“De ce eu?”

Etichete

, , ,

Am aflat cu emoție de organizarea acestui eveniment. Cu și mai mare emoție am luat la cunoștință că voi avea oportunitatea de-a lua cuvîntul. Și mi-am pus întrebarea “De ce eu?” – o întrebare care periodic reapare în spațiul public. Ce m-ar face pe mine mai calificat decît pe alții să vorbesc azi? În cîteva clipe, mi s-au perindat prin minte antecedentele mele biografice, de om născut într-o familie maghiară, vorbind acasă limba maternă maghiară, din primii ani ai vieții, dar trimis de părinți, încă din clasa întîi, la școala în limba română. Astfel am ajuns să stăpînesc româna mai bine decît maghiara. În scurtă vreme am fost cucerit apoi de limbile străine, pe care am avut posibilitatea să le studiez. Am devenit traducător din franceză în română, iar pe urmă am trecut la limba italiană, pe care o predau de la catedră de peste treizeci de ani. Dar ce legătură aveau toate acestea cu evenimentul la care ne aflăm?

M-am străduit să pricep de-a lungul deceniilor fărîmițarea mea etnică și lingvistică, de care am avut parte prin biografia mea, iar una din concluziile pe care le-am și scris undeva, într-una din cărțile mele, este că am ajuns să mă conduc în viață după valori etice, nu etnice. Din toate cioburile, nu izbuteam să-mi recompun o apartenență etnică, unde să mă simt inclus și acceptat și iubit. Ei bine, dacă am avut această trufie să mă proclam sub zodia eticului, foarte repede am fost izbit de cel mai mare impas etic, pe care a trebuit să-l iau la cunoștință: Holocaustul. Problema evreilor.

Ca intelectual, m-am bucurat să aflu, întîi de toate, că poporul evreu este poporul cărții, al scrisului. Poate tocmai datorită sorții pline de vitregie, care i-a frămîntat pe apartenenții săi de-a lungul secolelor, evreii au înțeles cu multă legitimitate că, dacă scrii, dacă pui pe hîrtie, memoria se păstrează. Devenind scriitor, am trecut să învăț din cărți ce înseamnă problema evreiască, fiindcă eu n-am auzit de ea nici din familie, nici din școlile pe care le-am frecventat în tinerețe. Veneam cu o privire absolut inocentă și neprevenită. Și brusc am descoperit lucruri care m-au înfiorat. Raportul Final al comisiei internaționale coordonate de Elie Wiesel mi-a smuls ceața de pe ochi, în ceea ce privește cauzele și premisele istorice ale Holocaustului, desfășurarea sa pe etape, amploarea oribilă a crimelor, responsabilitățile, consecințele tragice care se prelungesc pînă în zilele noastre. Această violentă dobîndire de conștiință m-a împins apoi să mă implic, să cercetez în continuare anumite detalii, să-mi spun punctul de vedere, pentru a lumina o sumă de lucruri acoperite de confuzie.

M-am aplecat asupra situației evreilor din perioada interbelică, atunci cînd am studiat cîțiva ani de zile și am scris o carte despre Mihail Sebastian, un scriitor celebru, cu intenția să îndepărtez petele de calomnie care s-au strîns în jurul figurii sale. Am descoperit cu sinceră cutremurare vocea unui supraviețuitor al Holocaustului, născut într-un lagăr din Transnistria, domnul Andrei Klein, care se află acum printre noi și căruia vreau să-i aduc un omagiu. Cartea sa, fabuloasă, Lea. Povestea familiei mele, am citit-o, am descris-o și am analizat-o, iar cuvintele mele au fost amplu redate pe site-urile culturale și în presa din Israel. O revelație am avut în fața monumentalei lucrări coordonate de Randolph Braham, Enciclopedia Geografică a Holocaustului din Transilvania de Nord și vreau s-o omagiez pe traducătoarea sa în română, doamna Andrea Ghiță, care de asemeni este azi aici. E o carte care ia la pas fiecare comunitate, fiecare localitate din Transilvania guvernată de statul maghiar, dă seama despre persoanele care erau acolo, cu nume și prenume, componența familiei și sfîrșitul tragic de care au avut parte.

Cred că mă adresez acum Domniilor Voastre în această calitate a mea de intelectual, de scriitor, de cercetător al problemelor evreiești. Am vrut să trasez sub ochii noștri cîteva jaloane, cîteva repere, care m-au ajutat să pricep ce înseamnă Holocaustul, ce plagă oribilă a reprezentat și felul în care, cu toată umilința, trebuie să ne cerem iertare față de urmașii și supraviețuitorii și poporul ales să fie supus unui asemenea experiment îngrozitor.

Este un lucru știut că sîntem mîndri de moștenirile pozitive de care avem parte. Ne bucurăm cînd primim bani, jubilăm cînd mai avansăm un pic, pe umerii părinților noștri, care ne dăruiesc tot ce ne-au pregătit. Dar nu pomenim în public, de multe ori nici în privat, că preluăm vrînd-nevrînd inclusiv părțile neplăcute ale lor. Cu toții purtăm, ascunse, boli ale bunicilor noștri, ale părinților noștri, cu care ne naștem, pe care poate că nu le descoperim decît de la o vîrstă încolo. Ele există, în adîncul nostru, și, chiar dacă le tăinuim față de alții, le oblojim: ne informăm în legătură cu ele, mergem la medici, urmăm tratamente. Ființa omenească e făcută din bucurii, dar și din multă suferință, pe care se străduiește s-o gestioneze. Cred că la fel se întîmplă nu doar în plan personal, ci și colectiv: pentru a construi o societate sănătoasă, trebuie să scoatem la suprafață durerile din trecutul colectivităților noastre, gesturile de imensă nedreptate și suferință provocate de părinții și bunicii noștri, în timpul Holocaustului. Chiar dacă ne este incomod, trebuie să mărturisim și să cerem iertare. Pentru a restabili conștiința normală asupra lucrurilor, atît cît mai poate fi ea restabilită.

(Intervenție la ceremonia solemnă de comemorare a Holocaustului, de la Templul Memorial al Deportaților Evrei, Cluj, 7 iunie 2022)

