Scriitor în pandemie (2)

Etichete

, , , , ,

Daniel Moșoiu: Am înțeles că urmează să apară, în trei volume, dacă nu mă înșel, Lectura lui Dante. La capătul a 22 de cărți pe care le-ați publicat pînă acum. Lectura lui Dante cred că încununează acest parcurs editorial.

L.A.: Așa este. E proiectul meu de suflet. Dar vreau să vă spun că, în viitorul apropiat, drumurile mele se “trifurcă”, nu se bifurcă. Am acest proiect, despre care cu drag o să spun cîteva cuvinte, Lectura lui Dante, 3 volume, sînt aproape 2.000 de pagini, acum fac ultima corectură și urmează să dau bunul de tipar. Mai am, gata corectată, o carte, o recapitulare a eseurilor mele mai vechi, care va apărea în Israel. Este o sinteză a scrierilor mele despre evrei și antisemitismul cu care s-au confruntat în cultura română. Asta va apărea ori la sfîrșitul anului în curs, ori la începutul anului viitor, la Editura Saga din Israel. Lectura lui Dante va apărea la Editura Cartier din Chișinău. Cum vedeți, eu lucrez la export în acest moment. Dar lucrez și la import, cu a treia direcție editorială. Pînă acum am scos patru volume cu traducerile mele din Nuvele pentru un an, de Luigi Pirandello, aici, la Editura Ecou Transilvan din Cluj.

D.M.: O altă obsesie…

L.A.: Volumul cinci l-am terminat deja de tradus, mai am douăzeci de pagini din volumul șase. Primele patru, cum spuneam, deja sînt publicate. Undeva prin luna ianuarie apar și următoarele două. Ca să ajung la șase. Deci astea sînt, pe scurt, cele trei direcții unde trudesc în paralel.

D.M.: Și veți încheia nuvelele lui Pirandello…

L.A.: Nu-nu. Fiindcă nuvelistica lui are cincisprezece volume. Așa că va trebui să avem bani și tutun, cum se spune. Adică energie de lucru. Dar, dacă reușesc să merg tot cu două volume traduse pe an, înseamnă că sînt un băiat harnic.

D.M.: Ei, de obicei sînteți harnic. Prolific.

L.A.: Pot să spun, fără falsă modestie, că dacă mă uit la mine de sus, am impresia că este etapa cea mai ocupată din toată biografia mea intelectuală. Cu aceste proiecte gigantice, fiindcă vorbim de vreo 3.000 de pagini cu publicare iminentă, ca autor și ca traducător, nu apuc să mă stresez prin casă că e virusul afară, că e pandemie. Eu n-am timp să dorm, mănînc mai rar, cînd îmi aduc aminte. E mai interesant așa, cînd nu ești liber să-ți zboare mințile pe pereți. Muncesc de nu-mi văd capul.

D.M.: Pentru dumneavoastră era tot un fel de stare de alertă, sau de urgență, și înainte.

L.A.: Da. Păi douăzeci și două de cărți, totuși, n-au fost simplu de scris. Darămite de publicat, să umblu după fiecare. Desigur, fără cele traduse. Fiindcă în total sînt peste patruzeci. În fine. Sînt un tip activ. După ce n-o să mai fiu, n-o să mai fiu nici activ. Mergem înainte, pînă cînd avem un orizont în fața noastră.

D.M.: Dar spuneți-mi, în toată această perioadă de pandemie, în starea de urgență, ați avut și dispoziția necesară pentru lucru? Pentru scris? Nu v-a afectat într-un fel?

L.A.: O-ho. Mă bucuram că n-am obligațiile celelalte: să mă scol de dimineață, să stau la tramvai, să mă duc la școală, nu mă chema lumea să țin conferințe (fiindcă nu s-au mai făcut conferințe), lansările de carte s-au mai rărit. A fost o delectare pentru mine că în sfîrșit mă pot concentra pe activitatea care mi se pare cea mai importantă, aceea de a scrie cărți. Nu, n-am nici un fel de traume cu pandemia. Și, din fericire, n-am avut probleme cu sănătatea. Dar n-am avut poate și pentru că n-am ieșit din casă. M-am bucurat că pot să stau acasă și să lucrez. Dacă accepți claustrarea aceasta… Însă noi, scriitorii, trăim mereu claustrați. A fost prozatorul acela de limbă franceză, care îl avea ca personaj pe comisarul Maigret, era singurul care își scria ostentativ cărțile în vitrină. Se așeza într-un magazin și oamenii treceau pe stradă, se uitau la el cum scrie cărți. Georges Simenon, parcă așa îl chema. Dar ăsta era un fenomen, fiindcă altminteri absolut toți scriitorii din lume, de toate limbile posibile, se retrag. Scrisul este un act intim, pînă la urmă, ca să-ți strîngi gîndurile, să-ți șlefuiești strategiile, să te concentrezi pe ceea ce ai de zis. Fiecare scriitor stă de vorbă cu cititorul său. Cu fiecare cititor în parte. Chiar și peste zece ani, peste douăzeci. Uite, Dante și-a pus ideile în pagină la 1300, și eu îl citesc cu delectare, acum, în 2020. Dar el a scris pentru mine, cu 700 de ani în urmă. Eu îl descifrez și stau de vorbă cu el. Și poate că tot așa, dacă mă va citi cineva pe mine, peste 10 ani, peste 15 ani, eu tocmai povestesc cu omul acela.

D.M.: Rebreanu avea nevoie de nopțile lui liniștite. Mihail Sebastian, pe care l-am invocat, de asemenea, nu putea să scrie dacă nu se retrăgea undeva, în liniște, singur și exonerat de celelalte obligații. Ne-ați promis cîteva cuvinte despre Lectura lui Dante, cele trei volume, care urmează să apară la Chișinău, la Editura Cartier.

L.A.: Da, e proiectul meu intelectual cel mai important. Am lucrat cam zece ani la el. Textul Divinei Comedii este complex și dificil de înțeles în primul rînd pentru italieni, care sînt “de-ai casei” și e limba lor maternă. Cei mai mulți italieni nu-l cunosc pe Dante. Ba chiar se cam feresc de el, fiindcă sînt intimidați, sînt impresionați negativ. E cineva, un artist, acolo, sus, la care nu putem ajunge. De ce? Pentru că închide o mare cantitate de informație, de erudiție, de istorie, de politică medievală, de cultură și civilizație antică și medievală, de date biografice dantești, detalii despre Florența și Italia etc. etc. Și nu există un cititor care să le știe pe toate. E absolut imposibil. Iar dacă nu le știi, nu înțelegi despre ce e vorba. Ca atare, textul poemului este foarte greu de urmărit și de citit. Pentru italieni, în primul rînd, ca să nu mai spunem pentru cei de alte limbi, străine. Cum se procedează? Dante are cinci variante complete în limba română. Ce-au făcut traducătorii de pînă acum: George Coșbuc, Ion Țundrea, Giuseppe Cifarelli, Eta Boeriu, sau profesorul bucureștean Alexandru Marcu, autorul unei versiuni în proză? Au luat versurile și le-au transpus pe românește. Însă asta nu ajută. Pentru că, opera fiind atît de complexă, științific și artistic vorbind, citești cuvintele, dar ele nu-ți spun nimic. Dădeam cuiva acest exemplu, zice Dante în cîntul XXVI din Infern că, atunci cînd musca cedează țînțarului, el a observat ceva. Cum adică: atunci cînd musca cedează țînțarului?! Citești, pricepi că-i o muscă pe-acolo, un țînțar, dar habar n-ai ce-a vrut să transmită poetul. Trebuie să vină cineva, care să-ți explice că pasajul se referă, în mod aluziv, la momentul înserării, cînd musca pleacă la culcare și apar țînțarii. Ei, dar dacă nu-ți descîlcește cineva dedesubtul, sau alegoria, sau simbolul, sau expresia încifrată, tu citești niște vorbe, însă ele nu te ajută cu nimic. Rămîi doar cu expresiile din poem și nu pricepi înțelesurile. Și atunci mi-am zis că nu e suficient să traduc versurile, cum au făcut ceilalți, trebuie să-i dau cititorului și explicațiile. Și am întrerupt după fiecare terțină, sau grup de două terține, fluxul poemului original, pe care l-am dat mai întîi în italiană, l-am tradus apoi în română, l-am explicitat pe urmă în română și după aceea am făcut o sinteză a criticilor despre Dante, din Evul Mediu pînă în secolul XX, referitoare la acel anumit pasaj. Sinteza asta am adunat-o din vreo șapte-opt ediții dantești italiene diferite, pe care le-am pus cap la cap și lucram în paralel, ca înnebunit. Terminam sinteza respectivă, treceam la următoarele trei versuri și la următoarele trei. Toată Divina Comedie are 14.230 de versuri. N-am mai văzut genul ăsta de abordare, pentru că operațiunea presupune, inevitabil, să fracturezi poemul. Toată lumea a avut un foarte mare respect pentru poezia dantescă și nu și-a permis s-o “rupă”. Ezitarea de natură etică și procedurală, pe care a trebuit s-o tranșez a fost că, dacă n-o “rupi”, n-o înțeleg cititorii. Mi-am zis că, în ciuda riscului de-a părea un tip ireverențios, importantă este înțelegerea semnificațiilor! Așa că m-am dus cu stilul ăsta de lucru pe vreo 2.000 de pagini, adică am luat fiecare vers, l-am tradus, l-am explicitat și apoi l-am trecut prin filtrul a trei-patru critici semnificativi.

D.M.: O muncă uriașă. Felicitări Editurii Cartier din Chișinău, pentru că a îmbrățișat această inițiativă.

L.A.: Și eu le sînt recunoscător că au sărit să-mi dea o mînă de ajutor la publicare.

D.M.: Da. Ai toată viața înainte ar fi un roman bun de citit, în vremurile noastre?

L.A.: Vaai, asta mi-a și scăpat din vedere! Tocmai apare ediția a patra a traducerii mele. N-am mai pus-o la socoteală, fiindcă nu mai am nimic de lucru la ea. Aici sînt atribuțiile editurii. Da, apare ediția a patra, în aceste zile, din Ai toată viața înainte, de Romain Gary, am semnat contractul, am expus și noua copertă pe pagina mea de Facebook.

