Am aflat cu emoție de organizarea acestui eveniment. Cu și mai mare emoție am luat la cunoștință că voi avea oportunitatea de-a lua cuvîntul. Și mi-am pus întrebarea “De ce eu?” – o întrebare care periodic reapare în spațiul public. Ce m-ar face pe mine mai calificat decît pe alții să vorbesc azi? În cîteva clipe, mi s-au perindat prin minte antecedentele mele biografice, de om născut într-o familie maghiară, vorbind acasă limba maternă maghiară, din primii ani ai vieții, dar trimis de părinți, încă din clasa întîi, la școala în limba română. Astfel am ajuns să stăpînesc româna mai bine decît maghiara. În scurtă vreme am fost cucerit apoi de limbile străine, pe care am avut posibilitatea să le studiez. Am devenit traducător din franceză în română, iar pe urmă am trecut la limba italiană, pe care o predau de la catedră de peste treizeci de ani. Dar ce legătură aveau toate acestea cu evenimentul la care ne aflăm?
M-am străduit să pricep de-a lungul deceniilor fărîmițarea mea etnică și lingvistică, de care am avut parte prin biografia mea, iar una din concluziile pe care le-am și scris undeva, într-una din cărțile mele, este că am ajuns să mă conduc în viață după valori etice, nu etnice. Din toate cioburile, nu izbuteam să-mi recompun o apartenență etnică, unde să mă simt inclus și acceptat și iubit. Ei bine, dacă am avut această trufie să mă proclam sub zodia eticului, foarte repede am fost izbit de cel mai mare impas etic, pe care a trebuit să-l iau la cunoștință: Holocaustul. Problema evreilor.
Ca intelectual, m-am bucurat să aflu, întîi de toate, că poporul evreu este poporul cărții, al scrisului. Poate tocmai datorită sorții pline de vitregie, care i-a frămîntat pe apartenenții săi de-a lungul secolelor, evreii au înțeles cu multă legitimitate că, dacă scrii, dacă pui pe hîrtie, memoria se păstrează. Devenind scriitor, am trecut să învăț din cărți ce înseamnă problema evreiască, fiindcă eu n-am auzit de ea nici din familie, nici din școlile pe care le-am frecventat în tinerețe. Veneam cu o privire absolut inocentă și neprevenită. Și brusc am descoperit lucruri care m-au înfiorat. Raportul Final al comisiei internaționale coordonate de Elie Wiesel mi-a smuls ceața de pe ochi, în ceea ce privește cauzele și premisele istorice ale Holocaustului, desfășurarea sa pe etape, amploarea oribilă a crimelor, responsabilitățile, consecințele tragice care se prelungesc pînă în zilele noastre. Această violentă dobîndire de conștiință m-a împins apoi să mă implic, să cercetez în continuare anumite detalii, să-mi spun punctul de vedere, pentru a lumina o sumă de lucruri acoperite de confuzie.
M-am aplecat asupra situației evreilor din perioada interbelică, atunci cînd am studiat cîțiva ani de zile și am scris o carte despre Mihail Sebastian, un scriitor celebru, cu intenția să îndepărtez petele de calomnie care s-au strîns în jurul figurii sale. Am descoperit cu sinceră cutremurare vocea unui supraviețuitor al Holocaustului, născut într-un lagăr din Transnistria, domnul Andrei Klein, care se află acum printre noi și căruia vreau să-i aduc un omagiu. Cartea sa, fabuloasă, Lea. Povestea familiei mele, am citit-o, am descris-o și am analizat-o, iar cuvintele mele au fost amplu redate pe site-urile culturale și în presa din Israel. O revelație am avut în fața monumentalei lucrări coordonate de Randolph Braham, Enciclopedia Geografică a Holocaustului din Transilvania de Nord și vreau s-o omagiez pe traducătoarea sa în română, doamna Andrea Ghiță, care de asemeni este azi aici. E o carte care ia la pas fiecare comunitate, fiecare localitate din Transilvania guvernată de statul maghiar, dă seama despre persoanele care erau acolo, cu nume și prenume, componența familiei și sfîrșitul tragic de care au avut parte.
Cred că mă adresez acum Domniilor Voastre în această calitate a mea de intelectual, de scriitor, de cercetător al problemelor evreiești. Am vrut să trasez sub ochii noștri cîteva jaloane, cîteva repere, care m-au ajutat să pricep ce înseamnă Holocaustul, ce plagă oribilă a reprezentat și felul în care, cu toată umilința, trebuie să ne cerem iertare față de urmașii și supraviețuitorii și poporul ales să fie supus unui asemenea experiment îngrozitor.
