WordPress

Etichete

wordpress

Publicitate

21 decembrie 1989 în Mănăștur

Etichete

Cluj, decembrie 89, Mănăștur, prezentare, revolutie anticomunista

Îi mulțumesc Asociației “Vechiul Cluj” pentru inițiativa aceasta extraordinară a istoriei vorbite, pe care o acoperă deja, faptic, de cîțiva ani încoace. E o premieră în spațiul românesc. În perioada comunistă, ca să te ocupi de istorie îți trebuiau șapte rînduri de peceți, de la București în jos (sau în sus, pînă la Dumnezeu), pentru a ți se aproba vreo lucrare, care apoi brusc devenea oficială. Or, după 1989, iată că am descoperit normalitatea și în acest domeniu. Foarte importante în Occident, de mai multe decenii, sînt istoria orală și istoria locală. Noi eram fixați, în proiectele impuse ale unei istoriografii de factură naționalistă, pe diverse nostalgii: nu știu cîte mii de ani de la Decebal, nu știu cîte milioane de ani de la Burebista. În schimb ignoram: 1. întîmplări de lîngă noi, în spațiu și 2. întîmplări din apropierea noastră, în timp. Adică lucruri normale. Istoria trebuie să fie, pînă la urmă, o componentă a biografiei noastre. Ea nu e un ansamblu înțepenit, de odinioară, care trebuie venerat – și folosit ca instrument ideologic pentru manipularea conștiințelor colective -, ci o realitate concretă, care trebuie redescoperită, prin experiențele fragmentare ale celor din jur.

Despre o astfel de experiență vreau să vă relatez acum. Nu e prima dată cînd mă refer la ea. Pentru mine a fost una din situațiile de traumă majoră a biografiei mele. Cum era să uit așa ceva? Nu vă vorbesc așadar despre un trecut cu mii de ani în urmă, ci despre ceva care-mi este foarte aproape. Nu poate să treacă. Și poate că e mai bine așa, să nu treacă. O să vă relatez despre ziua de 21 decembrie 1989, în cartierul Mănăștur din Cluj. Nu-mi propun să lansez ipoteze, fabulații, probabilisme, ci să vă povestesc ce anume s-a întîmplat. Nu mă interesează, prin urmare, diversele speculații ale celor care zic că da, a fost revoluție, sau nu, n-a fost revoluție, sau a fost mîna rușilor, sau a fost mîna americanilor. Vă detaliez ce-am trăit și ce-am văzut – firește, selectînd, fiindcă altminteri mi-ar trebui o zi întreagă pentru a descrie o zi întreagă.

Eram proaspăt absolvent de facultate, de Litere, ajuns cu repartiție într-un sat din Moldova. Venise vacanța și ne-am întors acasă. Eu sînt mănășturean din 1971, cînd mi-am terminat grădinița aici și mi-am continuat toată școlarizarea, preuniversitară și universitară. Așadar am revenit, împreună cu soția mea de atunci, de la postul de profesor, în vacanța de iarnă. Cam știam ce se petrece în țară, fiindcă toată lumea asculta Europa liberă și, în zilele de 16, 17 decembrie 1989 s-au transmis înregistrări absolut îngrozitoare, cu focuri de arme, urlete de disperare, îndemnuri: “Nu trageți, fraților! Ne omorîți!” etc. Sigur că, în vîrful munților, în județul Suceava, încă nu era nimic din toate astea. Dar trăiam, în sinea noastră, tensiunea celor auzite. Am venit la Cluj și aici lucrurile erau încă liniștite. Eram acasă în dimineața de 21, așa că nu vă pot spune ce-a fost în centru, pentru asta va trebui să vină alți martori. Undeva pe la amiază, pe la ora două, se întorcea tatăl meu din oraș. A intrat în locuință. Noi eram cu prietenii noștri Mihai Hurezeanu (fratele lui Emil Hurezeanu) și soția lui. Deci eram în patru. A ajuns tatăl meu și mi-a zis: “Vezi că e agitație mare în oraș. Armata e la Fabrica de Bere. Nu mai circulă nimic. Eu, de-acolo, am venit pe jos pînă acasă. E scandal. Să nu cumva să ieșiți din casă, e periculos”. Auzind asta, prima noastră reacție a fost exact să mergem pentru a vedea ce se întîmplă. Discutaserăm deja cîte ceva, între noi. Chiar atunci ne uitam la niște filme occidentale, pe video recorder, dar Bruce Lee nu se lipea de noi. Aveam, așa, o agitație interioară mocnită, fiindcă simțeam că nu-i bine să fim acolo, cînd trebuia să fim aici. Am ieșit pe stradă. În Mănăștur era totul liniștit. Am mers în zona complexului Minerva. Acolo, mai ales fosta mea nevastă, care avea o fire foarte revoluționară, s-a pus pe fapte mari. A zis: “nu putem să stăm așa, haideți să mobilizăm lumea, să facem și noi ceva”. Erau cîteva zeci de oameni, la coadă, la portocale. Ceea ce era o raritate. Banane nu se găseau, în ultimul deceniu de comunism, dar portocale, în situații de criză, se mai “băgau”, să țină lumea ocupată. Și atunci efectiv am mers la coada aia imensă de portocale, de la Minerva, și am început să-i apostrofăm pe oameni. “Ce faceți? Alții mor și voi mîncați portocale? Haideți cu noi! Nu se poate una ca asta”. Firile s-au aprins, din una-n alta. Ne-am adunat zece-douăzeci de oameni. Pe urmă am fost cincizeci. Pe urmă am fost o sută. Ne-am apucat să strigăm: “Jos Ceaușescu!”, “Jos comunismul!”, “Jos dictatura!”. Am început să ne agităm. Pe lîngă noi lumea trecea tot pe jos, într-adevăr, mijloace de transport în comun nu erau. Mănășturul era foarte calm. Ne așteptam să sară ceva miliție, armată, pe noi, să ne strîngă iute. Dar nu era nimeni, era chiar pașnic, din acel punct de vedere, numai noi eram “nepașnici”. Am început să strigăm și, de la gălăgie, se mai uitau unii pe geam să vadă ce se întîmplă, i-am chemat și pe ei: “Hai cu noi!”, “Nu stați în casă!”. Au coborît unii de prin blocuri. Epicentrul, repet, a fost în fața complexului Minerva. Nu exista atunci McDonald’s. Era un teren viran, cu desișuri, cu tot felul de gunoaie. Acolo ne-am strîns treptat vreo 200, cam așa. Ne-a venit ideea, pentru a mai aduna oameni, fiindcă eram puțini, să facem o tură prin Mănăștur. Să fim mai mulți, să avem forță de exprimare. Așadar din casă am ieșit la ora două, sau două și jumătate, iar pe la trei am început un fel de marș, am pornit la vale, spre complexul Union. Acolo am cotit la dreapta și am urcat pe strada Mehedinți. Strigam: “Jos comunismul!”, “Jos dictatorul!”. Am luat curba aceea amplă, pe strada Mehedinți și practic am parcurs strigînd tot traseul pînă sus, lîngă pădure, printre blocurile turn, cu foarte mulți locuitori. De-acolo a început într-adevăr să vină lumea.

