Zacuscă (1)

Etichete

, , , , , ,

convorbiriMereu am considerat zacusca o mîncare ciudată, pe care nu știi de unde s-o apuci: cînd o crezi dulce, te pișcă, dacă vrei să te ghiftuiești, se termină repede, dacă iei cu pîine e prea sățioasă, dacă o mănînci ca atare (cu lingurița? cu furculița?) rămîi flămînd. Nici la culoare nu-i clar cum e: roșie de la gogoșari? verde de la vinete? maronie de la fasole? gălbuie de la ulei? La asta mă gîndeam, pe cînd citeam recenta carte de 400 pagini cu Convorbirile dintre Nicolae Manolescu și Daniel Cristea-Enache. 

Unde mai pui că, dacă sari s-o elogiezi, te ștampilează lumea că te dai cu tombaterele. Dacă vii cu rezerve, îți merge buhul de frustrat. Cum o întorci, cum o sucești, tot prost nimerești, în acest urît război de tranșee, dintre Manolescu și adepții săi (Vosganian, Chifu, Cristea-Enache etc.), bombardați de Cristian Teodorescu, Florin Iaru, Ștefan Agopian etc., sau persiflați de tînăra gardă a criticilor Cernat, Goldiș, Terian etc.

Miza “strategică”, de natură mutuală, a dialogurilor este evidentă. Publicate într-un prelung serial din revista on-line Literatura de azi, ele sînt destinate să atragă atenția (și abonamentele) “trendsetterilor”, pentru a semnala pe piață noua jucărie electronică a jurnalistului responsabil cu întrebările. Tipărite în reviste ale Uniunii Scriitorilor, ele schițează balconul de la care președintele ales și reales al breslei se apleacă să salute publicul, pentru a-l ține pregătit în vederea ediției revizuite din Istoria critică a literaturii române.

Reclame

Cu Dante în Paradis (4)

Etichete

, , , , ,

Cum continuă călătoria? Am ajuns împreună cu protagonistul în anticamera misterului divinității. Văzul lui Dante se acutizează:

55. “Da quinci innanzi il mio veder fu maggio
che ‘l parlar mostra, ch’a tal vista cede,
e cede la memoria a tanto oltraggio.

58. Qual è colui che sognando vede,
che dopo ‘l sogno la passione impressa
rimane, e l’altro a la mente non riede”. 

Așa rămîne el după ce i-a perceput, în toată magnificența lor, pe sfinții din Empireu: “De aici încolo vederea mi-a fost mai mare decît vorba, care la asemenea viziune cedează și cedează memoria la atîta exces. Cum e acela care visînd vede și după vis rămîne cu toată patima imprimată, iar altceva în minte nu-i revine” (Cîntul XXXIII).

Memoria nu rezistă, solicitată cu asemenea intensitate. Ființa reține doar sentimentul omului trezit din vis, care mai simte zbuciumul emoției. Știe că se apropie momentul de cumpănă, țelul întregii sale expediții, vederea lui Dumnezeu, înțelegerea tainei finale a universului. Sigur că el nu poate urca trupește pînă acolo. Între timp Sfîntul Bernard i-a luat locul Beatricei, pe neobservate, în postura de călăuză, iar aceasta și-a ocupat jilțul triumfal din Empireu. Iar noul îndrumător îl îndeamnă să-și ridice privirile spre Sfînta Fecioară, să o implore pentru harul de-a vedea taina ultimă. Ceea ce Dante face. Și, din acest moment, expediția lui devine o aventură a privirii. O situație extraordinară! De acolo, de la picioarele amfiteatrului, despre care afirmă că avea circumferința mai mare decît diametrul Soarelui – și atunci închipuiți-vă cît era tot Empireul, în desfășurarea sa! – de acolo, de jos, Dante urcă din priviri spre Fecioara Maria.

Iar Sfîntul Bernard, în prima jumătate a cîntului final din Paradis, declamă o impresionantă rugăciune către Maria, una dintre cele mai celebre din întreaga poezie italiană, îi imploră ajutorul pentru ca Dante să-și poată împlini țelul călătoriei. Sfînta Fecioară privește în jos, spre cel care exclamă înflăcărat:

37. “Vinca tua guardia i movimenti umani:
vedi Beatrice con quanti beati
per li miei prieghi ti chiudon le mani!”.

“Să-nvingă paza ta pornirile omenești: vezi Beatrice și cîți fericiți cu rugile mele îți întind mîinile lipite!”. Toți cei de aici, din Empireu, o imploră cu mîinile unite și înălțate pe Maria să-l ajute pe drumeț în finalizarea ascensiunii spre cunoaștere. Putem percepe situația și în mod simbolic. S-a comentat că intercesiunea Sfintei Fecioare, spre mila și iubirea lui Cristos, este fundamentală. De aici și marea importanță a cultului marian în cadrul Bisericii.

Se profilează apoi o imagine uluitoare, în cadrul poemului: Sfînta Fecioară privește în jos, doar din ochi îl ascultă pe Sfîntul Bernard, dă de înțeles că îi acceptă rugămintea și apoi își întoarce din nou privirile spre înălțimi, către Dumnezeu. Iar Dante călătorește, pe raza privirilor Sfintei Fecioare, în sus, pentru a-l cunoaște pe Demiurg. Și ce vede el? La început observă doar un punct. Vă spuneam că Dante se află mereu în mișcare, iar acest lucru îi modifică adesea perspectiva asupra celor din Paradis. În cadrul triplei revelații, succesive (iarăși cifra trei!), mai întîi Dumnezeu este numai un punct. El este principiul de bază al punctului nodal, ce cuprinde toate substanțele, fenomenele și legăturile dintre ele, din întregul univers:

85.“Nel suo profondo vidi che s’interna,
legato con amore in un volume,
ciò che per l’universo si squaderna:

88. sustanze e accidenti e lor costume
quasi conflati insieme, per tal modo
che ciò ch’i’ dico è un semplice lume.”

“În adîncul ei am văzut că se includ, legate cu iubire într-un volum, cele ce prin univers sînt despărțite; substanțe și accidente și-nsușirile lor, aproape topite laolaltă, astfel că tot ce spun eu e doar o palidă lumină” (Cîntul XXXIII). Sinteza universului. Dar Dante își încordează privirile, pentru a-și continua drumul, ca să înțeleagă mai bine. Și atunci vede trei cercuri, în trei culori diferite și avînd aceeași dimensiune. Unul (Fiul) părea că se reflectă din celălalt (Tatăl), ca un curcubeu din altul. Al treilea cerc (Sfîntul Duh) parcă era din flăcări provenite din celelalte două. Aici găsim o exprimare poetică, desigur, alegorică, a misterului Sfintei Treimi.

d4

115.“Nella profonda e chiara sussistenza
dell’alto lume parvermi tre giri
di tre colori e d’una contenenza;

118. e l’un dall’altro come iri da iri
parea reflesso, e ‘l terzo parea foco
che quinci e quindi igualmente si spiri.”

“În adînca și clara esență a luminii înalte mi-au apărut trei cercuri în trei culori și-o singură măsură; și unul din altul părea reflectat, cum e un curcubeu din altul, iar al treilea părea foc ce dincoace și dincolo la fel se inspiră” (Cîntul XXXIII).

Totuși Dante simte că încă n-a ajuns la capăt. El vrea să vadă mai mult, să știe mai mult. Observați un alt paradox: revelația se slujește de rațiune! De obicei revelația se baza pe sentiment. La Dante, nu. El vrea să meargă înainte în descoperirile sale. Și atunci ce vede? Îl vede pe Isus, în cercul din centru și observă un chip uman. Pentru că așa cum omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, dacă parcurgem drumul invers, înseamnă că Dumnezeu are  o imagine omenească, acolo, în străfundurile sale cele mai îndepărtate. Și Dante aproximează, în versurile sale, misterul Întrupării, care este încă una din marile taine ale credinței creștine. După cum spune:

127.“Quella circulazion che sì concetta
pareva in te come lume reflesso,
dalli occhi miei alquanto circunspetta,

130. dentro da sé, del suo colore stesso,
mi parve pinta della nostra effige;
per che ‘l mio viso in lei tutto era messo.”

“Acea rotire, ce părea concepută în tine ca lumina reflectată, de ochii mei cîtva-mprejur privită, înăuntrul ei, cu însăși culoarea sa, mi s-a părut pictată cu efigia noastră; așa că vederea mea în ea era toată adîncită” (Cîntul XXXIII).

d2

A ajuns călătorul în miezul misterului universal, filosofic, teologic. Ce-i mai rămîne? O lumină fulgerătoare îi blochează posibilitatea de vorbire. El continuă să înțeleagă. Vin informațiile – dacă se poate spune așa –, imaginile revelației continuă să se acumuleze în el, dar nu ni le mai poate comunica. Puterea lui Dumnezeu – aceea care iubește și care din iubire a creat lumea și o învîrte – îl antrenează pe însuși privitor, iar Dante intră în rotația întregului univers, îndată ce-a dobîndit revelația, pe care nu ne-o mai poate descrie:

142.“All’alta fantasia qui mancò possa;
ma già volgeva il mio disio e ‘l velle,
sì come rota ch’igualmente è mossa,

145. l’amor che move il sole e l’altre stelle.”