Este un lucru știut că sîntem mîndri de moștenirile pozitive de care avem parte. Ne bucurăm cînd primim bani, jubilăm cînd mai avansăm un pic, pe umerii părinților noștri, care ne dăruiesc tot ce ne-au pregătit. Dar nu pomenim în public, de multe ori nici în privat, că preluăm vrînd-nevrînd inclusiv părțile neplăcute ale lor. Cu toții purtăm, ascunse, boli ale bunicilor noștri, ale părinților noștri, cu care ne naștem, pe care poate că nu le descoperim decît de la o vîrstă încolo. Ele există, în adîncul nostru, și, chiar dacă le tăinuim față de alții, le oblojim: ne informăm în legătură cu ele, mergem la medici, urmăm tratamente. Ființa omenească e făcută din bucurii, dar și din multă suferință, pe care se străduiește s-o gestioneze. Cred că la fel se întîmplă nu doar în plan personal, ci și colectiv: pentru a construi o societate sănătoasă, trebuie să scoatem la suprafață durerile din trecutul colectivităților noastre, gesturile de imensă nedreptate și suferință provocate de părinții și bunicii noștri, în timpul Holocaustului. Chiar dacă ne este incomod, trebuie să mărturisim și să cerem iertare. Pentru a restabili conștiința normală asupra lucrurilor, atît cît mai poate fi ea restabilită.
(Intervenție la ceremonia solemnă de comemorare a Holocaustului, de la Templul Memorial al Deportaților Evrei, Cluj, 7 iunie 2022)
Viață șocantă. Scrieri despre evrei, de Laszlo Alexandru Editura Ecou Transilvan, Editura Saga, 2021
Nu l-am întâlnit niciodată pe Laszlo Alexandru. Mă refer la întâlnirile fizice, într-un spațiu în care să ne strângem mâinile, să ne privim ochi în ochi, să discutăm. Și totuși, profesorul clujean face parte din categoria oamenilor pe care îmi pare că îi cunosc bine, prin intermediul cărților sale și al comunicării digitale. L-am întâlnit pe Internet cu aproape două decenii în urmă, Laszlo Alexandru fiind printre acei intelectuali care au înțeles devreme, înaintea multora dintre colegi, capabilitățile comunicării pe rețea, libertatea de exprimare (cu părțile ei pozitive și cu cele negative), accesul la cititori indiferent de locul geografic în care se află, de vârste și de posibilitățile economice. A întemeiat în 2003 revista internetică „E-Leonardo” și a fost redactorul ei timp de aproape un deceniu de apariție, până în 2012, realizând împreună cu colegii și colaboratorii săi una dintre publicațiile care au demonstrat că se poate face cultură liberă, de calitate și de atitudine, în limba română, pe Internet. Blogul său arhivează aproape două decenii de articole, recenzii, contribuții și împărtășiri personale și se îmbogățește și se actualizează permanent. Este activ și pe rețelele sociale. Toate acestea se adaugă unei remarcabile activități didactice, unei intense activități științifice și unei publicistici susținute, toate concretizate în zeci de cărți publicate în ultimele două decenii și jumătate. Traducător din limbile franceză și italiană, specialist în literatura română și în cea italiană, este cel mai remarcabil exeget al lui Dante în spațiul limbii române și probabil unul dintre Dante-iștii cei mai reputați din lume.
Volumul Viață șocantă. Scrieri despre evrei, apărut în acest an prin colaborarea editurii clujene Ecou Transilvan și a editurii SAGA din Israel, reunește scrierile și comunicările științifice în care Laszlo Alexandru a abordat frontal sau s-a ocupat tangențial de probleme legate de identitatea evreiască, de locul intelectualilor evrei în cultura română, de modul în care minoritatea etnică evreiască a fost tratată istoric și de felul în care personalități ale culturii române s-au înrolat în slujba doctrinelor și mișcărilor politice extrem-naționaliste și antisemite. Multe dintre aceste teme nu sunt noi, dar ceea ce este specific abordării lui Laszlo Alexandru este consecvența poziției și perspectiva etică, pe care o consideră axa principală a atitudinii intelectuale, cea fără de care nici aspectele ideologice și nici cele estetice nu pot fi susținute. La întrebarea firească “de ce evreii?”, autorul răspunde succint în prefața cărții:
…aceste pagini au la temelia lor o nedumerire, o discrepanță etică, pe care nu aveam de gînd s-o accept tăcut.
Volumul este împărțit în două secțiuni. Partea întâi este intitulată Despre evrei. Partea a doua se numește Despre antisemiți. Două fețe ale aceleiași monede, pe care o reprezintă prezența evreilor în spațiul românesc și contribuția acestora la ceea ce este România ca societate și cultură, pe de-o parte, și prejudecățile antisemite transformate în producte jurnalistice și culturale, dar mai ales în activitate politică, în perioada interbelică și în atrocitățile din timpul Holocaustului și felul în care acestea sunt reflectate în istoriografia și în dialogul cultural contemporan din România, de cealaltă parte. Textele sunt datate între 2004 și 2018. Toate personalitățile evocate, problemele ridicate și polemicile întreținute, cu un deceniu sau chiar două în urmă, rămân actuale și au ecou în actualitatea românească de astăzi. De altfel, Laszlo Alexandru respinge explicit ideea de filtru temporal, atunci când este vorba despre dezvăluirea și dezbaterea anumitor categorii de fenomene culturale și istorice:
Și care ar trebui să fie intervalul cronologic optim pentru cercetarea adevărului istoric? Iată, de pildă, atunci cînd oamenii mor mitraliați pe străzi (ca în decembrie 1989), ni se spune că faptele sînt prea apropiate de prezent ca să le putem aprecia obiectiv. Atunci cînd oamenii mor spintecați pe străzi, iar apoi sînt atîrnați în cîrlige la abator (ca în ianuarie 1941) ni se spune că faptele sînt prea îndepărtate ca să le putem aprecia obiectiv. Departe – aproape: care e perspectiva potrivită pentru a condamna crima colectivă în România? (pag. 244)
Primele două capitole ale cărții sunt dedicate unor personalități de origine evreiască, dintre cele care și-au lăsat amprenta în istoria și cultura României. Lazăr Șăineanu (menționat pe marginea unei monografii semnate de George Voicu) a fost un eminent lingvist și folclorist, care la sfârșitul secolului 19 a adus contribuții esențiale la dezvoltarea acestor discipline în tânăra cultură română. Eforturile sale de a se integra în sistemele de învățământ și academice ale României au fost sortite eșecului, cererile sale de dobândire a cetățeniei române fiind refuzate din cauza opoziției politicienilor și a unor oameni de cultură și colegi de breaslă, printre care se aflau B.P. Hasdeu și Nicolae Iorga. Dezamăgit, înfrânt, Șăineanu a plecat în Franța, România a pierdut un intelectual strălucit, Franța și-a mai adăugat un giuvaer la coroana de contribuții ale imigrației pariziene. Wilhelm Filderman a fost activist evreu, senator în perioada interbelică și conducător al comunității evreiești, în timpul celui de-al doilea război mondial. Susținător al principiului că “o națiune reprezintă totalitatea cetățenilor care trăiesc într-o anumită țară” (chestiune deschisă dezbaterii până astăzi și nu numai în România) a adoptat și el o linie asimilaționistă, pentru a fi contrazis de istorie și pe plan național și pe plan personal.