Dar totul era vraiște. Nu știam ce va fi; ce vrem noi să facem; cum să ne organizăm. Erau foarte mulți copii. De asemeni, o spun cu onestitate, erau unii cetățeni turmentați, sau în stare de ebrietate. La colțul străzii Mehedinți, aici, în partea de jos, țin minte o scenă importantă: am încercat să ne adresăm mulțimii. Dar nu aveam microfon sau difuzor, ci doar vocea. Fiecare avea o voce și o părere. La 200 de persoane – vă dați seama. Fosta mea nevastă a zis: “hai să-i organizăm puțin”. Era acolo o Dacie albă. Ea era o femeie tînără și firavă, s-a urcat pe capota mașinii și-a început să strige energic să se facă liniște. Asta deja a dat niște rezultate și lumea a început să asculte, să vadă ce are de spus persoana. După cîteva scurte fraze de punere în temă, că oamenii mor la Timișoara, că nu mai suportăm comunismul și trebuie să-l dăm jos, i-a întrebat: “Vreți să mergem să murim?”. Mai ales cei turmentați au răspuns în cor: “Daaa!”. “Nu! Greșiți!” “Păi, cum nu?! Dar nu de-aia ne-am adunat?!” “Nu, noi vrem să protestăm, nu să murim!” Era și ea profesoară, știa să fie convingătoare și să vorbească în public. Le-a făcut acolo “Cursul scurt”, călare pe Dacie. “Noi mergem să protestăm împotriva comunismului! Dar nu mergem să murim! Că nu sîntem proști!” “Daaa, așa este! Nu sîntem proști!” (Aici eram cu toții de acord.) “Și cum să facem?” (Răspunsul îl gîndisem deja între noi.) “Păi, oprim niște mașini. Dar nu mașini din ăstea mici, camioane ne trebuie. Măcar vreo două, să le punem în fața noastră, cînd vor trage ăia! Să nu murim ca proștii!” “Cine dintre voi știe să conducă? Să ridice mîna!” “Cine vrea să conducă un camion în fața oamenilor?” S-au oferit unii, nu mai știu cîți, dar erau destui. Aveam ideile astea în cap: 1. Nu trebuie să ne sacrificăm ca proștii. 2. Trebuie să ne organizăm, lumea trebuie să asculte de ceea ce i se spune. 3. Trebuie să punem mîna pe niște camioane. 4. Trebuie să mai creștem numeric. Și atunci ne-am continuat marșul pe strada Mehedinți, roată, pînă sus, lîngă pădure. Am coborît pe partea cealaltă. Nu aveam nici camioanele, pe-acolo, așa că ne-am întors pe strada Cîmpului, spre punctul de plecare, complexul Minerva. Pe măsură ce mărșăluiam, mulțimea creștea. Și a apărut un camion care ducea marfă nu știu unde. L-am oprit – și asta țin minte foarte precis – fiindcă era stare de revoluție, aveam motive temeinice. L-am înhățat pe șofer și i-am explicat cum stau lucrurile: “N-avem nimic cu tine personal. Dar trebuie să mergi în fața noastră, cu camionul, la pas!”. El a zis: “Da, da, vă ajut eu!”. Și cum a scăpat de noi, a apăsat pe accelerație și dus a fost! Ne-a prins o ciudă teribilă că ne-am lăsat păcăliți. Am hotărît că pe care-l mai prindem, îl dăm jos din cabină. Știm să conducem noi camioanele și nu ne mai lăsăm duși de nas. Am revenit așadar pe strada Cîmpului. Să fi fost deja ora 4 sau 4 și jumătate. Ne-am grupat în fața complexului Minerva. Acolo a fost sediul nostru general. Dar era mare învălmășeală. Nu era nimic bătăios. Am citit apoi tot felul de tîmpenii rău intenționate: că am atacat niște militari, că le-am pus viața în primejdie etc. Sînt niște minciuni, firește. Marele meu efort – de asta m-am ocupat insistent – era să-i trimit acasă pe copii. Erau o puzderie și foarte mici, de la cinci ani în sus, pînă spre zece, doisprezece ani. Ei vedeau că e o mulțime care urlă și defilează, și-au zis: “Hai și noi să ne jucăm!”. Asta pe mine mă îngrozea și-i goneam de-acolo, să n-avem probleme.

Cît de cît am reușit să scăpăm de copiii din Mănăștur și am pornit spre oraș. Am coborît pe strada Primăverii (fosta Lingurarilor), am cotit la dreapta, pe breteaua podului. Am ieșit pe drumul principal. Deja trecuse de ora 5 după-masă. Vreau să vă spun, ca o ciudățenie, că era un asfințit destul de pașnic. De cîteva zile se făcuse chiar cald, încît era noroi pe jos. A fost, vreo două-trei zile, o căldură foarte ciudată. De obicei la noi iernile sînt aspre – sau erau pe atunci, acum deja e altfel. Dar în perioada aceea a fost o vreme foarte plăcută, cu diverse grade plus. Țin minte perfect că era noroi pe drum. Începea să se întunece și am făcut rost pînă la urmă de patru camioane, exact cîte ne trebuiau. Cîte două pe fiecare sens. Dintre ele, două erau cu remorcă, și asta îmi amintesc, fiindcă eram chiar în față, printre cei care organizam lucrurile, cu prietenii mei, și nu puteam sta alături, fiindcă două camioane erau mai lungi. Cînd ne apropiam, știam deja că sîntem așteptați. Adică va fi un lanț de trăgători. Care era planul nostru? Voiam să ajungem în centru, fiindcă auziserăm că au fost împușcături, au fost victime. Voiam să ne alăturăm manifestanților de-acolo, să le exprimăm solidaritatea noastră și susținerea. Știam că asta fusese la amiază. Nu cunoșteam dacă mai era ceva sau nu. Dar era de datoria noastră să ne marcăm adeziunea. Știam de asemeni, de la tatăl meu, încă de la început, că e desfășurată armata, la Fabrica de Bere, fără a fi informați precis unde anume. Coborînd pe lîngă școala aceea, în pantă, marele meu efort, al doilea, după ce-am scăpat de copii, a fost să alerg în stînga, în dreapta, la toți cei ce mărșăluiau pe trotuare, să strig la ei, să-i îndemn energic să treacă pe carosabil, în spatele camioanelor, pentru a fi mai protejați, dacă se va trage. Noi, ca pietoni, avem reflexul de-a umbla pe trotuar. Însă toată lumea trebuia atunci să meargă pe mijlocul drumului, pentru a fi mai la adăpost de gloanțe. Și ce voiam să facem? Stabilisem limpede că vom avansa cu camioanele la pas și, dacă se trage spre noi, dacă se ajunge la o opoziție atît de înverșunată, din partea adversarilor, atunci șoferii să oprească imediat, cu faza mare în ochii soldaților, pentru a-i incomoda, să se dea jos din cabină și să fugă, să lase motoarele în ralenti și faza mare aprinsă, ca să protejeze în întuneric mulțimea din spate. Dar nu intenționam nici o secundă să forțăm lanțul de trăgători, să-i dăm la o parte, să-i agresăm, Doamne ferește! Nimic de genul acesta. Am vorbit limpede cu șoferii: dacă se trage în noi, să oprească imediat înaintarea, să abandoneze totul și să fugă la adăpost, iar ei au executat întocmai cele stabilite.

