O carte şocantă: Andrei Klein, “Lea. Povestea familiei mele”

Etichete

, , , , ,

Lansare_2Tisztelt közönség, örvendek hogy Önöknek tudok szólni, de most viszont románul fogok tovább beszélni. Aş vrea să mă adresez tuturor, ca să nu fie frustrat publicul de limbă română care e prezent aici. Cred că, dintre spectatorii de faţă, majoritatea cunoaşte oricum româna, chiar dacă poate cu unele ezitări. Posso parlare anche in italiano. Şi apoi îl vom ruga pe domnul Klein să ne vorbească în ivrit, pentru a acoperi toate palierele. Lăsînd gluma la o parte, consider că se impune această întîlnire poliglotă, pentru prezentarea versiunii maghiare a unei cărţi de excepţie. Însăşi tema abordată pe parcursul volumului se referă la o situaţie complexă, o apăsare, o pată internaţională.

Trebuie să spun că pe mine m-a frapat, întîi de toate, personajul principal din cartea aceasta, şi anume Holocaustul. Noi lansăm o scriere care vorbeşte despre Holocaust, despre soarta unor evrei din Cluj, care au avut o viaţă tragică şi absolut neaşteptată pentru ei înşişi. Sînt oameni simpli, cu puţine studii, cu doar cîteva clase absolvite, cu meserii manuale, care s-au pomenit confruntaţi cu izbitura istoriei. Unii, mai precis părinţii domnului Klein, şi-au căutat refugiul, scăparea, dincolo de graniţă, în România. Acolo au fost prinşi, arestaţi, pentru singura vină de-a fi evrei, pentru nimic altceva. Au fost deportaţi în Transnistria, unde pe mulţi i-au văzut pierind în jurul lor. A fost o întîmplare că, acolo unde alţii au murit, ei s-au pomenit cu viaţa apărînd lîngă ei, anume tocmai cu cel care ne stă azi în faţă, autorul cărţii, care s-a născut în lagăr. (A fost un miracol că, printre atîtea morţi, au fost şi cîteva naşteri – după cum s-a amintit, există în total patru oameni care s-au născut în lagărul din Moghilev, Transnistria, şi mai trăiesc azi.) Aşadar avem de-a face cu un eveniment tragic din trecut, care a fost asumat, în mod oficial, a fost recunoscut de statul român şi azi se studiază în şcolile noastre.

Lansare_3

Pe de altă parte, o pată la fel de urîtă apasă şi pe cealaltă memorie, de limbă maghiară. Restul familiei domnului Klein a rămas la Cluj, nu s-a refugiat în România. Ei au fost adunaţi, pe neaşteptate, şi în decurs de două săptămîni, în luna mai şi începutul lunii iunie 1944, au fost închişi într-un lagăr de la Fabrica de Cărămidă. Despre asta poate ne va spune mai pe îndelete domnul profesor Tibori Szabó Zoltán, un specialist care a scris o carte importantă pe această temă şi care va vorbi după mine. De-acolo, din lagărul improvizat, nu departe de centrul Clujului, ei au fost deportaţi la Auschwitz. Acolo au murit, din cîte se atestă, circa 90% din evreii Clujului. Este o situaţie extrem de apăsătoare pentru istoria maghiară. Sigur că este o catastrofă de care sînt răspunzătoare nu doar aceste două popoare. Holocaustul este o problemă de natură europeană şi chiar mondială, pe care nu o putem înregistra cu placiditate. Din aceste motive, nu poţi să parcurgi lucrarea lui Andrei Klein spărgînd seminţe sau ascultînd muzică. Este o mărturie copleşitoare, răvăşitoare, care dă peste cap tot ce ştiai. Este una din lecturile care m-au marcat adînc şi m-au impresionat. Nu mai reuşeam să las cartea din mîini.

Aşadar Holocaustul este primul personaj al cărţii, de cea mai adîncă anvergură. Apoi sînt însă fiinţele care îl suportă. Sînt persoanele ca atare. Şi aici într-adevăr asistăm – cum spunea adineaori domnul Mile Lajos, consulul general al Ungariei – la o mare diversitate de caractere. Este stupefiant să vezi că sînt oameni care provin din aceeaşi familie, dar sînt complet diferiţi. Unul este escroc, altul e sufletist, unul e generos, altul e autoritar şi intransigent. Îi ţin laolaltă legăturile de sînge. Deşi ei de multe ori se ceartă, se detestă, se blestemă, sînt totuşi obligaţi de soartă să stea împreună. Este iarăşi o situaţie dramatică, sfîşietoare, să asişti din interior la zbuciumul unei familii. Pentru mine – şi cred că pentru multă lume – aceasta este o noutate absolută. Se ridică o cortină, ni se dezvăluie o realitate care înainte era privită pios. Unii poate intuiau din propriile trăiri cît de divizate pot fi familiile. Dar eu unul nu am avut această experienţă dintr-o lectură “oficializantă”. Era o temă tabu, care acum e sfîşiată şi ne lasă uluiţi: cruzimea cu care sînt dezvăluite realităţile aspre din interiorul familiei.

Şi lucrurile şocante nu se opresc aici. După ce supravieţuieşte la Auschwitz, după ce prezintă ororile de neînchipuit, inclusiv moartea părinţilor săi, uciderea atîtor oameni, fabrica unde se făcea săpun din cadavre, atrocităţile inimaginabile, pe care le descrie cu luciditate, cu realism, stăpînindu-şi emoţiile, pentru a reda totul cu precizie, cu fidelitate, Lea vine la Cluj. Aici ea e izbită de stalinism. Nu se insistă foarte mult pe asta în carte, dar sîntem în Clujul anilor 50, cînd 5 sau 6 sau 7 membri dintr-o familie dormeau pe jos, într-o singură cameră. Ne confruntăm cu sărăcia, cu foamea, cu frica de-a vorbi. După hitlerism, vine stalinismul – aceşti oameni trec, fără avertisment, de la un dezastru la altul!

Nemaiputînd rezista, Lea se hotărăşte să plece. Unde? La sora ei Mariska, în Israel. Şi aici intervine a treia oroare, care m-a şocat şi mai mult. În toate mărturiile despre aliya, pe care le-am citit pînă acum, plecarea în Israel e văzută ca atingerea scopului final, ca ajungerea în Paradis, pentru orice evreu care se respectă. Dar ce se întîmplă? Lea merge în Israel, la sora ei, şi acolo este depăşită de grozăvia pe care o întîlneşte. I se ia copilul, de către propria ei soră, nu i se mai permite să-şi vadă fetiţa, este ruptă de familia care i-a mai rămas, este trimisă să doarmă într-o magazie, într-o şură, lîngă cuşca cîinelui. Oamenii de la care s-ar fi aşteptat să primească iubire, de fapt o dispreţuiesc şi-i rezervă o condiţie de declasată. Cum se termină toate acestea? Se încheie prin sinuciderea Leei. Aşadar cineva care scapă de Hitler, cineva care scapă de Stalin, nu mai rezistă cînd ajunge în Israel! Tragedia familială este mai distrugătoare decît tragedia istorică. Eu aşa ceva n-am mai citit, n-am mai pomenit. Este o serie întreagă de mituri publice sfîşiate. Am spune că avem de-a face cu un romancier extraordinar. Dar apoi ne uităm mai bine şi vedem scrisorile efective. Constatăm că asta nu e roman, nu e artă, ci este viaţa adevărată. Existenţa reală poate uneori să depăşească ceea ce un romancier, un artist îşi propune să înfrumuseţeze, să facă mai dramatic. Viaţa e mai teribilă, în unele cazuri, decît arta.