Un alt articol se referă la Enciclopedia geografică a Holocaustului din Ardealul de Nord, lucrare coordonată de istoricul evreu american născut la București Randoplh Lewis Braham (1922 – 2018), apărută în limba maghiară la Cluj și Budapesta. Nu știu dacă această carte a apărut și în limba română, dar ea pare una dintre încercările cele mai solide de a aborda tragedia evreilor din Nordul Ardealului ocupat de Ungaria, în perioada războiului ca urmare a Dictatului de la Viena, din rândul cărora 90% au pierit în lagărele naziste.
Nici pînă astăzi nu există un studiu comun, reciproc asumat de specialiștii români și maghiari, privitor la trecutul Transilvaniei de Nord. Tensiunile acumulate odată cu evoluția istorică sînt încă departe de a se fi decantat. Lipsește deocamdată o privire globală, neutră, o abordare științifică senină. Problema se complică suplimentar, atunci cînd în discuție intră și situația minorității evreiești, intens persecutate, din aceasta zonă. Cele două state vecine și-au pasat responsabilitatea tragediei, în timpul războiului rece. (pag. 26)
Acești primi pași pe calea reconstituirii adevărului istoric vor trebui continuați. A venit vremea amplelor conlucrări, în direcția cunoașterii corecte a trecutului. Cortina trebuie ridicată, chiar dacă ne vom îngrozi de ceea ce vom găsi în spatele ei. (pag. 33)
Am citat primul și ultimul paragraf al articolului. Între ele, în opt pagini, cititorul poate găsi o istorie condensată a suferințelor evreilor din Transilvania de Nord în timpul Holocaustului. În România, primele mărturii în acest sens au fost publicate în anii ’70, în revista “Flacăra”, și apoi adunate în câteva cărți semnate de Oliver Lustig (1926 – 2017), el însuși evreu clujean la origine și supraviețuitor al lagărului de exterminare de la Auschwitz. Cât despre speranța exprimată în paragraful final, mă întreb ce s-o fi ales din ea în cei 12 ani trecuți de la publicarea articolului, ținând cont de evoluțiile politice de atunci până azi, în special de cele de la Budapesta.
Soarta evreilor din Cluj și din Nordul Ardealului este abordată în cu totul alt registru în articolul care dă și titlul cărții, Viață șocantă, care se ocupă de cartea lui Andrei Klein, Lea. Povestea familiei mele. Am citit și eu această carte și am scris despre ea la apariția primei ediții, în 2014. Laszlo Alexandru a făcut în articolul său o analiză minuțioasă a acestei cărți unice – biografie, cronică de familie, mărturie de istorie.
Andrei Klein nu e un scriitor în adevăratul înțeles al cuvîntului. Nu e preocupat să rotunjească frazele, să le împodobească stilistic, să evite cacofoniile. Dar înțelege să-și facă datoria de martor al destinului stupefiant al familiei sale. A primit ca moștenire de la mătușa Mariska un pachet de scrisori … Le-a citit conținutul și a rămas adînc tulburat. Și-a asumat misiunea de a aduce la cunoștință publică cele întîmplate. Nu finalitatea artistică i-a stat în intenții, de-a lungul anilor, cît a lucrat la compunerea acestei cărți extraordinare. … Lucrarea comentată ridică vălul de pe două sectoare de existență înfășurate de obicei în pudoare: abisul relațiilor de familie și visul exilului fericit. (pag.136-137)
Mi s-a părut excepțională și analiza volumului al cărui titlu este tradus de Laszlo Alexandru prin Nedestinare, care i-a adus în 2002 Premiul Nobel pentru literatură scriitorului evreu de limbă maghiară Kertész Imre, premiu care a stârnit contradicții și a pus în încurcătură clasele politică și culturală din Ungaria. Expertul în literatură sesizează aspecte fine, dar esențiale din textul cărții, în timp ce cercetătorul interesat de soarta evreilor detectează filoanele de istorie, care ies cu greu la lumină și sunt contestate și în țara vecină.
