

mihail-sebastianTaxele de școlarizare tot mai mari care se pretind în învățămînt reprezintă, de fapt, nu doar problema personală a oricărei persoane nevoiașe, ci reflectă aviditatea deplorabilă a sistemului ca atare. Deși presat de numărul excesiv al studenților, statul închide ochii la lăcomia jenantă a universităților. Gazetarul se simte îndreptățit să denunțe această situație. “De ce să nu fim sinceri şi să nu recunoaştem că fiscalitatea excesivă, pe care o exercită şcoala în România, liceul deopotrivă cu universitatea, este făcută anume ca să oprească afluenţa elevilor şi a studenţilor. Sunt prea mulţi bacalaureaţi, sunt prea mulţi studenţi, sunt dezastruos de mulţi profesionişti liberi. Primejdia a fost înţeleasă tîrziu, căci pînă mai acum vreo cinci-şase ani trăiam într-un fel de desfrîu cultural (vezi activitatea zidărească a doctorului Angelescu), dar cînd în sfîrşit a fost înţeleasă, oficialitatea s-a înspăimîntat. / Trebuie oprit dezmăţul ăsta liceal şi universitar – şi-au spus oamenii. Trebuie – dar cum? Problema era dificilă şi rezolvarea ei presupunea o reformă de ansamblu, o schimbare nu de forme, ci de structură a învăţămîntului nostru. Prea greu, nu-i aşa?, pentru un ministru care era totdeauna şi în primul rînd, un om politic. S-a procedat atunci negustoreşte. / Sunt prea mulţi elevi şi prea mulţi studenţi? Să urcăm taxele şcolare – şi vor fi mai puţini. / Observaţi felul arbitrar în care au fost sporite an cu an birurile şcolăreşti, şi veţi vedea că acesta a fost principalul lor motiv: să instituie deghizat un numerus clausus, nu de ordin naţional, ci economic. Cine are, învaţă. Cine nu, nu. / Nu vom spune cît este de brutală şi neomenoasă această metodă. Noi nu suntem sentimentali. Vom spune numai că înainte de a fi brutală, ea este şi s-a dovedit ineficace. Numărul studenţilor n-a descrescut: s-au mărit doar necazurile lor. / În acelaşi timp însă, în care la noi şcolile transformate în percepţii, gem sub asediul elevilor şi al studenţilor, în străinătate se întîmplă un lucru exact contrariu. Se ştie poate că de cîţiva ani se aplică în Franţa principiul gratuităţii liceului. Acum doi ani, clasa a cincia, acum un an, clasa a şeasea au fost puse la dispoziţia publică, desfiinţîndu-se taxele obligatorii pînă atunci. În scurtă vreme, învăţămîntul liceal va fi, asemeni celui primar, complet gratuit. / Şi totuşi – aici este miracolul – numărul celor care frecventează liceul este într-o însemnată scădere. Pentru că şcoala franţuzească nu are nevoie de selecţii fiscale, cînd îi stă la îndemînă o selecţie proprie, a studiului, a capacităţii de lucru, a înclinărilor personale fiecărui elev. / Examene severe, studii strîns organizate, un control permanent al activităţii de clasă, iată cîte mijloace stau aiurea la îndemîna învăţămîntului pentru a se apăra. E mai firesc, este mai logic, este mai creator. Dar, să recunoaştem, este puţin mai dificil.”(1)