Dar nici arta nu lipseşte! Spunea domnul consul Mile, pe bună dreptate, că această carte ne obligă să ne punem nişte întrebări, să ne gîndim cu care anume dintre personaje semănăm noi mai mult. Sîntem oare fratele generos şi sufletist? Sîntem sora autoritară şi arogantă? Sîntem unchiul crud şi cinic? Eu spun mai mult decît atît. Există personaje despre care nici nu ştim prea bine cum sînt cu adevărat. Iat-o pe Mariska, sora din Israel. Ea este un călău pentru Lea. Din cauza ei, probabil, implicit, se va ajunge la sinucidere. Dar tot Mariska îl primeşte pe nepotul Andrei cu mult drag, îi deschide drumurile în Israel, îl ajută economic. Cine este această Mariska? Este o femeie fără inimă? Este un zbir? Sau este, dimpotrivă, o rudă iubitoare? De multe ori, în sufletul unuia şi aceluiaşi om se pot întîlni sentimentele şi reacţiile cele mai divergente. Este ca în viaţa adevărată. Oamenii nu sînt albi sau negri. Ei sînt într-o zi aşa, în altă zi altfel. Ei se raportează într-un fel la unii, în alt fel la alţii. Sîntem imprevizibili şi avem acest grăunte de nebunie, care ne modifică şi ne face surprinzători.

Dincolo de tragedia, de natură continentală, a Holocaustului, dincolo de tragedia familială şi de cea personală, învăţăm aici despre faţa mereu surprinzătoare a individului, care se schimbă, astfel că avem dificultăţi în a-l cunoaşte şi a-l plasa într-un insectar. Însă noi nu sîntem insecte, pentru a fi catalogaţi. Putem fi aproximaţi, dar nu recunoscuţi, nu atestaţi cu precizie.

Avem aşadar şi latura artistică. Dar domnul Klein o admite şi eu îl confirm: nu avem de-a face cu un scriitor propriu-zis. El are ezitări stilistice, are căutări care nu totdeauna sînt izbutite. Cartea lui nu este în primul rînd o operă de artă. Însă este un document uman extraordinar. Vreau să afirm că trei mărturii de mare intensitate apasă asupra mea în mod de neşters. Întîmplător toate trei provin din sfera culturală maghiară. În primul rînd am în vedere capodopera lui Kertész Imre, autorul premiat cu Nobel, care s-a stins din viaţă ieri şi pe care noi tocmai l-am omagiat printr-un moment de reculegere. Despre cartea lui, Sorstalanság (Nedestinare), s-ar putea spune foarte multe lucruri. Întîlnim în ea o nouă imagine asupra Holocaustului, dintr-o perspectivă psihologică şi de mare complexitate estetică. A doua operă de artă care m-a răvăşit şi pe care cu siguranţă n-o voi uita este Fiul lui Saul, filmul care şi-a meritat Oscarul şi toate celelalte premii internaţionale cîştigate. Iar în planul documentului existenţial, chiar dacă nu este o lucrare strict beletristică, dar poate fi considerată şi aşa, este Lea. Povestea familiei mele, a cărei versiune în limba maghiară o lansăm aici.

Sînt onorat că am avut ocazia să exprim aceste gînduri. Mă bucur că domnul Andrei Klein ne-a dăruit o asemenea carte, pariul lui de-o viaţă, după 30 de ani de cînd a primit, ca moştenire, scrisorile unor oameni simpli, care ne povestesc în modul cel mai firesc despre lucrurile îngrozitoare care li se întîmplă. Vă felicit şi vă mulţumesc.

(Cluj, Muzeul de Artă, 1 aprilie 2016)

Lansare_1

Dialoguri maramureşene

Etichete

, , ,

dialog_mmElevii clasei a XII-a, cu profilul filologie-jurnalism, de la Colegiul Naţional “Vasile Lucaciu” din Baia Mare, coordonaţi de prof. dr. Daniela Sitar-Tăut, au avut ideea unei aventuri de specialitate. S-au lansat într-un şir de interviuri cu diverse personalităţi culturale, cu relevanţă locală sau naţională, din care a rezultat o carte, recent publicată: Dialoguri maramureşene, Ed. Actaeon Books. Am fost şi eu vizat de tirul curios al fostei mele eleve, Diana Meheş, din care a rezultat conversaţia următoare.

 

“Sîntem un ansamblu de valori şi principii în care credem,

un ansamblu de idei care nu ne conving”

Pentru mine Laszlo Alexandru este “dl. diriginte”. Dirigintele pe care l-am avut trei ani la Colegiul Naţional “G. Bariţiu” din Cluj-Napoca. Şi profesorul de italiană. Un dascăl exigent şi uneori ironic, alături de care am fost la foarte multe lansări de carte şi evenimente culturale. Un profesor pe care-l respectam şi iubeam în egală măsură, care a ştiut să ne transmită pasiunea pentru literatură, pentru cultura română şi cea italiană, dar şi spiritul polemic în discernerea evenimentelor din jurul nostru.

Diana Meheş: Care a fost momentul care v-a determinat să începeţi să scrieţi?

Laszlo Alexandru: O situaţie întîmplătoare. Încă din studenţie, în anii ‘80, eram un mare amator al revistelor de cultură, între care poziţia centrală era ocupată de România literară, cu cel mai înzestrat cronicar al său, Nicolae Manolescu. Am citit ani în şir comentariile publicate fără greş, săptămînă de săptămînă, în pagina 9, de cel mai important critic literar de-atunci. Am devenit eu însumi profesor şi elevii m-au rugat, la un moment dat, să le explic o poezie pe care ei n-o pricepeau deloc, arta poetică a lui Ion Barbu, Din ceas dedus… M-am străduit, de la catedră, să analizez împreună cu ei versurile celebre, să le umplu de sens. Nu după multă vreme, într-un articol din rubrica sa consacrată, Nicolae Manolescu s-a referit la aceeaşi poezie, dîndu-i însă o altă descifrare. Am rămas descumpănit. Am încercat să pricep situaţia. Am constatat că diferenţa de interpretare a poeziei lui Ion Barbu depinde, efectiv, de o virgulă din primul vers. Dacă ea există, totul se înţelege într-un fel. Dacă ea nu există, mesajul se pricepe altfel. Am fost curios să văd cum a scris poetul versul acela: cu virgulă sau fără? Am constatat că versiunea originală a poeziei nu mai există, nu ni s-a păstrat. În unele ediţii apărea aşa, în altele, altfel. Aşadar cine “vede” acolo virgula, are dreptul să interpreteze într-un anumit mod, cine n-o “vede” este autorizat să atribuie alt sens. Nicolae Manolescu avea dreptate – dar şi eu aveam dreptate. Amuzat de cele descoperite, i-am trimis autorului din Bucureşti o scrisoare personală, intitulată Pornind de la o virgulă… Acolo i-am detaliat intuiţiile mele, analiza mea poetică. După vreo trei săptămîni, cu uimire, mi-am regăsit scrisoarea publicată, sub formă de articol critic, în România literară. Aşa am debutat, absolut întîmplător, în cea mai cunoscută revistă a vremii.

D.M.: În ce măsură ceea ce v-aţi propus în tinereţe s-a realizat la maturitate?

L.A.: Nu îţi poţi calcula din tinereţe toate detaliile maturităţii şi ale bătrîneţii. Sîntem un ansamblu de valori şi principii în care credem, un ansamblu de idei care nu ne conving. În funcţie de personalitatea pe care ne-o conturăm (noi sau alţii, care acţionează asupra noastră), ne căutăm drumul în viaţă. Ce urmează este o succesiune de întîmplări, accidente, surprize (plăcute sau neplăcute), care vin să răspundă proiectelor pe care ni le-am construit.