Protagonistul are un destin frapant de asemănător cu al autorului: deportat la vîrsta de 14 ani, ca evreu, în lagărul de exterminare de la Auschwitz, unde scapă cu viață doar întîmplător, iar apoi în lagărele de muncă de la Buchenwald și Zeitz, copilăria sa este o necopilărie. Lumea întoarsă pe dos avea nevoie, pentru a fi exprimată, de această carte „întoarsă pe dos”, care ne răvășește. Nu simpla antifrază reprezintă arma stilistică de căpătîi a prozatorului, ci de-a dreptul antitextul. (pag. 34-35)
Strategia antitextului constituie la Kertész Imre metoda esențială de ocolire a patetismului. Tragedia realității e «camuflată» de suprafața inversată a mesajului, a explicitării sale. Cititorul așteaptă oripilat, cu sufletul la gură, să vadă cînd se vor unifica, în sfîrșit, cele două niveluri. Tehnica așteptării amînate reprezintă una dintre virtuțile artistice predilecte ale scriitorului. Ea își găsește justificarea în perspectiva naratorială «din interior», căci totul e perceput și relatat din punctul de vedere al protagonistului ingenuu, agresat în pragul adolescenței. Eroul romanului, sub impactul acestei monstruoase inginerii social-politice, e supus unui proces contradictoriu: crîncena maturizare și evoluție sufletească – devastatoarea debilizare și involuție fizică. (pag. 36-37)
Mai găsim în această primă parte a cărții un extins eseu intitulat M. Sebastian și evreii, care reconstituie detaliat și exact contextul colaborării lui Sebastian la “Cuvîntul” lui Nae Ionescu (ziarul care apare, cel puțin în prima perioadă, ca fiind mai pluralist ca idei culturale și politice decât mai târziu, ceea ce dă o altă perspectivă colaborării tânărului intelectual evreu), geneza cărții De două mii de ani și analiza infamei prefețe a lui Nae Ionescu, și mai ales ecourile în epocă și pozițiile unor intelectuali evrei, ca Isac Ludo și A.L. Zissu. S-a scris mult despre Mihail Sebastian și despre felul în care s-a raportat la ideologiile epocii, despre respectul și chiar fascinația pentru Nae Ionescu și despre suferințele din timpul Holocaustului, așa cum sunt reflectate în Jurnal. Sinteza lui Laszlo Alexandru mi se pare dintre cele mai corecte și mai bine argumentate:
N-a crezut că Nae Ionescu, într-un cinism fără margini, se va folosi de această armă pentru a izbi, extrem de violent, tocmai în protejatul său, precum și în minoritatea din care Mihail Sebastian făcea parte. N-a crezut că magistrul își va răsfira tezele incendiare și orientările fasciste, tocmai în prefața volumului care descrie, în simplitatea și transparența sa, ipostazele și suferințele comunității evreiești din România acelor vremuri. Avem, prin urmare, o carte construită ca un deal, cu doi versanți opuși: ceea ce spune ficțiunea realistă – sau realitatea ficțională -, răstoarnă prefața antisemită. Inclusiv datorită acestei situații deosebite, putem înțelege teribilul zăngănit de săbii pe care l-a produs și care nici pînă azi nu s-a stins. (pag. 69-70)
Dintre capitolele care completează prima parte a cărții, există unul despre care aș pune o întrebare – cel despre Cimitirul lui Eco. Am fost intrigat de motivele care l-au determinat pe Laszlo Alexandru să plaseze această analiză a textului și a subtextelor ultimului roman al lui Umberto Eco – cu dilema plasării tribulațiilor eroului în zona antisemitismului, sau a analizei rădăcinilor antisemitismului -, în acea parte a cărții care este “despre evrei” și nu în cea “despre antisemiți”.
A doua secțiune a cărții se deschide cu un scurt și excelent text intitulat Idei care ucid. Scris și publicat în 2006, el mi se pare remarcabil cel puțin sub două aspecte. În primul rând, este vorba despre unul dintre puținele ecouri în epocă ale publicării raportului Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, al cărei președinte onorific a fost Elie Wiesel. În al doilea rând, textul include o listă de citate infame, care demonstrează cât de profund și de “mainstream” era antisemitismul în rândurile clasei politice și ale oamenilor de cultură din România celei de-a doua jumătăți a secolului 19 și a primelor decenii ale secolului 20. Găsim aici nume ilustre, de la Ion Brătianu și Mihail Kogălniceanu la Vasile Alecsandri, Ioan Slavici sau Nicolae Iorga. Este cel mai bun argument care poate fi folosit în orice dezbatere, în care cineva susține că antisemitismul ar fi fost un curent marginal în cultura și istoria română. Singura mea nedumerire este legată de absența numelui lui Mihai Eminescu și a unui extras din textele jurnalisticii sale.