În locul unui numerus clausus construit în favoarea tinerilor înstăriți, care își permit să plătească oricît pentru obținerea diplomei, Mihail Sebastian indică așadar spre modelul franțuzesc, al exigenței profesionale care va cerne de la sine grîul de neghină, îi va descuraja pe cei mai puțin înzestrați intelectual și va echilibra statisticile numerice. Mai ales că nici creșterea tarifelor nu este practicată în mod unitar, iar lipsa de coordonare, la nivel național, în numele sacrosanctei “autonomii universitare”, conduce la discrepanțe nedrepte între diversele centre academice. “Studenţii în drept de la Facultatea din Cluj sunt încă în grevă. Nimeni nu s-a înscris la cursuri, nimeni la examene. / Taxele enorme ce apasă asupra studenţilor (taxe despre care un profesor universitar nu s-a sfiit să spună, sub semnătură, că reprezintă pur şi simplu UN JAF) împiedică pe tinerii studenţi de la Cluj să mai înveţe. Taxe de frecvenţă, taxe de bibliotecă, taxe de reparaţii, taxe de examene, taxe, taxe şi taxe. / Mărturisim că nu ştiam că Facultatea clujeană are şi ea asemenea îndeletniciri fiscale. Cunoşteam – şi îl cunoşteam bine – cazul Facultăţii din Bucureşti, administrată cu o mentalitate de perceptor. Am scris în nenumărate rînduri despre acest lucru, am reclamat, am cerut să se ia măsuri, am povestit fapte semnificative şi tipice. Drept urmare, s-au făcut anumite cîrpeli, ce ni se par şi insuficiente şi provizorii, dar s-au făcut. / De ce autorităţile universitare clujene nu urmează acest exemplu? Cel puţin acest exemplu. Să se reducă numărul taxelor, să se reducă suma lor, a fiecăreia în parte, să se eşaloneze plăţile în cîteva rate mici. Este ceea ce se poate face deocamdată pentru liniştirea necăjiţilor noştri studenţi. E foarte puţin, desigur, e insuficient – dar să se facă. / Rămîne în al doilea rînd, pentru o zi mai calmă, problema generală a gospodăririi universităţilor noastre. Căci nu e acceptabil, ca sub pretextul autonomiei universitare («autonomie» ce pînă azi nu a creat decît buclucuri), nu e acceptabil ca fiecare facultate să se administreze arbitrar, după bunul ei plac şi după fanteziile ei financiare. Această domnie a fiscalităţii «autonome» nu provoacă decît nedreptăţi şi inegalităţi, regimuri deosebite pentru studentul de la Cluj şi pentru cel de la Bucureşti sau Iaşi sau Cernăuţi, menţinînd astfel o stare continuă de agitaţie, o permanentă predispoziţie la mici conflicte, mari necazuri, uşoare şi grave enervări sau greve sau ciocniri. Nu se poate ca lucrurile să continue astfel. Situaţia aceasta nu va fi soluţionată cu cîrpeli de detaliu şi nici cu aşa zise măsuri de «asistenţă», ci neapărat în cadrul unei reforme de ansamblu, în care interesele speciale ale fiecărei universităţi să fie coordonate şi grupate în jurul unor criterii de organizare unitară. / Este ceea ce greva studenţilor de la Cluj trebuie să arate celor de cuviinţă.”(2)