Conspirația familiei Pazzi

Etichete

, , , ,

Niccolò Machiavelli

tradus de Laszlo Alexandru

A venit prin urmare Cardinalul și a fost primit de meser Iacopo de’ Pazzi la Montughi, la vila sa de lîngă Florența. Conjurații voiau să-i prindă laolaltă, cu ajutorul lui, pe Lorenzo și Giuliano și, cu prima ocazie, să-i omoare. Au poruncit de aceea să fie invitat Cardinalul la vila lor de la Fiesole; unde Giuliano, din întîmplare sau dinadins, n-a venit; așa că, pierzîndu-se planul lor, s-au gîndit că dacă-l vor invita la Florența, cei doi neapărat vor veni; și dînd așa porunca, în duminica din 26 aprilie, fiind anul 1478, acest ospăț l-au stabilit. Gîndindu-se așadar conjurații că-i pot ucide în mijlocul ospățului, au fost sîmbătă noaptea împreună; unde au hotărît tot ce era de executat în dimineața următoare. Venind apoi ziua, Francesco a fost anunțat că Giuliano nu ajunge la ospăț. Atunci din nou s-au adunat șefii conspirației; și au decis că nu era de amînat, fiindcă era cunoscută de mulți și urma să fie descoperită. Și de aceea au stabilit să-i omoare în catedrala Santa Reparata [azi: Santa Maria del Fiore – n.t.]; unde fiind Cardinalul, cei doi frați după obicei vor veni. Voiau ca Giovan Batista să aibă grijă să-l omoare pe Lorenzo, iar Francesco de’ Pazzi și Bernardo Bandini, pe Giuliano. Giovan Batista a refuzat, fie că prietenia de odinioară cu Lorenzo i-a înmuiat sufletul, fie că alt motiv îl îndemna: a zis că nu va avea niciodată curajul să facă una ca asta în biserică, să pună laolaltă trădarea și sacrilegiul. Ăsta a fost începutul eșecului lor; fiindcă, încolțindu-i timpul, au fost nevoiți s-o lase pe seama lui meser Antonio da Volterra și a lui Stefano, preotul, doi care, prin obișnuință și fire, erau cu totul neputincioși de asemenea lucru: căci, dacă în unele fapte este nevoie de un suflet ferm și hotărît, trecut prin numeroase experiențe de viață și de moarte, cu atît mai mult este nevoie în acestea, unde adesea s-au văzut oameni pricepuți la arme și pătați cu sînge, cum le piere curajul. (…) După această consfătuire, s-au dus în templu, unde Cardinalul deja, împreună cu Lorenzo de’ Medici, venise. Biserica era plină de popor și slujba divină începuse, dar Giuliano de’ Medici încă nu era acolo; la care Francesco de’ Pazzi, împreună cu Bernardo, destinați să-l ucidă, s-au dus la el acasă pentru a-l căuta și cu rugăminți și meșteșuguri l-au condus în biserică. E lucru demn de amintit cum asemenea mare ură, asemenea ticăloșie puteau fi acoperite cu atîta voioșie și hotărîre de către Francesco și Bernardo: fiindcă, însoțindu-l spre templu, pe drum și în biserică, printre glume și vorbe tinerești, cu mîinile și brațele îl strîngeau, să-l vadă de are pe el platoșă ori altă apărătoare. Știau Giuliano și Lorenzo de vrăjmășia aspră a familiei Pazzi împotriva lor și cum voiau aceștia să le smulgă puterea în stat; dar încă nu-și temeau viața, ca aceia care credeau că, și dacă ar fi încercat ceva, ar fi făcut-o civilizat și nu cu atîta violență; de aceea și ei, negrijindu-se de propria soartă, se făceau că le sînt prieteni. Fiind așadar pregătiți ucigașii, unii lîngă Lorenzo, unde, pentru mulțimea din templu, puteau să stea cu ușurință și fără a da loc de bănuială, iar ceilalți lîngă Giuliano, a venit clipa stabilită; și Bernardo Bandini, cu o armă scurtă, pregătită dinadins, i-a străpuns pieptul lui Giuliano care, după cîțiva pași, a căzut la pămînt; peste el s-a azvîrlit Francesco de’ Pazzi, l-a umplut de răni și cu atîta rîvnă l-a izbit că, orbit de ura pe care i-o purta, pe sine însuși la un picior grav s-a tăiat. Meser Antonio și Stefano, de cealaltă parte, s-au năpustit peste Lorenzo și i-au dat mai multe lovituri, de l-au rănit ușor la beregată; dar, fie neputința lor, fie curajul lui Lorenzo care, văzîndu-se atacat, s-a apărat cu armele sale, fie că l-a ajutat cine mai era cu el, toate eforturile le-au fost zădărnicite. Așa că ei, înspăimîntați, au luat-o la fugă și s-au ascuns; dar apoi găsiți, au fost omorîți cu cruzime și tîrîți prin toată cetatea. Lorenzo, pe de altă parte, adunîndu-se cu prietenii pe care-i avea împrejur, s-a încuiat în sacristie. Bernardo Bandini, cînd l-a văzut mort pe Giuliano, încă l-a mai omorît pe Francesco Nori, bun prieten al fraților Medici, ori pentru că-l ura de multă vreme, ori pentru că Francesco se străduia să-l apere pe Giuliano; și, nemulțumit de aceste două crime, a dat fuga după Lorenzo, ca să ajute cu îndrăzneala și hărnicia sa la ceea ce alții, prin încetineala și nepriceperea lor, nu izbutiseră să facă. (…) Între timp Francesco de’ Pazzi și Bernardo Bandini, văzîndu-l pe Lorenzo scăpat și pe unul dintre ei, în care își puseseră toate speranțele, grav rănit, s-au înfricoșat. Drept care Bernardo, gîndindu-se cu aceeași hotărîre la salvarea sa, cu care s-a gîndit la atacarea celor doi Medici, văzînd lucrul pierdut, a fugit teafăr. Francesco, întors acasă rănit, a încercat dacă poate să urce pe cal (fiindcă planul era să fie încercuită moșia cu militari și să fie chemat poporul la libertate și la arme), dar n-a putut, așa de adîncă era rana și atîta sînge pierduse din pricina ei; la care s-a dezbrăcat, s-a azvîrlit în pat, gol, și l-a rugat pe meser Iacopo să facă ceea ce el n-a izbutit. Meser Iacopo, cu toate că era bătrîn și la tăvăleli din astea nepriceput, ca să-și mai încerce odată norocul, s-a suit pe cal cu vreo sută de oameni înarmați, pregătiți de asemenea ispravă, și s-a dus în piața Palatului, chemînd în ajutorul său poporul și libertatea. Dar fiindcă primul surzise de la averea și dărnicia familiei de’ Medici, iar cealaltă nu era cunoscută la Florența, nu i-a răspuns nimeni: doar Seniorii, care stăteau în partea de sus a Palatului, l-au salutat cu pietre și cu amenințări, cît s-au priceput, de l-au speriat. Și stînd meser Iacopo la îndoială, a fost întîlnit de cumnatul său Giovanni Serristori; care, mai întîi, l-a scos din tărăboiul făcut de ei, apoi l-a îndemnat să se ducă acasă, spunîndu-i că poporul și libertatea erau în inimile altor cetățeni la fel ca într-a sa. Lipsit așadar meser Iacopo de orice speranță, văzînd Palatul dușman, pe Lorenzo viu, pe Francesco rănit și de nimeni urmat, neștiind ce să mai facă, s-a gîndit să își scape, de poate, viața cu fuga. Și cu prietenii de-i avea cu el în piață, a ieșit din Florența să meargă în Romagna.

Între timp toată cetatea luase armele și Lorenzo de’ Medici, însoțit de mulți tovarăși înarmați, se întorsese acasă. Palatul guvernului fusese recucerit și toți cei care l-au ocupat, prinși sau uciși. Deja prin toată cetatea se striga numele de’ Medici; și bucăți din trupurile morților, ori înfipte în vîrful armelor, ori tîrîte prin cetate se vedeau; și fiecare, cu vorbe pline de mînie și gesturi pline de cruzime, îi căuta pe cei din familia Pazzi. Deja casele lor erau de popor ocupate; și Francesco, așa, în pielea goală, a fost smuls de acolo și, dus la Palat, a fost spînzurat lîngă Arhiepiscop și ceilalți. N-a fost cu putință, de la jignirile care pe drum i s-au spus și făcut, să scoată o vorbă de la el; ci, privindu-i țintă, fără altă durere, ofta în liniște. Guglielmo de’ Pazzi, cumnatul lui Lorenzo, aflat în casele acestuia, și prin nevinovăția lui, și cu ajutorul nevestei sale, Bianca, a scăpat. N-a fost cetățean care, înarmat sau nu, să nu meargă la casele lui Lorenzo, la necazul acela; și fiecare îi oferea ajutorul și avutul său; atît de mari erau faima și harul pe care familia aceea, prin înțelepciune și generozitate, le dobîndise. Rinato de’ Pazzi, mai apoi, s-a retras la vila lui; de unde, aflînd povestea, a vrut să fugă în veșminte străine: cu toate astea, a fost cunoscut pe drum și prins și la Florența condus. A mai fost prins meser Iacopo, pe cînd trecea Alpii; fiindcă, aflînd muntenii din Alpi povestea petrecută la Florența și văzîndu-l că fuge, au sărit pe el și l-au adus la Florența: nu i-a putut îndupleca, deși mult i-a mai rugat, să-l omoare pe drum. Au fost meser Iacopo și Rinato osîndiți la moarte, la patru zile de la cele petrecute. Și, printre atîtea ucideri făcute în zilele acelea, că erau pline drumurile cu hălci de oameni atîrnate, n-a fost privită cu milă decît cea a lui meser Rinato, fiind ținut om bun și înțelept, fără de înfumurarea celorlalți din familia lui. Și, ca să nu rămînă întîmplarea fără învățătură de minte, meser Iacopo a fost mai întîi pus în mormîntul strămoșilor săi; apoi, scos de acolo ca excomunicat, a fost îngropat lîngă zidurile cetății; și, de acolo iară dezgropat, cu funia cu care l-au ucis a fost tîrît gol prin toată cetatea; și apoi, cum nu i-au găsit loc de îngropăciune în pămînt, a fost azvîrlit în rîul Arno, care pe atunci avea apele umflate. Exemplu cu adevărat măreț al sorții, să vezi un om cu atîtea bogății și atîta fericire printre toți, să cadă așa de nefericit și cu așa năruire și în așa înjosire!

(fragment din Povești florentine,

în Steaua, nr. 2/2022, p. 28-29)

Maestro

Etichete

, , , , ,

Trăim realități hibride, în care multe lucruri pe care le știam se schimbă peste noapte, iar noile forme de exprimare își caută dreptul la existență. Chiar și arta experimentează alte înfățișări, la confluența dintre cuvînt și gest, dintre sunet și imagine. Conexiunea și interdisciplinaritatea sînt de-acum unități de măsură ale esteticii. Așa se face că întîlnirea dintre muzică și film a dat naștere unui original cîmp de manifestare, a cărui consistență nu s-ar fi putut bănui cu vreun secol în urmă. Iar cel mai reputat artist, care s-a remarcat aici prin tenacitatea și sensibilitatea sa, a fost Ennio Morricone. Cartea sa de dialoguri cu colaboratorul preferat, admirabilul regizor Giuseppe Tornatore, tocmai a fost tradusă de Constantin Ivaneș și publicată de Editura Școala Ardeleană.