D.M.: Și unde apare?

L.A.: La Editura Univers, din București. Era, totuși, înainte de 1989, cea mai importantă editură de literatură străină din România.

D.M.: O-ho. Dacă voiai să fii la zi cu ce se publică în străinătate, urmăreai aparițiile din colecția “Romanul secolului XX”.

L.A.: E una dintre cărțile mele care s-au vîndut în cel mai mare tiraj. Pe lîngă Dicționarul italian-român și român-italian, care a avut de asemeni un tiraj măgulitor, la Editura Știința a Academiei Republicii Moldova, pe lîngă Memoratorul de limba italiană, din care am scos deja trei ediții – dar acestea sînt, desigur, pe latura strict pedagogică. Însă traducerea din Romain Gary, cu cele patru ediții succesive, a avut o evoluție foarte frumoasă. Ediția a doua, ca supliment la ziarul Cotidianul, s-a tras dintr-un șut în 20.000 de exemplare, care s-au epuizat într-o zi! Ce vremuri, ce vremuri…

D.M.: Am și ediția aceea. Da. Vremuri care aduceau aminte de tirajele cărților dinainte de 1989. Ce ați citit interesant, dincolo de preocupările dumneavoastră firești, legate de Dante, de Pirandello, în această perioadă? Ce ne recomandați?

L.A.: Fiind prins cu Dante, poate că îmi atrag atenția mai mult sintezele. Te pomenești că mă apropii și eu de o vîrstă a clasicismului… Mi-a atras atenția în primul rînd – și este un formidabil instrument de lucru – Enciclopedia geografică a Holocaustului din Transilvania de Nord, de reputatul profesor american Randolph Braham, alături de distinsul profesor clujean Zoltán Tibori Szabó. A fost tradusă această carte, din limba maghiară, de colega dumneavoastră de la TVR Cluj, Andrea Ghiță. E o investigație monumentală, scoasă tot la Editura Cartier din Chișinău, și care trece în revistă nenorocirea, tragedia Holocaustului în Ardeal, localitate cu localitate, numărul morților, numele victimelor și așa mai departe. Este o cercetare de mare suprafață, iar publicarea acestei cărți la noi reprezintă în sine un eveniment. Iar acum, alaltăieri, am primit cu interes din partea colegului Adrian Grănescu o monografie, Amurgul Daciei, eu fiind un colaborator din tinerețe al Editurii Dacia, am publicat acolo vreo patru cărți, pînă cînd n-am mai publicat la ei…

D.M.: Amurgul Editurii Dacia… nu al Daciei…

L.A.: Da. Așa a zis el în titlu: Amurgul Daciei. Cred că nu se gîndea la mașina Dacia și nici la Decebal cu Traian… De fapt pe copertă este clădirea fostului muzeu Emil Isac, unde și-a avut sediul, mult timp, editura cu pricina. Îi zice “amurgul”, dar de fapt este o sinteză, cu întreaga activitate a instituției de cultură, din anii 70, 80 și 90. Nu vreau să intru în detaliile cărții, fiindcă abia am primit-o, n-am studiat-o în profunzime. Dar pare o cercetare solidă și bine documentată.

D.M.: Ne-ați dat un bun subiect pentru următoarele ediții, un dialog cu Adrian Grănescu.

L.A.: Da, cred că s-ar bucura. E doldora de informații culturale.

D.M.: Într-un singur minut, avem motive să fim totuși optimiști?

L.A.: E important ca fiecare să aibă ce să facă. Dacă identifică acest lucru pe cont propriu, e și mai bine. Munca în echipă acum poate să se desfășoare numai on-line. Încercați, fiecare, să vă găsiți o ocupație. Ceva care vă place, vă ține absorbiți, și nici nu veți pricepe că afară se întîmplă lucruri grele, neplăcute, uneori tragice. Găsiți-vă de lucru!

(Radio Cluj, 26 oct. 2020)

Scriitor în pandemie (1)

Etichete

, , , ,

Daniel Moșoiu: La Serile Radio Cluj, urmează dialogul telefonic sub genericul “Scriitori în pandemie”. Cum v-am anunțat, invitatul nostru de astăzi este scriitorul Laszlo Alexandru, critic și istoric literar, eseist, traducător, polemist, profesor la Colegiul “G. Barițiu” din Cluj. Bună seara, domnule Laszlo Alexandru!

L.A.: Bună seara, domnule Moșoiu. Mă bucur să vă aud.

D.M.: Eu mă bucur că ați revenit la Serile Radio Cluj. Ultima dată, dacă țin bine minte, vorbeam tot prin telefon despre Cum se inventează un huligan? Mihail Sebastian, ziarist la “Cuvîntul”. Vorbeam așa, pe scurt, cartea tocmai apăruse și ne propusesem o ediție aici, în studio, prin care să dezbatem volumul dumneavoastră pe larg.

L.A.: Pandemia a fost mai puternică decît noi.

D.M.: Exact. Așa încît, iată, purtăm acest dialog telefonic. Apropo, vorba cîntecului: “Ceva se întîmplă cu noi”. Așa că vreau să vă întreb: ce se întîmplă cu noi, domnule Laszlo Alexandru?

L.A.: Ne frecăm la ochi să ne trezim, să ne dăm seama ce se întîmplă cu noi, într-adevăr. E o schimbare radicală a tot ceea ce știam noi pînă acum. Nu se mai poate arunca nici replica aceea: “Pe vremea mea, voi, ăștia tinerii…”, fiindcă la fel de nepreveniți și necunoscători sînt și tinerii, și bătrînii – cu pandemia, fiindcă la asta ne referim. Mă tem că ține mult mai mult decît am fi bănuit, la început, și decît am fi sperat, după aceea. Nici nu e bine să fii pesimist din cale afară. Dar, văzînd cum evoluează lucrurile, eu deja tind să cred că e o nouă paradigmă. Un nou stil de viață, care, încet-încet, va trebui acceptat, pentru că, dacă nu, dă cu noi de pămînt. Știu că ne-a fost foarte plăcut, atunci cînd am făcut cotitura, după comunism, către democrație. În decembrie ’89, fie că vrea lumea s-o accepte, fie că nu, a fost o schimbare de paradigmă, radicală. De unde stăteam închiși în casă, se lua curentul, răbdam de frig, răbdam de foame, brusc s-au răsturnat orizonturile și chiar eram încurajați să ieșim, să stabilim contacte unii cu alții, să colaborăm. Cuvîntul de ordine era că de unul singur nu răzbești, trebuie să îți găsești echipe de lucru, să construiești împreună cu alții. Dacă nu altceva, ne uităm la înfățișarea orașelor, care au luat o alură occidentală peste tot, dar mai ales prin centru. Erau copaci, era natură, a fost ras tot și s-a pietruit, din aceleași motive de strategie urbană, de coagulare a unei atmosfere de descoperire a specificului local, de închegare a unor comunități. Lumea trebuie să se adune la concerte, la filme și e nevoie de spațiu pentru așa ceva. Era chiar stilul occidental de abordare, de socializare intensă la nivel local, pentru constituirea unor grupuri care, împreună, sînt mai puternice decît niște individualități. Totul era logic, totul era făcut cu cap.

D.M.: Uite că pandemia țintește exact aici.

L.A.: Iar acum, tocmai ceea s-a construit în ultimii treizeci de ani, coagularea grupărilor și a forțelor, colaborarea între indivizi, spiritul civic local, exact acolo se lovește, pentru că partea de socializare este atacată: fundamentul stilului nostru de acțiune din ultimele decenii. Va trebui să reînvățăm să lucrăm pe cont propriu, să gîndim singuri. Firește, sîntem legați cu tehnologia, ne consultăm, ne coordonăm, dar va fi o altă paradigmă. Eu așa o văd. Se vor schimba lucrurile din nou. Nu va mai fi comunism, e clar, nu vor mai fi frig, frică, teroare, spaimă politică, dar nu va mai fi nici ce-a fost acum un an de zile, pe vremea asta. Va apărea altceva și vom căuta s-o pricepem împreună.

D.M.: Da! Ce era cu un an în urmă: o altă viață! Îmi aduc bine aminte. Dar vom reveni la acest subiect, spre finalul dialogului nostru. Deocamdată să le spun ascultătorilor noștri că, dacă doresc, pot intra în legătură telefonică directă cu dumneavoastră, vă pot adresa întrebări, pot face comentarii la numărul de telefon ….  Mergem mai departe și vă rog să vă referiți la statutul dumneavoastră de profesor. Ce s-a schimbat? Sînteți în fața unui calculator acum, în fața unui laptop, și nu în fața clasei, a elevilor.

L.A.: Clar. E iarăși altceva. Au dreptate colegii mei să se plîngă, profesorii din toată țara, îi văd pe Facebook și prin ziare, că e greu, că nu sînt și nu sîntem pregătiți pentru așa ceva, că nu s-au făcut cursuri speciale de training IT etc. Sigur, toate acestea sînt adevărate, dar cine să le facă? Cine s-ar fi gîndit că lucrurile vor merge pe panta asta? Eu cred că fiecare are obligația să deschidă ochii și să vadă cu ce poate contribui la situația care există, s-o amelioreze. Să-și amenajeze în jurul său contextul, inclusiv profesional. E limpede că activitatea noastră la catedră cunoaște modificări esențiale. Inclusiv în ceea ce eram obișnuiți de ani de zile să facem, să predăm, stilul de lucru, cerințele, pretențiile noastre. Să vă dau un exemplu. Cînd predam gramatică, mergeam pe varianta clasică, prin învățarea de tip circular. Explicam lecția nouă, făceam niște exerciții și, după care, dădeam o lucrare de control. Intram la clasă și toată lumea primea aceeași lucrare. Le comunicam subiectul și îi supravegheam să nu copieze, fiecare pe cont propriu să scrie ceea ce știe, ce-a reținut, ce-a învățat. Așa ceva nu mai e posibil astăzi. Dacă le dau o lucrare identică de gramatică, s-o facă fiecare acasă pe computer, voi avea 30 de lucrări de nota 10. E destul s-o facă unul, premiantul, trimite un mail la toată lumea… Bine, asta e o variantă cînd punem răul în față. Copiii sînt și de bună credință, nu trebuie suspectați zadarnic, de multe ori. Dar nu mă mai pot baza pe stilul ăsta de lucru, să dau un subiect cu rezolvare identică, în mod simultan, în locații diferite! Auzeam acum niște propuneri, foarte bine venite, să se elimine tezele. Păi tezele sînt exact pe genul ăsta tradițional de abordare. Cum trebuie un profesor să reacționeze? Pe tipul de temă creativă. Eu, dacă predau limbă-literatură, o să le dau o compunere. Același subiect, pe care să-l dezvolte, firește, în limba străină: “Familia mea”, sau “O carte citită”, sau “Filmul preferat”. Scriu toți aceeași temă, dar fiecare o tratează altfel. Cu propriile sale competențe lingvistice. Iar atunci notele vor fi diversificate. Nu va mai interveni partea de copiat și influență reciprocă.