Iată-l așadar pe tînărul ziarist de la Cuvîntul preocupat de așezarea învățămîntului universitar românesc pe baze de meritocrație și condamnînd stimularea exclusivă a cîștigurilor financiare. Iată-l activînd pentru o coordonare, la nivel național, a criteriilor de onestitate și profesionalism în educație, pentru a se descuraja micile abuzuri locale. Aceeași exigență în favoarea învățămîntului eficient, sobru și strict, care nu insistă doar pe cantitatea absolvenților, încurajînd astfel șomajul cultural prin supraproducție, în criza economică globală a perioadei 1929-1933, ci mai ales pe calitatea actului de învățare, o exprimă într-un alt articol Mihail Sebastian. “O statistică a universităţii din Cluj indică pentru anul şcolar ce s-a încheiat o impresionantă scădere a numărului studenţilor săi. Faţă de anul 1924, anul 1931-1932 prezintă un minus de 50 la sută. Se ţine seama în aceste cifre de toţi studenţii înscrişi, fără a-i scădea, cum ar fi just, pe acei care, înscrişi fiind, n-au frecventat cursuri, n-au dat examene şi… n-au fost studenţi. Cu această rectificare, probabil că procentul diminuării ar fi fost mai mare. / Faptul în sine este excelent. Un important element al crizei româneşti (criză ce este altceva decît o variantă a momentului critic universal) a fost şi este supraproducţia universitară. Am spus-o în dese rînduri. Numărul exagerat al aşa-zişilor «intelectuali» a dus la un vast şomaj al licenţiaţilor, ceea ce e destul de grav şi a dus mai ales la dezorganizarea şi devalorizarea universităţii, ceea ce este mult mai grav. / Obişnuiţi să judece pe criterii de «progres», «cultură democrată», «luminare a maselor» etc. etc., oamenii noştri politici s-au bucurat de acest asalt dat şcolilor înalte. Cînd şi-au dat seama că iureşul ăsta «intelectual» era în realitate un fals progres şi o nefericită cucerire, aceiaşi oameni politici au recurs la soluţii de cinci parale, care toate au dat greş. Nimeni nu mai contesta necesitatea de a se bara drumul spre universitate. Dar de asemeni nimeni (dintre politicieni bineînţeles) n-a priceput că lucrul acesta cere soluţii de ansamblu, soluţii încadrate într-o reformă generală a politicii noastre culturale. / Noi am trăit într-un permanent 10 Mai cultural. Revenirea la o politică şcolară sobră, strictă şi creatoare nu se putea face cu mici măsuri de detaliu. Se cerea crearea unui nou sistem de orientare profesională, o degajare a liceelor, o organizare a unei alte Universităţi, care să-şi merite realmente numele… şi se cereau alte multe lucruri. În locul lor, toţi reformatorii şcolari au instituit… examene. / Dar un organism otrăvit îşi descoperă în structura lui intimă propriile arme de apărare. Mai dureroase, mai lente, dar mai sigure. / Supraproducţia universitară a nenorocit cîteva generaţii de tineri. Acest lucru nu putea trece fără a servi de exemplu. Degajarea şcolilor înalte se impunea de la sine, din circumstanţele sinistre pe care afluenţa lor le crease. Universitatea din Cluj ne serveşte primele cifre. În 8 ani, 50 la sută mai puţini studenţi. Ar trebui să ştim precis dacă celelalte universităţi au înregistrat acelaşi fenomen, în proporţii egal de mari. / Universitatea din Bucureşti mai ales, centrul dezastrului nostru şcolar. Şi dacă da, dacă proporţia este aceeaşi, dacă tendinţa de scădere a populaţiei studenţeşti se vădeşte a fi generală şi fermă, dacă inflaţia culturală se apropie de sfîrşit atunci putem în sfîrşit spera. / Soluţia este pe aproape.”(3)

Confruntat cu demagogia ipocrit-iluministă a celor ce susțineau inflația de absolvenți universitari (pentru a stimula cîștigurile financiare ale facultăților, ce școlarizau în disprețul calității și în pofida cerințelor de piață ale societății), ziaristul Mihail Sebastian își continuă analizele sobre și căutarea de soluții, în limitele realităților dificile ale crizei economice. El nu este, de altminteri, singurul reprezentant proeminent al tinerei generații, care se străduiește să înțeleagă și să dea răspunsuri la problemele momentului. Mircea Eliade îi ține isonul, într-un articol unde, pe lîngă evaluarea situației, trece și la amenințări de violență (o extremă pînă la care Sebastian totuși n-a ajuns)(4).

Note:

(1) M. Sb., Selecţia fiscală în şcoală, în Cuvîntul, joi, 13 octombrie 1932, p. 1.
(2)  M. Sb., Studenţii clujeni în grevă, în Cuvîntul, luni, 24 octombrie 1932, p. 1.
(3)  M. Sb., 50% mai puţini studenţi, în Cuvîntul, vineri, 29 iulie 1932, p. 1.
(4) Mircea Eliade, Mi-e foame!…, în Cuvîntul, joi, 24 august 1933, p. 1: “Problema șomajului intelectual a mai fost cercetată în această gazetă. Toată lumea știe că există 6000 de licențiați universitari fără posturi; fără pîine și fără nici un rost în lume. Tragedia aceasta a intelectualilor tineri a fost pînă acum privită sentimental sau echivoc. Știu că sunt greutăți în alinarea ei, sunt obstacole în rînduirea licențiaților – dar prea s-a abuzat mult de mitologia «crizei», prea s-a răspuns cu imbecilități și rățoieli, cu îndemnuri la resemnare sau cu promisiuni caraghioase, unor nevoi și urgente și esențiale Statului românesc. Sunt vremuri grele, e adevărat, suferim oarecum de inflație de titrați – dar oare nu se poate face nimic, acum, pînă la realizarea marilor reforme pe cari ni le promite fiecare ministru de instrucție? E vorba de 6000 de tineri, cari mor de foame după 15 ani de studii și de cheltuieli istovitoare pentru familiile lor. / Ni se tot spune că «nu sunt locuri». Iată însă că revista Fapta, organ al Asociației generale a Licențiaților universitari din România, publică în fiecare număr al său o pagină întreagă cu «documente», arătînd de ce nu sunt locuri pentru tinerii licențiați; pentru că țara e îmbîcsită de profesori cumularzi, provinciile alipite gem de incapabili cari ocupă trei patru funcțiuni culturale. Universitățile sunt populate de caraghioși inculți. De aceea nu sunt locuri, de aceea mor tinerii de foame. Există o sumedenie de profesori netitrați, există nenumărați cumularzi și învîrtiți prin politică. Pentru salvarea celor șase mii de tineri nu e nevoe să așteptăm marile reforme ale ministerului de instrucție. O severă triare a profesorilor secundari și a celor din școlile de meserii, din școlile serale, speciale etc. – ar face numaidecît loc. Fapta publică în articolele de fond cîteva sugestii (pentru pensionarea profesorilor după maximum 30 de ani de învățămînt, pensionarea membrilor corpului didactic secundar, fără titlu universitar, la maximum 20 de ani serviți școalei, preferarea titraților universitari în orice funcție de stat etc.), cari sunt practice și legale. Nu știu cum vor fi ele privite în cercurile diriguitoare; probabil că birocrația și rutina vor învinge și de astă dată. Soluțiile tinerești, viguroase, vor fi trecute la coș și se va proceda la elaborarea unor complicate reforme, cu realizare nesigură. / Numai că lucrurile nu stau tocmai așa de simplu. Oamenii aceștia tineri nu au să se mulțumească să rabde an după an. (…) Și pentru că nimeni nu îi ascultă, oamenii aceștia tineri muritori de foame au să treacă într-o zi la fapte. Au și spus-o; și eu unul îi cred. / Domnilor, ăi de mîncați și beți pe banii noștri, lăsați-o mai încet cu «criza» și cu «vremurile grele»; cuvintele astea nu mai conving pe nimeni, astăzi. V-au văzut flămînzii benchetuind; v-au spus chiar și pe nume. Nu se teme nimeni dintre d-voastră de soluții directe?”

Mihail Sebastian şi învăţămîntul (1)

Etichete

, , , , , ,

sebastianUnul dintre principalele focare de răspîndire a antisemitismului, în perioada interbelică, s-a constituit în mediul universitar. În condițiile creșterilor teritoriale de la sfîrșitul Primului Război Mondial, populația majoritară, de proveniență amplu rurală, își vedea periclitată prezența în amfiteatre și în ulterioarele poziții de demnitate publică, prin avalanșa tinerilor minoritari, care insistau să urmeze cursuri superioare. Printre ei, în virtutea aplecării tradiționale a etniei lor spre învățătură, se remarcau evreii. Cum se putea rezolva oare disproporția dintre numărul redus al posturilor bugetare disponibile și afluența masivă de absolvenți universitari, dintre care mulți erau minoritari?

Dezbaterea se răspîndise în presa vremii, iar intelighenția era în căutarea soluțiilor valide. Pînă la apariția unei rezolvări oficiale, propuse de autoritățile statale, tensiunile au fost exploatate de spiritele intransigente și au fost agravate de mișcările extremiste. Ce răspunsuri a oferit ziaristul Mihail Sebastian la această problemă delicată, în coloanele ziarului Cuvîntul?