Trecînd de școala aceea și ajungînd la locul ciocnirii, m-am uitat în spate, pot estima participanții cam la 1.000 de oameni. Dar e la fel de adevărat că, fiind deja iminentă confruntarea, grupul s-a rupt în două. Cei din plutonul din față eram cam 200 sau 300, estimativ. Pe urmă era un spațiu gol, de cîțiva metri. Și apoi veneau încă mulți alții. Cam așa era configurată mulțimea. Am trecut de colțul de mai jos de USAMV, spre stînga. Acolo era lanțul de trăgători. Vedeam niște siluete, răsfirate de-a curmezișul drumului. Nu știam ce-s ăia, militari, sau securiști, sau milițieni. N-am auzit nici o somație. E adevărat că eu, fiind imediat în spatele camionului din dreapta, aveam motorul chiar acolo. Dacă a fost sau n-a fost somație, nu știu. Dar au pornit niște focuri de armă. N-a căzut nimeni. Stăteam, ne uitam la noi. Unii au început să strige: “Nu vă speriați, sînt gloanțe oarbe, vor să ne sperie, pe ei!”. Deduc că probabil primele focuri au fost în aer. Pentru că n-am văzut pe nimeni căzut. Pe urmă însă au pornit… Deci prima salvă a fost clar organizată și strînsă. Apoi au pornit focurile așa, la nimereală. Și atunci au început să cadă oamenii. Eu, din reflex, m-am trîntit pe burtă. Făcusem armata cu vreo cinci ani înainte. Aveam niște reflexe de soldat, atîtea cîte puteau exista. Erau inclusiv gloanțe trasoare. Am văzut un glonț din ăsta trasor, cum stăteam pe burtă, în spatele camionului, la mai puțin de jumătate de metru în fața mea, cum a mușcat din asfalt și a sărit peste mine. În sinea mea știu că mi-am zis: “Astea nu sînt gloanțe oarbe, cum strigau alții”. Apoi s-a oprit focul. Ne-am ridicat să vedem despre ce este vorba. Și atunci a fost un strigăt: “E o fată împușcată, în stînga!”. Nu mi-a venit să cred. Noi luam încă totul așa, à la légère, văzusem glonțul, dar parcă tot nu puteam să cred. Mi-am zis: hai să văd ce-i acolo. Sînt un tip curios din fire. Am fugit în stînga, unde-i farmacia acuma. Și atunci era tot farmacie. Și era într-adevăr, am văzut-o cu ochii mei. Era o fată de 23 de ani, cu părul lung, care horcăia pe jos. Cei din jur ziceau că a fost împușcată în inimă. Și că o să moară. Iar după curbă, unde e acum intrarea la Platinia, erau atunci niște ziduri și o construcție de înălțime medie, a Fabricii de Bere, un pavilion mai înaintat. În fața pavilionului, cei de-acolo ziceau că e împușcat grav un alt bărbat, un tipograf. Nu m-am dus să-l văd și pe acela, doar am auzit de el. Dar fata am văzut-o. Eu de două victime știu. Fata a fost transportată de la farmacie vreo 20-30 de metri mai în spate. Există acolo un intrînd, care se formează de la colțul casei din față și ușa magazinului. În intrîndul acela a fost dusă pe brațe, ca să fie protejată de gloanțe, atît ea cît și alții, dacă vor mai fi, precum și cei care încercau să le dea ajutor. Asta am văzut cu ochii mei.

Noi am stat pe-acolo o vreme. Ne-am refugiat prin curți, prin ganguri, care de fapt nu erau prea multe. Atunci am descoperit că nu erau foarte multe locuri de refugiu. Nici pe stînga, nici pe dreapta. Și apoi, să treci de pe carosabil ca să intri sub o poartă putea fi mult mai periculos decît să rămîi culcat acolo, în noroi, protejat cît de cît. Pînă la urmă am traversat în fugă trotuarul, am intrat într-o curte, o recunosc fără dificultăți și azi, de cîte ori o văd. Acolo am încercat să ne regrupăm, să pricepem despre ce-i vorba. Farurile acelea luminau perfect. Era ca o scenă de teatru, deși nu e momentul să literaturizez. Era un individ în fața trupei, care se plimba stînga-dreapta, foarte furios, absolut dezlănțuit. Agita pistolul. Noi, din curți, de după porți, de prin ganguri, le strigam: “Criminalilor! Ați omorît oameni! O să vă judecăm! Ne-ați împușcat! Nemernicilor!”. Tîmpitul ăsta, chiar dacă nu vedea nimic, fiindcă avea farurile camioanelor în ochi, îndrepta pistolul spre noi și, unde auzea un strigăt: “Poc!”, “Poc!”. Ca-n filmele cu cowboy. Ăsta se credea John Wayne, sau ceva de genu’. Dar una e să fii în filme, și alta-i să vezi situația în realitate. Să vezi o fată ucisă, acolo, lîngă tine.

Am rămas, cred, vreo jumătate de oră, o oră, strigînd la ei că sînt niște criminali, că vor fi judecați. După aceea, am început să ne răsfirăm, cu prudență, cînd nu exista foc de armă, și să ne întoarcem alergînd pe lîngă ziduri, spre Mănăștur. După primele rafale și primii răniți, au apărut dinspre oraș niște mașini de Salvare și au trecut printre militarii care le-au făcut loc. Au înaintat pînă la camioane. Dar noi nu aveam încredere. Auzisem tot felul de chestiuni înfiorătoare, de la Timișoara, că au intrat peste răniți în spitale și i-au masacrat. Și atunci lumea a refuzat să primească ajutorul celor de pe Salvare. Și oricum erau niște bărbați încruntați, cu mutre dubioase, în ochii noștri. Ziceau nervoși: “Care mai ești p-aici?” “Care mai trăiești?”. I-am izgonit. În schimb au venit dinspre Mănăștur cîteva mașini particulare, în mod spontan, și i-au încărcat pe răniți, i-au transportat pentru a li se oferi îngrijiri. Dar totul se făcea intuitiv, fiindcă nu existau telefoane celulare, pe vremea aia, sau alte mijloace moderne de comunicare.

Întorcîndu-ne, impresia mea fermă a fost că pe acoperișul acelui pavilion, puțin înaintat, din fața Fabricii de Bere, era un cuib de mitralieră. Trecînd pe sub el, oarecum în unghi mort, chiar mi s-a părut că văd gloanțe trase pe deasupra. Asta ar fi putut explica moartea bărbatului, de după curbă. Altfel n-avea cum. Lanțul de trăgători era la bifurcația dintre Calea Moților și Strada Piezișă. Iar bărbatul a fost împușcat după cotul drumului. Tipograful ucis se numea Ioan Chira. Iar fata se numea Luminița Mișan. Asta am aflat-o după cîteva zile, cînd a apărut cîte o cruce, cu numele lor, și am trecut pe-acolo, am citit inscripția. Altfel n-aș fi avut de unde să știu.

Atunci, eu, ăla, care făcusem armată, mi-am zis că acolo a fost totuși o ambuscadă, de tip militar. Grupul nostru a intrat, a fost blocat și secerat din față și împușcat din spate. Noi eram niște oameni dezarmați, care ceream democrație, și am fost întîmpinați cu strategii și proceduri militare. În timp ce ne retrăgeam spre Mănăștur – iarăși o scenă interesantă. A apărut un individ, pe moment mi s-a părut cam dubios, avea un fel de loden lung și era călare pe o bicicletă. Mergea spre oraș. I-am strigat mai mulți: “Du-te, dom’le, înapoi, că ăștia te împușcă!”. “Nu, nu, că am ceva urgent de rezolvat în oraș!” “Dom’le, ăștia nu te lasă să treci, du-te înapoi!” “Nu, nu!” Și chiar m-am oprit să văd ce se întîmplă. E ciudatul “lor” – sau mi s-a părut doar mie că-i ciudat. E de-al “lor”, trimis să ne spioneze? Știți cum aveam pe atunci, cu nervii întinși, toate suspiciunile. A trecut pe lîngă cele patru camioane, s-a dat jos de pe bicicletă și înainta, liniștit, spre soldați. Nu avea nici o intenție să-i atace și în orice caz n-avea nici un aspect agresiv. Mergea împingîndu-și încet bicicleta, la pas. Ăsta, ofițerul, tîmpitul, a ieșit în fața trupeților, l-a lăsat să se apropie la vreo zece metri de el și, fără să stea de vorbă: “Poc!”. L-am văzut că vine înapoi, șchiopătînd, și ne-a spus uimit: “M-a împușcat!”. Noi nu l-am crezut: “hai, dom’le, că exagerezi!”. Și atunci mi-a arătat mîna, cu care se ținea de șold: era cu sînge. Asta e iarăși o scenă pe care am văzut-o cu ochii mei.