D.M.: Deci trebuie găsite metode noi de evaluare, de verificare.

L.A.: Sigur că da. Se tot vorbea de “abordări creative” în predare. Că trebuie pus accentul nu pe memoria mecanică a elevului, ci pe partea de elaborare originală. Acum avem această posibilitate. Sau sîntem chiar obligați, fiindcă nu prea mai avem alternative. Trebuie să-i lăsăm să-și dezvolte ceea ce au de spus, iar noi să-i coordonăm, cu prudență. Dar e clar că trebuie să ne schimbăm stilul de lucru și pretențiile.

D.M.: În tot răul o să existe și un bine, dacă se va ajunge aici, la modul în care sînt evaluați elevii, pe partea creativă. Cum predați dumneavoastră limba italiană?

L.A.: Eu predau atît limbă, cît și literatură, în funcție de nivelul elevilor. La clasele mai mici încep numai cu gramatica, iar pe măsură ce ei deprind corect italiana, trecem la studiul literaturii, într-o abordare cronologică, de la clasa a zecea, a unsprezecea încolo. Cum predau gramatica? Păi am nevoie de tablă! Clar. De cele mai multe ori scriu pe tablă, fiindcă nu poți să predai numai din auzite o limbă străină. Trebuie să le atragi atenția vizuală asupra ortografiei și a tuturor celorlalte elemente specifice. Și atunci efectiv îmi deschid o foaie albă, un document, pe care-l partajez pe ecran, și aia e tabla. O văd toți. Iar eu scriu la computer ceea ce am de comunicat. Conjugările verbale, felul în care se schimbă terminațiile după persoană, le scriu cu litere mari indiciile, mărcile specifice pentru fiecare timp verbal, de la indicativ, de exemplu. Se pot scoate în evidență anumite aspecte, prin culorile pe care le am în soft-ul computerului. Ei le văd limpede, parcă ar fi scrise pe tablă, în clasă. Și fie își copiază totul, de mînă, în caiete, pe măsură ce le scriu, fie pur și simplu îi fac o poză ecranului, cu telefonul, sau își fac la sfîrșit un print screen și nu se mai chinuie să scrie de mînă. Dar eu le scriu, să aibă totul la dispoziție, în ordinea succesivă a explicațiilor și a evoluției materiei. Ăsta e un exemplu. Chiar mîine voi preda pronumele personal, la clasa a noua. Și așa se va desfășura ora. Deși eu sînt la distanță, iar ei sînt de asemeni departe, încerc să fac de parcă am fi toți împreună, în aceeași clasă. Fiindcă nu există alternative.

D.M.: Trebuie să ne adaptăm, profesorii să țină pasul cu tehnologia care ne ajută, vine după noi. Asta este. Trebuie găsite noi metode. Problematic este pentru cei care nu stăpînesc foarte bine tehnologia, dar vor avea oricînd în familie un membru mai tînăr, care să-i ajute.

L.A.: Credeți-mă că, pînă în luna martie, eu nu știam ce-i aia Zoom.

D.M.: Păi nici eu.

L.A.: Sincer. Am deschis programul și am urmat instrucțiunile. I-am întrebat pe elevi: cum să fac pentru a realiza cutare lucru? Și ei îmi ziceau: vedeți că e butonul respectiv. Faceți așa! Am preluat de la ei. Și ce-am învățat în martie, cu Zoom, acum adaptez în toamnă și la Google Classroom. Tot de la zero am pornit și acolo, dar în două ședințe totul devine foarte clar. Aceste programe sînt făcute să te ajute, nu să te încurce. Și, cu puțină bunăvoință, dacă există o convergență de interese, adică vrei să faci, te descurci. Dacă nu vrei, zici: “dooom’le, e complicat, hai, lasă-mă, că nu mă plătește statul să predau pe Zoom”. Dacă vrei să tîrșîi picioarele, ca la armată, cînd ăia te fugăreau și tu ziceai că te doare genunchiul, sigur, se poate. Dar dacă vrei să faci treabă, dacă interesul e “cum să mă descurc? hai, că e o situație extraordinară! nu sînt eu buricul universului! sînt la dispoziția elevilor, aici, ca să-i ajut, a copiilor, și nu-i pot lăsa așa, de izbeliște!”, dacă ai într-adevăr o sămînță de conștiință profesională, atunci învîrți ochii roată și îți sufleci mînecile.

D.M.: Sigur că da. Nu e ca și cum ai fi în sala de cursuri, în fața elevilor, dar există aceste soluții, din fericire, în care materia poate fi predată, astfel încît elevii să nu sufere, mai ales cei care au, la sfîrșitul anului școlar, examene. Domnule Laszlo Alexandru, ne întoarcem la literatură, da? Sau ajungem la literatură. Cartea dumneavoastră, despre care am amintit deja, Cum se inventează un huligan? Mihail Sebastian, ziarist la “Cuvîntul” a avut ecouri foarte bune. Am citit o mulțime de cronici și cartea continuă să stîrnească interes. Haideți s-o readucem în actualitate și la radio.

L.A.: Și eu m-am bucurat să constat că, de pildă, am avut vreo 12 cronici și comentarii, chiar în reviste de talie, cum sînt la București România literară, Observator cultural, la Timișoara în Orizont, la Baia Mare, un reportaj și o emisiune-interviu la TVR Cluj etc. Toate reacțiile au fost favorabile, nu s-a auzit nici o rezervă. Eu de peste 25 de ani mă învîrt în mediul literar, cunosc grupulețele și simpatiile, așa că pentru mine partea de picanterie, care m-a făcut să mustăcesc, a fost să constat că oameni, despre care știam că nu se înghit neapărat între ei, se exprimau pozitiv despre cartea mea, ba chiar favorabil. Deși erau din grupulețe diferite, dacă ar fi funcționat pînă la capăt politica de “gașcă”, unde mă lăuda unul, trebuia să mă înjure celălalt. Dar nu, întîmplător m-au lăudat cu toții, fiecare cu alte aspecte. Eu nu pot decît să fiu mulțumit, în contextul ăsta. Am primit de asemeni, și mă bucur s-o amintesc, Premiul “Clujul cultural” pentru eseul anului 2019. Aici a fost o interesantă și inedită ceremonie tot pe Zoom. Dacă sîntem în epoca internetului, am luat și premiu pe internet!

D.M.: Da, știu foarte bine. Întîmplarea face că am recitit de curînd Jurnalul lui Mihail Sebastian, de data aceasta cu creionul în mînă. Subliniind anumite pasaje, mi s-a părut mult mai interesant decît la prima lectură. Sigur, atunci l-am citit așa, mîncînd paginile efectiv. Acum, cu oarecare distanțare și cu o mai mare înțelegere. Ce-ar trebui să pricepem din ce-a fost fost prozatorul, dramaturgul Sebastian și cum îl vedeți, cum l-ați prezentat dumneavoastră?

L.A.: Mihail Sebastian a avut atunci, în momentele acelea de agitație extremă interbelică, ghinionul unei apartenențe etnice foarte fragile, vulnerabile. El, ca scriitor de origine evreiască, în contextul antisemitismului dezlănțuit, care prefigura Holocaustul, a avut foarte multe servituți și umilințe de suportat. Partea tragică a situației lui rezulta din întîlnirea, din ciocnirea contextului istoric frămîntat, extrem, în care evolua și luciditatea lui formidabilă, inteligența sclipitoare, sensibilitatea uimitoare. Era un om care percepea cu foarte mare claritate contextele în care se mișcă și, de aici, valoarea cu totul ieșită din comun a Jurnalului său, a portretelor pe care le include acolo. El face analize “la firul ierbii”, cum este specific unui jurnal. Într-o notație cotidiană n-ai o perspectivă de ansamblu, să pui concluzii: nu ești istoric. Tu ești actor, ești cel care scrie despre desfășurarea lucrurilor. Dar așa văzîndu-le, în timp ce se desfășurau, a reușit să pună niște etichete și amprente de foarte mare precizie, asupra celor care se învîrteau în jurul său. Și, ceea ce încercam eu să subliniez, cînd am avut lansarea de carte la Uniunea Scriitorilor, aici, la Cluj, este un scriitor de foarte mare demnitate Mihail Sebastian! În primul rînd, de extraordinară bună credință, dar în aceeași măsură de foarte mare demnitate. Unii oameni s-au purtat mizerabil cu el, dar nu sînt jigniți sau insultați, nici în jurnalul și nici în publicistica lui. Își marchează apăsat disocierile de idei, firește, dar Sebastian este un om delicat și nu jignește. El descrie. Sigur că descrierile lui pot fi incomode, pot fi enervante: cum a putut să spună una ca asta?! Dar, dacă stăm un pic să ne gîndim și examinăm argumentele pe care se bazează, constatăm că el e, de fapt, extrem de delicat și nu-i insultă pe cei pe care-i descrie.

D.M.: Așa este. Cunosc scriitori care se întreabă: păi cum a suferit Mihail Sebastian, cîtă vreme în 1938 își permitea o garsonieră în buricul Bucureștiului, pe Calea Victoriei?! 

L.A.: Era închiriată.

D.M.: Era închiriată, dar se presupune că…

L.A.: El lucra ca avocat și lucra ca ziarist. Era angajat la Revista Fundațiilor Regale. Mai era și scriitor, scotea cărți, romane, mai publica și piese de teatru. Cu patru joburi, cred că o garsonieră și-ar permite oricine să închirieze.