Cercetătoarea Marta Petreu este convinsă – și ne-o spune cu elan – că tînărul evreu, proaspăt absolvent de facultate, s-a transformat într-un partizan al blocării studiilor pentru cei mulți, că a devenit un propagandist al obscurantismului. “Aspirația – de origine iluministă – spre învățămîntul generalizat, spre accesul neîngrădit la școală și cultură nu a găsit, așadar, un partizan în Sebastian. Fapt uimitor, dacă ne gîndim că, prin evreitate, aparținea «poporului cărții» sau că debutul tulburărilor antisemite în România întregită s-a produs, în 1922, pornind de la accesul nelimitat al evreilor în universități. Or, în poziția sa de pînă în ianuarie 1934, Sebastian, susținînd numerus clausus, se întîlnește cu poziția antisemiților, care cereau restricționarea accesului evreilor în școlile superioare românești. A.C. Popovici, la începutul secolului al XX-lea, apoi antisemiții (de la A.C. Cuza la legionari), în epoca interbelică, au susținut același lucru, dar condiționat de rasă. Sebastian, repet, nu a indicat criteriul după care să fie limitat accesul la învățămînt, mulțumindu-se numai să ceară categorica lui îngrădire. În numele aceluiași puseu antiluminist și elitist, Sebastian și-a bătut joc și de cărțile de popularizare a cunoștințelor, de calendare «pentru popor», de cultura «pentru popor»”(1).

La fel ca de fiecare dată cînd afirmațiile romancierei de la Cluj contrazic așteptările generale, bazate pe ceea ce știam despre personalitatea lui Mihail Sebastian, despre eforturile sale de studiu și cultura sa bogată, despre gîndirea lui ponderată și lucidă, despre sentimentele lui generoase, e destul să verificăm ceea ce i se pune acum în cîrcă pe nedrept, pentru a constata falsificarea frapantă. Departe de-a susține cu aroganță numerus clausus în efectuarea studiilor, gazetarul de la Cuvîntul s-a implicat, cu întreaga lui sensibilitate, în colectarea de fonduri pentru o urgisită școală din vîrful muntelui, amenințată cu dărîmarea din cauza sărăciei. “În comuna Băniţa, din judeţul Hunedoara, într-un loc uitat de Dumnezeu, cu oameni necăjiţi, cu sărăcie mare, cu pîine puţină, un om se străduieşte de cîţiva ani să ţie în picioare o biată şcoală românească, unde să înveţe abecedarul douăzeci-treizeci de copii desculţi. Un om care a făcut tot ce a putut: a răbdat, şi-a îndemnat şcolarii să rabde, a cerut, a alergat, s-a plîns. De prisos. Nu are nimeni bani de dat. Statul mai puţin ca oricine. / «Iarna se apropie, ploile de toamnă vor începe; iar prin coperiş şi tavan va trece apa de ploaie în sala de învăţămînt şi va acoperi podeaua, iar viscolele iernii cu zăpada va şuera, aici în vîrful munţilor, pe ferestrele sparte, uşile şi găurile zidurilor ce comunică cu interiorul. În numele copilaşilor de şcoală strig în ghiarele disperării, fiind predispuşi îmbolnăvirii şi pe urmă morţii, cum anul trecut s-au îmbolnăvit ei şi învăţătorul.» / Nu e bine scris strigătul ăsta? Nu e. Dar Constantin Ştirbu din Băniţa nu ne scrie ca să facă literatură şi nici ca să-i tipărim numele în gazetă. E un om necăjit şi nu stă să-şi potrivească frazele. Bune, rele cum sunt – ele sunt triste şi asta e de ajuns. / Nu cerem nimic ministerului şcoalelor, Constantin Ştirbu i-a cerut deajuns şi dacă nu i s-a dat nimic, înseamnă că n-a fost de unde să i se dea. Dar ne adresăm dumitale cetitorule. Vei fi fiind un om necăjit şi d-ta, vei fi avînd supărările d-tale şi nevoile d-tale. Dar pentru şcoala din Băniţa trebue să găseşti în inima d-tale şi în buzunarul d-tale cîţiva gologani. Nu te uita la străzile asfaltate pe care umbli, nu te gîndi la automobilele şi tramvaiele cu care circuli, nu te opri în faţa caselor albe şi înalte în care locuim: ci imaginează-ţi că undeva, într-un vîrf de munte, undeva unde nu ajunge trenul, nici gazeta, nici pîinea, o mînă de copii vor să înveţe alfabetul. / Şi dacă te întîmpină pe stradă Constantin Ştirbu şi îţi întinde o foaie galbenă ce se cheamă «listă de subscripţie», pune mîna cu nădejde în buzunar – şi dă. Oricît, dar dă”(2).