Am urcat înapoi spre strada Cîmpului. Acolo a apărut o altă mulțime. N-aș putea să spun dacă erau mai mulți ca noi, sau mai puțini. N-aveau camioane. Erau numai ei, pe carosabil. Dar erau măcar două sute. Nu știu, fiindcă nu mai eram în situația să pot calcula persoane, din ce văzusem că tocmai s-a întîmplat. Vă dați seama, aveam vreo 23 de ani pe-atunci, sînt imagini care nu mi s-au șters nici astăzi. Deci nu acționa neapărat facultatea rațională din mine, în momentele acelea. Eram în stare de șoc. Dar am văzut că erau mulți. Am încercat să-i oprim, am strigat la ei: “Măi, nu mergeți că vă omoară! Și noi de-acolo venim! Nu e bine!”. Dar ei erau hotărîți să meargă. Și i-am lăsat. Pe cînd am ajuns acasă, au pornit iarăși împușcăturile. Aceea a fost a doua confruntare, cu agresiunea armată, a demonstranților pașnici. Pentru că nici ăștia nu aveau deloc arme, nici ăștia nu aveau deloc intenții violente, războinice.

Așadar au fost două valuri diferite. Eu am fost în primul val. Cu ochii mei am văzut o persoană împușcată și agonizînd, fata aceasta, Luminița Mișan, și mi s-a spus tot atunci despre un bărbat, de care apoi am aflat că se numea Ioan Chira și era tipograf. Una peste alta, din studiile și anchetele care s-au făcut, pe ansamblu, la Fabrica de Bere, în seara de 21 decembrie 1989 au căzut nouă morți. Pe lîngă numeroși răniți. Morți și răniți prin împușcare. Am și o publicație aici, editată de Asociația pentru Adevărul Revoluției, cu diagnoze foarte precise: numele și prenumele victimei, fotografia ei, ultima adresă, rezultatul autopsiei, unde anume a fost împușcată, care anume organe i-au fost lezate, dacă moartea a fost instantanee sau în chinuri, în termen de o zi-două-trei, dacă moartea s-a datorat lipsei de îngrijire medicală, lucruri extrem de precise, cîte un desen cu silueta umană în picioare, cu traiectoria desenată a glonțului, locul pe unde a intrat, locul pe unde a ieșit (dacă a mai ieșit), inclusiv fotografii cu gloanțe scoase la autopsie din victimă.

Am început să scriu despre asta, însă mi-au trebuit mai mulți ani. N-am crezut că poate fi așa de greu, pînă cînd n-am trăit-o eu însumi. Dacă mi-ar fi spus-o cineva, l-aș fi ascultat doar din politețe. Dar, ca să-mi consum această traumă și să mi-o stăpînesc, să fiu eu mai puternic decît ea, am avut nevoie de ani lungi de travaliu interior. De fapt momentul declanșator a fost atunci cînd am citit, în 1997, un text al Doinei Cornea, în revista 22, unde se referea, în general, la mișcările revoluționare din Cluj și descria evenimentele de la Fabrica de Bere, precizînd numărul de victime. Sigur că am cumpărat și am citit cele două volume de investigații jurnalistico-polițiste, semnate de procurorul militar Tit-Liviu Domșa, împreună cu ziaristul Victor Lungu: “Împușcați-i, că nu-s oameni!”. Acolo sînt aspecte extrem de documentate. Poate e lucrul cel mai detaliat care s-a scris despre Revoluția din Cluj. Și aici avem un paradox. Tit-Liviu Domșa a fost unul dintre procurorii care, înainte de 1989, fusese pînă la un punct implicat în anchetarea Doinei Cornea, pentru activitatea ei anticomunistă. Așa că nu beneficia de o faimă prea grozavă. Toată lumea a început să strîmbe din nas. Dar omul ăsta, după evenimentele din decembrie, i-a luat efectiv la anchetă pe cei de la Centrul Militar Județean, a publicat declarațiile lor, ordinele de zi, inclusiv faptul că, la Fabrica de Bere și în celelalte locuri (fiindcă apoi mi s-a limpezit peisajul, văzînd de sus lucrurile) au fost amplasate niște dispozitive de luptă, minuțios pregătite în prealabil. Ele au fost gîndite, pe hartă, de locotenent-colonelul de-atunci Constantin Degeratu. După aia, Degeratu a plecat de la Cluj și a făcut o fulminantă carieră, fiindcă era bun profesionist, a dovedit-o, era să mă omoare și pe mine, a devenit general, Șeful Marelui Stat Major al Armatei Române, cîțiva ani buni, iar apoi o altă perioadă a fost consilierul militar, la Cotroceni, al președinților Emil Constantinescu și Traian Băsescu. Acuma cred că-i la pensie, bine mersi, mai apare pe la televizor și ne spune una-alta. Despre NATO.

Abia după aceea am înțeles că ideea a fost de-a se închide zonele de aflux către centru. Pentru a se evita adunarea lumii, care mergea să protesteze, trebuia blocat cartierul Mănăștur – și asta s-a făcut la Fabrica de Bere. Trebuia blocat cartierul Grigorescu – și asta s-a realizat la podul de la Hotelul Napoca. Însă acolo era un ofițer foarte rezonabil, care a văzut că lumea nu-i multă și nu-i nervoasă. Au venit oamenii la el, cu vorba bună, ăla s-a dat la o parte, atrăgîndu-le totuși atenția că își riscă viața dacă merg spre centru. În primele luni de “democrație”, ofițerul ăsta a fost dat afară din Armată. Pe urmă, cu alt dispozitiv militar, a fost închis drumul dinspre gară, la podul de la Astoria. Pe acolo au venit muncitorii de la CUG. Nu se știa cine urma să apară, dar ideea era să se blocheze accesul spre centru. Și s-a închis cartierul Mărăști. Acolo mi se pare că a fost o singură victimă prin împușcare. Destul de multe victime au fost la Astoria, masacrate de căpitanul Ilie Dicu. Ăsta a tras ca un nebun. Iar în Mănăștur, celălalt descreierat, despre care tocmai v-am povestit ce-am văzut cu ochii mei, a fost Ioan Laurențiu Cocan. Așa se numește. Era maior și a fost făcut locotenent-colonel. Dar totul depindea mult, repet, de raportarea ofițerului din dispozitiv la situația cu care se confrunta. Acest Cocan, fiind mănășturean, se pare că și-a sunat nevasta, din unitatea militară, și i-a spus ca nu cumva să iasă undeva, în ziua aceea, fiindcă va fi scandal mare. După care și-a luat locul în dispozitiv și i-a împușcat pe oamenii care veneau din Mănăștur. Ăsta-i un om. Ofițerul de la Hotelul Napoca s-a dat la o parte, oricum nu era multă lume pe-acolo și n-a fost nici o victimă în zona aceea. Dar el a fost pedepsit cu asprime. Dicu, de la Astoria, a tras ca un dezlănțuit și în sectorul lui, de asemeni, au fost numeroase victime. Cei mai mulți au murit în centru, dimineața. Sigur că pe atunci nu aveam această perspectivă, ulterior mi s-a lămurit, eu am fost un simplu manifestant, aici, în Mănăștur.