D.M.: În contextul în care nu era persecutat, ca evreu…

L.A.: Dar după aceea i s-a suspendat chiria garsonierei și i s-a confiscat radioul și i s-au confiscat schiurile…

D.M.: Nu aveau voie să aibă în casă un radio. Trebuiau să le predea.

L.A.: Așa este. Era periculos. Puteau să asculte chiar și muzică.

D.M.: De la Revista Fundațiilor Regale a fost dat afară. S-a mutat să stea cu familia, cu mama lui. Un destin foarte trist și scriitorul s-a stins, din păcate, atît de tînăr din viață. Dincolo de această carte, trebuie să vorbim de o altă obsesie a dumneavoastră, nu numai de Mihail Sebastian, ci și de Dante.

L.A.: Da. Sînt obsesii concurente.

(va urma)

Jurămîntul de credință

Etichete

, , ,

Pir2PIRANDELLIANA

Don Angelino este un preot de țară, care abia a depășit adolescența și e torturat de întrebări despre misiunea lui sacerdotală, în nuvela Credința. Intră năbădăios, la ora siestei, în camera tăcută a lui don Pietro, maestrul lui spiritual, care picotea pașnic în fotoliu, cu capul chel, ostenit, prăvălit pe spate și respirația șuierătoare de cardiac. Vrea să-i urle în obraz: “mă răspopesc!”. Dar pacea patriarhală a încăperii, cu mirosul de pîine proaspătă, ce urcă din curte pe geam, scaunele modeste, cu o cruce argintie imprimată, patul simplu, de fier, străjuit de crucifixul din fildeș, aspectul chinuit al omului pe care ar fi trebuit să-l înfrunte – toate acestea îi retează elanul. Iar gîndul i se întoarce, într-o frîntură palidă, spre bătrîna sa mamă, care și-a pus toate speranțele în el și-l urmărește cu iubirea ei statornică din depărtare, îl divinizează în toți pașii pe care-i face în viață. N-ar vrea nicidecum să-i înșele așteptările. Cu toate acestea, dogmele, regulile și exigențele credinței îl sugrumă deja: el simte nevoia libertății de mișcare, a aventurii și a evadării, prin care să-și macine disperarea, neliniștea și frămîntarea.

Năvala de gînduri și impasul personal îi scot lacrimi tăcute din ochi, pe care le consumă  alături de preotul adormit. Dar acesta se trezește, pe neașteptate, și tot atunci intră sora lui vîrstnică în cameră, pe cînd se lupta să-și priceapă noua situație de om treaz, pentru a-i șopti ceva la ureche. Don Pietro se ridică, se apropie cordial de don Angelino și-i cere ajutorul. Venise o babă din sat să stea de vorbă cu popa, dar el e bolnav și abia își mai tîrîie picioarele: ce-ar fi să coboare la ea tînărul discipol? Nu e, în fond, un lucru greu de rezolvat. Și iată cum, pornit să-și lepede sutana, într-o profundă criză de conștiință, don Angelino se pomenește că și-o reîmbracă, pentru a da curs unei rugăminți banale.

Tușa Croce e o țărancă nenorocită: soțul i-a murit înecat în rîu, iar fiul i-a zăcut greu bolnav. După ce totuși ultimul s-a făcut bine printr-un miracol, el a plecat în America și nu mai dă nici un semn de viață, cu toate că i-a promis mamei că se va îngriji de ea cu bani, din depărtare. Iar bătrîna e distrusă, abia își duce zilele, sfîșiată de dor. Mărunțișul pe care-l procură e destinat traiului de fiecare zi și achitării datoriilor făcute cu boala fiului. Și nu pricepe de ce nu primește nici o veste de la el. Însă oamenii din sat i-au spus-o limpede. Totul e din cauza jurămîntului de credință, făcut lui San Calogero: doi cocoși, un sac de migdale și nuci, trei lire pentru o liturghie, dacă i se înzdrăvenește băiatul. Flăcăul s-a vindecat, a și plecat, dar ea nu și-a îndeplinit făgăduința, fiindcă prea era vlăguită și neputincioasă. Acum însă, după lungi stăruințe, a izbutit să adune cele promise și i le aduce domnului părinte, cu rugămintea să-i citească slujba.

Ce ființă primitivă, care se lasă exploatată de prejudecăți – își zice cu scîrbă tînărul preot răzvrătit. Pe un ton aspru, îi poruncește: “Ia-ți desaga și pleacă!”. Parohul e bolnav și nu poate zice liturghia. Și, în mintea lui: toată superstiția asta cu San Calogero e o prostie. Din adînca ei mizerie, bătrîna întîi se simte copleșită. Jertfa ei a fost considerată nedemnă, prea sărăcăcioasă și oferită cu mare întîrziere. Dar cînd preotul insistă furios: “San Calogero n-are nevoie nici de cocoși, nici de migdale uscate! Dacă băiatul dumitale vrea să-ți scrie, fii sigură că o să-ți scrie”, parcă dă să priceapă că necazul stă în altă parte. Această față bisericească ignoră gravitatea jurămîntului de credință! Ce fel de om e ăsta? “Ce spuneți? Și atunci ce jurămînt mai e? Dacă nu dau ce-am promis, ce valorează? Dar iertați-mă, cu cine stau de vorbă? Dumneavoastră nu sînteți preot? Și atunci de ce vă purtați așa cu mine?”

Don Angelino își dă seama că, prin sinceritatea lui aspră, a stîrnit plînsul în hohote al femeii nevoiașe. Nu asta și-a propus! Îi poruncește să treacă alături, în biserică, și dă fuga la spălător, pentru a se pregăti de serviciul divin. Strînge din mers plocoanele, hotărît să i le restituie la final. E prea nenorocită ca să-i mai ia și el din puțina agoniseală. Numai că, în timp ce îmbracă odăjdiile și înhață potirul, e cuprins de remușcări: această femeie i-a pus tot sufletul ei cinstit pe tavă. Cum să-i răspundă printr-o ipocrizie formală? El nu poate rămîne mai prejos de ea. Astfel încît, urcînd la altar, pricepe că o nouă credință îi cuprinde ființa și îl trec frisoane pe șira spinării. În fața bătrînei prosternate în biserica pustie, el se simte înălțat de un har luminos, ca-n prima zi a misiunii sale și rostește cea mai vibrantă liturghie, din adîncul sufletului său zbuciumat. “Iar la sfîrșitul slujbei, și-a păstrat ploconul și cele trei lire, pentru a nu strivi cu o milă măruntă harul uriaș al acelei credințe.”

Erezia profesorală

Etichete

, , , ,

PIRANDELLIANA

Pirandello1Profesorul Bernardino Lamis, titular de istoria religiilor la Universitatea din Roma, e protagonistul nuvelei Erezia catară. E un bătrînel cumsecade, blajin și absorbit de știință, care și-a dedicat întreaga viață dorinței de-a ști. Mereu înconjurat de cărți și gînduri, își neglijează ținuta și traiul. Se lasă călcat în picioare de toți, pentru a nu fi smuls din lumea gîndurilor sale. Îi moare pe neașteptate fratele napolitan și se pomenește invadat de cumnata gălăgioasă și armata ei de mucoși răsfățați, care își caută cu forța protecție în locuința lui neadecvată. Profesorul e dispus chiar și atunci să strîngă din dinți, să-și vadă de scris/citit, oferindu-le chinuitorilor musafiri nepoftiți, pe lîngă ospitalitate, propriul salariu lunar. Pînă în ziua cînd îl surprinde pe unul dintre cei mici, încurajat de mama certăreață, cățărat pe geamul camerei sale, să-i fure cărțile din bibliotecă, pentru aprovizionarea anticarilor hrăpăreți. Furia e colosală: nu-i alungă pe ei, se mută el de-acasă…

De parcă nu i-ar fi fost de-ajuns, preocuparea sa de-o viață, studiul despre erezia catară medievală e întunecat de lucrarea recentă, pe același subiect, a unui profesor german prestigios. Cartea groasă a aceluia își permite afrontul să nu-l pomenească pe Lamis, anticipator în domeniu, decît în trecere, defavorabil, și e în măsură să-i strice definitiv zilele strîmtorate. Așa că, în timp ce se plimbă îngîndurat, pe străzile de la universitate spre garsonieră (în altă parte nu-și permite să piardă vremea), sau în timp ce molfăie placid bezele, fursecuri și picromigdale, luate mereu din aceeași cofetărie și strecurate prin buzunarele încăpătoare (altceva nu are timp și bani să mănînce), eroul nostru  se gîndește cum să pună lucrurile la punct, cum să restabilească adevărul.

Doar doi studenți afectuoși îi stau alături și îi urmăresc lecțiile, în amfiteatru, și gîndurile, în plimbările scurte spre casă. Toți ceilalți au dat bir cu fugiții. Revistele îi resping articolele de specialitate, prea detaliate și pătimașe. Lumea care trebuie luminată, în legătură cu adevărata natură a ereziei catare din Evul Mediu, se reduce la o foarte strîmtă asistență.

Oricum e greu să înghesuie toate cele spuse deja de el, în două volume masive, într-un singur curs de o oră. Profesorul Lamis obișnuia să-și noteze lecția în prealabil, pe cîteva foi ministeriale, citite apoi cu voce tare în amfiteatru. Dar acum i se învălmășesc în cap gîndurile, de mînie, de nerăbdare, din dorința de-a face dreptate. A trebuit să vegheze peste noapte, în fața mesei de lucru, pentru a nu lăsa pe dinafară nimic esențial.

Nici furtuna colosală nu-i în stare să-i oprească pașii hotărîți către facultate. După ce și-a lăsat umbrela șiroind de apă în cabina portarului, intră în amfiteatru și urcă la catedră, cum nu făcea pînă atunci dintr-o smerenie exagerată. În sala întunecată de stihia de-afară, prin ochii lui miopi deslușește un public neobișnuit de numeros, venit pesemne să asiste la lecția epocală a carierei sale, a vieții sale. Iar profesorul Lamis, mai emoționat ca niciodată, cu mîinile tremurînd, citește expresiv, de pe paginile îndelung meditate, în liniștea deplină a auditoriului.