“Înaltei fantezii aici i-a lipsit puterea; dar deja-mi răsucea dorința și voința, ca roata ce la fel e-nvîrtită, iubirea ce mișcă soarele și toate stelele” (Cîntul XXXIII). Este momentul final, este ultimul vers din toată Divina Comedie. Călătorul și-a atins țelul, dar nu ni-l mai poate exprima. Vederea lui Dumnezeu depășește cuvintele, pentru că vorbele noastre transmit idei, concepte, or Dumnezeu este mult dincolo de orice concretețe, așadar Dumnezeu nu poate fi închis în vorbe și nu poate fi transmis prin explicații. El poate fi eventual intuit, simțit. Ca atare poezia aici încetează și Divina Comedie se încheie.

Este un demers uluitor, prezentat într-o asemenea formă de Dante. Un aspect interesant a fost remarcat de comentatori: atunci cînd misticii, călugării pustnici, marii solitari intră în transă, cînd au o revelație și declară, mărturisesc că l-au văzut pe Dumnezeu, sau măcar o parte din Paradis, demersul lor este fideist, ține de convingerea sufletească. Dante este singurul poet, din cîți cunosc eu, care pătrunde la temelia universului cu ajutorul rațiunii și ne transmite, prin intermediul versurilor, o epifanie. Pentru mine, asta e o situație fabuloasă.

battistero_padova

Bibliografie succintă

1) Dante Alighieri, Divina Comedie, Infernul, Purgatoriul, Paradisul, în traducerea lui George Coşbuc, ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, Iaşi, Ed. Polirom, 2000;
2) Dante Alighieri, Paradiso, La Divina Commedia annotata e commentata da Tommaso Di Salvo, con illustrazioni, Bologna, Zanichelli, 1993;
3) Dante Alighieri, La Divina Commedia, riassunti, introduzioni critiche e commento a cura di Emilio Alessandro Panaitescu, 6 vol., ediţie de lux cu ilustraţii celebre, Milano, Fratelli Fabbri Editori, 1963-1965;
4) The Dante Encyclopedia, edited by Richard Lansing, London and New York, Routledge, 2010;
5) Esperimenti danteschi. Paradiso 2010, a cura di Tommaso Montorfano, Genova-Milano, Casa Editrice Marietti, 2010;
6) Erich Auerbach, Studi su Dante, Milano, Feltrinelli, 2005;
7) Manfred Hardt, I numeri nella “Divina Commedia”, traduzione di Beniamino Lazzarin, Roma, Salerno Editrice, 2014;
8) Arielle Saiber, Aba Mbirika, The Three Giri of Paradiso 33, in Dante Studies, CXXXI, 2013, p. 237-276;
9) Diego Sbacchi, La presenza di Dionigi Areopagita nel “Paradiso” di Dante, Firenze, Leo S. Olschki Editore, 2006.

(Conferință susținută la Uniunea Scriitorilor din Cluj,
miercuri, 28 martie 2018)

Viața lui Churchill

Etichete

, , , , ,

ChurchillO carte reconfortantă pentru zilele cu descurajări și depresii: să vezi personajul principal, devenit între timp un nume de referință al istoriei secolului XX, cum își caută drumul în viață, îl nimerește, se prăbușește, reîncepe de la capăt, deschide noi fronturi de activitate, se implică deplin și profund, obține performanțe maximale și merge mai departe, lansînd totodată ironii benigne, concluzii stimulatoare ori autopersiflante.

În tinerețe e luptător (nițel fanfaron în colecționarea medaliilor militare) și corespondent de front pentru războaiele din Africa (pe care le consemnează în seriale de presă). La întoarcerea în Anglia își face drum în politica înaltă, prin figura sa carismatică și inteligența zeflemitoare. Are de încasat lovituri pe la spate, schimbă partidele politice, își învinge adversarii pe care, apoi, îi tratează cu indulgență și bonomie: „Mi-am cîștigat singur existența întreaga viață, așa încît să-mi pot permite întotdeauna o sticlă de șampanie pentru mine și încă una pentru un prieten”.

Conduce o flotă de 1.100 nave de război, pe care le coordonează peste tot pe glob, pînă în Atlanticul de Sud. Se implică în dezastrul din strîmtoarea Dardanele și este înlăturat din funcție. Apoi scrie o carte imensă despre lecțiile învățate din Primul Război Mondial și este ironizat pentru egolatrie. Se duce la țară și se apucă de pictură. Revine ca ministru al înarmării. Preia conducerea armatei și a forțelor aeriene. Sprijină „Declarația Balfour”, care pune bazele diplomatice ale întemeierii Statului Israel. Este membru activ și respectat (sau persiflat) în Camera Comunelor, de-a lungul deceniilor. Își construiește o casă extinsă la țară, cu o cabană de joacă pentru fiica lui: angajează pentru asta arhitecți, așază cărămizile cu mîinile lui, excavează cantități uriașe de pămînt și amenajează trei lacuri artificiale pe moșie. Aduce lebede negre acolo. Crește vaci, porci, oi, cocoși, capre, un papagal. Îi place să-și hrănească personal animalele, cînd are timp, și își încurajează musafirii să procedeze la fel. Mănîncă lucruri naturale, produse la ferma sa; casa din Londra e decorată săptămînal cu florile de la conac.

Este în repetate rînduri la un pas de faliment, de-a lungul crizelor financiare. Se ceartă cu aliații săi din partid și este exclus din politică. Își reneagă pozițiile, se întoarce în Parlament și devine chiar ministru de finanțe. Cînd cade guvernul și își pierde portofoliul, se apucă imediat de speculații bursiere, cu mare succes („am strîns o mică avere”). Se prăbușește bursa de pe Wall Street și Churchill își pierde toată averea. Li se adresează oaspeților săi la cină: „Dragi prieteni și foști milionari”…

Se duce în America pentru a scrie și a ține conferințe, ca să-și refacă averea. Traversînd strada, se asigură din direcția greșită și este lovit grav de o mașină. „În ultimii doi ani am suferit trei lovituri foarte puternice. Mi-am pierdut toți banii din cauza crizei bursiere. Mi-am pierdut poziția în Partidul Conservator, iar acum îndur toată această suferință fizică.” Dar primește 600 de lire pentru drepturile internaționale de difuzare a unui articol al său.

Venirea la putere a lui Hitler în Germania o percepe corect ca pe un eveniment foarte primejdios, pe cînd populația și alți lideri de opinie britanici se amăgesc în vorbărie pacifistă. Cercetarea biografică detaliază confruntările și mizele militare de-a lungul celui de Al Doilea Război Mondial: Winston Churchill devine în sfîrșit prim-ministru și are posibilitatea de a-și fructifica bogata experiență de viață acumulată pînă atunci. Dîrzenia lui feroce îl transformă în personalitatea cea mai îndrăgită din timpul conflictului: „Nu ne vom lăsa, nu vom eșua. Vom lupta în Franța, vom lupta pe mări și oceane, vom lupta cu și mai multă încredere, cu și mai multă putere, în aer, ne vom apăra insula cu orice preț, ne vom lupta pe plaje, ne vom lupta pe pistele de aterizare, ne vom lupta pe cîmp și pe străzi, ne vom lupta pe dealuri. Nu ne vom preda niciodată!”. Forța de impact a discursurilor sale radiodifuzate – pe care le gîndește și le redactează personal – are o influență hotărîtoare în planul confruntării propagandistice, mobilizînd entuziasmul și încrederea maselor mari de oameni.

Sînt trecute în revistă succesele și eșecurile diplomatice și de strategie militară ale lui Churchill, de-a lungul conflictului. Contemporanii observă că n-a fost niciodată un tip răzbunător și consemnează una din devizele sale: “Pe timp de război – dîrzenie. În înfrîngere – sfidare. În victorie – mărinimie. Pe timp de pace – bunăvoință”. Îndată după finalul războiului, pe care l-a cîștigat, pierde alegerile politice și locul din Parlament. Soția sa îl consolează: “E posibil să fie o binecuvîntare deghizată”. El îi replică: “Se pare că e extrem de bine deghizată”.