Revin, după această paranteză, la aspectul pe care am început să-l relatez. În 1997 am citit articolul Doinei Cornea, în revista 22, unde se făcea o scurtă recapitulare a revoluției de la Cluj. Însă multe detalii din Mănăștur autoarea nu le cunoștea. Și atunci am simțit-o ca pe o obligație, să spun ce știu. Dar mi-a fost groaznic de greu să prezint acele lucruri. Le-am scris pe cîteva pagini, dădeam multe detalii, unele le-am reluat și acum. Am trimis scrisoarea tot la revista 22, ca un fel de replică, dar nu disociativă, ci ca o completare. Și mi-au publicat articolul la București. Pe urmă, ca să vă mai detaliez evoluția lucrurilor, spre marea mea stupoare, într-o seară m-a sunat un bun prieten, care mi-a spus să deschid televizorul, la postul lui Dan Diaconescu. Pe atunci exista marea televiziune… a poporului. I-am zis că eu nu mă uit de obicei la TV și cu atît mai puțin la ăla. “Vezi că e acolo omul care era să te omoare.” “Nu pot să cred!” Am pornit televizorul și, într-adevăr, ăsta perora de zor, spunea că toți manifestanții din Mănăștur au fost niște bețivani și neisprăviți, care l-au atacat pe el, care era în legitimă apărare. Ca orice militar, dacă-l ataci, cum să nu reacționeze etc. Pentru mine a fost ca un pumn încasat în plină figură. Așa ceva nu mi-aș fi imaginat niciodată: că voi vedea un asasin pe micul ecran. Eram în stare de șoc. Aproape ca-n seara de 21 decembrie. Am pus mîna pe telefon, erau afișate cîteva numere pe ecran, dacă vor telespectatorii să stea de vorbă cu invitatul. Am sunat de nu știu cîte ori și firește că toate liniile erau blocate. N-a răspuns nimeni. N-aveam nici o posibilitate de-a interveni. Și după o vreme m-am gîndit: “Dar, de fapt, ce să dialoghez eu cu omul ăsta?!”. Am pus la loc telefonul și am stins televizorul, scîrbit. După aceea am scris un articol extrem de tăios, Un criminal în transmisiune directă, unde luam pe rînd și demontam minciunile și murdăriile pe care le-a revărsat individul, inclusiv asupra celor pe care el îi omorîse. Pe vremea aceea colaboram la Jurnalul literar din București, o publicație culturală mai discretă, de nișă. De acolo, sub efectul uimirii produse, mesajul meu a fost amplu citat în România literară, deja o revistă mai răspîndită. Iar de-acolo protestul meu a fost reluat la New York, în revista românească Lumea liberă, unde colaboram de asemeni. S-a creat un pic de agitație. Și pe urmă am inclus textul ăsta într-o carte de-a mea, fiindcă mai sînt și scriitor.

Mi-a apărut în orice caz o carte, Orient Expres, unde am cuprins două intervenții pe tema asta: completarea la articolul Doinei Cornea și completarea la primul volum despre revoluție, publicat de Tit-Liviu Domșa și Victor Lungu. Descriam acolo în mod foarte detaliat evenimentele tragice din Mănăștur. Mai ales al doilea text, gîndit foarte oficial, se intitula chiar așa: Declarație și pornea cu: Subsemnatul Laszlo Alexandru, domiciliat în Cluj-Napoca, strada Cutare, numărul Cutare, declar că ăla a făcut și-a dres… l-am văzut cu ochii mei… În februarie 2000, undeva pe la ora 1 noaptea, m-a sunat acest Ioan Laurențiu Cocan. Am ridicat telefonul, pe fix, mirat că mă caută cineva la ora aia. Și a început să mă înjure de mamă. I-am zis: “Poftim? Cred că ai greșit numărul!”. “Nu ești tu ăla și ăla?” “Ba da.” “Păi eu sînt Ioan Cocan.” “A, bun. Și ce vrei?” “De ce scrii minciuni despre mine?” etc. Alte insulte și înjurături. “Ascultă, eu n-am ce discuta cu tine, am fost acolo și-am văzut cu ochii mei. Pe mine n-ai ce să mă convingi. Știu foarte bine ce s-a întîmplat. Minciunile tale să le torni celor care habar n-au.” Și-am închis. După cîteva secunde mi-a telefonat din nou. Între timp, îmi mergea mintea rapid. Cînd m-a sunat a doua oară, a început tot așa, cu o serie de înjurături, dar eu am pornit robotul. L-am înregistrat. L-am lăsat să mă înjure amplu. Să acumuleze robotul material suficient. Și, după ce și-a mai golit nițel amenințările și grosolăniile, i-am spus: “Fii atent că te înregistrez!”. “Ăăăăă nu mă sperii, ăăăă, să știi că nuuuu mi-e frică.” “Bine, atunci mai zi, mai zi!” După o vreme, cînd m-am plictisit, i-am închis din nou telefonul. A doua zi am luat legătura cu Asociația pentru Adevărul Revoluției, am făcut rapid o conferință de presă, am dat drumul la înregistrare, de față cu toți. Le-am zis: așa vorbește un om care a ucis niște oameni și care, după 11 ani, n-a făcut o zi de pușcărie, dar îi sună noaptea pe supraviețuitori, ca să-i înjure și să-i amenințe cu moartea. Dacă nu m-am temut de el atunci, cînd trăgea cu pistolul, pe stradă, nu mă tem cînd stau la mine acasă. Dar cam asta-i dreptatea în statul românesc. Eh, iarăși au fost articole pe prima pagină, în presa locală, dar cu ecouri și în presa națională, ce-i drept. După aia s-a terminat procesul lui și cineva mi-a spus – însă nu știu dacă asta e o informație corectă, n-am verificat-o – că volumul meu Orient Expres a fost depus la dosarul cauzei, ca mărturie. Fapt este că, după anul 2000, Ioan Laurențiu Cocan a fost condamnat la pușcărie și a făcut vreo doi-trei ani la Gherla. Cam așa.

Întrebare din public: Și acum ia pensie militară?

Nu, fiindcă a fost dat afară din Armată și, dimpotrivă, a fost pus să plătească despăgubiri consistente către urmașii victimelor și supraviețuitori, în solidar cu Ministerul Apărării Naționale. Sper că n-are totuși o pensie fabuloasă.

Eu v-am relatat o experiență și o mărturie personală, nu vreau să mă lansez în diverse speculații. În orice caz, în Mănăștur, n-am văzut picior de securist. Cei care trăgeau în noi, cu armele, erau cu toții soldați, să fie clar! Au ieșit la suprafață, cu nume și prenume, din anchetele publicate de procurorul Tit-Liviu Domșa. Se știu cu nume și adresă, așa cum și ei, sau unii, sau unul s-a îngrijit să mă caute pe mine după adresă. Și după 11 ani să mă amenințe din nou cu moartea.

Nu știu dacă asta e o diagramă a situației Mănășturului. Dar este o imagine concludentă a unui moment de curaj, pe care cîteva sute de oameni din acest cartier l-au avut și care au înfruntat moartea. Asta s-a întîmplat! Oamenii respectivi sînt uitați, deși au fost niște eroi, în sensul cel mai curat al cuvîntului. Niște oameni care s-au sacrificat, fără să urmărească și – cu siguranță – fără să obțină nimic în avantajul lor propriu.

Întrebare din public: Dumneavoastră aveți carnet de revoluționar?

Nu m-a interesat, nici o secundă, vreun beneficiu de pe urma acestor experiențe-limită ale mele. Este una din cele trei traume marcante din biografia mea. Prima în ordine cronologică. Și, ca atare, n-am depus niciodată vreo cerere și n-am făcut nici un demers pentru a obține vreun avantaj. În ceea ce v-am spus acum m-am concentrat pe oameni și evenimente și întîmplări, iar dacă ar fi să vorbim despre cei care au sau n-au diverse privilegii, de pe urma revoluției, ăsta deja e un alt subiect: ne adunăm într-o altă seară și vorbim ceasuri în șir. Vă mulțumesc că m-ați ascultat.

(Expunere la “Istorii mănășturene”,
șir de prezentări sub genericul “Povești despre Cluj”,
organizate de Asociația “Vechiul Cluj”, joi, 18 iulie 2019)

 

Între pușcărie și academie: momente de înfrățire

Etichete

Academie, ancheta, cercetare, complicitati, Melania Cincea, universitate, volume, ziarist

Ziarista Melania Cincea își strînge în volum șirul de cercetări apărute în 2016-2017 în presă și inspirate de șarlatania cercetărilor “științifice”, produse de infractori de vază după gratii, pentru a beneficia de reducerea termenului de detenție. Partea mai penibilă stă în faptul că universități românești prestigioase s-au prins în hora escrocheriei și au girat, în plan academic, asemenea contrafaceri.