Spre finalul cursului, ajunge în pragul sălii și unul dintre cei doi studenți fideli – celălalt i-a transmis că și-a scrîntit piciorul și-l roagă pe el să-i explice absența pe lîngă magistru. Mirat de dăruirea cu care profesorul își declamă pledoaria, în amfiteatrul plin de umbre ciudate, își încordează privirile pentru a pricepe că studenții de alături și-au presărat aici, pe bănci, pelerinele la uscat. Obiectele de pavăză împotriva ploii au ascultat cu atenție, fără a protesta, delicatele aspecte ținînd de “originea, cauza, importanța istorică și consecințele ereziei catare”, argumentele sarcastice, de polemică tăioasă, împotriva recentului studiu critic al profesorului van Grobler, pronunțate răspicat de profesorul Lamis.

Sună de ieșire și proprietarii pelerinelor ar vrea să plece acasă. Dar sînt opriți, pe coridor, de studentul jenat și îndurerat de situația la finalul căreia a fost nevoit să asiste. “Liniște, vă rog mult, liniște! Scutiți-l de această umilință pe bietul bătrîn! Vorbește despre erezia catară!”

Tragicul și comicul (penibil) se împletesc adeseori la Luigi Pirandello, fără să se aleagă unul de celălalt, ci alunecînd cel mai adesea în burlesc. Nu vom ști niciodată dacă profesorul Lamis a fost cu adevărat marele savant care se considera, nedreptățit de contemporanii lui, sau doar un mic diletant anonim, hrănit pînă la sfîrșit cu iluziile genialității ignorate. Nu vom ști dacă el a înțeles că marele curs fundamental al carierei sale a fost ținut în fața unor pelerine și într-un amfiteatru fără țipenie de om. Toate aceste lucruri – importante, pînă la urmă, pentru cunoașterea deplină a situației prezentate – vor rămîne în penumbra sălii tăcute.

Dar erezia profesorului, care se silește să-și ridice vocea pentru a detalia probleme care doar pe el îl frămîntă, în ignorarea deplină și programatică a persoanei, curiozității, așteptărilor și neliniștilor publicului ce l-ar putea asculta, merita desigur umilința întîmplătoare a indiferenței generalizate.

Niște falsificări

Etichete

, , , ,

GaryAm citit cu interes în revista România literară, nr. 16-17/2020, pasajele de prezentare a scriitorului Romain Gary și a cărții sale, care stă să apară la Ed. Humanitas, Educație europeană, trad. Daniel Nicolescu. Avem aici, după toate aparențele, o fișă profesională de tipul “viața și opera”, unde ni se înșiră momente semnificative din existența autorului, refugierea sa în Franța, studiile, participarea la război, distincțiile obținute, cariera de diplomat în diverse puncte de pe glob, căsniciile, sinuciderea. Atunci cînd vine rîndul cărților publicate de Romain Gary, ni se amintește un lung șir de creații semnificative, care l-au impus pe primul raft al literaturii contemporane. Cititorul, îndreptat deja cu mintea spre fragmentele de lectură promise, trece iute peste detaliul că titlurile sînt date în franceză, cu anii de apariție semnalați în paranteză, însă acolo unde există versiuni publicate de Ed. Humanitas, titlul e precizat și pe românește.

După cum se știe, Romain Gary e singurul autor francez care a cîștigat de două ori Premiul Goncourt: odată cu numele său, pentru romanul Les racines du ciel (Rădăcinile cerului, trad. Sanda Oprescu, Buc., Ed. RAO, 2008), a doua oară cu numele Emile Ajar, pentru La vie devant soi (Ai toată viața înainte, trad. Laszlo Alexandru, Buc., Ed. Univers, ed. 1, 1993, ed. a 2-a, 2006, ed. a 3-a, 2013). Alte cărți i-au fost publicate în edituri românești semnificative: Regele Solomon (trad. Daria Laura Bârsan, Iași, Ed. Polirom, 2019), Alint (trad. Irinel Antoniu, Buc., Ed. Univers, 2015), Himere (trad. Liviu Papuc, Chișinău, Ed. Cartier, 2007), Dincolo de limita aceasta biletul își pierde valabilitatea (trad. Liviu Papuc, Chișinău, Ed. Cartier, 2007), Lady L. (trad. Anca Burlan, Ed. Elit Comentator, 1992), Clar de femeie (trad. Anca Bogdan, Buc., Ed. Univers, 1979), Groapa bunei speranțe (trad. Geo Dumitrescu, Buc., Ed. Univers, 1974), Prima dragoste, ultima dragoste (trad. Marcel Aderca, Buc., E.L.U., 1968, reluată la Buc., Ed. RAO, 2007).

groapaSe vede cu ochiul liber că vreo cîteva zeci de oameni au trudit, de-a lungul deceniilor, să-l traducă pe Romain Gary în românește, să-l editeze, să-l tipărească, să-l pună în vînzare. Este elocventă procedura prin care Ed. Humanitas vîră la pomelnic doar propriile publicații și-i ascunde în decor, cu o clipire de geană, pe toți ceilalți. Mai ales că romanele cu cele mai importante premii ale francezului nu la trufașa antrepriză au văzut lumina realității. Sub aparența deontologică a fișei de autor, ni se vîră pe sub tejghea o tristă reclamă comercială.

Pe vremea ceaușismului, scriitorii români care plecau definitiv din țară erau șterși automat din spațiul public: numele lor nu mai putea fi pomenit în revistele literare, cărțile lor erau retrase din librării și biblioteci. În Roma antică s-a dat și un nume pentru acest abuz, aplicat pe pielea adversarilor: damnatio memoriae. Totuși n-am găsit pînă acum, la drept vorbind, ca brutala metodă punitivă să fie aplicată și la departamentul “lăcomie financiară”. Nu trece zi fără să învăț ceva.

educatieUnii vor spune că fac din țînțar armăsar. Însă metoda falsificării, prin parțializare și deturnare a informației, tinde să devină stilul casei. Editoriale. Ni se prezintă cu tam-tam noua apariție Humanitas, Educație europeană. Printr-un lapsus de memorie, nu ni se spune că la traducerea ei a mai trudit, cu decenii în urmă, Geo Dumitrescu și-a publicat-o sub titlul Groapa bunei speranțe, în vreo două ediții diferite. Oricum, Romain Gary n-a luat cu asta Premiul Goncourt, cum scrie pe coperta Humanitas, ci Marele Premiu al Criticilor Francezi, cum scrie pe versiunea Geo Dumitrescu.

primaEh, un fleac. Au fost ușor neatenți. Cînd vor tipări cartea, vor face necesara precizare. De acord. Dar, printr-un alt lapsus de memorie, nu aflăm detaliul că Promisiunea zorilor (trad. Daniel Nicolescu, Buc., Ed. Humanitas, 2018) e tocmai cartea transpusă de Marcel Aderca, Prima dragoste, ultima dragoste (Buc., E.L.U., 1968; RAO, 2007). În principiu e bine să se refacă traducerile cărților beletristice importante: la interval de cîteva decenii, orice limbă literară simte nevoia de primenire și actualizare. Dar de ce să nu-ți previi clienții că poate au mai citit asta odinioară?promisiunea

Și nu mă gîndesc neapărat la romanul Dincolo de limita aceasta biletul își pierde valabilitatea, în traducerea lui Liviu Papuc. Aici ediția Humanitas (2019, 32 de lei) este reluarea ediției Cartier (2007, 20 de lei). Nu, nici acum nu se spune că e reeditare.

dincoloO carte bună își are povestea ei, biografia ei. Există bibliofili împătimiți, care ți-ar putea relata aventurile unei ediții rare din secolul al XVI-lea sau al XVII-lea. Borges era doar unul dintre ei și, la drept vorbind, le mai și inventa. Însă amestecarea cărților pe sub masă și aruncarea în ceață a drumului lor adevărat, pînă în mîinile cititorilor, reprezintă năravuri nu de intelectual, ci de geambaș. E trist să constați că există oameni care își fac osînza din obiecte pe care unii au asudat frămîntați, cînd le-au scris, iar alții au plîns impresionați, cînd le-au citit.

 

gary-opera

Roberto Benigni face spectacol cu “Divina Comedie”

Etichete

, , , , ,

RB1În contextul inițiativelor de aducere în atenția publicului larg a valorilor culturale eterne, trebuie consemnate spectacolele realizate de un prestigios artist contemporan. Sînt două mari concepte – sau realități – de clarificat: Dante Alighieri și Roberto Benigni. Dante este cel mai important poet italian, a scris capodopera de răsunet din perioada medievală, Divina Comedie, o lucrare complexă, pînă la un punct dificil de înțeles, un poem de amplă respirație epică, o operă de artă care pînă în zilele noastre a determinat apariția cîtorva sute de cărți cu comentarii și analize. În fiecare săptămînă se publică, la nivel mondial, cel puțin o carte despre Dante Alighieri, pentru a-l explicita. Textul Divinei Comedii este foarte întortocheat, pornind de la nivelul literal, în care ni se comunică numeroase întîmplări, un fir epic arborescent, pînă la nivelul simbolic, alegoric, de istorie și politică medievală, de filosofie inspirată din Sfîntul Toma de Aquino și Aristotel. Ni se vorbește despre Infern, Purgatoriu și Paradis, cele trei ținuturi de după moarte, și despre mîntuirea sufletului. Avem așadar un poem istoric, filosofic, teologic, de pedagogie socială, considerat pe bună dreptate realizarea supremă a literaturii italiene. Dante este pus alături de Shakespeare, Homer și alte vreo două nume din repertoriul mondial al tuturor timpurilor.