Se refugiază în pictură, iar tablourile sale, cu sutele, încep să se vîndă la prețuri tot mai competitive. Scrie un manual despre Pictura ca hobby, bine primit în mediile academice. Se implică tot mai serios în cursele de cai, își cumpără un armăsar pur-sînge, cu care cîștigă treisprezece curse, impunîndu-se pe piața pariurilor. Dar marea miză din viața sa “civilă” este redactarea Memoriilor de război, întemeiate pe ampla documentație oficială, preluată printr-o înțelegere din arhivele guvernului britanic și transportată în birourile proprii. Sprijinit din umbră de o armată de consilieri, secretare și consultanți istorici, dă o operă fabuloasă, în peste două milioane de cuvinte, recompensată cu Premiul Nobel pentru literatură. 

Ultimii 20 de ani îi petrece în seninătate, pe băncile Camerei Comunelor, sorbind în fiecare zi cîte o sticlă de șampanie, vizitîndu-și moșia ori trecîndu-și prin fața ochilor peripețiile vieții. Cartea lui Paul Johnson, un jurnalist pasionat de prezentarea esențializată și atractivă a marilor subiecte pentru publicul larg, aduce mai aproape de sufletul nostru un om extraordinar al secolului XX, căruia continentul european îi datorează suflul democratic și încrederea în valorile umaniste.

Singurătatea Doinei Cornea

Etichete

, , ,

Vorbind despre “puterea celor fără de putere”, Václav Havel remarca paradoxul cotidian, care ar putea să corodeze și să conducă la prăbușire un regim totalitar. Ar fi de ajuns ca fiecare cetățean de rînd să-și asume “viața în adevăr”, să își găsească puterea de-a denunța realitatea oprimantă. Meșterul berar se poate încăpățîna să producă o bere de calitate, în ciuda sistemului mediocru, care îi îndeamnă pe toți la neglijență, indiferență și șablon. El constată că munca depusă de ceilalți berari este neconformă și încearcă să le explice cum să facă mai bine. Ceilalți îl “simt” că este un ciudat, care urcă împotriva curentului, și-l ignoră. Dar el se încăpățînează să muncească în mod conștiincios: nu pentru a sfida prin singularitate, ci efectiv deoarece resorturile sale interioare nu-i permit să facă altfel. Protestul împotriva unei dictaturi nu este obligatoriu să reprezinte, la originea sa, un gest politic: poate acoperi un impuls civic, sau o tendință firească spre perfecționare profesională.

Doina_Cornea

Doina Cornea a fost “meșterul berar” de la Cluj, care s-a obstinat să-și exprime netulburată convingerile. În ceaușism exista o schizofrenie, de toți acceptată cu naturalețe, între realitatea efectivă, care se constata la tot pasul, și ceea ce vorbele exprimau. Dificultatea cea mare era să învingi teama de-a ieși în evidență, să treci peste riscul de-a fi considerat “ciudat”, “bizar”. Într-o realitate scrîntită, orice om normal era privit cu suspiciune. Mai întîi de toate aveai de trecut peste impresia de alteritate pe care o lăsai.

Un alt obstacol de depășit, în dictatura comunistă care pusese monopol pe cuvinte, era însuși faptul de a-ți face cunoscute gîndurile. Azi răspîndirea tuturor inepțiilor este un fleac – pe vremea aceea tipărirea ideilor esențiale era o imposibilitate. Așa că Doina Cornea a scris manifeste, pe care le-a presărat pe străzi, în parcuri, le-a înmînat oamenilor pe trotuare. A redactat scrisori deschise, pe care le-a trimis, prin numeroase strategii și cu infinite riscuri, în străinătate, pentru a fi difuzate de-acolo înapoi.

Deviza lui Albert Camus “Je me révolte, donc nous sommes” a rămas în stadiul unui deziderat, în spațiul nostru balcanic. Lecția de demnitate individuală, oferită de Doina Cornea, n-a coagulat solidaritatea socială. Ea n-a fost un politician, a perseverat în a fi un om liber. Azi, cînd nu se mai află printre noi, ar fi zadarnic s-o căutăm acolo unde n-a fost. Fără să edifice mecanisme și instituții de dezvoltare viabile, a făcut în planul conștiinței etice mai mult decît generațiile de politicieni români de după căderea comunismului.

Cu Dante în Paradis (3)

Etichete

, , , , , ,

Sînt cîteva personaje proeminente în Paradis, dar el nu mizează pe personaje. Infernul este cel epic. Opera literară epică insistă, după cum o știm de la școală, asupra personajelor și a întîmplărilor. Iată încă o trăsătură estetică interesantă a Divinei Comedii: pornim din epica Infernului, trecem prin scolastica Purgatoriului și ajungem în lirica Paradisului. Iar aici nu personalitățile sînt importante, ci stările sufletești, construcțiile de muzicalite ale poeziei, jocurile de lumini, explozia de sclipiri.

miniatura_bizantina2

Cîteva personaje există totuși. Beatrice, de pildă, călăuza lui Dante, este o prezență uluitor de polimorfă. Ne amintim că Beatrice apăruse mai întîi în Cîntul II din Infern. Poemul începea cu un Dante rătăcit prin pădure: Nel mezzo del cammin di nostra vita, mi ritrovai per una selva oscura, che la diritta via era smarrita. Ce să se facă? Îi vine cineva în întîmpinare. Cine anume? Virgiliu, poetul preferat, care se oferă să-l ajute să scape de cele trei bestii: la lonza, il leone, la lupa. În Cîntul II, Dante este deja cuprins de îndoieli: de ce să vin cu tine? Io non Enea, non Paolo sono. Eu nu sînt Enea, nu sînt Pavel, cei doi care au avut deja privilegiul de a ascende în lumea de apoi. De ce mă iei pe mine? Eu sînt doar un Dante din Florența. Și atunci Virgiliu îi povestește că a venit la el o doamnă, trimisă din ceruri, de unde s-a văzut că Dante s-a rătăcit. Iată că Beatrice a coborît chiar și în Infern, pentru a-i sări în ajutor. Cu ochi strălucitori și îndemnuri fierbinți, plină de grație, l-a convins pe marele poet să-l ajute. Apoi o regăsim pe Beatrice la sfîrșitul Purgatoriului: apare triumfal, maiestuos, pe un car alegoric, foarte diversificat, de o simbolistică debordantă, în cadrul unei defilări care ne impresionează, de-a lungul unui cînt întreg. Este foarte nemiloasă. Îl ceartă pe Dante, ca pe ultimul nemernic, încît el nu mai știe, sărmanul, cum să obțină iertarea. Izbucnește în plîns. Dar ea nu-l scutește nici atunci: m-ai trădat după ce-am murit! Te-ai abătut de la calea cea dreaptă! Pînă la urmă Dante n-are nimic de obiectat, își recunoaște păcatele. Este momentul de umilință, obligatoriu pentru ștergerea greșelii, constituie așadar un pasaj ceremonial: nu poți să fii iertat, dacă nu îți ceri iertare, dacă nu regreți. Iar căința trebuie să fie sinceră, nu cum s-a întîmplat cu Guido da Montefeltro, celebrul sfătuitor de înșelăciune din Infern, care a regretat în mod ipocrit și a comis mai departe aceleași viclenii.

118. “Ch’assolver non si può chi non si pente,
né pentere e volere insieme puossi
per la contradizion che nol consente”.

“Căci nu te poţi mîntui dacă nu te căieşti, dar nici nu poţi să te căieşti şi totodată să păcătuieşti, din cauza contradicţiei ce nu ţi-o permite” (Infern, cîntul XXVII). Așadar căința trebuie să fie autentică. Iar Dante regretă sincer, plînge. Beatrice îl umilește îngrozitor, ca apoi să-l ridice din disperarea în care l-a prăbușit. Îi spune: bine, acum meriți să vii cu mine. Du-te, spală-te în cele două rîuri, Lete și Eunoe, ca să putem urca împreună în Paradis.