Autoarea trece în revistă autorii și volumele (dubioase) incriminate, instituțiile știintifice și editurile implicate, răspunsurile primite (sau nu) de ea, în urma chestionării celor vizați. Doar Universitățile din București și Timișoara și-au sancționat angajații care au creditat înșelătoria: unii profesori consultanți au fost trecuți pe linie moartă, alții, activi, au încasat avertismente. Toate celelalte s-au spălat pe mîini. Academia Română și-a pasat obligația răspunsului, de la unii vicepreședinți la alții, terminînd în coadă de pește, printr-o poziție ambiguă. Academia de Poliție “Al. I. Cuza” din București a constatat că profesorii săi “au oferit doar recomandări privind posibilitatea ca domeniul sau tema aleasă să fie una științifică” și a clasat cazul “întrucît nu a existat nici o încălcare a legii”. SNSPA din București a răspuns – fără a spune nimic – că ea este “o instituție de învățămînt superior de stat”, în care “orice alte acțiuni ce exced misiunii învățămîntului superior nu constituie o activitate” a sa. Universitatea “Goldiș” din Arad a clasat sesizarea, pentru că “nu s-a putut reține vinovăția” profesorilor săi, care totuși i-au ajutat pe unii infractori să-și ateste științific publicațiile. Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj n-a recurs la sancțiuni, întrucît specialiștii săi “au purtat o corespondență în nume propriu, fără a implica universitatea (…), recomandările fiind girate în nume personal”. Universitatea din Constanța a fost de părere că recomandările academice “nu s-au acordat în afara cadrului legal” și așadar n-a făcut nimic. Universitatea din Iași a arătat că n-a primit reclamații și din alte surse, pentru problemele semnalate de autoare. Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, Universitatea Politehnică din București și Universitatea Națională de Apărare “Carol I” nici n-au răspuns la solicitarea legală de informații.

Ancheta jurnalistică s-a finalizat în carte. Ancheta juridică mai stagnează.

Zacuscă (8)

Etichete

biografie, Daniel Cristea-Enache, dialoguri, literatura, nationalism, Nicolae Manolescu, portret

Cartea de dialoguri dintre Nicolae Manolescu și Daniel Cristea-Enache rămîne semnificativă pentru numeroasele detalii biografice și de evoluție profesională ale unui critic literar de prim rang din perioada contemporană. Ea îi explicitează o serie de opțiuni biografice, ghidate de evaluările valorice. Vine să confirme pe alocuri luciditatea de odinioară, care încă mai pîlpîie sub straturile de nebănuită asprime și neașteptată causticitate. “Naționalismul este principala prejudecată a epocii noastre. Capul naționaliștilor a fost dintotdeauna plin de idei preconcepute. Naționalismul, ca orice ideologie, e un produs intelectual de lux. Poporul nu e naționalist, el, ci victimă a intelectualilor care îl flatează vorbindu-i despre calitățile lui identitare. Cum nu poate aprecia el însuși dacă aceste calități sînt reale, și le însușește necritic și aruncă oprobriul asupra celor care cutează să i le pună la îndoială. În politică, naționalismul e totdeauna un populism. Iresponsabil, ca orice doctrină nesprijinită pe realitate. Pletora de partide naționaliste de azi de la noi nu are nici cea mai mică întemeiere pe realitate sau pe istorie. Liderii lor sînt analfabeți politic. Ostateci ai unei primare dorințe de putere.” Atunci cînd vîrful de lance al discursului se îndreaptă spre direcții sensibile pentru mitologia colectivă, demontată cu nonșalanță rațională, găsim paginile de virtuozitate ale volumului: “Se pare că nu vom scăpa niciodată de rîia naționalismului. Mi-am spus o vreme că avem norocul unor lideri mediocri ai ideii cu pricina. În interbelic, liderii se numeau Eliade, Cioran, Nae Ionescu, Noica, oameni învățați și cu putere de convingere. Astăzi nu e niciunul care să aibă cu adevărat anvergură intelectuală. Dar, în stare latentă, naționalismul persistă în gîndirea și comportamentul multora, oameni politici, istorici, scriitori, artiști.”

Genul “minor” al dialogului spontan, disprețuit de critica hautaine la rînd cu celelalte surate ale literaturii non-fictive (epistolarul, diaristica, memorialistica), vine să-și ia revanșa, prin această carte care se citește cu ușurință și folos.

Zacuscă (7)

Etichete

critica literara, democratie, dialoguri, Nicolae Manolescu, opinie, politic corect

După ce-a pus la punct problemele interne și i-a dăscălit pe tineri, cu liniarul peste degete, cum să citească literatura șaizecistă, Nicolae Manolescu întinde o fandare mînioasă și pentru a-i învăța pe americani democrația. Marele dușman, care ne pîndește peste ocean, este corectitudinea politică. Sarcasmele prin care scriitorul, școlit și crescut în comunism, vrea să desființeze un concept intens dezbătut al lumii libere sună bizar. “Norman Manea m-a invitat în anii 1990, cînd încă nu mă considera un antisemit, la Bard College, unde preda el însuși. Avea un mic apartament în campus, în care, cînd primea studenți ori studente, ținea ușa permanent deschisă, ca să nu fie acuzat de vreo feministă că a hărțuit-o sexual, motiv principal pentru o întreagă procedură de impeachment. Hărțuirea sexuală era acuzația cea mai frecventă a unor feministe la adresa șefilor lor sau a unor fete supărate tardiv pe tații lor, care le-ar fi abuzat în copilărie. Totul ca urmare a politicii corecte. În SUA au avut loc sute de procese pe această temă, numeroase soldate cu condamnări. Din fericire, oribila mentalitate și-a epuizat resursele după două decenii și acum puțini mai sunt cei care îi acordă importanță.”

Citeam aceste pasaje fix în ziua cînd, în presa din România, se transmitea filmulețul cu profesorul de engleză din Maramureș care, în oră, săruta senzual și pipăia o elevă în fața catedrei. Ironiile manolesciene despre mentalitatea habotnică americană se nimereau ca nuca-n perete. Ceea ce la noi se remediază post factum (profesorul respectiv a fost convins să demisioneze în aceeași zi din sistemul de învățămînt), peste ocean se preîntîmpină, prin edificarea unui ansamblu de reguli stricte, destinate să diminueze surprizele. Însă a echivala ansamblul corectitudinii politice cu cîteva detalii exagerate ale sale este un alt sofism ciudat.

Știu că e greu de acceptat pentru un autor român, matur, bărbat, alb, formator de canon literar timp de decenii, că în afara lui există pe lume diverse categorii sociale (femei, minorități etnice, minorități sexuale etc.), care își revendică dreptul la imagine și la recunoaștere publică. Sătulul nu crede flămîndului, iar cel ce-a ținut o viață pîinea și cuțitul nu acceptă că i se cuvine un loc la masă și semenului mai puțin vizibil, mai puțin norocos. Exercițiul de empatie este un lux inaccesibil.

De fapt corectitudinea politică a pornit din dorința de discriminare pozitivă, prin care o societate democratică, așezată și matură a priceput că trebuie să-i accepte, în aceeași măsură, și pe concetățenii săi defavorizați. “Egalitatea de șanse” este o formulă adecvată pentru competitorii la fel de înzestrați, dar devine o lozincă din care izvorăște nedreptatea, atunci cînd ignoră situații de inferioritate și neputință obiectivă. În discuțiile mele de la școală, pentru a încerca să le transmit tinerilor conceptul de “discriminare pozitivă”, i-am întrebat nu o dată dacă li se pare normal ca un copil orfan să primească o bursă, din partea statului. În fond el nu are nici o vină și trebuie ajutat să recupereze dezavantajul în care se află. Banii de bursă nu-i vor aduce părintele înapoi, dar îl vor sprijini în propria sa dezvoltare. De acolo a mai fost doar un pas ca să discutăm – pe aceeași lungime de undă – despre legitimitatea locurilor speciale atribuite azi, în liceu sau la facultate, pentru tinerii rromi. Sau despre faptul că discriminarea evreilor a pornit de la segregare și definire injurioasă (steaua galbenă în piept, denumirea de “jidan”) și s-a finalizat prin uciderea colectivă. Cuvintele sînt în măsură să creeze realitatea – măcar cu atît putem rămîne din lecția îngrozitoare a secolului XX. Filtrarea violenței verbale din spațiul public poate diminua violența de comportament.