Pe de altă parte îl avem pe Roberto Benigni, un comic de primă mînă, un om de teatru care a performat de asemeni, ca actor, în filme celebre. Punctul de vîrf l-a atins cu La vita è bella, o operă paradoxală, care vorbește despre Holocaust, unul dintre momentele de maximă tragedie din istoria omenirii, dar o face cum foarte puțini au îndrăznit, tragedia este văzută prin ochiul unui copil. Pentru ca acel copil să înțeleagă și să poată depăși cu bine oroarea care îl ține prizonier, tatăl său, interpretat în film de Benigni, transpune totul în ironie și joc și amuzament. O ciocnire copleșitoare între tragic și comic se petrece în acel film, care pe bună dreptate a fost recompensat cu trei premii Oscar, pe lîngă alte distincții. S-ar pripi cel care l-ar considera pe Roberto Benigni un simplu comediant, o paiață. El și-a experimentat deja talentul, cu succes, în domenii de maximă seriozitate, chiar dacă le-a tratat în mod comic. Însă astfel a îmbogățit temele respective și le-a conferit o nouă trăsătură artistică, nebănuită pînă atunci.

RB3Ce se întîmplă cînd actorul comic de azi se întîlnește cu poetul sublim de odinioară? Pentru a înțelege mai bine textul lui Dante, încă din Evul Mediu pînă în zilele noastre, s-a încetățenit un ceremonial cultural foarte util, numit Lectura Dantis, lectura lui Dante. Un vorbitor avizat, bun cunoscător, apare în fața publicului, a elevilor, a studenților, citește versurile poemului, apoi le comentează, le explicitează. În lipsa clarificărilor, a interpretărilor, textul rămîne labirintic și aproape imposibil de înțeles. Divina Comedie nu este o carte ca toate celelalte, cu care te ascunzi într-un colț, pe care o citești singur, o înțelegi și astfel te-ai îmbogățit spiritual. Divina Comedie se citește în public, după modelul medieval – cînd unul cunoștea alfabetul, iar toți cei din jur nu, iar atunci se adunau să-l asculte – și este explicată în public. Dar asta corespunde și unei abordări preponderent didactice. Peste tot pe glob, din colțurile cele mai îndepărtate și pînă în Europa, ca să nu mai vorbim de Italia, există o tradiție îndelungată a întîlnirilor Lectura Dantis, în școlile și universitățile care au catedre de limba italiană. Acest demers cultural-educativ a fost inaugurat, la cîteva decenii după moartea lui Dante, de către Giovanni Boccaccio care, cel dintîi, la invitația Consiliului Orășenesc din Florența, a citit și a comentat în fața poporului primele cînturi din Infernul, în biserica Santo Stefano di Badia, în fiecare duminică, după terminarea liturghiei.

Întîlnirea lui Roberto Benigni cu Lectura Dantis se desfășoară azi sub ochii noștri. Actorul a început, la un moment dat, să recite spontan, în cadrul unei emisiuni la televiziunea italiană, cîteva versuri celebre. Spre surprinderea celor prezenți, însă, părea că nu se mai oprește, iar inițiativa lui s-a dovedit concretizarea unei pasiuni îndelung cultivate. Astfel a apărut ideea unui mega-show, a unui imens spectacol dedicat lui Dante. O primă serie de 13 serate s-a organizat, în iulie 2006, în Piața Santa Croce din Florența, exact în locurile unde Dante a copilărit, pe unde a trecut, unde s-a îndrăgostit de Beatrice, cîntată apoi în Divina Comedie și transformată în agentul fundamental al mîntuirii sufletului. Așadar sînt locuri de mare pondere istorică, emoțională și culturală. Piața a fost adaptată la necesitățile noului tip de reprezentație și a găzduit acolo, în fiecare seară, circa 5.000 de spectatori. Apoi totul s-a transformat într-o emisiune televizată, transmisă de RAI 1, cel mai important canal național de televiziune. Prin măsurători de audiență, s-a stabilit că programul a fost urmărit de peste 10.000.000 de telespectatori. A doua serie a show-ului “Tutto Dante”, în iulie-august 2012, în aceleași locuri celebre din Florența, a inclus prezentarea următoarelor cînturi din Infern. A treia serie, cu 12 reprezentații, în vara anului 2013, a luat în discuție cînturile XXIII-XXXIV din Infern. Artistul a plecat în turneu național, în circa 130 de spectacole despre Dante Alighieri, pe stadioane sau în săli sportive din Catanzaro, Reggio Calabria, Eboli, Perugia, Ancona, Bologna (în 2006), Trieste, Jesolo, Varese, Arezzo, Brescia, Torino, Cuneo, Mantova, Modena, Parma, Montecatini, Padova, Forlì, Livorno, Genova, Milano, Roma, Pompei, Potenza, Lecce, Foggia, Strà, Bergamo, Lucca, Siena, Grosseto, Florența, Pisa, Porto S. Giorgio, Ravenna, Assisi, Sarzana, Viareggio, Messina, Palermo, Cosenza, Caserta, Chieti, Bolzano, Prato, Fossano (în 2007). A susținut spectacole despre Dante în fața deținuților din diverse închisori (Carcere di Sulmona). A mers în străinătate, la Zürich și Lugano (2008), la Paris, Bruxelles, Londra, Munchen, Geneva, Köln, Frankfurt, Atena, Basel, San Francisco, New York, Montreal, Boston, Toronto, Quebec City, Chicago, Buenos Aires, Madrid (2009).

RB2Care este secretul succesului mondial al lui Roberto Benigni? Ce cuprinde Lectura Dantis, pe care el ne-o propune? Spectacolul e segmentat în trei mari părți. Prima este, retoric vorbind, de captatio benevolentiae. Protagonistul trebuie să-și cucerească publicul, să-l “încălzească”. Și atunci are o primă abordare de pălăvrăgeală și bîrfă măruntă, în care îi flatează, desigur, pe cei care stau în fața lui, dar încearcă mai ales să rupă granița dintre Evul Mediu și prezent. Face aluzii usturătoare la realitățile politice incomode ale momentului și plasează, cu dezinvoltură, anumite personalități ale vieții publice – cu năravuri bine cunoscute – în diverse cercuri ale Infernului. Același rezultat al actualizării îl urmărește prin “umanizarea” portretului marelui poet. Aflăm astfel că Dante, pe cînd își scria poemul, era doar un flăcău de 35 de ani, un tinerel, nu trebuie să-l vedem ca pe un domn impunător, așa cum apare în statuia din piață. Dacă am pune zece oameni de 70 de ani, cap la cap, cînd moare unul, se naște următorul, deja ne închipuim că sîntem pe vremea aceea. Ne putem considera contemporani cu Dante. Actorul insistă pe realitățile pozitive de la fața locului, dar se lansează și în tururi ironice: îi ia peste picior pe florentinii care au declanșat o febră disproporționată, un cult al personalității marelui compatriot. În ritmul ăsta, nu vom mai găsi un colț în Florența, care să nu fie impregnat de personalitatea dantescă, azi-mîine se va pune și inscripția: “Esattamente sotto a questa striscia / ci veniva Dante a far la piscia”. (Exact sub aceste afișe, venea Dante să se pișe.) Benigni nu se dă înapoi de la bădărănii sau grosolănii, pe urmele trubadurilor medievali, a impertinenței saltimbancilor. Aici e marele paradox al omului de spectacol, care știe să contopească filosofia și teologia din opera lui Dante, cu obrăznicia clovnului, care odinioară scotea limba la rege și îl zeflemisea, fiind totodată îndrăgit și apreciat.

RB4După încheierea primei etape, de captare a publicului, care acoperă cam douăzeci de minute din spectacolul de circa o oră (așadar o treime din ansamblu), comentatorul se apleacă, în alte vreo 20 de minute, asupra textului propriu-zis. Benigni ia, în fiecare seară, un anumit cînt din Divina Comedie, îl explorează vers cu vers, terțină cu terțină. Îl citește, se oprește, îl explică. Aduce fiecare pasaj în mentalul activ al spectatorilor, le vorbește despre lucruri pe care italienii le-au studiat obligatoriu la școală, dar poate că le-au uitat, poate că nu le-au aprofundat. Poate că pe Dante nu l-au cunoscut pînă atunci ca pe un autor de divertisment – așa cum li-l propune Roberto Benigni -, ci ca pe o obligație școlară seacă, aridă. Or iată că vine acest saltimbanc și le face spectacol, îi împinge să rîdă, și mii de oameni ajung să aplaude la unison. Al doilea moment este așadar dedicat citirii și descifrării pasajelor din poem, semnificațiilor mai puțin evidente. Benigni este un fin exeget, cu lecturi precise din critica dantescă, el pune degetul pe detalii importante, de mare acuratețe în interpretare, demonstrînd că nu e doar bufonul care binedispune, ci și specialistul impecabil în stăpînirea dedesubturilor poemului dantesc.

După această etapă, se trece la a treia, cînd luminile coboară în intensitate și, într-o liniște desăvîrșită, de ceremonial sacru, artistul apare, cu o atitudine hieratică, de maximă demnitate, în avanscenă. Spotul de lumină se concentrează asupra sa. Acum el recită din memorie poezia, cele peste o sută de versuri pe care tocmai le-a citit și le-a explicat în atîtea detalii. După ce spectatorii au înțeles semnificațiile medievale, acum ei le lasă deoparte și ascultă muzica poeziei, în recitarea sensibilă a unui actor extraordinar. Cînd se termină și al treilea moment al spectacolului, se aștern cîteva clipe de liniște, iar apoi publicul izbucnește în aplauze.

Aceasta e rețeta unui one man show care a electrizat milioane de oameni, care a strîns, în piețele din Italia și din lumea largă mii, zeci de mii de spectatori, timp de cîțiva ani. Iată strategia prin care un uriaș actor, un mare artist al Italiei contemporane, reușește să-l aducă în prezent pe genialul poet medieval și să facă spectacol și divertisment, prin intermediul unui poem filosofic despre mîntuirea sufletului și neliniștile noastre din totdeauna, legate de ce anume se va alege de noi după moarte.