Este o carte despre muzică, firește, dar e și despre drumul în viață și opțiunile succesive pe care artistul le-a avut de făcut, experiențele plăcute sau aspre, surprizele de toate felurile, care i-au ieșit în cale. Învățăm o mulțime de amănunte din culisele compoziției muzicale (dacă ne înarmăm cu răbdare), dar și legate de marii regizori italieni sau americani, pe care i-a cunoscut personal, de-a lungul a șapte decenii, oameni cu care maestrul a colaborat, care l-au încîntat ori l-au dezamăgit. Un nou sector de activitate culturală își dezvăluie culisele sub ochii noștri, împreună cu un evantai bogat de performanțe și bizarerii, care au marcat viața artistică admirată de noi pînă acum poate numai de la distanță.

Să nu credem că succesul vine de-a gata, pe o tavă de argint. El este edificat, de cele mai multe ori, dintr-o lungă serie de eșecuri. Deși studiază la Conservatorul Santa Cecilia și admiră doi idoli, Bach și Stravinski, tînărul Ennio Morricone își cîștigă pîinea cotidiană, mai ales pe vremea războiului, ca trompetist prin baruri, la spectacolele de cabaret. Este atras treptat spre compoziție, dar în zonele frivole ale clipurilor publicitare, în teatrul radiofonic, “slugărind” în umbra altora, închegînd melodii pentru filme de televiziune și seriale. Își amintește cu amuzament cum l-a ajutat în studenție pe un coleg să copieze la examenul de componistică: mergînd pe rînd la aceeași toaletă și pitindu-i în cabina intimă partitura rezolvată. Nici ca profesor de muzică nu are experiențe mai entuziaste: prin severitatea excesivă, izbutește să-i descurajeze pe aproape toți cei ce se străduiau să se apropie de el. Își găsește un loc de refugiu ca organist la biserică, dar în momentele cele mai nepotrivite ale liturghiei se lansează în refrene din muzica de film, spre furia teribilă a preotului, care însă nu îndrăznește să-l certe, fiindcă oricum nu-l plătise. În alte situații numeroase, de la începuturi, compozițiile sale eșuează și e pur și simplu înlocuit din echipa unor filme.

Lecția fundamentală pe care o învață atunci, din succesivele încercări cu rezultate diverse, este că trebuie să pună suflet în ceea ce compune. La fel cum o casă e construită din cărămizi, însă are nevoie de privirea artistă a arhitectului, care-i conferă unicitate, muzica se realizează din sunete, care însă se individualizează prin sensibilitatea compozitorului. Și un alt principiu, plasat la temelia activității sale glorioase: identificarea plină de empatie cu publicul prezumtiv. “Cel care ascultă gîndește așa: îmi aduce aminte de tata, îmi aduce aminte de iubirea de altădată, mi-amintește de război. În piesa aceea găsește sentimentele lui, propriile lui trăiri.” Atunci cînd se instituie canalul afectiv de comunicare, între compozitor și fiecare spectator în parte, succesul nu întîrzie să apară.

După ce recurge la sprijinul altor dirijori, pentru interpretarea propriilor sale compoziții, dintr-un exces de timiditate a începuturilor, preia apoi complet frîiele muzicale și trece la pupitrul orchestrelor pentru care compune. Deși consideră orchestra ca fiind cea mai potrivită modalitate de exprimare, Ennio Morricone are un foarte amplu evantai artistic, de la corul clasic și vocile impresionante ale soliștilor (Edda dell’Orso, Joan Baez), la partiturile exclusive pentru anumite instrumente (pianul, trompeta, clarinetul) și mergînd pînă la zgomotele din natură, țipătul coyotului sau celebra fluierătură de cowboy. Trilogia western regizată de Sergio Leone și însoțită de aranjamentele muzicale ale maestrului îi deschide drumul spre celebritate și spre colaborările cu nume răsunătoare. Printre regizorii italieni faimoși cu care a lucrat se află Bellocchio, Bertolucci, Pasolini, frații Taviani, Giuseppe Tornatore, iar peste ocean colaborează cu Bruce Springsteen, Clint Eastwood, Quentin Tarantino, Quincy Jones etc. Totuși nu uită să protesteze împotriva unui eventual reproș de frivolitate: “Am făcut cinci sute de filme și numai treizeci au fost westernuri”.

Cartea de dialoguri – însoțită și de un film documentar lansat cu mult succes, acum cîteva luni, în regia “fiului său spiritual” Giuseppe Tornatore – ne oferă un periplu interesant prin lumea cinematografiei italiene și americane, cu numeroase detalii despre marii artiști ai ecranului și stilul lor de muncă, în detaliile ascunse ale profesiei. Ennio Morricone a știut să profite de un statut oarecum privilegiat, fiindcă muzica poate fi modelată numai indirect de regizor, spre deosebire de toate celelalte aspecte ale filmului: decorurile, costumele, jocul actorilor etc. Astfel că tonalitățile corurilor clasice și rescrierile din Bach au făcut casă bună cu sunetul drîmbei și împușcătura de pistol, urmărind toate același efect convergent, al stîrnirii emoției.

Dar cum compune maestrul? De cele mai multe ori direct în minte, fără ajutorul vreunei baze sonore efective! Muzica plutește mereu în jurul său, cum mărturisește cu ingenuitate, el doar o înhață și o adaptează la situația dorită. Și nu ține să interpreteze la vreun instrument viitoarea temă ce-l frămîntă, în fața regizorului care așteaptă cu răsuflarea tăiată: preferă eventual să i-o murmure sau să i-o schițeze din voce. Melodia ține de realitatea abstractă, metafizică, independentă de o materializare cu ajutorul instrumentului.

Acest lucru nu-l împinge însă spre o trufie nesăbuită, ci Ennio Morricone înțelege să-și admită franc rolul subaltern, în ciuda importanței copleșitoare a acestuia: “Muzica de film este făcută în beneficiul unei alte opere, nu a mea, ci a unui regizor. Creația îi aparține, iar muzica îi oferă o colaborare de-a dreptul fundamentală. În cinema, regizorul are mereu responsabilitatea, în fond, chiar și asupra muzicii”. Astfel că Premiul Oscar pentru carieră (în 2007) și Premiul Oscar pentru muzica la The Hateful Eight de Quentin Tarantino (în 2016) nu i-au desprins picioarele de pămînt. “Din asentimentele primite se pare că profesia a avut un drum bun. Întotdeauna însă am fost atent să nu mă-ncred c-a mers excepțional de bine. Elogii am avut foarte multe, dar am un cusur, datorat tatălui meu, să cred că acele elogii sunt… să nu spun false, ci judecăți date așa, cu ușurință. De multe ori cuvinte bombastice au fost exprimate de niște persoane care n-aveau nici un instrument în a înțelege pînă la capăt ceea ce credeau că judecă. Așa că în elogii am crezut puțin, cu toate c-au fost extraordinar de multe.”

Aceeași directețe cam brutală se menține pînă la ultimele sale cuvinte, din necrologul pe care singur și-l redactează și unde își ia rămas bun, la vîrsta de 91 de ani, de la numeroșii săi prieteni, de la rude și de la iubita lui soție, cu vorbe tranșante: “Io, Ennio Morricone, sono morto”. Plutirea metafizică a multor pasaje muzicale celebre, compuse de el, e sugrumată de violența vieții care se încheie.

(Steaua, nr. 1/2022, p. 60-61)

Le lacrime

Etichete

, , ,

Mă bucur să anunț realizarea filmului „Le lacrime”, o adaptare a nuvelei „Nenia” („Cîntec de leagăn”), după Luigi Pirandello, împreună cu elevii mei din clasa a XI-a C de la Colegiul Național „G. Barițiu” din Cluj.

Vom participa cu el la a V-a ediție a Concursului Internațional „Uno, nessuno e centomila” de la Agrigento, în Sicilia, unde elevi și profesori de la numeroase școli din Italia și din alte țări prezintă adaptări teatrale după celebrul scriitor premiat cu Nobel.

Filmul poate fi văzut aici.

Luigi Pirandello, „Nuvele pentru un an”, vol. 7 și 8

Etichete

, ,

Azi au apărut volumele 7 și 8 din seria nuvelistică scrisă de Luigi Pirandello, în traducerea mea.

Este cel mai amplu grupaj în limba română, din nuvelele pirandelliene, apărut pînă acum.

Mă bucur că, în cadrul Editurii Ecou Transilvan din Cluj, Colecția de Italiană pe care am inițiat-o acum cîțiva ani sporește pas cu pas.