Beatrice este cea care îi vine în ajutor. Ea a fost împărăteasa care l-a pedepsit, l-a înjosit, l-a călcat în picioare. Tot ea este călăuza care îl înalță, îl transportă în zbor, îi citește gîndurile și-i dă explicații în legătură cu Paradisul. Ea este cea care îl iubește, în timp ce el o iubește și i-o spune de nenumărate ori și îi declară că este doamna mai presus de toate a vieții sale. Așadar este un personaj extrem de complex, care spre finalul ascensiunii îl părăsește, pentru a-și ocupa locul de slavă, pe unul dintre jilțurile sfinte din Roza albă a Empireului. Și, dincolo de momentele sale de prezență efectivă, comentatorii au identificat în ea, pe bună dreptate, simbolul grației divine. După cum vă spuneam, mîntuirea este posibilă doar dacă intervine harul divin, să compenseze și să însoțească forța rațiunii, încarnate în poem de Virgiliu. Numai rațiunea nu este suficientă pentru mîntuire, avem nevoie de har, care este întruchipat de Beatrice.

giovanni_di_paolo31

Cacciaguida este unul din personajele cele mai faimoase din Divina Comedie, este un strămoș al lui Dante, bunicul tatălui său. Doar Sfîntul Toma din Aquino mai apare, asemeni lui, pe parcursul a trei cînturi, ceea ce este o raritate în Divina Comedie. Se plasează chiar la jumătatea Paradisului, în cînturile XV, XVI și XVII, iar asemenea mărunte indicii nu sînt întîmplătoare la Dante, marchează o simbolistică și o importanță subcutanată. Cacciaguida are mai multe tipuri de discurs. În primul rînd, se prezintă: tu ești “sîngele meu” (“o sanguis meus”), i-o spune direct, cu multă demnitate, în limba latină, pentru a marca momentul ceremonios al întîlnirii. Apoi face o recapitulare a trecutului Florenței, cetatea dinainte de viața lui Dante, cu trei generații, care era un tîrg mic, dar virtuos. Oamenii se cunoșteau între ei și se ajutau. Locurile de frunte erau ocupate pe merit, de cei cu adevărat virtuoși, care îmbinau valorile sufletești cu cele civice și militare. Oamenii luptau pentru credință și bună-cuviință. Toate lumea trăia armonios și liniștit. Ce se întîmplă acum, pe vremea lui Dante? Aici se dezlănțuie o filipică, o invectivă prelungită asupra Florenței contemporane, care nu întîmplător l-a trimis abuziv pe poet în exil. Este un loc de perfidie și moravuri dubioase, un bîrlog unde nemernicii s-au instalat în fruntea bucatelor, iar virtuoșii sînt exilați sau chiar uciși. În al treilea cînt al discursului susținut de Cacciaguida apare un alt episod interesant. Dante, personajul, înțelege toate lucrurile prezentate de strămoșul lui glorios și le cunoaște. Dar îi cere sfatul în legătură cu o problemă foarte delicată. Pe vremea cînd se desfășura expediția sa din lumea de apoi, care l-a îmbogățit cu o imensă cunoaștere asupra orînduielilor lumii, poetul trebuia să îndure de fapt, în viață fiind, condiția de exilat. El depindea de puternicii zilei, care oricînd puteau să-l omoare. Oare nu era mai bine să-și țină gura? Să nu dezvăluie în poemul său toate învățăturile de virtute și demnitate pe care le descoperise? Să fie prudent? Să nu-și riște pielea? Iar străbunul Cacciaguida, foarte impunător, îi răspunde. Tu ai datoria de-a spune adevărul, cu orice risc. Hrana pe care o dai poate să fie amară la început, dar va fi apoi fertilă. Dacă oamenii vor ști să înțeleagă duritatea cuvintelor tale, pentru a le extrage adevărul, vor pricepe că tu exprimi o critică justă, chiar dacă este extrem de dură, și vor învăța să regăsească drumul virtuții. Tu ai această obligație și nu poți să dezertezi de la ea. 

124. “Indi rispuose: «Coscienza fusca
o della propria o dell’altrui vergogna
pur sentirà la tua parola brusca.

127. Ma nondimen, rimossa ogni menzogna,
tutta tua vision fa manifesta;
e lascia pur grattar dov’ è la rogna.

130. Ché se la voce tua sarà molesta
nel primo gusto, vital nutrimento
lascerà poi, quando sarà digesta.»”

“Apoi a răspuns: «Conştiinţa pătată, fie de propria, fie de-a altui ruşine, sigur că se va supăra de vorba ta apăsată. Și totuşi, dînd la o parte orice minciună, toată viziunea ta fă-o cunoscută; şi lasă-i la scărpinat pe cei cu rîie. Căci dacă vocea ta va izbi la primul gust, hrană vitală va dărui apoi, cînd va fi mistuită»” (Cîntul XVII). Este ca un îndemn general, către artistul și omul vizionar, de-a le vorbi celor din jurul său cu toată franchețea și de-a le atrage atenția, atunci cînd ei greșesc. Arma scriitorului responsabil rămîne una singură: vorba deschisă, sinceră. Cei vinovați n-au decît să se perpelească în propriile lor remușcări. Adevărul deranjează la început; acceptarea lui ajută mai apoi.

Un alt personaj interesant este Sfîntul Toma. Trebuie să ne amintim că viața creștină nu era doar lapte și miere, nici măcar pe vremea lui Dante. În interiorul Bisericii existau neînțelegeri, facțiuni, “bisericuțe”. Conflicte destul de consistente erau, de pildă, între franciscani și dominicani. Franciscanii sînt și azi un ordin călugăresc care insistă pe umilință, pe sărăcie, devotament, deschidere față de nevoile aproapelui, empatie. De cealaltă parte stăteau dominicanii, care se revendicau de la personalitatea Sfîntului Dominic, un mare luptător. Ca vrednici urmași ai săi, aveau reputația unui ordin călugăresc feroce. Ei au dat mari inchizitori, călugări militari care, cu forța pumnului și a sabiei, impuneau cuvîntul Domnului. Circula chiar o vorbă sarcastică, s-a zis că numele lor nu vine de la Sfîntul Dominic, ci de la Domini cani, “cîinii lui Dumnezeu”. Unii dintre ei firește că erau mai moderați și au insistat pe linia studiilor, au dat mari oameni de litere, teologie și filosofie. Așadar existau mari diferențe între franciscani și dominicani. Ce face Dante? El nu poate să-i ia pe unii, să-i lase pe alții. Sînt cu toții creștini, slujitori ai lui Dumnezeu, fiecare în felul lui. Iar poetul vrea să îmbrățișeze totalitatea. Așa că Sfîntul Toma, un călugăr dominican, face elogiul Sfîntului Francisc, personalitatea de referință a “adversarilor” săi ideologici. Iar apoi Bonaventura da Bagnoreggio, un franciscan, închină o laudă fierbinte Sfîntului Dominic. Iată că, prin aceste hagiografii încrucișate, se recompune sinteza credinței în cadrul Paradisului.

giovanni_di_paolo12

Cu aceasta ieșim din cele nouă ceruri și intrăm în Paradisul propriu-zis, care se află în Empireu. Aminteam de cifra 3, care structurează întreaga expediție. În al treilea volum al poemului dantesc avem trei spații de mîntuire: cerurile, Empireul și sălașul lui Dumnezeu. Sînt trei momente succesive ale viziunii. Ca să înțelegem asta, trebuie să insistăm pe un lucru fundamental: Dante nu stă pe loc! El merge înainte. Astfel încît totul este văzut din mișcare, e impregnat de dinamism, iar unul și același lucru are aspecte diferite, în momente succesive. La fel se întîmplă și cu Empireul. Sînt trei forme ale sale (iarăși cifra trei!). Întîi călătorul zărește o lumină vie, care îl orbește. Apoi se ivește în fața ochilor săi un rîu cu flăcări de aur, din care trebuie să soarbă, ca să se purifice. Și apoi vede un amfiteatru, pe care îl contemplă minuțios.

Cum descrie așadar Beatrice ansamblul Empireului, de care cei doi se apropie?

37.“Con atto e voce di spedito duce
ricominciò: «Noi siamo usciti fore
del maggior corpo al ciel ch’è pura luce:

40. luce intellettual, piena d’amore;
amor di vero ben, pien di letizia;
letizia che trascende ogni dolzore».”

“Cu ținuta și vocea de călăuză grăbită a reînceput: «Noi am ieșit din trupul mai mare la cerul ce-i pură lumină: lumină a minții, plină de iubire; iubire de adevăratul bine, plin de bucurie; bucurie ce întrece orice duioșie»” (Cîntul XXX). Iată o minunată descriere poetică. Așadar nu mai avem deloc materie în acest spațiu divin. Observați și figura stilistică predominantă, anadiploza, prin care se leagă finalul versului de începutul celui următor (pura luce / luce intellettual; piena d’amore / amor…; pien di letizia; / letizia…), pentru a marca, inclusiv stilistic, omogenitatea și puritatea ce învelesc Empireul în trei trăsături spirituale: lumina, iubirea și bucuria.

Am zis că asistăm la trei viziuni succesive ale Empireului. Mai întîi o strălucire orbitoare:

46. “Come subito lampo che discetti
li spiriti visivi, sì che priva
dall’atto l’occhio di più forti obietti,

49. così mi circunfulse luce viva
e lasciommi fasciato di tal velo
del suo fulgor, che nulla m’appariva.”

“Ca fulger brusc ce spulberă putințele vederii, încît lipsește ochiul de obiectele mai mari, astfel mi-a scăpărat în jur lumină vie și m-a lăsat cuprins în atare văl cu scînteierea sa, că nimic nu mai zăream” (Cîntul XXX). Dante și-a pierdut brusc vederea, ca după lovitura unui fulger. La apariția viziunii divine, bietele noastre simțuri pămîntești sînt copleșite, devin neputincioase. În al doilea moment, totuși, ființele privilegiate, cărora li se îngăduie hierofania, se bucură de limpezirea contururilor.