Cea mai mare parte a acestei secțiuni a volumului lui Laszlo Alexandru este dedicată reluării unor grupaje de articole, care reconstituie polemicile autorului cu o parte dintre istoricii și publiciștii promotori ai negaționismului și recuperatori pentru cultura română ai unor intelectuali care au îmbrățișat doctrinele fasciste și legionare. Unii dintre “recuperați” făceau parte din elita culturii românești, alții sunt considerați minori, toți erau uniți de aceeași adeziune la naționalismul extremist mai mult sau mai puțin mistic și la antisemitism, niciodată repudiat complet și lucid de vreunul dintre ei.
Istoria reprezintă un subiect de importanță strategică. Manevrînd orwellian cercetarea trecutului, cu scopul de a stăpîni prezentul ideologizat, propaganda comunistă a îngrădit cercetarea curajoasă. Chiar trecutul fascist al României a rămas într-un con de umbră, pentru a fi uneori excavat, fragmentar, parțial, în scopuri politizate. În anii ’70-’80, regimul își umplea pușculița vînzînd peste hotare, pe valută forte, cetățeni din minoritatea germană sau evreiască. Ultimul lucru care trebuia publicizat era faptul că un alt regim românesc, situat la cealaltă extremă, cu doar cîteva decenii mai înainte, marginalizase, persecutase, exilase sau masacrase o parte a aceleiași minorități evreiești. Liniștea apăsătoare care s-a așternut asupra incidentelor criminale din perioada fascismului a menținut în culise numele unor semnificativi scriitori români, care se puseseră în slujba discriminărilor politice.
Odată cu redobîndirea libertății, după decembrie 1989, moștenirea s-a dovedit greu gestionabilă. Ce preluăm din trecut? Care sînt criteriile noastre de lectură? După ce priorități judecăm păcatele comise cu vorba și cu fapta? Răspunsurile la aceste întrebări n-au mai venit pe o singură voce, ci au reflectat orientarea politică, ideologică, de simpatie personală, de calcul strategic etc. al diverșilor vorbitori. Prăbușirea cenzurii a adus polifonia, însă dispariția criteriilor limpezi de judecată a provocat cacofonia. (pag. 165-166)
După decembrie 1989, direcția principală a discursului, în legătură cu scriitori ca Octavian Goga, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Ion Barbu, Constantin Noica etc. a insistat pe valoarea literar-filosofică a operei lor, pe necesitatea elogierii acestora, cu scopul consolidării patrimoniului românesc. S-au făcut auzite puține voci – rapid descurajate –, care atrăgeau atenția asupra activității politice extremiste a respectivelor personalități. Strategia de reducere la tăcere a dezbaterilor oneste despre scheletele din dulap a fost pe cît de insistentă, pe atît de repetitivă. De la clasicul «nu e momentul», trecîndu-se prin previzibilul «de ce să condamnăm extremismul de dreapta, acum, cînd trebuie să ne concentrăm pe cel de stînga?»…, mergîndu-se pînă la atacul dezlănțuit în grupuri de presiune, împotriva cărților incomode, sau refuzul de publicare a acestora, nici o variantă n-a fost neglijată. (pag. 213-214)
Două dintre grupajele principale de articole din această secțiune sunt dedicate contribuțiilor autorului, ca participant activ în două dintre polemicile de răsunet cu 10-15 ani în urmă, care nu numai că au rezonanțe și în prezent, dar de fapt continuă sub alte forme până astăzi. Prima este legată de încercarea de reabilitare a lui Vintilă Horia, inițiată de teleasta Marilena Rotaru, încercare la care aderaseră un număr de intelectuali, scriitori și personalități mai mult sau mai puțin informate despre trecutul acestuia, de jurnalist militant pentru cauza fascismului mussolinian și mai târziu a hitlerismului. Scriitorul, exilat după război la Paris, încercase să-și facă uitat trecutul și se transformase în scriitor de limba franceză, câștigând în 1960 singurul Premiu Goncourt dobândit vreodată de un scriitor născut în România. Cazul fusese complicat, paradoxal, tocmai de condamnarea lui Vintilă Horia pentru crime de război în 1946, de către un tribunal controlat de comuniști și de manevrele regimului comunist, care în 1960 a trimis la Paris documente care l-au compromis pe romancier în ochii opiniei publice.
Al doilea caz este cel al lui Constantin Noica, filosoful care devenise și este până astăzi un model pentru scriitorii și publiciștii dreptei din România. El a fost declanșat de monografia lui Sorin Lavric, Noica și mișcarea legionară, publicată de Editura Humanitas în 2007. Pentru a-l exonera pe idolul dreptei românești de trecutul său, care includea aderarea publică la Mișcarea Legionară, funcția de redactor-șef al ziarului-tribună al Mișcării și articole pe linia anti-democrației și admirației față de fascism, Lavric încerca o spălare de păcate idealizată a celei mai extremiste forme de activism și terorism politic din istoria României moderne. Surprinzătoare sunt luările de poziție mușamalizatoare sau favorabile pe față cărții, ale unor intelectuali și critici cu renume cum sunt Vladimir Tismăneanu (!), Dan C. Mihăilescu și Gheorghe Grigurcu. Adevărul istoric este restabilit cu argumente, și pericolul pozițiilor exprimate în carte și în recenziile prietenoase, combătut fără menajamente. Ar fi interesantă, desigur, și punerea poziției autorului monografiei, Sorin Lavric, în lumina evoluției sale politice ulterioare și a activităților sale publice de atunci și până astăzi.