Imaginea “antiluministă” și “elitistă”, care ni se vinde azi prin contrafacere, parcă nu se potrivește cu o asemenea intonație umanistă. Și nu e vorba de un efort izolat, sau de o implicare formală, în ansamblul publicisticii lui Mihail Sebastian. Gazetarul urmărește cu tenacitate subiectul sensibil, lansat în atenția opiniei publice, și-i menține actualitatea, prin apelul către autoritățile publice responsabile. “Anul trecut, în septembrie, am primit la redacţie o jalbă de departe, din munţi, din partea învăţătorului şcoalei primare din satul Băniţa, judeţul Hunedoara. Scrisori şi plîngeri ne vin multe, căci oamenii sunt deprinşi să găsească mai multă înţelegere şi prietenie într-o redacţie de ziar, decît într-o anticameră de minister. Dar din toate plîngerile cîte am primit şi primim, scrisoarea învăţătorului Constantin Ştirbu de la Băniţa era cea mai amărîtă. Omul nu cerea nimic pentru el. Cerea pentru şcoala lui – o biată baracă, în care de cîţiva ani îi adună pe copiii satului, ca să-i înveţe carte. Cîteva ierni au fost suficiente pentru a prăpădi de tot coliba şcoalei şi în pragul iernei trecute, învăţătorul se vedea ameninţat să rămînă cu şcolarii lui desculţi (fiindcă, la Băniţa, ţăranii sunt săraci) în ploaie şi zăpadă. (…) «În numele copilaşilor de şcoală, strig în ghiarele disperării…». Asta era prin septembrie, ce s-a întîmplat de atunci cu şcoala din Băniţa, n-am ştiut. Noi am scris aici, arătînd cum stau lucrurile, şi i-am îndemnat pe cetitorii noştri să-i trimeată un ban în dar şcolii aceleia «din vîrful munţilor», cum zicea epistola necăjitului nostru Constantin Ştirbu. / Iarna a trecut greu, la Băniţa mai greu decît oriunde şi şcoala tot prăpădită a rămas. Cei 93 de şcolari şi învăţătorul lor s-au luptat cum au ştiut cu zăpezile. «Ghiarele disperării» nu s-au dovedit chiar atît de tari, încît să biruie încăpăţînarea de a-i învăţa carte pe copiii ciobanilor de pe munte. Dar nici uşor de suportat n-au fost aceste ghiare. / Acum că a venit vara, Constantin Ştirbu ne scrie din nou. Fiindcă multe ierni de felul ăsta, oricum n-are să mai poată duce. Nu el. Dar copiii, care-i sunt daţi în grije, prost îmbrăcaţi şi prost hrăniţi, cum sunt prin locurile acelea. «Am bătut din poartă în poartă, cerşind fondurile necesare construcţiei localului, dar n-am putut aduna decît 43.100 lei. Încă atît mi-ar mai trebui şi ţinta ar fi reuşită.» / Constantin Ştirbu are încredere în oamenii de inimă, care ar voi să-şi imagineze un moment ce este munca lui încăpăţînată pe colţul de piatră seacă, unde se luptă de atîţia ani cu atîtea mizerii. Şi le cere să-l ajute. / Dar domnul ministru Gusti cunoaşte soarta şcoalei primare No. 2 din comuna Băniţa, judeţul Hunedoara? Poate nu. Şi poate că ar fi suficient să o cunoască”(3).