61.“E vidi lume in forma di rivera
fulvido di fulgore, intra due rive
dipinte di mirabil primavera.

64. Di tal fiumana uscìan faville vive,
e d’ogni parte si mettìen ne’ fiori,
quasi rubin che oro circunscrive.”

Cred că acestea sînt printre cele mai melodioase versuri pe care le-am citit vreodată în limba italiană. Este un admirabil joc de aliterații în “f” și “r”, prin care forma de la suprafață transpune perfecțiunea conținutului luminos, pe care poetul o are de comunicat. “Și-am văzut lumină în formă de rîu auriu de fulgerare, între două țărmuri pictate-n minunată primăvară. Din aste valuri ieșeau flăcări vii și de fiecare parte se lăsau pe flori, ca rubinul pe care aurul îl cuprinde” (Cîntul XXX).

Așadar lumina orbitoare se preschimbă într-un rîu de flăcări și aur. Putem să ne închipuim curgînd o apă strălucitoare, fierbinte, cu limbile de foc sărind afară ca peștii zburdalnici și așezîndu-se peste florile de pe țărm, la fel cum e cuprinsă o montură de giuvaer într-un inel de aur. O viziune extraordinară. De acolo, printr-un paradox al geometriei, imaginea în lungime, a apei curgătoare, se metamorfozează, devine o figură rotundă, fiindcă Dante își continuă drumul. Unul și același concept, Empireul, este văzut în al treilea mod, ca un imens amfiteatru, la candida Rosa, Roza albă, ce se desfășoară pe înălțime și cuprinde mii de jilțuri, pe care stau duhurile fericite. Abia aici, pentru prima dată, călătorului i se dă harul de-a le vedea trupește, ca-n ziua Judecății de Apoi. Pînă acum el a zărit doar contururi și lumini, dar harul său a crescut, după ce-a sorbit din rîul de foc, puterea vederii i s-a întărit și, pe îndelete, îi poate admira pe toți cei aflați acolo. 

Deasupra miraculosului trandafir zboară numeroase grupuri de îngeri, pentru a menține legătura cu Dumnezeu, ca roiurile de albine harnice, care se scufundă febril în petalele florii și apoi se înalță din nou în văzduh, către izvorul iubirii eterne.

1. “In forma dunque di candida rosa
mi si mostrava la milizia santa
che nel suo sangue Cristo fece sposa;

4. ma l’altra, che volando vede e canta
la gloria di colui che la ‘nnamora
e la bontà che la fece cotanta,

7. sì come schiera d’ape, che s’infiora
una fiata e una si ritorna
là dove suo laboro s’insapora,

10. nel gran fior discendeva che s’adorna
di tante foglie, e quindi risaliva
là dove ‘l suo amor sempre soggiorna.”

“În formă de albă roză așadar mi se-arăta armata sfîntă, pe care cu sîngele său Cristos și-a făcut-o mireasă; dar cealaltă, care zburînd vede și cîntă slava celui ce-o îndrăgostește și bunătatea ce-a făcut-o astfel, ca roiul de albine, cînd una pogoară-n flori și alta se-ntoarce acolo unde munca și-o îndulcește, în floarea mare cobora, ce se-mpodobește cu multe foi, și-apoi urca la loc unde iubirea sa mereu sălășluiește” (Cîntul XXXI). Îngerii care pendulează între Bunul Dumnezeu și Roza albă au chipul roșu (simbolul iubirii divine), aripile de aur (simbolul perfecțiunii) și înfățișarea mai albă decît zăpada (simbolul purității). Atunci cînd coboară între petalele florii, îngerii transmit pe rînd, de la un nivel la celălalt, sentimentele de pace și smerenie, pe care le-au dobîndit în zborul spre Demiurg.

La o foarte mare distanță, în vîrf, stă Sfînta Fecioară. Sub ea sînt dispuși mii de îngeri și duhuri fericite. În realitatea fizică, Dante n-ar fi putut răzbate cu privirea pînă la ea, dar în Paradis nu există atmosferă și nu există obstacole, totul îi stă în fața ochilor, deși el pricepe înălțimea și depărtarea amețitoare la care se află cu toții: imaginea divină, fără să fie de nimic împiedicată, străbate universul și ajunge pînă la fiecare om, după cum este el demn sau nu s-o primească.

Structura amfiteatrului este împărțită în două jumătăți: credincioșii în Cristos care va veni și credincioșii în Cristos care a venit. Și printre aceștia, de-o parte se află bărbații, de altă parte stau femeile. S-a comentat că situația reia ceremonialul ebraic și pe acela de la începuturile Bisericii creștine, cînd femeile stăteau separat de bărbați, în interiorul locului de cult.

Într-o parte îi avem așadar pe Adam și Moise, respectiv pe Sfînta Fecioară cu mama ei, Sfînta Ana. Dincolo, printre credincioșii în Cristos care a venit, se află Sfînta Lucia, respectiv Sfîntul Petru, Sfîntul Ioan Evanghelistul, Sfîntul Ioan Botezătorul, Sfîntul Francisc, Sfîntul Benedict, Sfîntul Augustin. Sigur că poemul nu-și propune să epuizeze lista miilor de duhuri fericite, înregistrează doar numele cele mai reprezentative, prezențele exemplare.

Dar locurile de beatitudine, în această imensă “sală a tronului” sînt distribuite, în funcție de Cristos, nu doar la stînga și la dreapta, ci și pe înălțime: la picioarele duhurilor mîntuite, într-o altă zonă și despărțiți după aceleași criterii, stau copiii inocenți din Vechiul Testament, care au murit înainte de instituirea obligației botezului, respectiv copiii botezați din Noul Testament. Rigoarea teologiei se împletește cu structura poeziei.

isus_in_lume

Cu Dante în Paradis (2)

Etichete

, , , , , , ,

Al treilea ținut, la care ne referim azi, este marcat de zborul protagonistului Dante, care e preluat și însoțit de Beatrice, femeia iubită. Există două mari călăuze în Divina Comedie și despre asta s-ar putea vorbi mult. Îl avem pe Virgiliu, simbolul rațiunii omenești, al spiritului artist și creator, care-l călăuzește pe Dante în Infern și Purgatoriu. El trebuie să se oprească, spre finalul Purgatoriului, de unde îl preia Beatrice, reprezentanta grației divine. Pe ansamblu, simbolistica celor două mari călăuze a fost interpretată prin faptul că omul, prin intermediul rațiunii, al talentului artistic, poate să limiteze păcatul sau, pînă la un punct, să-l evite. Prin puterile proprii, încercînd să fim mai buni, izbutim eventual să ne diminuăm greșelile. Dar pentru a ne mîntui, pentru a ajunge în Paradis, avem nevoie de harul divin, care ni se dăruiește (sau nu), ca răspuns la credință. Rațiunea singură nu ne ajută. Asta e o trufie a omului modern, foarte răspîndită, care poate fi cumva pricepută, legată de forța rațiunii. Însă ea, lipsită de suflet, lipsită de credință, nu oferă mîntuirea.

Schema_Paradis

Cum arată așadar Paradisul? La început sînt nouă ceruri succesive, pe care le străbate Dante, în zbor, condus de Beatrice. Călătorul are de depășit nouă sfere concentrice, care nu reprezintă Paradisul propriu-zis, ci sînt doar o prefigurare a sa, au o consistență ceva mai precisă. Beatrice, la un moment dat, îi explică lui Dante: eu te-am purtat prin aceste ceruri, în zbor, ca să poți înțelege ceea ce urmează. Voi, oamenii, aveți o gîndire concretă, nu pricepeți abstracțiunile. (Aici s-a vorbit despre influența Sfîntului Toma și mai ales a filosofiei aristotelice, în abordarea lui Dante. Cunoașterea noastră merge de la concret spre abstract. Mai întîi înțelegem, vedem, pipăim un lucru și apoi îl abstractizăm conceptual.) Așadar voi, oamenii, aveți o pricepere concretă. De aceea eu, Beatrice, te duc pe tine prin aceste nouă ceruri, ca să-ți faci o părere despre ceea ce va fi. Paradisul propriu-zis este de fapt în Empireu, “la candida Rosa”, cum se cheamă, Roza albă, unde găsim două categorii de “locuitori”: pe de o parte sînt îngerii, care au fost creați de Dumnezeu la începutul vremurilor și care-l slujesc (sigur, cu mențiunea că îngerii răzvrătiți au fost izgoniți de acolo, în frunte cu Lucifer, au rămas doar cei fideli), iar pe de altă parte sînt duhurile fericite, oamenii virtuoși, sfinții, care s-au ilustrat prin iubire, prin umilință, prin devotament pentru cauza credinței și au fost mîntuiți. Deci aceste două categorii le vedem acolo, stînd efectiv în Empireu, în Roza albă. Dar unde se află ea? Dante o spune și în Divina Comedie, și în Convivio. Este un loc în mintea lui Dumnezeu, abstract, care nu poate fi perceput de simțurile noastre. Se întinde peste tot. Aici este schițat deasupra, dar el, de fapt, învelește toate cerurile, le “încinge” ca o “cingătoare”. Desenul acesta este o convenție, ca să putem pricepe realitățile absconse, care depășesc gîndirea omenească.