D.M.: Aveţi un model din literatură care v-a inspirat?

L.A.: În primii ani de adolescenţă ai de obicei un model care te impresionează şi cu care ai vrea să semeni. După aceea, pe măsura înaintării în lume, numărul modelelor creşte, se diversifică. O fată probabil admiră talia unei actriţe, nasul unei cîntăreţe, machiajul unei prezentatoare la televiziune etc. Un băiat poate că e impresionat de succesele unui sportiv, de banii unui afacerist, de puterea unui politician. Personajele literare au tot mai mică influenţă, pe lîngă personajele din viaţa adevărată. Şi apoi literatura este ficţiune, imaginaţie, pe cînd viaţa este ceea ce se întîmplă imediat. Literatura mi-a plăcut şi îmi place, dar nu am avut un model propriu-zis, pe care să-l fi luat de acolo. Şi, de fapt, nu am avut un singur model, cum ziceam.

D.M.: Puteţi să enumeraţi cîţiva scriitori pe care i-aţi avut ca model?

L.A.: Pe la sfîrşitul liceului şi începutul facultăţii îmi plăceau foarte mult existenţialismul francez şi cărţile din prima etapă de creaţie a lui Albert Camus (Străinul, cîteva nuvele, cîteva piese de teatru: Caligula, Neînţelegerea). L-am citit cu încîntare pe Antoine de Saint-Exupéry (Micul prinţ, însemnările din Citadela). După aceea, cînd am trecut la studiul limbii italiene, am înţeles că Dante şi capodopera sa, Divina Comedie, depăşesc tot ce am putut cunoaşte pînă atunci. În literatura română îl citesc în continuare cu mare admiraţie pe I.L. Caragiale. Am tradus cu emoţie şi am publicat, după multe aventuri, o carte preferată din limba franceză: Ai toată viaţa înainte de Romain Gary. Pot să fiu impresionat de filosofia de viaţă a lui Alessandro Manzoni, din romanul său, care e şi cel mai important din literatura italiană: Logodnicii (I promessi sposi). Dar îl iubesc şi pe Sfîntul Francisc, pentru lecţia sa de umilinţă şi îndemnul să ne întoarcem la lucrurile esenţiale ale vieţii, valorile spirituale, ascunse în mijlocul naturii (Cantico di Frate Sole).

D.M.: Care este cartea scrisă de dumneavoastră pe care o iubiţi cel mai mult?

L.A.: Am scris cărţi în diferite direcţii, care reflectau preocupările mele din momentele respective. Pînă acum mi s-au publicat 18 cărţi de autor (şi alte vreo 12 ca traducător din franceză sau italiană în română). Am vrut să-i lămuresc pe alţii cu lucrurile pe care le-am descoperit în limba italiană şi am scris o gramatică, nişte dicţionare. Am vrut să protestez în legătură cu anumite lucruri pe care le-am constatat în literatura contemporană, în imaginea publică a unor scriitori români, în responsabilitatea pe care o evitau în modelarea societăţii – şi atunci am scris cîteva sute de polemici (în ziare şi reviste din România, din străinătate, într-o serie cam lungă de volume). Am vrut să le povestesc şi altora ce scriitor uriaş e Dante Alighieri şi atunci am publicat deja două cărţi despre el. Altele le scriu în continuare. Aşadar nu se poate realiza o ierarhie a cărţilor preferate pe care le-ai scris şi a cărţilor detestate pe care le-ai publicat. Volumele scrise sînt ca nişte copii pentru un părinte. Nu-l poţi pune să declare pe care fiu îl iubeşte şi pe care îl detestă. Toţi sînt ai lui, faţă de toţi are anumite responsabilităţi, pe toţi îi călăuzeşte mai departe în viaţă, cu privirile.

D.M.: În ce mod au fost abordate aceste polemici de către cititori?

L.A.: Cărţile de limba-literatura italiană au fost primite cu admiraţie unanimă, ca importante instrumente de lucru şi formare profesională pentru cei din jur. Cărţile de polemici au avut parte de o recepţie mai nuanţată. Oamenii le citeau (mai ales scriitorii). Se bucurau cînd ţinta vizată era un adversar de-al lor, se enervau cînd în discuţie venea un prieten. N-am avut de înfruntat aproape deloc replici sau contraziceri articulate, după 20 de ani de practicare a polemicilor literare. De ce oare? M-am străduit să nu comunic o ranchiună sau o ură personală, ci să discut o informaţie sau o idee de interes public. Am analizat luări de poziţie şi (non)valori manifeste, cu instrumentele citatului, ale argumentării raţionale, ale comunicării de informaţii corecte, impecabile. Probabil că sînt apreciat de unii, detestat de alţii. Dar nu asta contează. Am considerat mereu scrisul ca pe o datorie publică. N-am urmărit niciodată beneficii de imagine personală sau de carieră. Ba dimpotrivă. Am plătit cu propria carieră “luxul” de-a spune răspicat adevărul.

D.M.: Petreceţi mult timp scriind?

L.A.: Unul din pericolele care-l pasc pe scriitor este să petreacă mai mult timp scriind decît citind. Eu încă nu sînt ameninţat de aşa ceva.

D.M.: Cum reuşiţi să îmbinaţi meseria de scriitor cu cea de profesor? În ce măsură cele două depind reciproc?

L.A.: Ambele pleacă din aceeaşi nevoie de-a explica, de-a le împărtăşi celorlalţi nişte gînduri. Atunci cînd scrii, ai răgazul de-a revedea şi corecta stilistic. Atunci cînd predai de la catedră, totul e mai spontan şi comunicarea e directă. După ce îmi tipăresc cărţile, le dăruiesc la sfîrşitul anului şcolar, ca premiu, elevilor merituoşi. Iată cum se îmbină cele două meserii.

D.M.: În final, ce doriţi să le transmiteţi cititorilor dumneavoastră?

L.A.: În viaţă e important să fii sincer cu tine însuţi. Pe alţii îi poţi minţi de cîteva ori, pînă cînd îşi dau seama cu cine au de-a face. Dar e obositor să te autoamăgeşti. Vorba lui Goethe: Să fii ceea ce eşti!.

Notificare

Etichete

, , , ,

Către Revista “România Mare”
Str. Vasile Lascăr, nr. 16, sector 2, Bucureşti
tel./fax 021/3149369

În atenţia d-nei Lidia Vadim Tudor, redactor-şef

Aflu cu surprindere că, în intervalul 29 martie-6 mai 2016, revista România Mare a publicat şase episoade din volumul lui Catherine Siguret, Femei celebre pe divan, tradus de Laszlo Alexandru. Capitolele acoperă biografia scriitoarei franceze Colette şi începutul biografic al Virginiei Woolf.

Vă informez că paginile traduse de mine (şi tipărite fără ştiinţa mea) sînt protejate de legea drepturilor de autor. Din două una: fie intraţi grabnic în legalitate, prin perfectarea contractului necesar, fie încetaţi imediat difuzarea muncii mele intelectuale.

În absenţa unei opţiuni clare şi rapide, vă rog să consideraţi acest mesaj ca notificare prealabilă în vederea procesului în instanţă.

prof. dr. Laszlo Alexandru

Cluj-Napoca,
9 mai 2016

femei_celebre

Scrisoare deschisă

Etichete

, , , , ,

Stimate Domnule Prim-Ministru Dacian Cioloş,

Vă scriu într-o problemă de etică publică, a cărei rezolvare impune o decizie de natură administrativă. Ambele aspecte cad, în acest moment, în sarcina Dumneavoastră.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc este “o structură guvernamentală înfiinţată în 2005 şi aflată în coordonarea Primului Ministru”. Site-ul instituţiei anunţă celebrarea lui Vintilă Horia, miercuri, 30 martie 2016, ora 17, la Jockey Club din Bucureşti.