Scrisoare despre Dante

Etichete

, ,

Voltaire

tradus și prezentat de Laszlo Alexandru

_________________________________________________________

Moartea lui Dante, în 1321, a fost urmată de o posteritate agitată, cu surprinzătoare răsturnări de situație. Prim-planul scenei poetice a fost ocupat de Petrarca și stilul care-i purta numele și care se revendica de la o cu totul altă filosofie estetică. Poeții petrarchiști și gustul petrarchizant și-au pus pecetea, în diverse moduri, asupra succesivelor secole de literatură italiană, împiedicîndu-i evoluția spontană și originală. Cu excepția cîtorva personalități izolate, care și-au proclamat admirația fierbinte față de Dante și au contribuit insistent la cunoașterea operei sale, prin redactarea de comentarii critice și biografii (printre ei s-a ilustrat Boccaccio), cîmpul literar italian s-a caracterizat, inclusiv în Iluminism și secolele XVII-XVIII, prin strîmbături iritate la adresa numeroaselor defecte inventate ale sale: “cuvinte mărunte și vulgare”, “umile, plebee și grosolane”, “enigmatice”, “răsucite, rîncezi, ruginite”, “obscure, plicticoase, foarte anoste”, “nărăvașe”, “nestăpînite”, “confuze”, “extravagante”. Asemenea aberații de apreciere literară au ținut capul de afiș, pentru cîteva secole. Azi ele constituie un potpuriu de ciudățenii caraghioase și au fost ca atare antologate de Bruno Capaci în vol. Dante oscuro e barbaro (2008).

Printre detractorii lui Dante se înscrie cu o tușă sarcastică și Voltaire, scriitorul și filosoful de peste Alpi. Pe de o parte el savurează anticlericalismul punctual al lui Dante, care îi vine ca o mănușă pentru batjocura antiecleziastică, în care s-a specializat cu pasiune. Pe de altă parte iluministul francez nu poate fi decît iritat de creștinismul profund și fierbinte al poetului italian, precum și de construcția masivă, temeinică, a unei capodopere care își presară sarcasmele doar pe alocuri, pentru a construi, nu pentru a dărîma. Rezultă din partea lui Voltaire o lectură grăbită și superficială, în care stabilește greșit data nașterii lui Dante, în 1260 – și îl corectează pe cel care o punctase corect: 1265; în care îi atribuie epitetul “divin” autorului, nu Comediei sale; în care îi asimilează pe guelfi și ghibelini cu facțiunile Albilor și Negrilor din același partid pro-papal (?); în care poemul este răsfoit superficial, iar cele trei fiare înspăimîntătoare din primul cînt devin două: “un leu și o lupoaică”; în care luntrașul Caron îi ajută pe cei doi călători, Dante și Virgiliu, să treacă nu peste Aheron, ci peste Stix etc.

Sigur că ironia dezinhibată cu care Voltaire se apropie de un nume de vîrf al culturii universale poate fi tonică. Asta însă nu-i plasează intervenția mai presus de o bizarerie amuzantă.

_________________________________________________

Voi vreți să-l cunoașteți pe Dante. Italienii îi spun divinul, dar e o divinitate obscură, puțină lume îi pricepe minunile. În schimb este comentat. Și poate că din pricina asta nu e înțeles.

Reputația lui va fi eternă, fiindcă aproape că nu mai este citit. Din toate cîte le-a scris, sînt vreo douăzeci de versuri care se știu pe de rost. Asta e destul ca să ne scutim de efortul de a examina restul.

Acest divin Dante se spune că era un om destul de nenorocit. Să nu credeți că a fost considerat divin pe vremea lui și nici că era profet în țara lui. Dar totuși e adevărat că a fost prior, dar nu un prior peste călugări, ci prior al Florenței, adică peste senatori. El s-a născut în 1260, din cîte spun compatrioții lui. Bayle, care scria la Rotterdam currente calamo pentru editorul său, la vreo patru secole după Dante, îl pune să se nască în 1265. Dar stima mea pentru Bayle nici nu crește, nici nu scade fiindcă s-a înșelat cu cinci ani. Lucrul important e să nu te înșeli în probleme de gust și de raționament. Literatura începea pe atunci să se nască în patria lui Dante. Florența era o Atenă plină de duhul ușurinței, al inconstanței și al facțiunilor. Partea albă se bucura de mare credit. Își lua numele de la doamna Bianca. Partea opusă își zicea a Negrilor, pentru a se deosebi mai bine de Albi. Însă aceste două facțiuni încă nu le erau destule florentinilor. Mai erau în plus guelfii și ghibelinii. Cea mai mare parte a Albilor era ghibelină, din partidul împăratului, pe cînd Negrii tindeau spre guelfii devotați papei.

Atît o facțiune cît și cealaltă iubeau libertatea, așa că făceau tot posibilul s-o distrugă. Papa Bonifaciu al VIII-lea voia să profite de situația asta pentru a distruge puterea împăratului în Italia. Din acest motiv l-a numit pe Charles de Valois, fratele regelui Franței, Filip cel Frumos, locțiitorul său în Toscana. Locțiitorul a venit cu o puternică escortă armată și i-a alungat pe Albi și pe ghibelini, dar a fost detestat de Negri și de guelfi. Dante era alb și ghibelin, așa că a fost exilat printre primii, iar casa lui a fost rasă la pămînt. Se poate înțelege ce legat afectiv a rămas, pe tot restul vieții, de familia regală a Franței și ce devotat față de papi. Se consideră totuși că a făcut o călătorie la Paris și, pentru a se gîndi la altceva, a devenit teolog, luînd parte la viguroase dispute scolastice. Să adăugăm că împăratul Henric al VII-lea n-a făcut nimic pentru el, deși el era ghibelin, și că s-a dus pe urmă la regele Siciliei, Frederic de Aragon, de la care s-a întors la fel de sărac precum s-a dus. S-a refugiat pe lîngă marchizul Malaspina și la curtea lui Cangrande de la Verona. A fost protejat în aceste două locuri, pe cînd a scris Infernul, Purgatoriul și Paradisul. Învălmășagul de versuri a fost considerat un mare poem epic.

El se pomenește îndată după intrarea în Infern cu un leu și o lupoaică. Deodată apare în fața sa Virgiliu ca să-l încurajeze. Virgiliu îi zice că e lombard și asta e fix de parcă Homer ar zice că e turc. Virgiliu se oferă să-l conducă pe Dante prin Infern și Purgatoriu, pînă la poarta Sfîntului Petru, avertizîndu-l că dincolo de asta nu-l va putea însoți.

Cu toate astea Caron îi ajută să treacă peste Stix, primindu-i în barca lui. Virgiliu îi povestește lui Dante că, la puțină vreme după sosirea lui în Infern, a ajuns o ființă plină de puteri, care a venit după sufletele lui Abel, Noe și David: continuîndu-și drumul, ei descoperă în Infern un loc foarte plăcut, unde se află Homer, Horațiu, Ovidiu și Lucan; în altul pot fi văzuți Electra, Hector, Enea, Lucrețiu, Brutus și turcul Saladin; în al treilea stau Socrate, Platon, Hipocrat și arabul Averroes.

În sfîrșit apare adevăratul Infern, unde Pluto îi judecă pe condamnați. Printre ei, călătorii recunosc cîțiva cardinali, cîțiva papi și mulți florentini. Toate astea sînt spuse cu un stil comic? Nu. Poemul îi aparține genului eroic? Nu. De care gust ține așadar acest poem? De cel bizar.

Dar există și versuri atît de fericite și impresionante, că în patru sute de ani n-au îmbătrînit deloc. Pe de altă parte, un poem în care cîțiva papi sînt băgați în Infern stîrnește mare atenție și glosatorii își epuizează toată agerimea să determine, cît pot ei mai bine, cine sînt cei pe care Dante i-a damnat și să nu greșească într-un subiect așa de important.

S-a întemeiat o catedră și se țin lecții pentru a-l explica pe acest autor clasic. O să mă întrebați cum de Inchiziția nu se opune. Vă răspund că Inchiziția nu e ușor de jignit în Italia. Ea știe prea bine că subtilitățile în versuri n-au cum să fie dăunătoare.

(în Steaua, nr. 11-12/2021, p. 87-88)

Etica neuitării

Etichete

, , , ,

Dan Romașcanu:

Viață șocantă. Scrieri despre evrei, de Laszlo Alexandru
Editura Ecou Transilvan, Editura Saga, 2021

Nu l-am întâlnit niciodată pe Laszlo Alexandru. Mă refer la întâlnirile fizice, într-un spațiu în care să ne strângem mâinile, să ne privim ochi în ochi, să discutăm. Și totuși, profesorul clujean face parte din categoria oamenilor pe care îmi pare că îi cunosc bine, prin intermediul cărților sale și al comunicării digitale. L-am întâlnit pe Internet cu aproape două decenii în urmă, Laszlo Alexandru fiind printre acei intelectuali care au înțeles devreme, înaintea multora dintre colegi, capabilitățile comunicării pe rețea, libertatea de exprimare (cu părțile ei pozitive și cu cele negative), accesul la cititori indiferent de locul geografic în care se află, de vârste și de posibilitățile economice. A întemeiat în 2003 revista internetică „E-Leonardo” și a fost redactorul ei timp de aproape un deceniu de apariție, până în 2012, realizând împreună cu colegii și colaboratorii săi una dintre publicațiile care au demonstrat că se poate face cultură liberă, de calitate și de atitudine, în limba română, pe Internet. Blogul său arhivează aproape două decenii de articole, recenzii, contribuții și împărtășiri personale și se îmbogățește și se actualizează permanent. Este activ și pe rețelele sociale. Toate acestea se adaugă unei remarcabile activități didactice, unei intense activități științifice și unei publicistici susținute, toate concretizate în zeci de cărți publicate în ultimele două decenii și jumătate. Traducător din limbile franceză și italiană, specialist în literatura română și în cea italiană, este cel mai remarcabil exeget al lui Dante în spațiul limbii române și probabil unul dintre Dante-iștii cei mai reputați din lume.