Mai presus de toate stă Dumnezeu, creatorul întregului univers, înconjurat de nouă sfere de îngeri, care și aceia sînt dispuși ierarhic. Cel mai aproape de El, cum o vedeți în reprezentare, stau Serafimii, ce păstoresc sau conduc Primul Mobil. Apoi vin Heruvimi, Tronuri, Domnii, Virtuți, Puteri, Principate, Arhangheli și Îngeri. Aceste ierarhii angelice stăpînesc, fiecare, un anumit cer. Cei mai îndrăgiți de Dumnezeu sînt Serafimii, aflați în sfera cea mai mică. Au în grija lor Primul Mobil, așadar cea mai mică sferă de acolo își răsfrînge harul, sau puterea pe care o primește direct de la Creator, în Primul Mobil, cerul cel mai îndepărtat de Pămînt, care se învîrte cel mai repede, conține cea mai mare doză de puritate divină. Și principiul de repartizare a influențelor angelice continuă tot așa. Heruvimii “administrează” Stelele fixe, Tronurile – cerul lui Saturn, Domnii – cerul lui Jupiter, Virtuțile – cerul lui Marte, Puterile – cerul Soarelui, Principatele – cerul lui Venus, Arhanghelii – cerul lui Mercur, Îngerii (fără un nume precizat) – cerul Lunii.

În ce constă latura concretă a viziunii? Dante a fost și un fel de matematician, cînd și-a gîndit construcția. S-au publicat cercetări interesante despre numerele din Divina Comedie. Cifra 3 este predominantă și trimite firește la simbolul Sfintei Treimi, numărul perfect. Nu se putea ca poemul să nu fie structurat în jurul său. Volumele sînt în număr de trei. Fiecare conține 33 de cînturi (capitole), plus cel dintîi, introductiv. Versurile sînt dispuse cîte trei și se cheamă terține. Rimele se împletesc tot cîte trei, după modelul numit “la terza rima”. În Infern avem un prolog (rătăcirea prin pădure, cele trei animale, întîlnirea cu Virgiliu) și trei zone distincte, pe măsură ce se coboară: prima îi pedepsește pe incontinenții care au păcătuit prin exagerare, a doua îi sancționează pe violenții care nu și-au stăpînit instinctele, iar a treia, cea mai profundă, îi torturează pe înșelătorii care și-au folosit inteligența pentru a încălca voința lui Dumnezeu. Purgatoriul include un prolog (plaja unde ajung spiritele care urmează să-și expieze păcatele), Antipurgatoriul cu Valea Principilor și zona de așteptare, apoi muntele cu cele șapte cornișe, iar în vîrf se află Edenul. La fel se întîmplă în Paradis. Dante trebuie să depășească în zbor sfera focului, ca un prolog. Vin apoi cele nouă ceruri (care sînt un multiplu al lui trei), Empireul și sălașul lui Dumnezeu. Este mereu o structură de 3 x 3, precedată de o introducere.

Despre cele nouă ceruri dantești din jurul Pămîntului s-a spus că reprezintă un model astronomic, în dispunerea lor, și totodată unul astrologic, prin influența pe care ele o transmit asupra spiritelor. În parte o credem și o acceptăm rațional, pînă în ziua de azi. Constatăm procese concrete, de flux și reflux al apelor, care sînt legate de Luna plină. Implicarea unor corpuri astrale în fenomenele pămîntești este demonstrată științific. Dar interpretarea influențelor astrale asupra oamenilor și a destinului lor ține de astrologie. În Paradis avem așadar o combinație de astronomie și astrologie. Luna îndeamnă la nestatornicie. Găsim în primul cer duhuri care și-au încălcat jurămîntul monahal, constrînse de ostilitățile istorice: Piccarda și Costanza. Mercur îndeamnă la implicare: sînt duhuri active, care au acționat pentru cauza binelui public; ne întîlnim cu Împăratul Iustinian, gloriosul legislator al Imperiului Roman, sau cu Romeo di Villanova, curteanul  medieval fidel și gestionarul priceput al bunurilor seniorului său, răsplătit cu calomnii și alungat la bătrînețe. Venus, al treilea cer, îndeamnă la iubire, sub zodia zeiței respective. Găsim aici duhuri afectuoase, iar Dante stă de vorbă cu Carlo Martello, principele îndrăgit de supușii săi, față de care s-a dovedit generos, Cunizza da Romano, aristocrata cu o zbuciumată viață intimă, pocăită la senectute, și Folco din Marsilia, poetul cîntăreț al iubirii curtenești, care s-a călugărit mai apoi, devenind episcop și feroce luptător pentru cauza creștină. Soarele îndeamnă la rațiune și vom găsi duhuri înțelepte, pe nimeni altul decît pe Sfîntul Toma din Aquino, cu elogiul adus Sfîntului Francisc, sau pe Bonaventura da Bagnoreggio care aduce un elogiu Sfîntului Dominic. În cerul lui Marte, care era zeul păgîn al războiului, al acțiunii, îndemna la voință și energie, găsim duhuri luptătoare, este un celebru personaj pentru întregul poem: Cacciaguida (poate spunem două vorbe despre el imediat). Jupiter îndeamnă la justiție: avem duhuri drepte, iar sufletele se dispun în zbor, sub forma unei acvile, simbolul Imperiului, care conține mari personalități în căutarea dreptății, din lumea antică și medievală: Traian, împăratul corect și cinstit, sau Rifeu, păgînul iubitor al justiției divine în asemenea măsură, încît s-a făcut credincios înainte de creștinism. Saturn îndeamnă la meditație; avem duhuri contemplatoare, imperturbabile, cu figura Sfîntului Petru Damian, pustnicul adîncit în gînduri pioase și, apoi, în vituperări incendiare împotriva opulenței prelaților. Stelele fixe și Primul Mobil sînt ultimele, cele mai ample ceruri. Ele practic nu au un custode, un zeu care să le păstorească și nu au anumite suflete fericite, care să fie prezente acolo. În Stelele fixe apar Cristos și Sfînta Fecioară, care vin pe rînd în întîmpinarea lui Dante. Duhurile sărbătoresc triumful lui Cristos și al Sfintei Fecioare. Aici se mai întîmplă un lucru foarte interesant: Dante trebuie să dea un șir de examene. Exact ca în turnirurile medievale, cavalerul trebuie să-și dovedească meritele, să cîștige mîna domniței. Tot astfel, acela care aspiră către Dumnezeu trebuie să demonstreze că merită acest lucru. El are de trecut prin niște probe. Îl supun unor examinări – legate de credință, de speranță și de iubire –, cele trei mari personalități ale lumii creștine, care întruchipează tocmai aceste virtuți, adică Sfîntul Petru, Sfîntul Iacob și Sfîntul Ioan. Să subliniem că iubirea creștină, la carità, este un concept mai complex decît simplul amore. Amore este ceva sentimental, instinctiv. Carità este un ansamblu de atitudini, care, da, țin și de gestul reflex, dar foarte mult vizează rațiunea, logica. Atunci cînd ești caritabil, cînd ajuți pe cineva, pe un om nevoiaș, o faci pentru că înțelegi, cu mintea ta, suferința lui, și îi ești alături, cu sufletul. Așadar la carità, iubirea creștină a călătorului Dante, este examinată de Sfîntul Ioan. Apoi Primul Mobil conține sinteza virtuții lui Dumnezeu, este cerul cel mai mare și rapid; acolo se dau numeroase explicații despre îngeri și despre ordinea universului și este prefigurat Empireul.