Am avut ocazia, ca scriitor preocupat de totalitarismele din secolul XX, să studiez presa interbelică. Am constatat, cu o neplăcere care sporea la fiecare aprofundare, că Vintilă Horia a desfăşurat în tinereţe o frenetică activitate extremistă. Încă din primii săi ani ca ziarist, s-a pus în slujba facţiunii reprezentate de A.C. Cuza şi Nichifor Crainic. A fost mereu cu un ton mai sus, pe lîngă ceilalţi propagandişti din pagina de ziar, în dorinţa de a-şi rotunji cariera. După jumătatea anilor ‘30 a fost fascist: “E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent şi nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrşită realizare artistică… Ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală. Să nu se uite că acel ce conduce destinele Romei a fost, cîndva, un filosof, un romancier şi un poet… Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei… Spuneam la început că fascismul e o operă de artă, o nouă renaştere italiană. Şi nu se poate să nu fie aşa, de vreme ce acel ce a creat-o e artistul cel mai genial, născut din fruntea de azur a Romei eterne” (1937); “Apariţia lui Benito Mussolini este un eveniment epocal” (oct. 1937). Vintilă Horia a fost răsplătit cu postul de ataşat de presă la Legaţia României din Italia.

Revenit în ţară, s-a făcut hitlerist. “Adolf Hitler e o genială minte politică” (2 februarie 1941); “Führerul a aşezat armata şi poporul german în fruntea capitolelor eroice ale lumii moderne” (27 februarie 1941); “Adolf Hitler şi nu Napoleon este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European” (5 iulie 1941); “Naţional-socialismul este asemănător, ca forţă şi ca întindere, religiei în Evul Mediu şi artei în timpul Renaşterii” (17 decembrie 1941).

Pe prima pagină a ziarului Sfarmă-Piatră, Vintilă Horia a justificat Pogromul de la Iaşi, la cîteva zile după producerea sa: “Revoluţia mondială pe care o clamează cu furie purtătorii de cuvînt ai comunismului nu e de fapt decît trambulina supremă a unei universale dictaturi evreieşti. (…) Peste cîteva săptămîni radio Moscova, deasupra căreia va flutura alt steag, va răspîndi pe căile aerului o formulă care va suna astfel: Creştini din toate ţările, uniţi-vă! Şi lumea va redeveni liberă, pentru că Izrael va înceta să existe” (2 iulie 1941). Alte notaţii ale sale merg în aceeaşi direcţie: “Israel voia să-şi facă o bogată patrie în România” (De ce tineretul României a fost şi este antisemit, 16 aprilie 1941); “Curentele semite au aruncat Occidentul în decadenţă” (9 iunie 1941).

Vintilă Horia a atacat în repetate rînduri sistemul politic democrat şi pe reprezentanţii săi: “Ne zvîrcolim în democraţie ca într-o ţeapă pe care ne-am pregătit-o singuri” (4 februarie 1937); “Nu vom reuşi să fim români decît rupînd legăturile cu democraţia” (Ibidem); “Ţara dispreţuieşte pe toţi reprezentanţii democraţiei, indiferent de valoarea lor” (11 noiembrie 1937); “Democraţia este inutilă” (18 martie 1937).

Vintilă Horia a sprijinit cu perseverenţă dictatura lui Ion Antonescu: “Generalul Antonescu a integrat România în ritmul Europei Noi” (19 mai 1941); “România şi-a regăsit destinul prin fapta generalului Antonescu” (7 mai 1941); “Prin Antonescu, România a căpătat încrederea Reich-ului” (13 martie 1941); “Salvarea nu ne poate veni decît de la Antonescu – singurul român nepătat şi bun” (13 martie 1941); “Portretul [lui Ion Antonescu] să-l punem la icoana sufletelor noastre” (28 ianuarie 1941). În urma militantismului său deşănţat, a fost răsplătit cu postul de ataşat de presă la Consulatul României de la Viena.

În 1946 Vintilă Horia a fost judecat – în absenţă – pentru că “a contribuit la realizarea scopurilor politice ale hitlerismului în România” şi a fost condamnat la detenţie pe viaţă. Refugiat în Europa occidentală, iar apoi în Argentina alături de alţi hitlerişti, el nu s-a mai întors în România. În 1960 romanul său Dumnezeu s-a născut în exil a primit Premiul Goncourt la Paris. Scandalul provocat de descoperirea trecutului său de extremist virulent l-a obligat pe scriitor să renunţe la premiu.

După moartea sa din 1992, un grup de intelectuali s-a implicat în reabilitarea imaginii publice a lui Vintilă Horia. Alţi intelectuali au contestat ideea recuperării propagandistului condamnat de instanţa de judecată. În decembrie 2015 lui Vintilă Horia i s-a atribuit cetăţenia de onoare a oraşului Segarcea (locul său de naştere). În urma protestului întemeiat pe legislaţia în vigoare, formulat de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, titlul onorific a fost retras în 2016.

Stimate Domnule Prim-Ministru,

Vreau să-mi aduc aminte că, în seara de 21 decembrie 1989, eram printre manifestanţii care protestau la Cluj împotriva comunismului din România. Grupul nostru a coborît din Mănăştur şi a ajuns în faţa USAMV; aici militarii au deschis focul şi două persoane au fost ucise. Puteam fi eu una dintre ele, dar întîmplarea a vrut altfel. Vă scriu asta pentru a sublinia că am văzut mereu comunismul ca pe o excrescenţă bolnavă, ale cărei efecte trebuie combătute cu hotărîre. M-am bucurat cînd a fost întemeiat un institut guvernamental pentru studierea crimelor comunismului. Cei doi conducători precedenţi s-au străduit, după puteri şi priceperi, să contribuie la cercetarea academică în domeniu, la activitatea efectivă, de regăsire pe teren a rămăşiţelor umane, sau la duelul în instanţă cu foştii torţionari. Însă constat cu surprindere că actuala conducere a instituţiei ascunde sub masă o agendă colaterală. Dl. Radu Preda pare a considera că nu poate condamna comunismul, fără a recupera şi înălbi agenţii nazismului. El a fost demnitarul care a protestat împotriva legii “antilegionare”, adoptate recent de Parlamentul României – iar asta nu l-a costat funcţia. Acum iată-l girînd celebrarea unui hitlerist. În ritmul ăsta se vor face nişte ani de la moartea în Spania a lui Ion Moţa şi Vasile Marin, doi anticomunişti de frunte, şi poate că vom avea o comemorare straşnică, la institutul guvernamental condus de Radu Preda. Curînd se va împlini o dată rotundă de la Operaţiunea Barbarossa, în care alt mare anticomunist, Adolf Hitler, şi-a arătat talentele militare – poate că vom avea iarăşi o comemorare straşnică, la institutul guvernamental condus de Radu Preda.

Ce vreau să spun este că lupta împotriva comunismului nu trece, nu are voie să treacă, prin agresarea memoriei Holocaustului. Fiecare oroare şi-a avut metodele, finalităţile şi făptaşii săi. Intersectarea planurilor, pentru a-i deculpabiliza pe unii sau pe alţii, revelă o gîndire lamentabilă.