Volumul Viață șocantă. Scrieri despre evrei, apărut în acest an prin colaborarea editurii clujene Ecou Transilvan și a editurii SAGA din Israel, reunește scrierile și comunicările științifice în care Laszlo Alexandru a abordat frontal sau s-a ocupat tangențial de probleme legate de identitatea evreiască, de locul intelectualilor evrei în cultura română, de modul în care minoritatea etnică evreiască a fost tratată istoric și de felul în care personalități ale culturii române s-au înrolat în slujba doctrinelor și mișcărilor politice extrem-naționaliste și antisemite. Multe dintre aceste teme nu sunt noi, dar ceea ce este specific abordării lui Laszlo Alexandru este consecvența poziției și perspectiva etică, pe care o consideră axa principală a atitudinii intelectuale, cea fără de care nici aspectele ideologice și nici cele estetice nu pot fi susținute. La întrebarea firească “de ce evreii?”, autorul răspunde succint în prefața cărții:

…aceste pagini au la temelia lor o nedumerire, o discrepanță etică, pe care nu aveam de gînd s-o accept tăcut.

Volumul este împărțit în două secțiuni. Partea întâi este intitulată Despre evrei. Partea a doua se numește Despre antisemiți. Două fețe ale aceleiași monede, pe care o reprezintă prezența evreilor în spațiul românesc și contribuția acestora la ceea ce este România ca societate și cultură, pe de-o parte, și prejudecățile antisemite transformate în producte jurnalistice și culturale, dar mai ales în activitate politică, în perioada interbelică și în atrocitățile din timpul Holocaustului și felul în care acestea sunt reflectate în istoriografia și în dialogul cultural contemporan din România, de cealaltă parte. Textele sunt datate între 2004 și 2018. Toate personalitățile evocate, problemele ridicate și polemicile întreținute, cu un deceniu sau chiar două în urmă, rămân actuale și au ecou în actualitatea românească de astăzi. De altfel, Laszlo Alexandru respinge explicit ideea de filtru temporal, atunci când este vorba despre dezvăluirea și dezbaterea anumitor categorii de fenomene culturale și istorice:

Și care ar trebui să fie intervalul cronologic optim pentru cercetarea adevărului istoric? Iată, de pildă, atunci cînd oamenii mor mitraliați pe străzi (ca în decembrie 1989), ni se spune că faptele sînt prea apropiate de prezent ca să le putem aprecia obiectiv. Atunci cînd oamenii mor spintecați pe străzi, iar apoi sînt atîrnați în cîrlige la abator (ca în ianuarie 1941) ni se spune că faptele sînt prea îndepărtate ca să le putem aprecia obiectiv. Departe – aproape: care e perspectiva potrivită pentru a condamna crima colectivă în România? (pag. 244)

Primele două capitole ale cărții sunt dedicate unor personalități de origine evreiască, dintre cele care și-au lăsat amprenta în istoria și cultura României. Lazăr Șăineanu (menționat pe marginea unei monografii semnate de George Voicu) a fost un eminent lingvist și folclorist, care la sfârșitul secolului 19 a adus contribuții esențiale la dezvoltarea acestor discipline în tânăra cultură română. Eforturile sale de a se integra în sistemele de învățământ și academice ale României au fost sortite eșecului, cererile sale de dobândire a cetățeniei române fiind refuzate din cauza opoziției politicienilor și a unor oameni de cultură și colegi de breaslă, printre care se aflau B.P. Hasdeu și Nicolae Iorga. Dezamăgit, înfrânt, Șăineanu a plecat în Franța, România a pierdut un intelectual strălucit, Franța și-a mai adăugat un giuvaer la coroana de contribuții ale imigrației pariziene. Wilhelm Filderman a fost activist evreu, senator în perioada interbelică și conducător al comunității evreiești, în timpul celui de-al doilea război mondial. Susținător al principiului că “o națiune reprezintă totalitatea cetățenilor care trăiesc într-o anumită țară” (chestiune deschisă dezbaterii până astăzi și nu numai în România) a adoptat și el o linie asimilaționistă, pentru a fi contrazis de istorie și pe plan național și pe plan personal.

Un alt articol se referă la Enciclopedia geografică a Holocaustului din Ardealul de Nord, lucrare coordonată de istoricul evreu american născut la București Randoplh Lewis Braham (1922 – 2018), apărută în limba maghiară la Cluj și Budapesta. Nu știu dacă această carte a apărut și în limba română, dar ea pare una dintre încercările cele mai solide de a aborda tragedia evreilor din Nordul Ardealului ocupat de Ungaria, în perioada războiului ca urmare a Dictatului de la Viena, din rândul cărora 90% au pierit în lagărele naziste.

Nici pînă astăzi nu există un studiu comun, reciproc asumat de specialiștii români și maghiari, privitor la trecutul Transilvaniei de Nord. Tensiunile acumulate odată cu evoluția istorică sînt încă departe de a se fi decantat. Lipsește deocamdată o privire globală, neutră, o abordare științifică senină. Problema se complică suplimentar, atunci cînd în discuție intră și situația minorității evreiești, intens persecutate, din aceasta zonă. Cele două state vecine și-au pasat responsabilitatea tragediei, în timpul războiului rece. (pag. 26)

Acești primi pași pe calea reconstituirii adevărului istoric vor trebui continuați. A venit vremea amplelor conlucrări, în direcția cunoașterii corecte a trecutului. Cortina trebuie ridicată, chiar dacă ne vom îngrozi de ceea ce vom găsi în spatele ei. (pag. 33)

Am citat primul și ultimul paragraf al articolului. Între ele, în opt pagini, cititorul poate găsi o istorie condensată a suferințelor evreilor din Transilvania de Nord în timpul Holocaustului. În România, primele mărturii în acest sens au fost publicate în anii ’70, în revista “Flacăra”, și apoi adunate în câteva cărți semnate de Oliver Lustig (1926 – 2017), el însuși evreu clujean la origine și supraviețuitor al lagărului de exterminare de la Auschwitz. Cât despre speranța exprimată în paragraful final, mă întreb ce s-o fi ales din ea în cei 12 ani trecuți de la publicarea articolului, ținând cont de evoluțiile politice de atunci până azi, în special de cele de la Budapesta.

Soarta evreilor din Cluj și din Nordul Ardealului este abordată în cu totul alt registru în articolul care dă și titlul cărții, Viață șocantă, care se ocupă de cartea lui Andrei Klein, Lea. Povestea familiei mele. Am citit și eu această carte și am scris despre ea la apariția primei ediții, în 2014. Laszlo Alexandru a făcut în articolul său o analiză minuțioasă a acestei cărți unice – biografie, cronică de familie, mărturie de istorie.

Andrei Klein nu e un scriitor în adevăratul înțeles al cuvîntului. Nu e preocupat să rotunjească frazele, să le împodobească stilistic, să evite cacofoniile. Dar înțelege să-și facă datoria de martor al destinului stupefiant al familiei sale. A primit ca moștenire de la mătușa Mariska un pachet de scrisori … Le-a citit conținutul și a rămas adînc tulburat. Și-a asumat misiunea de a aduce la cunoștință publică cele întîmplate. Nu finalitatea artistică i-a stat în intenții, de-a lungul anilor, cît a lucrat la compunerea acestei cărți extraordinare. … Lucrarea comentată ridică vălul de pe două sectoare de existență înfășurate de obicei în pudoare: abisul relațiilor de familie și visul exilului fericit. (pag.136-137)

Mi s-a părut excepțională și analiza volumului al cărui titlu este tradus de Laszlo Alexandru prin Nedestinare, care i-a adus în 2002 Premiul Nobel pentru literatură scriitorului evreu de limbă maghiară Kertész Imre, premiu care a stârnit contradicții și a pus în încurcătură clasele politică și culturală din Ungaria. Expertul în literatură sesizează aspecte fine, dar esențiale din textul cărții, în timp ce cercetătorul interesat de soarta evreilor detectează filoanele de istorie, care ies cu greu la lumină și sunt contestate și în țara vecină.