Sistemul de învățămînt are nevoie, în primul rînd, de sprijin material, din partea autorităților și a societății, pentru a fi înzestrat în mod adecvat. Dar apoi, între pereții școlii, trebuie întreținute mai ales dreptatea și echitatea, iubirea pentru cunoaștere și respectul pentru elevi. Orice violență, fizică sau spirituală, trebuie exclusă cu hotărîre dintr-un asemenea spațiu nobil. Sufletul copiilor e curat; el trebuie ferit de asprimile și duritatea educatorilor lipsiți de afecțiune. “Autorităţile şcolare din Hamburg au decretat zilele acestea legalitatea bătăii în clasă. Profesorii vor avea dreptul să întrebuinţeze nuiaua şi bastonul în anumite împrejurări fixate prin regulament: minciună, impertinenţă, lene şi nesupunere, exploziune de imoralitate, tragere la fit şi obrăznicie. Măsurile acestea, care existau sub imperiu şi care fuseseră abolite în 1918 de republică, reînvie după recomandaţia expresă a cancelarului Von Papen, care vrea să readucă Germania la moralitatea ei de Kindergarten dinainte de război. / Nu este desigur cea mai gravă din nenorocirile regimului de baroni, dar este, cred, cea mai subtilă. Şcoala este oricum o tragedie, chiar şi fără bătaie, o tragedie colectivă, sub apăsarea căreia multe suflete tinere cad în deznădejde sau destrămare. / Nu mai departe decît săptămîna trecută la noi, în România, a avut loc un proces dureros, în care avea să fie judecată revolta unui adolescent împotriva profesorului său. Într-adevăr un băiat de liceu, de la Iaşi, socotindu-se persecutat de unul din dascălii lui, a tras două focuri de revolver asupră-i şi a încercat în urmă să se sinucidă. Din fericire n-a murit nimeni. Dar la proces, toată lumea s-a simţit stingherită – acuzat, victimă, advocaţi şi procurori – nimeni neîndrăznind să acuze sau să apere, simţind probabil ce sumbră exasperare trebuie să se fi petrecut în inima acelui copil, cu nervii nu destul de tari ca să rabde teroarea, reală sau imaginată, a catedrei. / Ar trebui să fie un învăţămînt pentru toţi acei în grija cărora sunt lăsaţi copiii şi adolescenţii. «Autoritatea» şi «pedagogia», aceste două maşinării abstracte, care sunt date pe mîna directorilor, profesorilor şi examinatorilor, sunt de obicei, pentru oricine cunoaşte atmosfera otrăvită a clasei, două arme stupide şi apăsătoare, care terorizează şi revoltă. «Autoritatea» e foarte bună, dar dacă nu se îmbină cu iubire şi înţelegere, devine pur şi simplu demoralizatoare. / În ce mă priveşte, locul unde am învăţat pentru întîia dată nedreptatea şi bunul plac şi favoritismul a fost şcoala. Ori şcoala este tocmai refugiul singurului neam de oameni, care mai sunt sensibili la dreptate: copiii. / Căci noi, ăştialalţi, avem pielea tăbăcită de lovituri şi injustiţii şi nu ne mai dor şi nu le mai simţim, pe cînd ei suferă adînc în inima lor neîncercată”(4).