Din punct de vedere istoric, dar și din perspectiva personală a lui Laszlo Alexandru, eroul ultimului capitol al cărții, Paul Goma antisemit este un caz special. Și pentru el și pentru mulți dintre noi, Paul Goma a fost “cel mai important reper al nostru de curaj și verticalitate din anii comunismului”. Cu atât mai mult, deriva sa extrem-naționalistă și antisemită, demontată și detaliată în articolul publicat inițial în 2004, a reprezentat o mare deziluzie, aproape un act de trădare, care ne-a dezorientat. Ultimul capitol al eseului său este numit, semnificativ, “Despărțire”. Laszlo Alexandru, care întreținuse un dialog susținut cu Goma în anii ’90, scrie:
De când am devenit conștient de mine însumi, de propriul meu statut social și profesional, efortul principal pe care l-am depus a fost de a cunoaște cît mai multe despre realitatea înconjurătoare, prin intermediul cărților. Înainte de a mă considera elev, sau student, sau acum, de vreo cincisprezece ani, profesor, m-aș fi putut defini mai precis prin categoria de cititor. Din adîncul întregii mele experiențe intelectuale de cititor, vreau să declar aici răspicat că n-am mai avut pînă acum prilejul de a cunoaște cărți atît de mizerabile precum Săptămîna Roșie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia și Evreii.
Mărturisirea aceasta poate părea cu atît mai neașteptată, cu cît vine din partea celui mai perseverent susținător al personalității și literaturii lui Paul Goma (prin zecile de comentarii și analize pe care i le-am consacrat). Chiar dacă mi-ar sta în putință, n-aș avea nimic de schimbat sau de regretat din trecutul meu.
… Nu-i va surprinde probabil pe cititori cînd afirm că și pentru mine Goma a fost un mentor (deși nu ne-am întîlnit niciodată și întreaga noastră prietenie s-a manifestat doar în scris și la telefon.). Am golit însă pînă la fund cupa amărăciunii, în aceste luni și săptămîni, după ce am constatat «rinocerizarea» scriitorului parizian și m-am văzut nevoit să optez între afecțiune și rațiune, între recunoștință și conștiință. (pag. 318 – 319)
Câteva cuvinte despre stilul lui Laszlo Alexandru. Din cele câteva citate oferite în această recenzie se poate vedea că scrie tranșant și fără menajamente. Sunt pasaje în articolele sale, mai ales în cele care fac parte din discuțiile în contradictoriu, în care autorul devine de-a dreptul pamfletist, în care polemica atinge note acerbe. Iată încă un exemplu:
Ce-ar mai fi de adăugat? Statul român își permite, probabil, după integrarea europeană din 2007, luxul de a-l «repune în drepturi» (care drepturi? de a i se republica în ediții de lux articolele naziste?) pe unul dintre cei mai nocivi și neobrăzați ideologi ai criminalului secol trecut. Viața politică e o imensă broască țestoasă, în ale cărei viscere pot să încapă, ca într-o pastă vîscoasă, atît concluziile Raportului final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului, cît și autorii morali, intens vociferanți, ai Holocaustului însuși. De așteptat ar fi doar ceva mai multă decență și mai puțin patetism, din partea numelor prestigioase, constituite în complice grupuri de presiune. A invoca ordinea morală pentru a reșapa de la cimitirul elefanților pe un cinic propagandist aduce o boare sulfuroasă de cinism la pătrat. (pag. 163)
Ajută aceasta cauzelor pe care le promovează? Desigur, simpatia celor criticați nu și-o raliază, în schimb pozițiile sunt clare și lipsite de echivoc. Lucrurilor li se spune pe nume. Laszlo Alexandru o face întotdeauna în mod documentat și argumentat, de altfel o parte dintre capitolele cărții sunt însoțite de aparat critic cu note și referințe, în text sau la finele articolului.
Cartea este impecabil editată și nu m-am mirat să descopăr că partea de corectură a fost asumată de autor însuși. Lipsește o singura informație: coperta preia o pictură a artistului lituanian-israelian-american Samuel Bak, născut în 1933, supraviețuitor al Holocaustului, numită “With a Blue Thread”. Adaug eu aici aceste date, cu speranța că vor fi incluse într-o ediție viitoare.
Prin curajul și independența sa, și prin scrierea clară, argumentată și documentată, profesorul Laszlo Alexandru este o personalitate aparte și necesară în peisajul literar și publicistic românesc. Evenimentele din ultimii ani în România și în lume demostrează că problemele dezbătute de articolele sale rămân actuale și că multe dintre dezbaterile și polemicile la care a contribuit sunt încă deschise. Volumul Viață șocantă. Scrieri despre evrei adaugă operei sale o contribuție intelectuală remarcabilă și încă un argument tezei, care poate fi considerată un motto al activității sale: Istoria și estetica au valoare doar atunci când au o dimensiune etică.
Unul dintre principalele focare de răspîndire a antisemitismului, în perioada interbelică, s-a constituit în mediul universitar. În condițiile creșterilor teritoriale de la sfîrșitul Primului Război Mondial, populația majoritară, de proveniență amplu rurală, își vedea periclitată prezența în amfiteatre și în ulterioarele poziții de demnitate publică, prin avalanșa tinerilor minoritari, care insistau să urmeze cursuri superioare. Printre ei, în virtutea aplecării tradiționale a etniei lor spre învățătură, se remarcau evreii. Cum se putea rezolva oare disproporția dintre numărul redus al posturilor bugetare disponibile și afluența masivă de absolvenți universitari, dintre care mulți erau minoritari?