Sînt sigur, domnule Prim-Ministru, că la aceste raţionamente ale mele, care ţin de etica publică, veţi adăuga şi evaluările Dvs. de natură politică: poate fi Guvernul părtaş, în anul 2016, la elogierea unui hitlerist? La urma urmelor, clienţii de la Jockey Club n-au decît să călărească, plini de nostalgie, mîrţoaga hitlerismului. Dar Guvernul României are o responsabilitate faţă de memoria victimelor din genocidurile şi pogromurile trecutului recent.

Cu stimă,
prof. dr. Laszlo Alexandru

Cluj-Napoca,
28 martie 2016

Centenar_VintilaHoria

Ridică-te, Haşotti, ridică-te, Anghel!

Etichete

, , , , , ,

Nu pentru o televiziune liberală,
nici pentru un director chel,
ci pentru o Românie legionară,
ridică-te, Haşotti, ridică-te, Anghel!

Pentru toţi scriitorii antisemiţi
şi pentru un prozator cam tembel,
care îi cînta lui Hitler laude fierbinţi,
ridică-te, Haşotti, ridică-te, Anghel!

Nu pentru ochii plînşi de victimele
torturate de legionari cu-atîta zel,
ci pentru un tăpşan de palavre şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Haşotti, ridică-te, Anghel!

Aşa, făr’ să te-mpiedici de ciotul
bunului-simţ, cu mişculaţii fel de fel,
să-mpingi la şefia televiziunii netotul,
ridică-te, Haşotti, ridică-te, Anghel!

Şi ca să impui la putere pe micul ecran
minciuna, aroganţa şi slugoiul fidel,
nimic să nu-ţi tulbure mîlosul elan,
ridică-te, Haşotti, ridică-te, Anghel!

Ridică-te, Haşotti, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Anghel, cu măreţ paranghel!
Din ceruri vă trimit bezele străbunii,
ridică-te, Haşotti, ridică-te, Anghel!

Nota bene: Plenul reunit al Parlamentului a validat Consiliul de Administraţie al SRTV. UDMR a părăsit şedinţa: Nu putem asista la apărarea legionarilor. Haşotti a recitat din Gyr. (Agenţia Mediafax)

Banalitatea răului

Etichete

, , , , ,

Recentele discuţii din spaţiul public, vizînd reabilitarea gazetarului hitlerist Vintilă Horia, îmi amintesc – prin mobilul care-i îndeamnă pe unii vorbitori – de o situaţie neplăcută, la care am fost obligat să asist cu cîţiva ani în urmă. Am participat în 2008 la sesiunea internaţională de comunicări ştiinţifice a Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, cu o lucrare despre tinereţea lui Constantin Noica. Porneam de la recent apăruta pe-atunci carte a lui Sorin Lavric, pe care o supuneam unei analize critice şi o confruntam cu cercetarea efectivă, din arhive, asupra activităţii publicistice extremiste a lui Noica. Veneam cu o amplă argumentaţie, pe text, cu citate şi bibliografie. De pildă cu aşa ceva: “Legiunea n-a visat să facă o ţară mai bună, a năzuit să fie o ţară mai bună. De veţi avea fapte şi nu veţi crede şi fi – ce se va alege de strădania voastră? Legiunea a înţeles să facă o altă ţară prin desăvîrşirea tipului de om dinlăuntrul ei. Cine este bun face binele în chip firesc. Iar Legiunea a voit această minune românească, să ridice o generaţie care să facă binele în chip firesc” etc. Sau aşa ceva: “Astăzi sîntem sub un anumit har. Horia Sima nu pune impozite pe lefuri: pune în mişcare sufletele” etc. Sau aşa ceva: “Nu e de ajuns să spui «Jos jidanii şi înstrăinaţii», ci trebuie să devii tu însuţi un ins în stare să înfrunţi pe străini şi înstrăinaţi” etc.

Mă aflam în cadrul unui institut care desfăşoară studii de specialitate, eram înconjurat de scriitori, profesori, cercetători, arhivişti, supravieţuitori din Holocaust. Surprizele penibile păreau excluse. Şi totuşi, în etapa de intervenţii pe marginea prezentărilor, am fost ţinta unei contestări încinse. Un domn în vîrstă, evreu respectabil şi martor a numeroase persecuţii antisemite, el însuşi un studios în domeniu, m-a interogat aspru de ce mi-am ales o asemenea temă ştiinţifică. Apoi ne-a povestit, pe un ton din ce în ce mai înfierbîntat, că l-a cunoscut personal pe Constantin Noica, în anii ‘70-‘80. El ne poate garanta că era vorba despre un om foarte cumsecade, cu o înfăţişare modestă, cu o ţinută cuviincioasă. Avea chiar şi prieteni evrei. Stătea de vorbă cu toată lumea, purta un loden ros, de pe care îi căzuse un nasture. La un moment dat au mers împreună la ştrand, i-a prins ploaia pe drum. Aşadar lucrarea mea nu se referă la omul pe care el l-a cunoscut foarte bine şi despre buna-cuviinţă a căruia el poate depune oricînd mărturie.

Am încercat să-i explic politicos că nu-i contest mărturia autobiografică. Dar eu mă refer, în lucrarea mea, la anii ‘40, pe cînd el ne vorbeşte despre anii ‘70. Poate că este vorba despre două realităţi (şi două personalităţi) foarte diferite, chiar dacă au purtat acelaşi nume. Omul mă întrerupea cu mînie. Am trecut să-i detaliez că n-am inventat eu citatele extremiste, ele există în presa vremii, i le pot fotocopia şi trimite cu poşta ca să se convingă. Omul mă contesta cu furie. Am conturat ideea că nu eu sînt vinovat, prin faptul că stau să conspectez realitatea, ci poate chiar personajul care a provocat, prin articolele exaltate din anii ‘40, acea realitate incontestabilă. Omul protesta furibund. Pînă la urmă au intervenit moderatorul şi ceilalţi participanţi la dezbatere, pentru a-l reduce la tăcere. Nu mai ţin minte dacă n-a fost cumva trimis afară pentru a se calma.

De ce mi-am amintit această întîmplare? Pentru a sublinia că nu mă convinge fizicianul Basarab Nicolescu, atunci cînd vine să declare cu seninătate în Adevărul: “L-am cunoscut foarte bine pe Horia, eram buni prieteni. Nicio nuanţă de antisemitism sau de legionarism. Era anticomunist”. L-aş întreba pe domnul academician cum comentează – semantic, stilistic, simbolic, politic – următorul citat din bunul său prieten Horia: “Germania lui Adolf Hitler [este] o valoare asemănătoare, ca forţă şi întindere, religiei în Evul Mediu sau artei în timpul Renaşterii”. “Acest «homo europaeus», cel dintîi dintre cei mai mari, acel ce s-a încumetat să distrugă o prejudecată şi să dovedească, cu strălucite argumente, forţa nepieritoare a Europei, este Adolf Hitler. Discursul său este acela al veacurilor care vorbesc încă de pe turlele catedralelor şi al basilicelor, din fundurile bibliotecilor şi al muzeelor şi de pe culmea aceea de umanitate care se numeşte europenism” (“Homo europaeus”, în “Sfarmă-piatră”, 17 decembrie 1941).

Mă întristează să văd că fizicianul Basarab Nicolescu răspîndeşte, în anul 2016, în ziarul Adevărul, propaganda mareşalului Ion Antonescu, potrivit căruia populaţia civilă evreiască a fost ucisă în Holocaust pentru că a agresat armata română: “Vintilă Horia vorbeşte despre evreii care au asasinat ofiţeri români, la intrarea în Basarabia. Dar acest lucru este un fapt”. L-aş întreba pe domnul academician cum comentează – semantic, stilistic, simbolic, politic – următorul citat, prin care bunul său prieten Horia justifica uciderea evreilor, la cîteva zile după Pogromul de la Iaşi: “lumea va redeveni liberă, pentru că Izrael va înceta să existe” (“Declinul iudaismului”, în “Sfarmă-piatră”, 2 iulie 1941).