De mirare că un critic literar nu vrea să admită asta.

Zacuscă (6)

Etichete

Daniel Cristea-Enache, dialoguri, literatura romana, Nicolae Manolescu, revizuiri, Romania literara

Astfel puse problemele, poate fi surprinzător că Nicolae Manolescu mai pariază totuși pe revizuiri. Și de fapt, da, el le proclamă la tot pasul. Însă ele nu trebuie să vizeze profilul etic al scriitorilor (“s-a început cu cîteva revizuiri morale, privitoare la autori, nu la opere, ceea ce a condus la periclitarea ideii înseși”). Ele nu trebuie să conteste pieptiș valoarea estetică (“unii critici importanți, în frunte cu E. Simion, au confundat revizuirea cu contestația și s-au temut de un amurg al idolilor pe altarul cărora depuseseră ofrande întreaga viață”). Procesul nu trebuie să țină seama de cotitura produsă în orizontul de așteptare, prin evoluția istorică (“Mi-e greu să-l leg de «pragul» 1989”). După ce i-a amputat pe rînd toate zvîcnetele și spontaneitatea, din revizuirea lui Manolescu mai rămîne doar o frumoasă himeră, ca un cuțit fără mîner și lipsit de lamă. 

Criticului îi vine greu să accepte că mulți dintre autorii de odinioară sînt la ani lumină de istețimea mecanică și sensibilitatea tehnică a cititorilor de azi. El luptă să revigoreze decrepitudinea literară, făcîndu-i exerciții forțate de respirație gură la gură: “Se scrie atît de rar despre D.R. Popescu, Ivasiuc, Buzura, Breban, Bălăiță, Mircea Ciobanu și despre alții, încît l-am rugat pe Tudor Cristea să țină o rubrică consacrată romanelor lor în România literară, umplînd astfel un gol. Îmi pare bine că Tudor Cristea, cu acea discreție care îl caracterizează, revizuiește cu adevărat această literatură aproape uitată, oferindu-i o șansă, mică, dar reală, de a reintra în istorie pe poarta contemporaneității”. Iar atunci cînd vreun cititor proaspăt mai trece prin încăperile prăfuite de odinioară și își mărturisește dezamăgirea, lui N. Manolescu îi rămîn bombănelile: “Recent, în Orizont, un critic tînăr, Alexandru Bodog, consideră Învoiala lui Bălăiță ca lipsită de valoare, desuetă și plicticoasă. Curată bodogăneală critică! Copiii ăștia nu numai că nu-și mai dau osteneala să-i citească pe scriitorii din generațiile anterioare, dar, cînd îi citesc, nu înțeleg nimica-nimicuța. Îți vine, zău așa, să-i trimiți ca pe Caliban la școală”.

Acuma se pricepe, în sfîrșit, ce-ar trebui să fie revizuirile. Tot tineretul e obligat să facă stînga-mprejur la șaizeciști, să studieze cu creionul în mînă marxismele entuziaste ale lui Ivasiuc și să demonstreze, cu argumente, că în România literară nimic nu s-a schimbat.

Zacuscă (5)

Etichete

Alex. Stefanescu, analiza, conversatie, critica literara, dialoguri, Eminescu, interpretare, Nicolae Manolescu

Cum se explică acest exclusivism de judecată asupra textului literar, făcîndu-se o forțată abstracție de tot ceea ce-l înconjoară? “Pur și simplu, am dorit să păstrăm, nu – atenție! – puritatea literaturii, ci pe aceea a lecturii. Iar lectura estetică este esențial o formă de admirație, o dovadă de hedonism. Cititor sau critic, ca să citești bine un text, e obligatoriu să-ți placă ce citești.”

Primejdiile, la limita penibilului, sînt ilustrate de înseși reflecțiile lui Nicolae Manolescu. “Am să dau un exemplu pe care mi l-a sugerat un comentariu al lui Alex Ștefănescu la Doina lui Eminescu. El citează cele mai contestate versuri din poezie («Cine-a îndrăgit străinii / Mînca-i-ar inima cîinii») și le subliniază frumusețea de sorginte folclorică, apăsînd totodată pe ideea că naționalismul poetului era un curat sentiment de iubire. Deseori pomenita xenofobie eminesciană se risipește, astfel, ca aburul dimineții de pe apa unui lac. E corectă o asemenea lectură? Eu spun că da. Doar că e necesară o explicație. Alex Ștefănescu știe la fel de bine ca noi toți că, în publicistică, Eminescu e incontestabil xenofob și că acolo nu e vorba doar de muscalii care «vin de-a călare», năvălesc, adică, peste noi de-a lungul istoriei, ci și de evrei și de unguri, ca străini de neam ce se află. Cum să nu fi fost tentați mai toți comentatorii să condamne xenofobia Doinei? Fără să le treacă măcar prin cap că exact la fel o citeau sociologiștii vulgari din anii 1950, motiv pentru care poezia lipsește, cu o singură excepție, din toate reeditările lui Eminescu de pînă în 1989. Și, mai grav, fără să-și dea seama că frumusețea versurilor le scapă astfel printre degete și că ideologia le strică bucuria lecturii.”

Am citat pasajul în toată extensia pentru a lăsa să se vadă, așa zicînd în transmisiune directă, întreaga inadecvare de judecată a criticului literar. Firește că orice operă artistică transmite o stare sufletească – de nu cumva chiar o imagine, o idee, un sisteme de gîndire – din partea autorului în direcția publicului. A rupe acest flux de continuitate și a considera mesajul în absolutismul său presupune nu doar o perspectivă parțializată, ci și o manipulare a realităților. Insolitarea textului și înnobilarea lui cu o valoare necondiționată îl împinge pe un asemenea comentator la marginea ridicolului, fiindcă îl determină să admire “aburul dimineții de pe apa unui lac” în esența unei poezii xenofobe, în contextul de azi, cînd românii își leagă evoluția spre democrație și prosperitate de colaborarea cu “străinii”, care le-au devenit principalii aliați. A ridica false garduri de protecție, admițînd cu jumătate de gură că, da, publicistul Eminescu era xenofob, însă poetul Eminescu nu era cîteodată xenofob, fiindcă avea talent, este un sofism în care doar Nicolae Manolescu mai crede. Iar a da la bătrînețe în mintea lui Alex Ștefănescu este o tristă involuție.

Zacuscă (4)

Etichete

convorbiri, critica literara, Daniel Cristea-Enache, estetica, Nicolae Manolescu, principii, Titu Maiorescu

Merită un moment de reflecție metoda critică manolesciană, pe care autorul o detaliază din nou aici. “Am ales analiza critică propriu-zisă, de text, și ea a fost aceea pur estetică moștenită de la Maiorescu. A fost nevoie însă s-o apărăm. Cu ghearele și dinții.” Din schema generală a comunicării, constituite din Emițător – Mesaj – Receptor (căreia i se subsumează inclusiv comunicarea artistică), analistul extrage cu forcepsul doar epicentrul, pe care-l supune evaluării estetice. Emițătorul este ascuns în penumbră, ca un fel de tată care a conceput copilul și l-a abandonat. Figura socială a autorului devine puțin importantă, opțiunile sale publice, de etică sau civism, de trădare sau lașitate, sînt ignorate sau, eventual, trimise la capitolul “Diverse”. Marii scriitori care au intrat în complicitate cu regimul trecut (Călinescu, Streinu, Cioculescu) pot fi parțial înțeleși: “asta nu înseamnă însă că au fost colaboraționiști, în sensul care i s-a dat cuvîntului în Franța de după 1945. În primul rînd, România n-a fost o țară propriu-vorbind ocupată, cu toată prezența Armatei Roșii pe teritoriul ei între 1944 și 1958 și, în orice caz, nu pe toată durata regimului comunist. În al doilea rînd, cînd un regim durează o jumătate de secol, colaborarea este, pînă la un punct, obligatorie. Depinde de cît de departe este dusă. Și de ce înțelegem prin ea”. Nici scriitorii disidenți sau anticomuniști, care și-au riscat pielea, nu pot avea mari merite într-o asemenea ecuație. Și într-adevăr Paul Goma este pomenit, cu nedumerire, doar întrucît l-a acuzat (aparent fără dovezi) pe Alexandru Ivasiuc (acesta: prieten șarmant al lui Manolescu) fiindcă l-a turnat la Partid. Atunci cînd extremele de comportament public sînt diluate, într-o apreciere relativistă, iar complicii și oponenții la comunism se scaldă în aceeași supă, nu-i de mirare că întreaga viață culturală devine o viermuială indistinctă, ghidată de interese personale și de ingenioasele soluții ce-au fost dibuite pe moment.