Dezbaterea se răspîndise în presa vremii, iar intelighenția era în căutarea soluțiilor valide. Pînă la apariția unei rezolvări oficiale, propuse de autoritățile statale, tensiunile au fost exploatate de spiritele intransigente și au fost agravate de mișcările extremiste. Ce răspunsuri a oferit ziaristul Mihail Sebastian la această problemă delicată, în coloanele ziarului Cuvîntul?
Cercetătoarea Marta Petreu este convinsă – și ne-o spune cu elan – că tînărul evreu, proaspăt absolvent de facultate, s-a transformat într-un partizan al blocării studiilor pentru cei mulți, că a devenit un propagandist al obscurantismului. “Aspirația – de origine iluministă – spre învățămîntul generalizat, spre accesul neîngrădit la școală și cultură nu a găsit, așadar, un partizan în Sebastian. Fapt uimitor, dacă ne gîndim că, prin evreitate, aparținea «poporului cărții» sau că debutul tulburărilor antisemite în România întregită s-a produs, în 1922, pornind de la accesul nelimitat al evreilor în universități. Or, în poziția sa de pînă în ianuarie 1934, Sebastian, susținînd numerus clausus, se întîlnește cu poziția antisemiților, care cereau restricționarea accesului evreilor în școlile superioare românești. A.C. Popovici, la începutul secolului al XX-lea, apoi antisemiții (de la A.C. Cuza la legionari), în epoca interbelică, au susținut același lucru, dar condiționat de rasă. Sebastian, repet, nu a indicat criteriul după care să fie limitat accesul la învățămînt, mulțumindu-se numai să ceară categorica lui îngrădire. În numele aceluiași puseu antiluminist și elitist, Sebastian și-a bătut joc și de cărțile de popularizare a cunoștințelor, de calendare «pentru popor», de cultura «pentru popor»”(1).
La fel ca de fiecare dată cînd afirmațiile romancierei de la Cluj contrazic așteptările generale, bazate pe ceea ce știam despre personalitatea lui Mihail Sebastian, despre eforturile sale de studiu și cultura sa bogată, despre gîndirea lui ponderată și lucidă, despre sentimentele lui generoase, e destul să verificăm ceea ce i se pune acum în cîrcă pe nedrept, pentru a constata falsificarea frapantă. Departe de-a susține cu aroganță numerus clausus în efectuarea studiilor, gazetarul de la Cuvîntul s-a implicat, cu întreaga lui sensibilitate, în colectarea de fonduri pentru o urgisită școală din vîrful muntelui, amenințată cu dărîmarea din cauza sărăciei. “În comuna Băniţa, din judeţul Hunedoara, într-un loc uitat de Dumnezeu, cu oameni necăjiţi, cu sărăcie mare, cu pîine puţină, un om se străduieşte de cîţiva ani să ţie în picioare o biată şcoală românească, unde să înveţe abecedarul douăzeci-treizeci de copii desculţi. Un om care a făcut tot ce a putut: a răbdat, şi-a îndemnat şcolarii să rabde, a cerut, a alergat, s-a plîns. De prisos. Nu are nimeni bani de dat. Statul mai puţin ca oricine. / «Iarna se apropie, ploile de toamnă vor începe; iar prin coperiş şi tavan va trece apa de ploaie în sala de învăţămînt şi va acoperi podeaua, iar viscolele iernii cu zăpada va şuera, aici în vîrful munţilor, pe ferestrele sparte, uşile şi găurile zidurilor ce comunică cu interiorul. În numele copilaşilor de şcoală strig în ghiarele disperării, fiind predispuşi îmbolnăvirii şi pe urmă morţii, cum anul trecut s-au îmbolnăvit ei şi învăţătorul.» / Nu e bine scris strigătul ăsta? Nu e. Dar Constantin Ştirbu din Băniţa nu ne scrie ca să facă literatură şi nici ca să-i tipărim numele în gazetă. E un om necăjit şi nu stă să-şi potrivească frazele. Bune, rele cum sunt – ele sunt triste şi asta e de ajuns. / Nu cerem nimic ministerului şcoalelor, Constantin Ştirbu i-a cerut deajuns şi dacă nu i s-a dat nimic, înseamnă că n-a fost de unde să i se dea. Dar ne adresăm dumitale cetitorule. Vei fi fiind un om necăjit şi d-ta, vei fi avînd supărările d-tale şi nevoile d-tale. Dar pentru şcoala din Băniţa trebue să găseşti în inima d-tale şi în buzunarul d-tale cîţiva gologani. Nu te uita la străzile asfaltate pe care umbli, nu te gîndi la automobilele şi tramvaiele cu care circuli, nu te opri în faţa caselor albe şi înalte în care locuim: ci imaginează-ţi că undeva, într-un vîrf de munte, undeva unde nu ajunge trenul, nici gazeta, nici pîinea, o mînă de copii vor să înveţe alfabetul. / Şi dacă te întîmpină pe stradă Constantin Ştirbu şi îţi întinde o foaie galbenă ce se cheamă «listă de subscripţie», pune mîna cu nădejde în buzunar – şi dă. Oricît, dar dă”(2).