Poate că pasajul “ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală” este un citat prin intermediar, din alt autor, cum insistă pedant fizicianul Basarab Nicolescu. Dar cum comentează domnul academician – semantic, stilistic, simbolic, politic – următoarea opinie a bunului său prieten Horia: “E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent şi nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrşită realizare artistică. (…) Să nu se uite că acel ce conduce destinele Romei a fost, cîndva, un filosof, un romancier şi un poet… Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei… Spuneam la început că fascismul e o operă de artă, o nouă renaştere italiană. Şi nu se poate să nu fie aşa, de vreme ce acel ce a creat-o e artistul cel mai genial, născut din fruntea de azur a Romei eterne” (în “Gîndirea”, nr. 8/1937).

Nu aştept de la Basarab Nicolescu poveşti despre lodenul ros, fără un nasture şi drumurile la ştrand pe care le-a făcut şi el – eventual – cu Vintilă Horia. Singurul lucru pe care-l mai aştept din partea lui e un strop de decenţă.

Discuţii în jurul lui Vintilă Horia

Etichete

, , , , , , ,

După apariţia pe blog a textului meu Andrei Pleşu faţă cu hitlerismul (care a avut din prima zi 851 de accesări din 29 de state ale lumii), unii scriitori şi publicişti au simţit nevoia să intre în dialog cu mine pe Facebook. Reiau aici o parte din replicile schimbate, care ar putea fi de interes mai larg.

Neculai Constantin Munteanu: Ok, am înţeles (aproape) tot. Citatele sunt oribile. Dar ce facem cu Dumnezeu s-a născut în exil? O punem pe foc? Sau… cum?

Laszlo Alexandru: Răspunsul meu e în două etape. 1) N-avem decît să citim toate cărţile lui Vintilă Horia, avem deplina libertate s-o facem – dar fără să-l declarăm – pe autorul hitlerist – cetăţean de onoare (nici măcar la Segarcea), fără să dăm nume de străzi după el, fără să-l declarăm, post mortem, membru de onoare al Academiei Române etc.

Ivan Karamazov (alias Demény Péter): Nu înţeleg ce nu e de înţeles aici. Şi chiar Dvs., D-le Neculai Constantin Munteanu? Păi este literatura arta celor neprihăniţi, a celor fără păcate? Villon, Wilde, Gorki, Benn… Opera ştie mai multe decît scriitorul – ăsta e tot secretul şi misterul. Opera e mai curată, mai curajoasă, mai omenească. Omul e om, şi nu e neapărat model. Vintilă Horia cu siguranţă nu este.

Laszlo Alexandru: Există şi aici nuanţe agravante. Una e să fii derbedeu şi hoţ din buzunare (ca François Villon). Alta e să elogiezi delirant şi să încurajezi Holocaustul, care a ucis 6 milioane de oameni (ca Vintilă Horia).

Ivan Karamazov: Sigur. Am vrut să zic numai că ecuaţia talent = morală e falsă.

Laszlo Alexandru: 2) Am citit romanul Dumnezeu s-a născut în exil, la începutul anilor ‘90, cînd a apărut pe la Craiova. Îmi amintesc foarte bine: era o cărţulie albastră, subţirică, pe hîrtie reciclată, cu coperta palidă. Am făcut, sincer, mari eforturi s-o duc pînă la capăt. Era o traducere spre limba română, făcută de altcineva, supervizată şi autorizată de autor. Avea serioase deficienţe de expresie, pe alocuri izbucneam fără să vreau în hohote de rîs, comparînd ceea ce deduceam că a vrut să spună textul pe franceză şi ce-a rezultat pe româneşte.

Laszlo Alexandru: Lectura mea a fost permanent dublă. Vedeam ce-i în pagină, apoi făceam efortul să deduc, din context, ce-ar fi trebuit să fie, stilistic şi lexical. După 50 de pagini eram epuizat. Pe ansamblu sper că i-am priceput mesajul de tînjire melancolică, în suferinţele sufocante ale exilului, după patria care l-a izgonit. M-au deranjat ideologia paseistă, păşunistă, mitologismul ostentativ. Iar stilistic, repet, a fost un efort serios s-o termin. Dacă ar fi să-i dau note, ca la şcoală, cartea asta nu aş evalua-o la mai mult de nota 7 (şapte).

Geo Vasile: Între timp a apărut o nouă ediție impecabilă la editura ELIT patronată de Mircea Martin, v-o recomand…

Laszlo Alexandru: Mersi. Din păcate, nici măcar o traducere impecabilă nu mă mai atrage să recitesc o carte mediocră, cu autor hitlerist.

Geo Vasile: Exageraţi, stimate coleg… vă ştiu un rafinat dantolog şi nu numai, v-am citit şi o polemică cu editorul unei ediţii Noica… eraţi totuşi ponderat şi foarte la obiect… însă calificativul dvs. vs. Vintilă Horia, un hispanist şi un erudit este oleacă prea dur… Romanul, după cum ştiţi, îl are drept protagonist pe Ovidiu, marele poet exilat la Pontul Euxin, primul artist deţinut politic al antichităţii, cum îmi place să spun… intelighenţia franceză a intenţionat să-i acorde premiul Goncourt… dar guvernanţii comunişti din România au plătit o campanie de presă în Franţa dirijată de… ţineţi-vă bine, MIHAI RALEA, împotriva autorului român, astfel încât V.H. a refuzat acea prestigioasă recunoaştere… n-am intenţionat decât să vă reîmprospătez unele detalii pe care n-aveţi cum să nu le ştiţi, ca unul dintre cei mai de seamă cărturari români de azi…

Laszlo Alexandru: Mă bucură aprecierile Dvs. călduroase, mai ales fiindcă vin din partea unui erudit italienist, a cărui conversaţie mă regalează. După cum ştiţi, problema Premiului Goncourt a divizat radical exilul anticomunist românesc în anii ‘60. De o parte au fost cei pilotaţi de Monica Lovinescu şi care contestau acuzaţiile de hitlerism la adresa lui Vintilă Horia, fiindcă veneau din partea statului comunist. Securitatea ar fi montat o campanie ticăloasă, prin urmare evidenţele trebuiau negate cu orice preţ. Strategia principală – prelungită pînă în ziua de azi – a fost sintetizată în strigătul energic: “Vintilă Horia n-a fost niciodată legionar!”.

Laszlo Alexandru: De altă parte s-au situat cei care cunoşteau prea bine militantismul fascist-hitlerist al lui Vintilă Horia şi nu acceptau minciuna pioasă. De fapt prozatorul s-a situat într-o falangă politică opusă, ce-i drept, Mişcării Legionare, în descendenţa lui A.C. Cuza, prin intermediul lui Nichifor Crainic. Aşadar e adevărat că V.H. n-a fost legionar, cum tot aşa de incontestabile sînt fascismul şi hitlerismul său.

Laszlo Alexandru: Eugen Ionesco a denunţat viguros minciuna perpetuată, cîteva zeci de ani, de către Monica Lovinescu. A rămas memorabilă replica lui, cînd au venit colegii de exil să-i ceară semnătura în favoarea lui Vintilă Horia: “Dacă ar fi fost legionar, poate că aş fi intervenit. Dar a fost cuzist”.