20180328_132114

Ce reguli avem în Paradis? Toate duhurile fericite sînt mîntuite. Dante întreabă de ce unii sînt în cerul Lunii, iar alții, de pildă, în cerul lui Venus sau al lui Saturn. Sînt ei mai nenorociți decît ceilalți? Nu, nu sînt mai urgisiți, cu toții sînt deja mîntuiți, au depășit orice chinuri posibile, din Infern sau Purgatoriu. Ce diferă la ei? Gradul de fericire. Cei care se află mai aproape de Dumnezeu, fiindcă l-au iubit mai mult, fiindcă Dumnezeu le-a permis să-l iubească mai mult, sînt mai fericiți. Vedeți că relația, pînă la urmă, este biunivocă. Îl poți iubi pe Dumnezeu, în măsura în care el ți-o permite, îți dă harul de a-l iubi. Dacă nu ai acest har, ochiul tău se închide. De aceea am stabilit și motto-ul întîlnirii noastre de azi din Matei 6, 22: “Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină”. Sigur că se înțelege, prin intermediul lui Dante, o accepțiune alegorică a acestui pasaj. Acel ochi poate percepe lumina, care reflectă virtutea purtătorului. Cu cît ești mai virtuos, cu atît ochiul tău este mai pătrunzător și stăpînești mai deplin lumina divină, care ți se înfățișează. De fapt duhurile fericite, care îi apar lui Dante în Paradis, reflectă lumina orbitoare a lui Dumnezeu însuși. Ele sînt purtătoare ale iubirii și ale luminii, cele două sînt aproape sinonime. Cei care sînt mai iubiți și îl iubesc mai mult pe Dumnezeu sînt mai luminoși. Și Dante nu-i poate vedea la început. Nu le percepe decît conturul. În aceste ceruri, el nu vede cu cine stă de vorbă. I se prezintă și își spun povestea diverse personaje, dar ele sînt de nedeslușit. Să repetăm un detaliu important: ele nu-și au locul efectiv aici. Aceste ceruri, pe care Dante le traversează, sînt ca o pregătire pentru ceea ce urmează. Toate duhurile, pe care le-am înșirat pînă acum, stau de fapt în Empireu. Ele îi ies în întîmpinare lui Dante ca să-l salute, să-i spună povestea lor și să-l îndemne să persevereze pe calea virtuții, care îi face trupul tot mai ușor și-l propulsează spre Dumnezeu.

Așadar toate duhurile sînt mîntuite, dar se bucură în mod diferit de vederea lui Dumnezeu. În funcție de asta, sînt mai mult sau mai puțin fericite. Interesant este că noi, în viața de toate zilele, ne dorim mereu ceva, invidiem pe cineva, vrem să-i ocupăm locul, să-l gonim, să ne facem culcușul acolo. În Paradis nu există invidie, nu există dorință de ameliorare, pentru că ei au atins deja perfecțiunea. Nimeni nu-și dorește un loc mai bun, cu toții sînt mulțumiți de decizia lui Dumnezeu. Sînt acolo, pe anumite poziții, nu fiindcă au optat pentru acelea, ci fiindcă le-a trasat Dumnezeu locul respectiv. Și atunci n-au ce să-și dorească altceva. Dorința lor este voința lui Dumnezeu. Sînt mulțumiți, sînt fericiți, fiindcă voința Lui este voința lor.

70. “Frate, la nostra volontà quieta
virtù di carità, che fa volerne
sol quel ch’avemo, e d’altro non ci asseta.

73. Se disiassimo esser più superne,
foran discordi li nostri disiri
dal voler di colui che qui ne cerne.”

“Frate, voinţa noastră-i potolită de virtutea harului, care ne face să vrem doar ce-avem şi de altele nu ne însetează. De-am dori să fim mai sus, nu ni s-ar potrivi dorinţa cu voia celui ce aici ne deosebeşte” (Cîntul III). Intenţia de promovare într-o poziție mai bună ar intra în contradicţie cu judecata Creatorului, care fiecăruia i-a atribuit, cu înţelepciune, locul care i se cuvine.

85. “«E ‘n la sua volontade è nostra pace:
ell’ è quel mare al qual tutto si move
ciò ch’ella cria e che natura face».

88. Chiaro mi fu allor come ogni dove
in cielo è paradiso, 
etsi la grazia
del sommo ben d’un modo non vi piove.”

“«Şi-n voia lui stă pacea noastră: ea-i marea în care toate curg, cele pe care el le creează şi pe care natura le face». Limpede mi-a fost atunci că totul în cer e Paradis, etsi (deși) harul binelui suprem nu picură la fel” (Cîntul III). În voinţa lui Dumnezeu stă pacea sufletelor mîntuite, care îşi ating astfel fericirea. Acolo, în voia Domnului, se adună, ca într-o mare, toate lucrurile create de el, direct sau prin intermediul naturii. Dante a înţeles fulgerător că toate locurile din Paradis asigură fericirea, deşi harul divin acţionează diferit asupra lor. Contopirea dorințelor și înțelegerea “da, acesta e locul meu și Dumnezeu știe foarte bine ce mi se cuvine, n-am ce să-mi doresc altceva”, mai ales acest sentiment stă la baza împlinirii, a echilibrului, a armoniei și a triumfului ce răzbat din întreaga expediție prin Paradis.

Duhurile mîntuite au permanent o seninătate vioaie. În Infern, Dante trebuia să se certe cu diavolii, unii i-au trîntit poarta în nas, nu l-au lăsat să treacă, aproape că au sărit să-l bată. Aici, îndată ce ele apar, duhurile fericite se bucură să-i vină în ajutor, să-i dea toate explicațiile pe care mintea lui nesățioasă le rîvnește. De unde știe el că ele se bucură, dacă nu le vede efectiv? În clipa cînd încep să-i vorbească și să-i dea răspunsurile pe care le așteaptă, ele se luminează. Cînd devin mai fericite că pot să-i fie de folos, se fac mai sclipitoare.

giovanni_di_paolo

Cum dialoghează Dante cu toți cei care îi ies în întîmpinare? Păi nu trebuie să le spună nimic. Duhurile fericite se uită la el, dar îl văd pe Dumnezeu. Pe chipul Lui se reflectă gîndurile și intențiile călătorului. “Cum adică?” se miră Dante stupefiat, auzind că păgînii Traian și Rifeu se află în Paradis, în pofida dogmelor, care stabilesc botezul ca primă condiție a mîntuirii. Dar nu mai trebuie să-și ducă la capăt întrebarea. Acvila îi oferă toate explicațiile necesare. Așadar asistăm la un ideal de comunicare, unde nu numai că nu există polemică sau disensiune, între călător și amfitrionii săi, dar aparentele contradicții irezolvabile se soluționează ca de la sine, fără a mai fi formulate explicit. Cel din fața lui a citit pe chipul lui Dumnezeu ce anume vrea Dante să știe și a coborît din înălțimi pentru a-i da răspunsul. Este un artificiu artistic extraordinar.

Spuneam că Dante nu vede în cele nouă ceruri cu cine stă de vorbă, el zărește doar lumini, care sînt mai intense sau mai palide. Pe măsură ce urcă, lumina devine mai plină, mai orbitoare, mai greu de suportat. Dar el însuși se schimbă. Ochiul lui devine mai răzbătător, sufletul lui se purifică. Intrînd în comunicare cu aceste duhuri fericite, auzind explicațiile primite de la Beatrice, luptînd să depășească cele trei examene, de credință, de speranță, de iubire, el crește. Devine mai puternic, mai virtuos. Această virtute se canalizează în ascensiune și-l propulsează. Puritatea îl împinge în sus și ajunge în cerul următor și-n cerul următor. E interesant că el nici nu-și prea dă seama că urcă. De unde pricepe asta? O privește pe Beatrice, iar ea se face mai frumoasă. Cu cît urcă mai mult, cu atît Beatrice devine mai frumoasă, cu atît ochii ei sînt mai sclipitori și Dante înțelege că a mai trecut într-o treaptă de puritate, o fază superioară a perfecționării morale.

Această ascensiune, pe măsură ce continuă, se deplasează tot mai ușor dinspre zona concretului – la început poate că vedeam doar un om care zboară –, spre zona abstractului, a spiritualului. Ce auziți acum de la mine este aproape o barbarie, eu vă fac o descriere exactă, pe bază de desene, de picturi și miniaturi medievale, a drumului parcurs de Dante. Dar de fapt mesajul e tot mai liric, tot mai lipsit de contururi, tot mai înfășurat în lumina orbitoare. Se transformă într-o simfonie de glorie la adresa lui Dumnezeu. Iată componentele de neșters ale Paradisului: lumina și cîntecele de slavă, pe care îngerii și duhurile fericite le închină în elogierea lui Dumnezeu.