(Prezentare la Universitatea de Arte din Tîrgu Mureș, 
la “International Conference of Theatre Studies”, 20th edition, 14 decembrie 2019)

Despre demnitatea lui Mihail Sebastian

Etichete

, , , ,

Afis_AlexVreau să le adresez, cu toată căldura, mulțumiri filialei clujene a Uniunii Scriitorilor și doamnei președinte Irina Petraș, o gazdă foarte generoasă. Nu e vorba, azi, doar de o întîmplare. Am mai avut ocazia să țin aici o conferință-prezentare despre Paradisul lui Dante și m-am bucurat de toate condițiile puse la dispoziție. Iar cu cîțiva ani în urmă, mi-am lansat un volum de eseuri și adnotări pe blog, Uriașe lucruri mici. Stăteam în acest loc și priveam în fața mea, unde pe panoul cu președinții clujeni ai scriitorilor, în colțul din stînga, îl văd pe regretatul profesor Liviu Petrescu, cel care mi-a coordonat pe final teza de doctorat. I-am fost un discipol în facultate. Iar în spatele meu, pe perete, este un tablou ceva mai mărișor, al Etei Boeriu, care a făcut un lucru extraordinar: a tradus integral Divina Comedie în versuri și este unul din spiritele tutelare din domeniul italienisticii; o admir cu toată perseverența și pe urmele ei am venit, fiindcă între timp am tradus și eu integral poemul dantesc, chiar dacă nu l-am tipărit încă pe hîrtie. La mijloc de drum, între un estetician al literaturii, eseist remarcabil, și o traducătoare de frunte, am încercat să împac aceste două aspecte în activitatea mea publică, intelectuală. Uniunea Scriitorilor mi-a stat aproape, m-a încurajat și m-a găzduit, de fiecare dată cînd i-am cerut sprijinul.

Apoi mulțumirile mele se îndreaptă spre Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, de la București, cu care am o colaborare foarte strînsă, de peste zece ani. Vreau să arăt că nici măcar nu m-am înscris eu la prima ediție a sesiunii de comunicări științifice de acolo, ci am fost contactat de dînșii. Publicasem o intervenție incendiară, despre propagandismul hitlerist al lui Vintilă Horia (eram într-o fază mov a creației, acum am intrat poate într-o etapă mai soft, stilistic vorbind), dar tot bazată pe documente și migăloasă cercetare de arhivă. Am fost invitat în capitală să-mi prezint punctele de vedere și rezultatele investigațiilor, într-un cadru științific oficial. Sigur, am fost impresionat și am mulțumit pentru invitație. Am ajuns acolo și l-am cunoscut pe domnul director Alexandru Florian, care a dat mîna cu mine și mi-a zis direct: “Mă bucur să vă întîlnesc. Domnule profesor, vă rog să mă ajutați cu o problemă și, la modul cel mai serios, vă rog să nu mă refuzați”. Surprins pe moment, am cam fost de acord și am vrut să știu despre ce e vorba. “Uite, noi ne desfășurăm conferința pe secțiuni, pe panel-uri”, cum se spune azi, anglicizat. “La panel-ul paralel lipsește coordonatorul, care trebuia să vină de la Paris. Te rugăm pe dumneata să preiei conducerea dezbaterilor”. M-am uitat pe hîrtie, erau profesori universitari din America, Israel, Germania, România, un oaspete de vază din Elveția, un nume celebru din Franța – și eu, profesor la un liceu din Cluj. M-am luat cu mîinile de cap. “Vai de mine, oare sînt omul cel mai potrivit? Nu-l cunosc personal pe nici unul de pe listă.” Și mi-a răspuns: “Tocmai ăsta e avantajul dumitale. Nu-i cunoști și vei fi echidistant în dezbaterile care vor urma”. Într-adevăr au fost niște ciocniri memorabile între ei, dar am încercat să țin cumpăna dreaptă. Am avut emoții teribile, pentru că situația îmi depășea orice așteptare profesională, chiar dacă încerc mereu să nu mă pierd cu firea și să mă descurc în contextul unde aterizez. Cred că am făcut față, fiindcă am mai fost invitat încă de trei ori, în anii următori. Am susținut așadar o comunicare despre Vintilă Horia, pe urmă a fost o primă intervenție a mea despre Mihail Sebastian, apoi am vorbit despre tinerețea zbuciumată a lui Constantin Noica, tot așa, cu citate ample din presa legionară a vremii. Apoi am revenit cu un alt aspect despre Sebastian. Cele două prezentări pe subiectul nostru au intrat în diverse capitole ale cercetării de-acum. Venind așadar pe acest drum, de colaborare, de peste zece ani, am îndrăznit să le cer sprijinul, pentru apariția cărții, să își asume un gir de natură științifică. Eu am toată încrederea în ceea ce spun acolo. Dar nu voiam să fiu un cavaler rătăcitor, care se duelează de jos în sus cu o profesoară de la Universitatea “Babeș-Bolyai”, titulară de cursuri de istoria filosofiei, pe cînd eu sînt un italienist de la liceu, care vorbește despre Dante. Deci ce caut eu pe domeniul respectiv? V-o spun sincer, asta a fost abordarea mea. Ei au acceptat să vadă manuscrisul. L-au trecut prin Consiliul Științific, unde sînt circa 14 profesori universitari și cercetători în istorie și filosofie și studii de Holocaust din America, Israel, Germania, Franța și din universități românești. A fost văzut proiectul meu de acest colectiv prestigios. Am obținut acordul specialiștilor, așa că volumul apare azi sub egida Institutului “Elie Wiesel” din București și le mulțumesc pentru sprijin.

Apoi sînt bucuros că mă aflu iarăși alături de prietenul Ovidiu Pecican. Ne leagă decenii de colaborare culturală, de cărți scrise împreună. El m-a urmat într-un amplu dialog despre Dante și Evul Mediu italian. Am zis să-i întorc vizita și să mă apuc și eu de istoria interbelică a României. Cred că sîntem spirite afine, care gîndim lucrurile zburdalnic, sărind de la una la alta și făcînd analogiile care se impun. Nu ne sfiim să ne rostim cu voce tare părerile, chiar dacă s-ar nimeri să deranjeze. Îi sînt recunoscător pentru prietenia neezitantă, de-a lungul acestor decenii, care ne-a fost de un folos reciproc.

lansare

Legat de cartea pe care o vedeți acum în fața ochilor, făceam o comparație, pentru a facilita puțin lucrurile. Puteți s-o priviți ca pe o prăjitură Doboș, care are niște straturi suprapuse, cu glazură, cu cremă, cu blat, cu cremă de altă culoare și așa mai departe. O spunea foarte bine domnul profesor Al. Florian, Mihail Sebastian este o personalitate polimorfă, proteică, nu mai știi de unde s-o apuci. Poate că și eu sînt tot așa, mă recunosc în descrierea domniei sale. Sînt profesor și cei care stau acum pe margine, pe care i-am smuls de la școală, pot să o confirme din experiență directă. Ei dau teze, eu dau note. Nu știu dacă toți rămîn mulțumiți… Da, sînt profesor, recunosc. Nimeni nu-i perfect – și eu sînt profesor. Sînt și ziarist, de n-ar fi să-mi amintesc decît că, timp de opt ani, în sala aflată alături, am avut o rubrică permanentă la revista Tribuna. Îi mulțumesc pentru asta redactorului șef, domnului Niță Danciu, care a fost un om cum puțini am cunoscut în ziaristica românească și mi-a ținut spatele, în ciuda tuturor intervențiilor care s-au făcut ca eu să fiu scos de acolo. Pînă la urmă n-am fost scos, am plecat singur. Dar sînt și ziarist. Cred că sînt firește eseist, polemist, cum mă definea Ovidiu Pecican, de n-ar fi să număr decît cele cincisprezece cărți despre literatura română, publicate pînă azi. Cu siguranță sînt traducător, mai ales cînd o să-mi apară anul viitor cele vreo 2.000 de pagini din Divina Comedie a lui Dante, pe care am tradus-o și am comentat-o, împreună cu o sinteză a dantologiei, din Evul Mediu pînă în secolul XX, pe care de asemeni am realizat-o. Atunci brusc se va vedea că sînt și italienist, sau poate că oamenii se vor certa dacă sînt mai degrabă dantolog, sau mai degrabă critic literar, comentator al literaturii române, sau mai curînd autor al monografiei – prima și singura de acest fel pînă acum – despre Nicolae Manolescu, teza mea de doctorat, pe vremea cînd Manolescu nu era președinte la Uniunea Scriitorilor, deci n-aveam nici un interes să-l cultiv. De altminteri l-am conturat, în portretul meu, cu șfichiuielile de rigoare, și cu bune, și cu rele. Pe alocuri n-a ieșit foarte încîntat de ce anume a citit.

Irina Petraș: Dar oricum spunea că știi mai multe despre el decît el însuși.

Da,  a zis că a aflat de la mine unele lucruri pe care nu le știa. În contextul acesta am citit cu admirație Jurnalul lui Mihail Sebastian. M-a convins pe deplin, în ciuda caracterului său polimorf. El este un extraordinar comentator de muzică clasică. Își povestește drumețiile la munte, aventurile de schior, iubirile, chiar cele fără perdea, își relatează bîrfele cu marii scriitori ai vremii. Spune multe. Fiecare cititor probabil că și-a luat cîte ceva din Jurnalul acela. Ce m-a impresionat pe mine a fost demnitatea lui extraordinară și felul cum totdeauna, chiar și atunci cînd vorbea de rău pe cineva, se întemeia pe fapte, niciodată pe șarje, pe pamflet. Și era vorba, atenție, de un jurnal intim, pe care nu credem că îl voia publicat. Pînă și în intimitatea lui, avea o decență și o verticalite și un bun simț, care pe mine m-au surprins. Este un om care crede în demnitatea umană. Și care, pentru a promova demnitatea umană, nu se coboară la niște lucruri de care el însuși s-ar fi rușinat. De asta m-a convins pe mine lectura Jurnalului. Însă, după cîțiva ani, a apărut scandalul provocat de Marta Petreu. Mesajul ei era construit exact pe dos: Mihail Sebastian este un tip josnic, un mișel, un trădător, un aservit, o fantoșă, un discipol al diavolului, face cu entuziasm porcăriile. Am rămas uimit! Erau acolo citate – și m-au șocat! Am zis: nu se poate! Ce-am citit eu, în 600 de pagini de jurnal, se contrazice cu cercetarea academică din presa vremii? Dar ce fel de om e ăsta?! Nu înțeleg acest fenomen. Doresc să-l cunosc, pentru mine însumi. Și efectiv m-am dus la bibliotecă. Eu sînt profesor la Colegiul “G. Barițiu”, unde predau ore în fiecare zi, pînă pe la 2 sau 3. Ieșeam la amiază, mîncam ceva și apoi mergeam la sala de lectură, la Biblioteca Centrală Universitară, pînă seara. Mi-am petrecut așa peste un an de zile, citind număr de număr (este un ziar, nu o revistă, e o publicație tipărită în fiecare zi!) am citit ziarul Cuvîntul, am fotografiat, mi-am luat notițe și am sistematizat tematic articolele. Înainte să apară ediția de la Academia Română, eu aveam deja toată informația la mine acasă, aranjată, fotografiată, pe fișe de lucru. Încet-încet am început să redactez, plecînd de la textul Martei Petreu și îndreptîndu-mă spre cele constatate de mine. Vă spuneam că fragmente am prezentat la sesiunile științifice ale Institutului “Elie Wiesel”, din București, la comunicările academice internaționale organizate de Universitatea de Stat din Moldova, de la Chișinău, în diverse reviste culturale. Și a ieșit această carte.