Protagonistul are un destin frapant de asemănător cu al autorului: deportat la vîrsta de 14 ani, ca evreu, în lagărul de exterminare de la Auschwitz, unde scapă cu viață doar întîmplător, iar apoi în lagărele de muncă de la Buchenwald și Zeitz, copilăria sa este o necopilărie. Lumea întoarsă pe dos avea nevoie, pentru a fi exprimată, de această carte „întoarsă pe dos”, care ne răvășește. Nu simpla antifrază reprezintă arma stilistică de căpătîi a prozatorului, ci de-a dreptul antitextul. (pag. 34-35)

Strategia antitextului constituie la Kertész Imre metoda esențială de ocolire a patetismului. Tragedia realității e «camuflată» de suprafața inversată a mesajului, a explicitării sale. Cititorul așteaptă oripilat, cu sufletul la gură, să vadă cînd se vor unifica, în sfîrșit, cele două niveluri. Tehnica așteptării amînate reprezintă una dintre virtuțile artistice predilecte ale scriitorului. Ea își găsește justificarea în perspectiva naratorială «din interior», căci totul e perceput și relatat din punctul de vedere al protagonistului ingenuu, agresat în pragul adolescenței. Eroul romanului, sub impactul acestei monstruoase inginerii social-politice, e supus unui proces contradictoriu: crîncena maturizare și evoluție sufletească – devastatoarea debilizare și involuție fizică. (pag. 36-37)

Mai găsim în această primă parte a cărții un extins eseu intitulat M. Sebastian și evreii, care reconstituie detaliat și exact contextul colaborării lui Sebastian la “Cuvîntul” lui Nae Ionescu (ziarul care apare, cel puțin în prima perioadă, ca fiind mai pluralist ca idei culturale și politice decât mai târziu, ceea ce dă o altă perspectivă colaborării tânărului intelectual evreu), geneza cărții De două mii de ani și analiza infamei prefețe a lui Nae Ionescu, și mai ales ecourile în epocă și pozițiile unor intelectuali evrei, ca Isac Ludo și A.L. Zissu. S-a scris mult despre Mihail Sebastian și despre felul în care s-a raportat la ideologiile epocii, despre respectul și chiar fascinația pentru Nae Ionescu și despre suferințele din timpul Holocaustului, așa cum sunt reflectate în Jurnal. Sinteza lui Laszlo Alexandru mi se pare dintre cele mai corecte și mai bine argumentate:

N-a crezut că Nae Ionescu, într-un cinism fără margini, se va folosi de această armă pentru a izbi, extrem de violent, tocmai în protejatul său, precum și în minoritatea din care Mihail Sebastian făcea parte. N-a crezut că magistrul își va răsfira tezele incendiare și orientările fasciste, tocmai în prefața volumului care descrie, în simplitatea și transparența sa, ipostazele și suferințele comunității evreiești din România acelor vremuri. Avem, prin urmare, o carte construită ca un deal, cu doi versanți opuși: ceea ce spune ficțiunea realistă – sau realitatea ficțională -, răstoarnă prefața antisemită. Inclusiv datorită acestei situații deosebite, putem înțelege teribilul zăngănit de săbii pe care l-a produs și care nici pînă azi nu s-a stins. (pag. 69-70)

Dintre capitolele care completează prima parte a cărții, există unul despre care aș pune o întrebare – cel despre Cimitirul lui Eco. Am fost intrigat de motivele care l-au determinat pe Laszlo Alexandru să plaseze această analiză a textului și a subtextelor ultimului roman al lui Umberto Eco – cu dilema plasării tribulațiilor eroului în zona antisemitismului, sau a analizei rădăcinilor antisemitismului -, în acea parte a cărții care este “despre evrei” și nu în cea “despre antisemiți”.

A doua secțiune a cărții se deschide cu un scurt și excelent text intitulat Idei care ucid. Scris și publicat în 2006, el mi se pare remarcabil cel puțin sub două aspecte. În primul rând, este vorba despre unul dintre puținele ecouri în epocă ale publicării raportului Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, al cărei președinte onorific a fost Elie Wiesel. În al doilea rând, textul include o listă de citate infame, care demonstrează cât de profund și de “mainstream” era antisemitismul în rândurile clasei politice și ale oamenilor de cultură din România celei de-a doua jumătăți a secolului 19 și a primelor decenii ale secolului 20. Găsim aici nume ilustre, de la Ion Brătianu și Mihail Kogălniceanu la Vasile Alecsandri, Ioan Slavici sau Nicolae Iorga. Este cel mai bun argument care poate fi folosit în orice dezbatere, în care cineva susține că antisemitismul ar fi fost un curent marginal în cultura și istoria română. Singura mea nedumerire este legată de absența numelui lui Mihai Eminescu și a unui extras din textele jurnalisticii sale.

Cea mai mare parte a acestei secțiuni a volumului lui Laszlo Alexandru este dedicată reluării unor grupaje de articole, care reconstituie polemicile autorului cu o parte dintre istoricii și publiciștii promotori ai negaționismului și recuperatori pentru cultura română ai unor intelectuali care au îmbrățișat doctrinele fasciste și legionare. Unii dintre “recuperați” făceau parte din elita culturii românești, alții sunt considerați minori, toți erau uniți de aceeași adeziune la naționalismul extremist mai mult sau mai puțin mistic și la antisemitism, niciodată repudiat complet și lucid de vreunul dintre ei.

Istoria reprezintă un subiect de importanță strategică. Manevrînd orwellian cercetarea trecutului, cu scopul de a stăpîni prezentul ideologizat, propaganda comunistă a îngrădit cercetarea curajoasă. Chiar trecutul fascist al României a rămas într-un con de umbră, pentru a fi uneori excavat, fragmentar, parțial, în scopuri politizate. În anii ’70-’80, regimul își umplea pușculița vînzînd peste hotare, pe valută forte, cetățeni din minoritatea germană sau evreiască. Ultimul lucru care trebuia publicizat era faptul că un alt regim românesc, situat la cealaltă extremă, cu doar cîteva decenii mai înainte, marginalizase, persecutase, exilase sau masacrase o parte a aceleiași minorități evreiești. Liniștea apăsătoare care s-a așternut asupra incidentelor criminale din perioada fascismului a menținut în culise numele unor semnificativi scriitori români, care se puseseră în slujba discriminărilor politice.

Odată cu redobîndirea libertății, după decembrie 1989, moștenirea s-a dovedit greu gestionabilă. Ce preluăm din trecut? Care sînt criteriile noastre de lectură? După ce priorități judecăm păcatele comise cu vorba și cu fapta? Răspunsurile la aceste întrebări n-au mai venit pe o singură voce, ci au reflectat orientarea politică, ideologică, de simpatie personală, de calcul strategic etc. al diverșilor vorbitori. Prăbușirea cenzurii a adus polifonia, însă dispariția criteriilor limpezi de judecată a provocat cacofonia. (pag. 165-166)

După decembrie 1989, direcția principală a discursului, în legătură cu scriitori ca Octavian Goga, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Ion Barbu, Constantin Noica etc. a insistat pe valoarea literar-filosofică a operei lor, pe necesitatea elogierii acestora, cu scopul consolidării patrimoniului românesc. S-au făcut auzite puține voci – rapid descurajate –, care atrăgeau atenția asupra activității politice extremiste a respectivelor personalități. Strategia de reducere la tăcere a dezbaterilor oneste despre scheletele din dulap a fost pe cît de insistentă, pe atît de repetitivă. De la clasicul «nu e momentul», trecîndu-se prin previzibilul «de ce să condamnăm extremismul de dreapta, acum, cînd trebuie să ne concentrăm pe cel de stînga?»…, mergîndu-se pînă la atacul dezlănțuit în grupuri de presiune, împotriva cărților incomode, sau refuzul de publicare a acestora, nici o variantă n-a fost neglijată. (pag. 213-214)

Două dintre grupajele principale de articole din această secțiune sunt dedicate contribuțiilor autorului, ca participant activ în două dintre polemicile de răsunet cu 10-15 ani în urmă, care nu numai că au rezonanțe și în prezent, dar de fapt continuă sub alte forme până astăzi. Prima este legată de încercarea de reabilitare a lui Vintilă Horia, inițiată de teleasta Marilena Rotaru, încercare la care aderaseră un număr de intelectuali, scriitori și personalități mai mult sau mai puțin informate despre trecutul acestuia, de jurnalist militant pentru cauza fascismului mussolinian și mai târziu a hitlerismului. Scriitorul, exilat după război la Paris, încercase să-și facă uitat trecutul și se transformase în scriitor de limba franceză, câștigând în 1960 singurul Premiu Goncourt dobândit vreodată de un scriitor născut în România. Cazul fusese complicat, paradoxal, tocmai de condamnarea lui Vintilă Horia pentru crime de război în 1946, de către un tribunal controlat de comuniști și de manevrele regimului comunist, care în 1960 a trimis la Paris documente care l-au compromis pe romancier în ochii opiniei publice.