Laszlo Alexandru: Monica Lovinescu o consemnează foarte limpede, după aproape 40 de ani: “Şi Eugen se supărase că am luat partea lui Vintilă Horia în scandalul premiului Goncourt. Am închis telefonul şi închis a rămas” (vezi La apa Vavilonului, Humanitas, 1999).

Geo Vasile: N-am decât a mă pleca în faţa argumentelor dvs. şi a ştiinţei de istorie literară, ceea ce nu mă va împiedica să am o impresie pozitivă ca şi critic literar faţă de romanul în discuţie, faţă de scriitura lui poematică, ca şi faţă de proza lui Mircea Eliade sau aforismele şi paradoxurile marelui moralist Cioran.

Laszlo Alexandru: Mă rog. Ştiţi cum se spune: De gustibus… Prefer totuşi să ne întîlnim în discuţiile despre literatura italiană, decît să ne despărţim în cele despre literatura română…

Geo Vasile: Nicicând nu mă voi despărţi de dvs., stimate prieten Laszlo Alexandru, unul dintre cei mai de seamă dantologi ai României… Şi-n plus o conştiinţă civică şi estetică rarissimă în zilele noastre… Personal nu am decât a învăţa de la dvs… Cu deosebită preţuire, Geo.

Andrei Pleşu faţă cu hitlerismul

Etichete

, , , , ,

Andrei-PlesuEseistul Andrei Pleşu a abordat recent, cu obişnuita sa facondă publicistică, problema scriitorilor care au colaborat în secolul XX cu extremismul de dreapta (Greşeală, vină, justiţie, în Adevărul din 1 februarie 2016). De data asta reflecţia lui a pornit, ţintit, de la cazul Vintilă Horia.

Am citit cu interes premisele gînditorului dilematic, care ne asigură că “iniţiatorii oricărei ideologii xenofobe trebuie cunoscuţi ca atare de public, fără eschive relativizante, fără exces de ‘înţelegere’ conjuncturală, fără ascunderea adevărului. Asasinatul se plăteşte, fanatismul se plăteşte, prostia se plăteşte”. După startul aşa de viguros, autorul trece însă la descompunerea preambulului răspicat, pe spaţiul articolului, într-un pointilism diluant.

a) Legea care interzice cultul persoanelor vinovate de fascism ar fi “tenace şi radicală”, astfel că ea “se întoarce, inevitabil, împotriva ei înseşi, stîrnind frustrări culturale legitime, confuzii de valori şi principii, iritări autohtoniste divagatorii”. b) Ar fi nevoie de o pleiadă de instituţii autohtone (“Academia Română, Ministerul Culturii, Institutul Cultural Român şi Ministerul Justiţiei”), care să stabilească efectiv culpa extremistă a unor autori reputaţi. c) Reprezentantul guvernului, care tocmai cu aşa ceva se ocupă, cu aplicarea legii în teritoriu, ar fi prea rigid şi prea lipsit de simţul umorului: “domnul Alexandru Florian umblă cu şublerul prin spaţiul cultural românesc, înarmat cu o siguranţă de sine niţeluş stridentă… Mici dubii, o voce un pic mai scăzută, o oarecare rezervă tactică nu i-ar strica”. d) Sentinţele oficiale, date de tribunalele care au condamnat complicităţile fasciste de odinioară (şi care stau azi la baza activităţii funcţionarului guvernamental), ar cam fi cazul să fie desfiinţate, căci este vorba de “‘hotărîri’ luate de o adunătură de politruci şi ignoranţi, manevraţi de ocupantul sovietic şi de un partid, pe atunci, minoritar”. e) Există grade diferite de vinovăţie şi nu trebuie să derivăm activitatea ucigaşilor (“decemviri şi nicadori”) din îndoctrinarea ideologică oferită de intelectualii colaboraţionişti (“Nu prea cred că asasinii lui Gheorghe Duca şi ai lui Iorga citeau noaptea Eliade şi Cioran”). f) Întrucît ni se permite în continuare, fără restricţii, cunoaşterea lor estetică (“n-avem decît să citim ce vrem şi cît vrem din autorii suspecţi”), dar ni se interzice elogierea lor, cu titlu de exemplu, pe spaţiul public, legiuitorul ne-ar demonstra că este “ipocrit”. g) Faptul că foştii hitlerişti sînt exaltaţi prin statui, nume de străzi sau titluri onorifice nu e în măsură să le confere statutul de model pozitiv în comunitate: “Adică dacă Vintilă Horia e numit cetăţean de onoare al satului în care s-a născut [nota bene: Segarcea este oraş din 1968 – L.A.], ne putem aştepta ca toţi copiii satului să se facă legionari!”. h) Doar noi, în România, sîntem aşa de exigenţi, altminteri e plină lumea de hitlerişti veneraţi şi premiaţi: Gottfried Benn, Ernst Jünger, Hans Georg Kiesinger, Walter Scheel, Günter Grass.

Rostul acestei intervenţii nu este să ia pe rînd – pentru a le deconstrui – măruntele ironii, relativizări, sofisme şi distorsionări cu care şi-a împănat Andrei Pleşu intervenţia recentă din Adevărul. Vreau doar să readuc sub ochii cititorului contemporan, printr-o serie de exemple concludente, cine anume a fost ziaristul Vintilă Horia. Astfel toată lumea va putea să judece, pe cont propriu, dacă cel ce-a inspirat asemenea subtile meditaţii dilematice este cu adevărat îndreptăţit la onorurile publice, în România democrată de azi.

Vintilă Horia despre necesitatea exterminării evreilor: “Revoluţia mondială pe care o clamează cu furie purtătorii de cuvînt ai comunismului nu e de fapt decît trambulina supremă a unei universale dictaturi evreieşti. (…) Peste cîteva săptămîni radio Moscova, deasupra căreia va flutura alt steag, va răspîndi pe căile aerului o formulă care va suna astfel: Creştini din toate ţările, uniţi-vă! Şi lumea va redeveni liberă, pentru că Izrael va înceta să existe” (“Declinul iudaismului”, în “Sfarmă-piatră”, 2 iulie 1941). “Izrael voia să-şi facă o bogată patrie în România” (“De ce tineretul României a fost şi este antisemit”, în “Sfarmă-piatră”, 16 aprilie 1941).

Vintila-HoriaVintilă Horia despre genialitatea lui Adolf Hitler: “Europa n-are nimic de plătit memoriei lui Napoleon. / Adolf Hitler? Dar diferenţa e atît de mare încît faptele vorbesc de la sine. Actualul Fuehrer al Germaniei a creat el însuşi o revoluţie (subl. V.H.) pe care a făcut-o să triumfe între hotarele ţării sale şi în numele căreia vrea să schimbe tot ce a mai rămas, nesănătos şi părelnic, din moştenirea lui Napoleon Bonaparte. (…) El nu obligă pe nimeni să accepte ideile sale revoluţionare, ci vrea numai să instaureze o nouă ordine (subl. V.H.), în locul unei vechi dezordini pe care o combate alături de toate popoarele conştiente ale Europei. Iată de ce Adolf Hitler, şi nu Napoleon Bonaparte, este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European” (“Marele European”, în “Sfarmă-piatră”, 5 iulie 1941).