Să revin însă la ceea ce începusem, cu Mihail Sebastian și prăjitura Doboș. Noi aici ne aflăm la Uniunea Scriitorilor și eu afirm cu tărie – prevalîndu-mă de formația mea de literat – că Sebastian este un scriitor de prim rang. Poate nu prin romanele sale, dar prin jurnalul său cu siguranță. Mîine vom merge la Universitate, la Facultatea de Științe Politice (și îi mulțumesc pentru invitație domnului profesor Tibori Szabó Zoltán). Acolo probabil vom pune în evidență o altă latură a lui Sebastian, despre care pînă la cartea Martei Petreu și la aceasta, a mea, încă nu s-a vorbit: el e un admirabil politolog. Se apleacă în articolele din Cuvîntul asupra întregii realități din epoca sa și, pe lîngă studiile de cultură franceză, despre care amintea Ovidiu Pecican, face o sinteză a politicii din anii ’30, cînd are rubrică permanentă într-un cotidian politic. Punctul său de vedere este neutru: el nu e membru al nici unui partid, nu simpatizează nici un partid, îi critică pe toți, și la stînga, și la dreapta. Și pe legionari, indirect. Dar spectaculoase sînt analizele lui de politică externă: ce spune despre Hitler, pe vremea cînd Hitler abia se afirma. Ce diagnoze frapante, dure și precise face el esenței criminale a hitlerismului, încă din prima sa etapă de manifestare! Se oprește asupra fascismului și are două-trei articole cu final pozitiv, nuanțat, asupra lui Mussolini. Dar 80% din publicațiile lui despre fascismul italian sînt de natură critică, polemică. Marta Petreu ia cele 20% și conchide că este un admirator fascist. Celelalte le ascunde, le ignoră, le trece sub tăcere. Chiar și astfel, eu unul n-am înțeles nici aceste 20%. Ce s-a întîmplat? Cum adică poți să elogiezi în Mussolini pe unul care protejează păsările de pe insula Capri? Am dedus astfel că îmi scapă mie niște lucruri. Și m-am afundat mai adînc în studiul istoriei, ca să pricep mai bine atitudinea jurnalistului. Am observat următorul lucru. În primii ani, pînă prin 1938, cel mai tenace adversar european al lui Hitler a fost Mussolini. Asta cred că puțini o știu. Noi avem azi o perspectivă globală: spunem “nazismul fascist”, sau “fascismul nazist”. Cele două sînt plasate pe același calapod. Or, în realitatea politică a anilor cînd Sebastian scria la Cuvîntul, în 1931-1933, Mussolini colabora îndeaproape cu Cancelarul Austriei, Engelbert Dollfuss, care voia să contracareze Anschluss-ul, iar Hitler era ținut în frîu nu de Franța și nu de statele balcanice, ci de complicitatea dintre Italia și Austria, care luptau împotriva expansionismului german. O situație prea puțin studiată de istorici, pe care am constatat-o uimit. După aceea s-au răsturnat firește realitățile politice, Mussolini însuși a fost lovit de sancțiunile internaționale, datorită politicii sale expansioniste din Etiopia, s-a aliat cu alt hrăpăreț celebru, Hitler, și așa a apărut al Doilea Război Mondial. Dar în perioada articolelor politice ale lui Sebastian, nu era acel Mussolini pe care îl știm noi azi. De altminteri, după cum a arătat-o Michael Shafir, în timpul lansării de la București a acestei cărți – și o va repeta mîine la facultate, sînt sigur – în prima perioadă a fascismului, mulți evrei italieni erau admiratori ai lui Mussolini, aveau chiar și un ministru în guvern. El nu ducea inițial o politică antisemită. Însă imaginea noastră este fixată, după mai multe decenii, într-o altă direcție. Noi venim cu “brand”-ul construit de studiile istorice. Citindu-l pe Sebastian, nu pricepem cum putea un evreu român să-l privească pozitiv, pe cîteva detalii, într-o periferie, pe Mussolini. Fiindcă, repet, pe ansamblul personalității Ducelui avea numeroase rezerve. Dar astfel se explică! Realitatea politică din acele vremuri era cu totul diferită de cea pe care o percepem azi, prin studiile cristalizate. Atunci epoca era în mișcare, era în convulsie, își căuta drumul. Iar Sebastian era un actor în cadrul acestei convulsii, palpita împreună cu epoca. A subliniat-o foarte frumos Daniel Cristea-Enache, atunci cînd a scris despre volumul Martei Petreu și l-a disecat, cu o pătrunzătoare putere de analiză. Greșeala Martei Petreu – și mă asociez pe deplin la această critică – este că face din Mihail Sebastian, care e ziarist, un ideolog. Dar el nu e ideolog! El consemnează, la firul ierbii, ce anume se întîmplă în jurul lui și își exprimă propriile judecăți, subiective. Însă Marta Petreu îl ignoră pe ziarist, îl ignoră pe scriitor și vrea să construiască un ideolog, și anume unul fascist, reacționar, de rea-credință, un ticălos și un nemernic. De la premise false, se alunecă în evoluții contrafăcute și se ajunge la concluzii aberante.

Cartea mea e și o meditație despre cum percepem istoria: luăm imaginea, care e construită acum, și o acceptăm? Sau mergem acolo, ne transpunem, ca și cum am fi chiar Sebastian? Noi cum am trăi realitatea de atunci, fiind acolo? Este un concept, în italiană, care se numește “immedesimazione”, te pui în pielea altcuiva. Asta cred că izbutesc marii scriitori. Ei pot să scrie, să transcrie, să descrie lumea de parcă ar vedea-o, ce știu eu, cu ochii unui cîine. Kafka ne-a vorbit din perspectiva unei gîngănii: Metamorfoza. A dat niște imagini șocante. De ce noi, dacă scriem istoric, nu ar trebui să ne transpunem în pielea celuilalt? A unui evreu, care nu știa cînd vin legionarii să-i taie gîtul, care vedea că evreii din București trebuie să iasă la lopătat zăpada, care auzea că, în Moldova, alți evrei umblă cu steaua galbenă a lui David, cusută la piept în mod obligatoriu. Și atunci un asemenea evreu credeți dumneavoastră că îl admira pe Mussolini? că îl trata cu blîndețe pe Hitler? Așa cum ne spune azi Marta Petreu? Sincer! E o problemă de plauzibilitate, pînă la urmă: nu e convingător. Și apoi, mergînd la ziar, documentîndu-mă, am rămas șocat de diferența dintre ce am văzut acolo și ce ni se transmite aici.

Avea dreptate domnul director Alexandru Florian: cartea Martei Petreu a avut un succes nebun în ochii publicului. Eu, sceptic cum sînt, aproape sînt convins că operațiunea inversă, de demistificare, nu va avea nici sfertul succesului falsificării. În spațiul nostru așa de frămîntat, balcanic, se alunecă pe complicități, pe prietenii, pe dorința de-a ne simți bine. Pînă la urmă, ce contează ce-a fost? Important e că sîntem noi aici, ne iubim, ne ajutăm și tot românul să prospere. Eu n-am mers pe ideea asta caragialiană, chiar m-am transpus în pielea lui Mihail Sebastian, poate fiindcă sînt și eu un tip proteic, așa cum a fost el. Chiar m-am simțit de parcă aș trăi în perioada interbelică: să te ignore cel mai bun prieten, Mircea Eliade, să-ți întoarcă spatele profesorul preferat, Nae Ionescu, să constați că o mare inteligență și luciditate, de talia lui Camil Petrescu, e preocupată mai ales să pună mîna pe o casă de evrei, confiscată de stat. Să vezi că lumea își întoarce sumanul, în preajma ta, și apoi să mai citești și cartea Martei Petreu. Așadar principalul demers pe care l-am pus la temelia cărții mele, pe lîngă faptul că am tratat despre politologul, despre literatul, despre mintea limpede Sebastian, a fost reflecția de natură etică. O afirm aici cu toată hotărîrea, chiar dacă n-am spus-o explicit în cartea mea: Mihail Sebastian este omul demnității personale. Fie că polemizează cu evreii – da, el a avut cîteva replici împotriva unor gazetari evrei; fie că polemizează cu extremiștii de dreapta, sau cu foștii colegi de la Cuvîntul, ca Petre Pandrea, un transfug oportunist, el nu se coboară la insulte, nu calcă în picioare, nu jignește. Își menajează adversarul, chiar și atunci cînd îl disprețuiește.

Acesta este Mihail Sebastian și eu m-am identificat cu el și am luat-o ca pe o datorie să-i restabilesc demnitatea personală, terfelită în public. Vă fac o mărturisire finală. În acești ultimi zece ani, am lucrat la cartea despre Sebastian și, în paralel, am tradus Divina Comedie. În talerul meu de priorități, mă luptam în fiecare zi cu gîndul: acum să mă ocup de Dante, sau să mă ocup de Sebastian? La Dante aveam o miză culturală și de iubire intelectuală. Și acolo era immedesimazione, fără îndoială. La Sebastian însă a fost și o miză morală: dorința de-a face dreptate. Purtat de un asemenea îndemn, se explică de ce am încheiat mai repede această cercetare, față de cealaltă.

(Lansare de carte Cum se inventează un huligan? Mihail Sebastian, ziarist la “Cuvîntul”,
la Uniunea Scriitorilor din Cluj, luni, 2 decembrie 2019)

 

lansare2