Al doilea caz este cel al lui Constantin Noica, filosoful care devenise și este până astăzi un model pentru scriitorii și publiciștii dreptei din România. El a fost declanșat de monografia lui Sorin Lavric, Noica și mișcarea legionară, publicată de Editura Humanitas în 2007. Pentru a-l exonera pe idolul dreptei românești de trecutul său, care includea aderarea publică la Mișcarea Legionară, funcția de redactor-șef al ziarului-tribună al Mișcării și articole pe linia anti-democrației și admirației față de fascism, Lavric încerca o spălare de păcate idealizată a celei mai extremiste forme de activism și terorism politic din istoria României moderne. Surprinzătoare sunt luările de poziție mușamalizatoare sau favorabile pe față cărții, ale unor intelectuali și critici cu renume cum sunt Vladimir Tismăneanu (!), Dan C. Mihăilescu și Gheorghe Grigurcu. Adevărul istoric este restabilit cu argumente, și pericolul pozițiilor exprimate în carte și în recenziile prietenoase, combătut fără menajamente. Ar fi interesantă, desigur, și punerea poziției autorului monografiei, Sorin Lavric, în lumina evoluției sale politice ulterioare și a activităților sale publice de atunci și până astăzi.

Din punct de vedere istoric, dar și din perspectiva personală a lui Laszlo Alexandru, eroul ultimului capitol al cărții, Paul Goma antisemit este un caz special. Și pentru el și pentru mulți dintre noi, Paul Goma a fost “cel mai important reper al nostru de curaj și verticalitate din anii comunismului”. Cu atât mai mult, deriva sa extrem-naționalistă și antisemită, demontată și detaliată în articolul publicat inițial în 2004, a reprezentat o mare deziluzie, aproape un act de trădare, care ne-a dezorientat. Ultimul capitol al eseului său este numit, semnificativ, “Despărțire”. Laszlo Alexandru, care întreținuse un dialog susținut cu Goma în anii ’90, scrie:

De când am devenit conștient de mine însumi, de propriul meu statut social și profesional, efortul principal pe care l-am depus a fost de a cunoaște cît mai multe despre realitatea înconjurătoare, prin intermediul cărților. Înainte de a mă considera elev, sau student, sau acum, de vreo cincisprezece ani, profesor, m-aș fi putut defini mai precis prin categoria de cititor. Din adîncul întregii mele experiențe intelectuale de cititor, vreau să declar aici răspicat că n-am mai avut pînă acum prilejul de a cunoaște cărți atît de mizerabile precum Săptămîna Roșie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia și Evreii.

Mărturisirea aceasta poate părea cu atît mai neașteptată, cu cît vine din partea celui mai perseverent susținător al personalității și literaturii lui Paul Goma (prin zecile de comentarii și analize pe care i le-am consacrat). Chiar dacă mi-ar sta în putință, n-aș avea nimic de schimbat sau de regretat din trecutul meu.

… Nu-i va surprinde probabil pe cititori cînd afirm că și pentru mine Goma a fost un mentor (deși nu ne-am întîlnit niciodată și întreaga noastră prietenie s-a manifestat doar în scris și la telefon.). Am golit însă pînă la fund cupa amărăciunii, în aceste luni și săptămîni, după ce am constatat «rinocerizarea» scriitorului parizian și m-am văzut nevoit să optez între afecțiune și rațiune, între recunoștință și conștiință. (pag. 318 – 319)

Câteva cuvinte despre stilul lui Laszlo Alexandru. Din cele câteva citate oferite în această recenzie se poate vedea că scrie tranșant și fără menajamente. Sunt pasaje în articolele sale, mai ales în cele care fac parte din discuțiile în contradictoriu, în care autorul devine de-a dreptul pamfletist, în care polemica atinge note acerbe. Iată încă un exemplu:

Ce-ar mai fi de adăugat? Statul român își permite, probabil, după integrarea europeană din 2007, luxul de a-l «repune în drepturi» (care drepturi? de a i se republica în ediții de lux articolele naziste?) pe unul dintre cei mai nocivi și neobrăzați ideologi ai criminalului secol trecut. Viața politică e o imensă broască țestoasă, în ale cărei viscere pot să încapă, ca într-o pastă vîscoasă, atît concluziile Raportului final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului, cît și autorii morali, intens vociferanți, ai Holocaustului însuși. De așteptat ar fi doar ceva mai multă decență și mai puțin patetism, din partea numelor prestigioase, constituite în complice grupuri de presiune. A invoca ordinea morală pentru a reșapa de la cimitirul elefanților pe un cinic propagandist aduce o boare sulfuroasă de cinism la pătrat. (pag. 163)

Ajută aceasta cauzelor pe care le promovează? Desigur, simpatia celor criticați nu și-o raliază, în schimb pozițiile sunt clare și lipsite de echivoc. Lucrurilor li se spune pe nume. Laszlo Alexandru o face întotdeauna în mod documentat și argumentat, de altfel o parte dintre capitolele cărții sunt însoțite de aparat critic cu note și referințe, în text sau la finele articolului.

Cartea este impecabil editată și nu m-am mirat să descopăr că partea de corectură a fost asumată de autor însuși. Lipsește o singura informație: coperta preia o pictură a artistului lituanian-israelian-american Samuel Bak, născut în 1933, supraviețuitor al Holocaustului, numită “With a Blue Thread”. Adaug eu aici aceste date, cu speranța că vor fi incluse într-o ediție viitoare.

Prin curajul și independența sa, și prin scrierea clară, argumentată și documentată, profesorul Laszlo Alexandru este o personalitate aparte și necesară în peisajul literar și publicistic românesc. Evenimentele din ultimii ani în România și în lume demostrează că problemele dezbătute de articolele sale rămân actuale și că multe dintre dezbaterile și polemicile la care a contribuit sunt încă deschise. Volumul Viață șocantă. Scrieri despre evrei adaugă operei sale o contribuție intelectuală remarcabilă și încă un argument tezei, care poate fi considerată un motto al activității sale: Istoria și estetica au valoare doar atunci când au o dimensiune etică.

(Preluare de pe blogul lui Dan Romașcanu, The Catcher In The Sand)

Cum mi-am petrecut Anul Dante?

Etichete

, , , , , , , , ,

Concursul de împrejurări – pe care unii îl numesc destin – poate cîntări mai mult în viața omului decît ne închipuim. În toamna anului 2020, Editura Cartier a publicat cele trei volume Lectura lui Dante, la realizarea cărora muncisem zece ani, fără a socoti deceniile precedente, de documentare în vederea predării la catedră. Eu aș mai fi așteptat, să revăd textul, însă prietenii din Chișinău, stimulați de finanțarea de la AFCN, și-au calculat bine pașii: anul omagial trebuia să ne prindă cu cărțile pe masă. Și a pornit avalanșa.

Întîlnirea on-line propusă de ziaristul cultural Tiberiu Fărcaș mi-a oferit posibilitatea să prezint pe Zoom criteriile mai importante, care m-au călăuzit în redactarea cărții; am intrat în dialog atunci cu numeroși cititori. În convorbirea cu Amalia Lumei, publicată de revista La Mongolu, am avut prilejul să evoc un moment de cumpănă de odinioară, cînd zăceam bolnav la spital și, pentru a-mi umple monotonia nopților de insomnie, recitam în minte versuri din Dante, pînă le învățam pe de rost. În lansarea de carte organizată on-line de Editura Cartier, am detaliat momente estetice admirabile, din cele trei ținuturi dantești. O formă prescurtată, de analiză a Infernului, Purgatoriului și Paradisului, am reluat în interviul dat lui Emilian Galaicu-Păun și inclus pe site-ul postului de radio “Europa liberă”. În eseul publicat de revista Luceafărul de dimineață din București, am punctat un evantai de argumente poetice, din gama celor mai diversificate sentimente omenești, care se regăsesc în poemul lui Dante. În conferința on-line pe care am susținut-o la inaugurarea Comitetului din București al Asociației “Dante Alighieri”, am făcut o sinteză a traducerilor românești integrale din Divina Comedie, încheind cu două fraze despre lucrarea mea recent apărută.