20180422_124056

Cu Dante în Paradis (1)

Etichete

, , , , , , ,

“Ochiul este lumina trupului.
Dacă ochiul tău este sănătos,
tot trupul tău va fi plin de lumină.”
(Matei, 6, 22)

Afis conferinta Laszlo AlexandruTrebuie să le mulțumesc doamnei Irina Petraș și Uniunii Scriitorilor din Cluj, fiindcă au acceptat inițiativa mea de a vorbi despre Paradisul lui Dante. Am de mai mult timp acest proiect, al unui șir de conferințe despre Divina Comedie. Am pornit acum vreo zece ani cu o prezentare a Infernului, la Centrul Cultural Italian din Cluj, cu sprijinul colegei noastre Flavia Teoc. Apoi, vreo cinci ani mai tîrziu, la Beclean, cu ajutorul colegului Aurel Podaru, am susținut, în cadrul Cenaclului Saeculum, o conferință despre Purgatoriu. Venea la rînd, în ordinea în care și Dante le-a scris, Paradisul. Îmi propun azi o expunere asupra structurii lumii dantești. E vorba de lucruri complexe, poate nu ușor de înțeles pentru cititorul contemporan, mai ales cel care nu știe limba italiană, dar și cel care nu stăpînește concepte de filosofie, teologie, medievistică, informații care țin de biografia lui Dante, realitățile din Florența de-atunci. Așadar este nevoie de cineva, un mediator, care să deschidă drumurile, să inițieze publicul, să facă legătura între ceea ce există în carte și ceea ce sînt curioși cititorii să afle.

Lucrul paradoxal la Dante, pe lîngă multe altele, este această împletire dintre concret și abstract. Este o abstracțiune să descrii Infernul, Purgatoriul sau Paradisul. Nimeni n-a mers acolo, să vină înapoi și să ne spună despre ce este vorba. Sînt ținuturi ale imaginarului, ale mitologiei, ale credinței. Sînt cele trei zone unde ajung sufletele după moarte. Se creează atunci o decantare, Dumnezeu, care stă sus, ține cumpăna, ne cunoaște pe toți în profunzime, știe ce gîndim, ce facem, și ia deciziile, ne trimite acolo unde merităm. Are autoritatea de-a face asta, fiindcă El ne-a creat. Fiecare suflet a fost plăsmuit, pe rînd, unul cîte unul, de către Dumnezeu. De ce? Din iubire.

20180328_131528

Ca o prefigurare la cele ce urmează să vă spun, constatăm azi că lumea suferă foarte mult dacă nu are parte de iubire. Sînt oameni care se sinucid pentru că au fost părăsiți și au făcut o depresie. Nu se simt iubiți, se simt trădați. Iar asta poate fi cea mai mare nefericire, mai dureroasă decît să-ți pierzi banii, sau locul de muncă. A rămîne fără persoana iubită poate fi o traumă extraordinară, de neșters. De ce? Noi o constatăm zilnic, dar poate că nu pricepem logic motivul. Explicația lui Dante este următoarea. Dumnezeu, atunci cînd a alcătuit și a modelat fiecare suflet, i-a transmis iubirea sa. Din dragoste a făcut El acest lucru. Ne-a trimis pe pămînt și noi, căutînd iubirea de toate zilele, de fapt căutăm iubirea divină. De aici dorința de a găsi o persoană, un om, un muritor, cu ajutorul căruia să refacem cumva, să redobîndim o fărîmă din acea iubire divină, care ne-a creat pe noi. Așadar universul este condus, este închegat, este plăsmuit de acest sentiment înălțător, al iubirii lui Dumnezeu pentru toate creaturile sale.

Însă la Dante avem o împletire foarte ciudată, între concepte abstracte, realități imaginare, fanteziste, filosofice, teologice și, pe de altă parte, aspecte concrete. A merge pe lumea cealaltă, pentru călătorul Dante, este un lucru precis. Și să fie limpede că acum mă refer la personajul din poem. Fiindcă una e autorul Dante, cu un traseu biografic stabilit, despre care știm că s-a născut la Florența, în 1265, s-a implicat în politica vremii, a fost exilat pe nedrept și a murit la Ravenna, în 1321. Dar mai este și eroul principal Dante, care parcurge acest traseu supranatural și ne relatează ce-a văzut. Protagonistul se confruntă cu lucruri concrete, cu obstacole, cu diavoli din Infern, care îl fugăresc, cu monștri care nu-i permit să treacă. El sau Virgiliu, călăuza sa, trebuie să se certe cu ei, să-i convingă. Apoi urcă în Purgatoriu. Acolo lucrurile se mai calmează, în conflictualitatea lor, dar tot nu-i este ușor. Trebuie să se cațere pe un munte.

Vă amintiți că în Infern se coboară într-o prăpastie. Cu cît se merge în jos, cu atît pîlnia se strîmtorează. Structura cosmologică a Divinei Comedii urmează un model ptolemeic, care punea Pămîntul în centrul universului. Ulterior savanții au constatat că lucrurile nu stau chiar așa. Dar în Evul Mediu asta se credea. Personajul Dante, condus de Virgiliu, coboară treptat, pînă ajunge în centrul globului pămîntesc, unde se află supremul diavol răzvrătit, care a fost gonit de Dumnezeu din Paradis și a căzut aici, s-a înțepenit și ține toate păcatele pe umerii săi. Infernul s-a creat prin prăbușirea lui Lucifer. Totul este foarte concret. Este un mit inventat de Dante, acesta, cu Lucifer care a săpat în cădere o groapă imensă.

20180328_140800

Și ce se întîmplă cu pămîntul dislocat? El nu dispare, nu se evaporă. Noi, dacă săpăm o groapă în grădină, trebuie să punem undeva tot materialul extras. Dante spune că pămîntul s-a retras îngrozit, văzînd acel monstru oribil, și a ieșit pe partea cealaltă a globului, a creat un morman uriaș. Acela va fi muntele Purgatoriului, unde Dante ajunge, condus de Virgiliu, călăuza sa și poetul său model. Cei doi încep ascensiunea. În Infern el a coborît, a cunoscut succesiv toate păcatele, pe cei mai mari păcătoși ai vremii sale, ai Antichității, din literatură, din cultură, din istorie, din spațiul public. Ajunge în Purgatoriu și începe să urce. Și aici traseul este foarte concret. Iată paradoxul despre care vorbeam: sîntem într-un tărîm imaginar (cine a mai umblat prin Purgatoriu?), însă poetul ni-l descrie cu precizie. Sînt numărați pașii. Cît merge protagonistul pentru a ajunge undeva? Cît timp trece, pînă să parcurgă o cornișă a Purgatoriului? Pe marginea muntelui se urcă roată, sînt șapte cornișe. Cîte zile îi trebuie? Atunci cînd ajunge la poarta Purgatoriului, călătorul este așteptat de un înger, care îi trasează șapte litere “P” pe frunte (simbolul celor șapte păcate). Iar cînd pătrunde pe cele șapte cornișe, la fiecare intrare îl așteaptă un înger gardian, care îi recunoaște penitența îndeplinită și îi șterge un “P”. El își continuă drumul. Iată un alt detaliu ciudat. În viața reală, cînd urci pe un munte, la început îți este ușor, apoi devine tot mai greu și puțini ajung pînă în vîrf. În Purgatoriu e invers: se începe foarte greu, este anevoios să pornești pe drumul purificării, păcatul este infinit mai tentant, mai atrăgător. Trebuie să ai multă perseverență, însă dacă mergi înainte pe calea aceasta, îți asumi dificultățile, sacrificiile, ascensiunea devine apoi, succesiv, tot mai lipsită de efort, tu însuți devii mai ușor, te simți absolvit de păcate. Te ridici pe muntele Purgatoriului, care are chiar în vîrf Edenul, sau Paradisul Pămîntesc, locul unde, cum ni se spune în Geneză, Dumnezeu a creat primul om, pe Adam, și apoi pe Eva, unde ei au păcătuit și de unde au fost izgoniți.

Dante avansează spre vîrful Purgatoriului și își pierde treptat greutatea trupească. Nu trebuie să ne mire că, după ce și-a încheiat penitența, i s-au iertat păcatele și a ieșit din Purgatoriu, în urma unor procese de abluțiune (el se scaldă în două rîuri, Lete și Eunoe, care-i spală păcatele, din care chiar soarbe, pentru a-și uita greșelile) devine ușor ca o pană și începe să zboare.

Dacă vedem un om zburînd, așa, de la sine, ne poate părea ciudat. Dar explicația se leagă de ceea ce v-am spus adineaori. Noi sîntem creaturi ale lui Dumnezeu. El ne-a creat din iubire și tendința noastră principală este să regăsim acea iubire. Și atunci iubirea divină acționează asupra oamenilor puri, curați, ca un fel de magnet și îi atrage în zbor. Nu putem să ne apropiem de El, așa cum sîntem, fiindcă ne căutăm tot felul de mărunțișuri pe pămînt, ne împiedicăm în tot felul de păcate, de infracțiuni jalnice. Dar dacă avem puterea de-a ne purifica – aceasta este teoria din Divina Comedie –, trupurile noastre își vor pierde greutatea, nu vom mai tinde spre Pămînt, ci spre Paradis, către Dumnezeu.

20180328_135006