Vintilă Horia din nou despre genialitatea lui Adolf Hitler: “Germania lui Adolf Hitler [este] o valoare asemănătoare, ca forţă şi întindere, religiei în Evul Mediu sau artei în timpul Renaşterii”. “Acest «homo europaeus», cel dintîi dintre cei mai mari, acel ce s-a încumetat să distrugă o prejudecată şi să dovedească, cu strălucite argumente, forţa nepieritoare a Europei, este Adolf Hitler. Discursul său este acela al veacurilor care vorbesc încă de pe turlele catedralelor şi al basilicelor, din fundurile bibliotecilor şi al muzeelor şi de pe culmea aceea de umanitate care se numeşte europenism (s. V.H.)” (“Homo europaeus”, în “Sfarmă-piatră”, 17 decembrie 1941).

Vintilă Horia despre nevoia să fim aliaţii politici fideli ai lui Adolf Hitler: “Hitler va salva Occidentul” (“Nordul în Mediterană”, în “Sfarmă-piatră”, 9 iunie 1941); “În spatele lui Hitler stă întreaga omenire care rîvneşte la libertate” (“Elogiul curajului”, în “Sfarmă-piatră”, 27 februarie 1941); “Alianţa cu Axa fereşte ţările de ororile pe care le-au cunoscut aliaţii Angliei” (“Valoarea morală a pactului tripartit”, în “Sfarmă-piatră”, 4 martie 1941); “Hitler creează spaţiul pacific” (“Adevărata pace balcanică”, în “Sfarmă-piatră”, 5 martie 1941); “Ordinea nouă creează numai binefaceri” (“Führerul în Balcani”, în “Sfarmă-piatră”, 24 aprilie 1941); “Hitler va fi biruitor, el reprezentînd ideea cea nouă care va învinge ideea cea veche” (“Valoarea morală a pactului tripartit”, în “Sfarmă-piatră”, 4 martie 1941).

Vintilă Horia despre fascism şi Mussolini: “E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent şi nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrşită realizare artistică… Ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală. Să nu se uite că acel ce conduce destinele Romei a fost, cîndva, un filosof, un romancier şi un poet… Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei… Spuneam la început că fascismul e o operă de artă, o nouă renaştere italiană. Şi nu se poate să nu fie aşa, de vreme ce acel ce a creat-o e artistul cel mai genial, născut din fruntea de azur a Romei eterne” (în “Gîndirea”, nr. 8/1937).

Vintilă Horia despre generalul/mareşalul Antonescu, considerat de justiţia din prezent un criminal de război: “Generalul Antonescu a integrat România în ritmul Europei Noi” (“Funcţia de azi a presei”, în “Sfarmă-piatră”, 19 mai 1941); “România şi-a regăsit destinul prin fapta generalului Antonescu” (“Cuvinte pentru strădaniile noastre”, în “Sfarmă-piatră”, 7 mai 1941); “Prin Antonescu, România a căpătat încrederea Reich-ului” (“Ecouri despre plebiscit”, în “Sfarmă-piatră”, 13 martie 1941); “Salvarea nu ne poate veni decît de la Antonescu – singurul român nepătat şi bun” (“Salvaţi sufletele noastre”, în “Sfarmă-piatră”, 13 martie 1941); “Portretul să-l punem la icoana sufletelor noastre” (în “Sfarmă-piatră”, 28 ianuarie 1941).

Vintilă Horia despre ideea de democraţie: “Ne zvîrcolim în democraţie ca într-o ţeapă pe care ne-am pregătit-o singuri” (“Cultura democraţiei noastre”, în “Sfarmă-piatră”, 4 februarie 1937); “Nu vom reuşi să fim români decît rupînd legăturile cu democraţia” (Ibidem); “Ţara dispreţuieşte pe toţi reprezentanţii democraţiei, indiferent de valoarea lor” (“Şeful Strul Kutem – Mihail Sadoveanu”, în “Sfarmă-piatră”, 11 noiembrie 1937); “Democraţia este inutilă” (“Pe rugul unei vieţi”, în “Sfarmă-piatră”, 18 martie 1937).

Nu ştiu dacă, cerînd reabilitarea morală a lui Vintilă Horia, în Adevărul din 1 februarie 2016, Andrei Pleşu cunoştea aceste pasaje (şi altele, care li s-ar putea adăuga). Nu vreau să cred că jovialul maître-penseur pledează, în cunoştinţă de cauză, într-o gazetă centrală, pentru vlaga hitlerismului.

Îl aştept pe Andrei Pleşu să se apuce de critica literară. Să ne prezinte, dacă simte nevoia, complicatele structuri narative din “trilogia exilului”. Să ne detalieze metaforele prozastice din romanul despre bărbăţia strămoşilor. Dar el deocamdată nu asta a întreprins în Adevărul: nu o pledoarie estetică, în favoarea operei, ci una etică, în amintirea hitleristului. Andrei Pleşu nu e critic literar, ci vector de imagine publică. Să disociem lucrurile, să nu amestecăm merele şi prunele. Să distingem – mai ales – între ceea ce se cade şi ceea ce nu se cade.

Poveşti cu Popeşti

Etichete

, , , , , ,

stema

A fost odată ca niciodată o situaţie tare-ncurcată. Un dictator comunist într-o zi era oleacă trist. S-a gîndit să-şi recruteze nişte propagandişti pe metereze. Unu’ era Popescu din Teleorman – altu’ Popescu, dar bihorean. Amîndoi Dumitru pe nume, ca să-i confunde lumea la glume. Unu’ era cam economist, dar ziarist – ăl’alt mai filosof şi farmacist, dar artist. Unu’ parvine-n ‘65 CC-ist de PCR-ist – altu-n ‘68 e marginalizat CC-ist de PCR-ist. Unul, vreo cinci ani ministru ceauşist – altul, cinşpe ani deputat comunist.

Mitică din Teleorman e valabil ca şef ideolog şi principal cenzor, presa şi cultura o castrează cu spor. Răducu cel bihorean scrie roman după roman – revistele de cultură (“Steaua”, “Tribuna”, “Contemporanul”, “România literară”) le pilotează şi scriitorii români îi debutează, (nu) îi premiază, îi mai cenzurează şi de la năzbîtii îi calmează. Mitică e aspru şi fioros, lumea îl ştie de tîmpit periculos. Răducu e om util la toate, comunismul îi dă năvalnic brînci din spate. Mitică întemeiază şi coordonează sinistrul cult al personalităţii dictatorilor (El şi Ea). Răducu e trimis să troneze ca preşedinte jugănitor, peste personalităţile scriitorilor. Idiotologul Dumitru Popescu “Dumnezeu” îi scrie discursurile lui Pingelică, îl compară cu Bonaparte şi Pericle. Estetologul Dumitru Radu Popescu îl gîdilă pe la lingurică, zicîndu-i de “societatea liberă şi demnă”, “socialismul”, “pîrghii hotărîtoare de progres social”, “unitatea frontului literar în jurul partidului”, “neostenita energie şi putere de muncă”, “virtuţile demne de a fi trecute-n cronica eternităţii noastre”. Cu o lună înainte de astă lată linguşeală, muncitorii din Braşov basculaseră portretele şi cărţile lui Ceauşescu pe geam.

A venit revoluţia din decembrie ‘89: cîtă nedreptate!
– Dumitru Popescu!
– Prezent!
– Treci la puşcărie!
Şi pe un ton ceva mai intelectual:
– Dumitru Radu Popescu!
– Prezent!
– Treci la Academie!

Nu ştiu ce anume scria în referatul care l-a convins alaltăieri pe preşedintele tuturor românilor, Klaus Iohannis, că academicianul Dumitru Radu Popescu trebuie să capete, la Cotroceni, Steaua României în grad de Cavaler. Dar de-aici, dintr-un colţ de provincie friguroasă, îi şoptesc plin de smerenie: “Excelenţă, să nu fie uitat nici Dumitru Popescu!”.

Cotro