Primele reacții pozitive pe internet n-au întîrziat. Mihai Iovănel a cuprins Lectura lui Dante în “Top 10 cărți din 2020”, pe site-ul Scena 9. Aceeași opțiune și la prof. dr. Liviu Neagoe, în “Top 10 cărți 2020”, pe Facebook, unde se vorbea despre “un travaliu interpretativ uriaș, care ni-l redescoperă pe Dante dintr-o perspectivă inedită”. În Bilanțul lui Caranfilof de pe site-ul cultural Bookhub, Lectura lui Dante a fost plasată în fruntea celor mai interesante cărți din Top 2020 și a fost remarcat “rezultatul unui efort titanic, întins pe perioada unui deceniu”. Gheorghe Erizanu, directorul Editurii Cartier, a inclus lucrarea mea pe blogul său, în topul “21 de cărți pentru secolul XXI”, printre cele mai importante apariții editoriale pe care le-a realizat în două decenii de activitate. Italienistul Ion Istrate și-a exprimat pe Facebook entuziasmul de a vedea o analiză amănunțită, “vers de vers, dacă e nevoie cuvînt cu cuvînt” a Divinei Comedii și a remarcat “acuratețea comentariului românesc”, ce-și taie drum prin hățișul dantologiei moderne. Ziaristul Nicolae Damaschin a elogiat un “instrument pentru înțelegerea textului lui Dante”, care “seamănă izbitor cu o pagină de Talmud, cu textul sursă aflat în centru, înconjurat de comentarii, explicații, glose și referințe”. Criticul literar Bogdan Crețu, în sinteza Anului literar 2020 din revista Observator cultural, a subliniat că cele trei volume edifică “o carte nu doar impresionantă, ci una care apare rar într-o cultură”.

Lectura lui Dante a obținut Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2020, în evaluarea juriului compus din Răzvan Voncu (președinte), Daniel Cristea-Enache, Gabriela Gheorghișor, Ioan Holban, Mircea Mihăieș, Angelo Mitchievici și Vasile Spiridon.

Am oferit detalii despre atelierul meu de lucru, dar am scos în evidență și extraordinara traducere izbutită acum un secol de G. Coșbuc, în prezentarea de la Centrul Cultural Municipal “George Coșbuc” din Bistrița, la întîlnirea moderată de Gavril Țărmure și Marcel Seserman. O altă conferință, despre complexitatea figurii dantești și a capodoperei sale, am susținut la Festivalul Internațional de Teatru “Atelier” de la Baia Mare, în organizarea directorului Radu Macrinici. M-am bucurat să citesc apoi, în revista bilingvă Orizonturi culturale italo-române, analiza elogioasă a Eleonorei Cărcăleanu, care l-a predat timp de mulți ani pe Dante Alighieri la Universitatea “Al. I. Cuza” din Iași. În opinia profesoarei, se pot identifica trei momente de vîrf pentru încetățenirea supremului poet italian în cultura română: 1) traducerea Divinei Comedii de către G. Coșbuc, tipărită în etapa interbelică; 2) apariția versiunii Eta Boeriu, a monografiei semnate de Al. Balaci și a volumului academic Studii despre Dante, în 1965; 3) editarea trilogiei Lectura lui Dante.

Ovidiu Pecican a subliniat, în cronica dedicată cărții mele, că “scopul este acela de a oferi o cale de acces rațională, o posibilitate de cunoaștere, de descifrare a conținutului integral al vastului poem unui public care deja beneficiază de mai multe traduceri plastice, poetice în limba proprie, unele dintre ele fiind strălucite prin expresivitate și fidelitate ori prin capacitatea imaginativă a transpunerii. S-ar putea deci spune că noua versiune, precum și extinsul aparat critic care o însoțește, se datorează unei viziuni de factură iluministă și exprimă vocația profesorală a lui Laszlo Alexandru care, an după an, a predat cu pasiune Dante. (…) Noua înfățișare a Divinei Comedii deplasează lectura înspre versantul savanteriei puse în slujba educării și a raționalității.”

Am primit cu bucurie invitația d-lui Ioan Cristescu și am participat la colocviul omagial “Dante Alighieri 700” de la București, organizat de Muzeul Literaturii Române, Academia Română, ICR, Teatrul Nottara etc. În cadrul unei sesiuni prestigioase, am luat cuvîntul alături de vorbitori români și străini ca Ana Blandiana, Bruno Mazzoni, Marco Grimaldi, Filippo La Porta, Dalina Bădescu. Am avut plăcerea să detaliez atunci un subiect interesant: Despre empatie la Dante. Discuțiile din jurul poetului au continuat a doua zi, la Librăria Pavesiana din Capitală, cu expunerile italienistelor Mara Chirițescu și Eleonora Cărcăleanu, cu intervenția mea și dialogul liber cu publicul. A treia zi am urcat pe scena Teatrului Nottara, la finalul minunatului spectacol de recitare dantescă, susținut de maestrul Emil Boroghină, pentru a le prezenta spectatorilor cartea mea și a prelungi serata cu o sesiune de autografe.

O săptămînă mai tîrziu mi-am lansat cele trei volume din Lectura lui Dante la Librăria din Centru de la Chișinău, sprijinit din nou de recitările în vervă ale maestrului Boroghină. În paralel m-am bucurat să aflu că articolul meu de sinteză succintă asupra sentimentelor omenești eterne cuprinse în poemul dantesc a fost tradus în maghiară de Márton Evelin și a fost tipărit de revista clujeană Helikon. Numărul omagial Dante al publicației a fost prezentat apoi, într-un frumos eveniment cultural organizat de Consulatul General al Ungariei din Cluj, unde pentru prima dată am avut prilejul de-a mă adresa publicului folosind limba maghiară.

Am acceptat bucuros inițiativa colegei Liliana Feder și am luat parte on-line la evocarea și sărbătorirea lui Dante, printre elevii colegiului “Mihai Eminescu” din Baia Mare. Am fost plăcut surprins de invitația scriitorului Ovidiu Pecican, de-a inaugura talk show-ul său cultural Transparențe de la TVR Cluj, o bună ocazie de-a reconstrui împreună din cuvinte, timp de vreo oră, imaginea poetului italian. După atîtea drumeții se impunea revenirea acasă, așa că am organizat lansarea de carte de la Colegiul Național “G. Barițiu”, cu participarea unor oaspeți de seamă: Marinela Marc, Inspector General ISJ Cluj, Andreea Suciu, Inspector de limbi străine, Massimo Novali, Consul Onorific al Italiei la Cluj, Piergiorgio Mori, Lector MAE italian, cu participarea on-line oferită de Vincenzo Tamarindo, Atașatul Cultural din Ambasada Italiei și Patrizia Ubaldi, Lector MAE italian, și în coordonarea Alinei Bărăian, directorul școlii. Elevii mei, prezenți la eveniment, au avut ocazia să afle de la distinșii vorbitori cît e de actual Dante în zilele noastre și să i-o spună ziaristei Rodica Tulbure, care a realizat un reportaj de la eveniment și l-a transmis în emisiunea Sesam, deschide-te! de la Radio Cluj. Firește că m-am bucurat de comentariul despre Lectura lui Dante, publicat de Marcela Ciortea în Steaua, unde sînt lăudate “paginile de rafinată critică literară și estetică” identificate în cartea realizată de mine.

Partea internațională a turneului meu a debutat la Agrigento, în Sicilia, unde am mers împreună cu două eleve să ridicăm premiul “Strada degli Scrittori”, atribuit pentru participarea la concursul internațional “Uno, nessuno e centomila” dedicat lui Pirandello. În serata organizată la Teatro della Posta Vecchia, am vorbit despre anul internațional Dante și volumele mele, în fața unor profesori din SUA, a unor elevi și profesori din Barcelona și Torino, a unor actori și personalități agrigentine.

La cîteva zile distanță a urmat călătoria în Belgia. La invitația profesorilor de la Universitatea Liberă din Bruxelles, am participat la colocviul dedicat primelor traduceri ale capodoperei lui Dante în limbi romanice. În fața colegilor universitari din Bruxelles, Barcelona, Salamanca, Napoli, Louvain și Liège am vorbit despre George Coșbuc, il primo traduttore integrale della “Divina Commedia” in romeno. A doua zi, la invitația directorului Institutului Italian de Cultură din Bruxelles, în cadrul mesei rotunde consacrate traducerilor dantești din secolul XXI, am făcut o amplă prezentare a structurii științifice aflate la baza lucrării mele Lectura lui Dante.

Abia întors acasă, am plecat din nou în Italia, unde la invitația prestigioasei asociații Giglio Blu am susținut conferința “Lectura Dantis” in romeno, în Auditorium Cassa di Risparmio, o sală absolut impresionantă, dotată cu orgă și toate facilitățile tehnice, la doi pași de Domul din Florența și la două străzi de Casa lui Dante. Ca răsplată complet neașteptată a activității mele profesionale, la sfîrșitul întîlnirii mi s-a atribuit Medalia de Argint și am primit titlul de Membru de Onoare al Asociației Giglio Blu. Turneul dantesc mi l-am încheiat cu emoționanta vizită la Ravenna, pentru a revedea mormîntul celui mai important poet italian.

Dacă acum un an m-ar fi întrebat cineva cum îmi imaginez perioada următoare, i-aș fi răspuns doar atît: că mă bucur mult să țin în mînă o carte nespus de dragă, la care am muncit din greu. Iar tot restul nu-mi trecea nici prin cele mai colorate fantezii. Dar iată că întîmplarea – pe care unii o numesc destin – te poate înhăța pe sus, pentru a te arunca pe o spirală cu momente magice, amețitoare, în urma cărora se prelungește un sentiment inefabil de fericire.