Nici efectele pe care le produce Mesajul asupra Receptorului nu sînt tratate cu mai mult interes de critica literară patronată de Nicolae Manolescu. O asemenea abordare este rejectată, cu dispreț, în zona politicii de stînga: “A revenit la modă Gherea. Să ne fi spus asta tocmai cînd îl redescopeream pe Maiorescu iar Convorbirile literare luau locul în interesul nostru Contemporanului, i-am fi rîs în nas. Gherea, cu lipsa lui de intuiție literară și cu principiile lui ideologice beton!”. În loc să fie mai larg focalizată examinarea operei literare, luîndu-se în considerare totodată premisele care o construiesc și efectele pe care aceasta le produce, întreaga discuție este redusă la o sterilă dispută politică stînga-dreapta. Iată de ce critica literară românească mainstream rămîne în chingile principiilor estetice de la jumătatea secolului al XIX-lea și refuză orice înnoire. “Amenințările au venit din mai multe direcții. Chiar și după 1989. O sursă a fost în anii 1970 structuralismul francez. El punea în paranteză nu numai istoria, cum făceam și noi, dar și valoarea specifică a operei literare. Critica devenise un fel de lingvistică sofisticată. Nici măcar o stilistică. Altă sursă vor fi după 1989 studiile multiculturale de sorginte americană. Și de data asta, sacrificată va fi valoarea specifică a operei literare. În fine, în ultimii ani, asistăm la politizarea comentariului critic. Și nu oricum, ci fățiș, ca pe vremea sociologismului vulgar din anii 1950, dacă se mai știe ce înseamnă.”

În locul extinderii analizei către întregul lanț al comunicării artistice, care implică, așa cum spuneam, triada Emițător – Mesaj – Receptor, N. Manolescu se agață obstinat de ancora evaluării estetice a Mesajului, considerînd că astfel misiunea criticii literare a fost epuizată.

Zacuscă (3)

Etichete

convorbiri, cultura, Daniel Cristea-Enache, diversitate, internet, literatura, Nicolae Manolescu, scriitori

Temele abordate sînt dintre cele mai diferite, de la o conversație la alta, în virtutea strategiei de-a lua cititorul pe nepregătite. Șeful breslei scriitorilor analizează importanța cuvîntului scris și evoluția sa, de la tăbliță la tabletă; caracteristici ale cenzurii comuniste; compromisuri ale scriitorilor în comunism; metoda critică manolesciană; bătrînețea sa debordantă în dinamism social și profesional; șirul de evenimente istorice la care Manolescu a avut privilegiul biografic de-a asista; sărbătorile din vremea comunismului; amintiri din tinerețe ale profesorului (cursuri, inspecții) și ale autorului (relația de la începuturi cu Uniunea Scriitorilor); impresii la lectura propriului dosar de urmărire, întocmit de Securitate; activitatea de cronicar literar; avantajele democrației; însemnări despre mentorul G. Ivașcu; opinii despre derivele ideologice periculoase ale unor scriitori din tînăra generație (Marius Ianuș îl elogiază cu spume pe Corneliu Zelea Codreanu – Paul Cernat laudă “strategic” cartea lui Marius Ianuș); amintiri autobiografice despre arestarea părinților și aventurile dosarului personal, în perioada studiilor; detalii privind ascendența familială; adeziuni politice interbelice ale părinților; amănunte despre cei doi copii ai săi; nevoia de revizuiri în literatură; imperativul de-a spune mereu ceea ce crezi; întîlniri cu G. Călinescu; gustul călătoriei și destinațiile turistice internaționale; avîntul de publicare în toată presa; configurarea canonului literar; culise ale activității de ambasador la UNESCO; meditații despre clasa politică autohtonă; canonul școlar și ofensiva douămiistă; viața literară în comunism; prietenia cu Alexandru Ivasiuc; tipologii narative din volumul Arca lui Noe; sarcasme memorialistice despre Marin Preda; metoda scrierii istoriei literare etc.

Poate fi surprinzător – față de sprinteneala cronicarului aflat mereu în mișcare, în căutarea unghiului potrivit de analiză a unei noi opere literare – reflexul de inerție al intelectualului, confruntat cu schimbarea vremurilor. Năvala internetului, care modifică strategiile de comunicare, este percepută ca un bîzîit iritant, de fundal: “greutatea cuvîntului nu se poate face simțită decît pe hîrtie”. Noile raporturi dintre oameni, îmbogățite, prin intermediul comunicării electronice, cu un dinamism sporit și un elan de democratizare, sînt persiflate cu scepticism: “Cei mai mulți internauți își închipuie că, dacă au la dispoziție acest mijloc uriaș de comunicare, nu e nevoie să se verifice prin alții și nu contează dacă au cu adevărat ceva de spus sau dacă posedă măcar limbajul potrivit. Așa că preferă nume de împrumut, ca niște măști, adică anonimatul. O dau anonimă, ca eroii lui Caragiale. Se bagă în vorbă, cum spune o expresie populară. Și se află în vorbă”. Probabil că băgatul în vorbă al anonimilor habarnamiști este o trăsătură generalizată a realităților de azi. Însă e totuși de preferat, în locul tăcerii respectuoase a publicului smerit, ce aspira lumina cunoașterii prin unicul filtru autorizat, pe vremea comunismului. Alternativa la debandada valorică și la inflația opiniilor de-acum o constituie doar seceta publicistică și dirijismul cu panaș de odinioară, pe care puțină lume stă să le mai regrete.

Zacuscă (2)

Etichete

Daniel Cristea-Enache, dialoguri, literatura romana, Nicolae Manolescu, polemici, Uniunea Scriitorilor

Cartea se construiește pe 88 de dialoguri, destul de unitare cantitativ, în extensia întrebării (cam o pagină) și a răspunsului (între două și patru pagini). Tonul cordial, tandru, îi lipește ca timbrul de scrisoare pe cei doi scriitori consacrați. Asta poate fi uimitor, dacă ne amintim că, nu demult, Daniel Cristea-Enache l-a probozit tăios pe Nicolae Manolescu. Însă trecutul este o fata morgana pentru actualul director cu imaginea care, mai ieri, demisiona cu zgomot din Uniunea Scriitorilor.

Odinioară: “pentru a-şi face meseria de critic, a ajuns în ultimii douăzeci de ani să alerge dizgraţios după tot felul de funcţii, combinaţii, onoruri şi sinecure. Cu un real talent în a se mula pe cele mai diferite contexte, afirmând azi ce nega ieri şi jucând fie pe cartea seriozităţii, fie pe cea a relativismului, N. Manolescu i-a făcut pe alţii părtaşi la aventura lui politică”. Azi: “Mă impresionează energia și vitalitatea de care dați dovadă. Într-o singură zi, ați fost la o ședință la Academie, la o jurizare și o premiere la România literară, la o conferință la Litere. Cînd mă gîndesc la atîția conaționali ce par obosiți din orice, încă de la naștere, nu pot să nu vă întreb: de unde această formidabilă energie a lecturii, a scrisului, a gînditului însuși?”.

Consecvența de atitudine și responsabilitatea morală ar trebui să fie probabil ingrediente la fel de importante, în conturarea profilului public al unui scriitor, pe cît tenacitatea și erudiția.