În lipsa ajutorului necesar din partea societății, persoanele defavorizate financiar sînt constrînse să renunțe la studii, iar o asemenea opțiune poate să ducă la tragedii. Sinuciderea unei studente necunoscute, care nu și-a mai putut plăti taxele de școlarizare, provoacă strigătul de durere și de protest al ziaristului Mihail Sebastian, împotriva rînduielilor nedrepte ale statului. “Maria Fenechiu din Şinca Nouă, care a murit deunăzi la Făgăraş tăiată în două de o locomotivă, n-a fost decît o fată oarecare. O sută de ani să fi trăit şi n-am fi auzit de ea. Frumoasă sau urîtă, bună sau rea, deşteaptă sau proastă, ar fi fost un suflet mai mult pe pămîntul ăsta al lui Dumnezeu şi, în lumea ei de acasă, s-ar fi necăjit şi s-ar fi bucurat, cum ne necăjim şi ne bucurăm cu toţii de trecerea timpului. / Dar i-a fost sortită acestei Marii o celebritate de un ceas şi numele ei a circulat cinci minute pe firele telegrafice ale României Mari. / «FĂGĂRAŞ, 12. – Studenta Maria Fenechiu, originară din comuna Şinca Nouă, neavînd cu ce să-şi plătească taxele şcolare, s-a aruncat înaintea trenului. / Corpul studentei a fost oribil mutilat. / Parchetul a autorizat înmormîntarea.» / «Parchetul a autorizat înmormîntarea»! Asta e tot ce a ştiut să facă aparatul de stat al României, autorităţile, puterile constituite, ordinea publică – tot ce au ştiut să facă, toate la un loc, pentru Maria Fenechiu. Să-i autorizeze înmormîntarea. / Sunt cu siguranţă neserios şi dovedesc incontestabil o teribilă lipsă de simţ politic, spunînd ce spun, dar mărturisesc deschis că nimic nu măsoară, după socoteala mea, mai adînc, absurditatea lumii în care trăim, decît moartea Mariei Fenechiu. Nici o criză economică, nici criza politică, nici raportul experţilor, nici conversaţiile de la Sinaia, nici reforma conversiunii. / Dacă aş fi om politic, aş renunţa în momentul ăsta chiar la cariera mea. Pentru că mi-aş da seama de blestemul de sterilitate care apasă asupra ei. O lume în care Maria Fenechiu moare, cum a murit şi pentru motivele pentru care a murit, este o lume strîmb pusă din temelii, o aşezare compromisă pînă în adîncuri, o clădire care îşi duce moartea în tencuială. Statul nu poate fi o aşezare abstractă, un fel de monstru mecanic construit din formule ţepene şi din simboluri găunoase şi trăind prin apăsarea şi distrugerea oamenilor vii, ce se află sub ascultarea lui. El nu poate creşte în afară de viaţa adevărată, viaţa zilnică, viaţa creatoare de pîine şi de iubire a oamenilor de rînd. Cel din urmă ins, dacă nu e cuprins în colectivitate, are dreptul să conteste buna aşezare a colectivităţii, care nu este destul de largă sau destul de armonioasă, ca să-l cuprindă şi pe el. Moartea acestui «cel din urmă» este un fapt tragic peste care nimeni nu poate trece. / Statul românesc este o maşină stupid construită, pentru motivul exclusiv că Maria Fenechiu a murit”(5).

Între ziaristul interbelic de la Cuvîntul, care punea în cauză înseși temeliile de echitate ale statului român, din cauza sinuciderii unei tinere nevoiașe care nu și-a mai putut plăti studiile, și ziarista contemporană de la Apostrof, care îl acuză pe Mihail Sebastian de aroganță și elitism, de indiferență la problemele de învățămînt ale celor umili, se cască diferența dintre adevăr și minciună.

Note:

(1) Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Iaşi, Ed. Polirom, 2009, p. 68.
(2) M. Sb., O şcoală la 1150 metri, în Cuvîntul, joi, 22 septembrie 1932, p. 1.
(3) Mihail Sebastian, Şcoala din Băniţa, în Cuvîntul, duminică, 11 iunie 1933, p. 1.
(4) M. Sb., Pedagogia criminală, în Cuvîntul, joi, 20 octombrie 1932, p. 1.
(5) M. Sb., A murit Maria Fenechiu, în Cuvîntul, luni, 17 octombrie 1932, p. 1.