Imaginea “antiluministă” și “elitistă”, care ni se vinde azi prin contrafacere, parcă nu se potrivește cu o asemenea intonație umanistă. Și nu e vorba de un efort izolat, sau de o implicare formală, în ansamblul publicisticii lui Mihail Sebastian. Gazetarul urmărește cu tenacitate subiectul sensibil, lansat în atenția opiniei publice, și-i menține actualitatea, prin apelul către autoritățile publice responsabile. “Anul trecut, în septembrie, am primit la redacţie o jalbă de departe, din munţi, din partea învăţătorului şcoalei primare din satul Băniţa, judeţul Hunedoara. Scrisori şi plîngeri ne vin multe, căci oamenii sunt deprinşi să găsească mai multă înţelegere şi prietenie într-o redacţie de ziar, decît într-o anticameră de minister. Dar din toate plîngerile cîte am primit şi primim, scrisoarea învăţătorului Constantin Ştirbu de la Băniţa era cea mai amărîtă. Omul nu cerea nimic pentru el. Cerea pentru şcoala lui – o biată baracă, în care de cîţiva ani îi adună pe copiii satului, ca să-i înveţe carte. Cîteva ierni au fost suficiente pentru a prăpădi de tot coliba şcoalei şi în pragul iernei trecute, învăţătorul se vedea ameninţat să rămînă cu şcolarii lui desculţi (fiindcă, la Băniţa, ţăranii sunt săraci) în ploaie şi zăpadă. (…) «În numele copilaşilor de şcoală, strig în ghiarele disperării…». Asta era prin septembrie, ce s-a întîmplat de atunci cu şcoala din Băniţa, n-am ştiut. Noi am scris aici, arătînd cum stau lucrurile, şi i-am îndemnat pe cetitorii noştri să-i trimeată un ban în dar şcolii aceleia «din vîrful munţilor», cum zicea epistola necăjitului nostru Constantin Ştirbu. / Iarna a trecut greu, la Băniţa mai greu decît oriunde şi şcoala tot prăpădită a rămas. Cei 93 de şcolari şi învăţătorul lor s-au luptat cum au ştiut cu zăpezile. «Ghiarele disperării» nu s-au dovedit chiar atît de tari, încît să biruie încăpăţînarea de a-i învăţa carte pe copiii ciobanilor de pe munte. Dar nici uşor de suportat n-au fost aceste ghiare. / Acum că a venit vara, Constantin Ştirbu ne scrie din nou. Fiindcă multe ierni de felul ăsta, oricum n-are să mai poată duce. Nu el. Dar copiii, care-i sunt daţi în grije, prost îmbrăcaţi şi prost hrăniţi, cum sunt prin locurile acelea. «Am bătut din poartă în poartă, cerşind fondurile necesare construcţiei localului, dar n-am putut aduna decît 43.100 lei. Încă atît mi-ar mai trebui şi ţinta ar fi reuşită.» / Constantin Ştirbu are încredere în oamenii de inimă, care ar voi să-şi imagineze un moment ce este munca lui încăpăţînată pe colţul de piatră seacă, unde se luptă de atîţia ani cu atîtea mizerii. Şi le cere să-l ajute. / Dar domnul ministru Gusti cunoaşte soarta şcoalei primare No. 2 din comuna Băniţa, judeţul Hunedoara? Poate nu. Şi poate că ar fi suficient să o cunoască”(3).
Sistemul de învățămînt are nevoie, în primul rînd, de sprijin material, din partea autorităților și a societății, pentru a fi înzestrat în mod adecvat. Dar apoi, între pereții școlii, trebuie întreținute mai ales dreptatea și echitatea, iubirea pentru cunoaștere și respectul pentru elevi. Orice violență, fizică sau spirituală, trebuie exclusă cu hotărîre dintr-un asemenea spațiu nobil. Sufletul copiilor e curat; el trebuie ferit de asprimile și duritatea educatorilor lipsiți de afecțiune. “Autorităţile şcolare din Hamburg au decretat zilele acestea legalitatea bătăii în clasă. Profesorii vor avea dreptul să întrebuinţeze nuiaua şi bastonul în anumite împrejurări fixate prin regulament: minciună, impertinenţă, lene şi nesupunere, exploziune de imoralitate, tragere la fit şi obrăznicie. Măsurile acestea, care existau sub imperiu şi care fuseseră abolite în 1918 de republică, reînvie după recomandaţia expresă a cancelarului Von Papen, care vrea să readucă Germania la moralitatea ei de Kindergarten dinainte de război. / Nu este desigur cea mai gravă din nenorocirile regimului de baroni, dar este, cred, cea mai subtilă. Şcoala este oricum o tragedie, chiar şi fără bătaie, o tragedie colectivă, sub apăsarea căreia multe suflete tinere cad în deznădejde sau destrămare. / Nu mai departe decît săptămîna trecută la noi, în România, a avut loc un proces dureros, în care avea să fie judecată revolta unui adolescent împotriva profesorului său. Într-adevăr un băiat de liceu, de la Iaşi, socotindu-se persecutat de unul din dascălii lui, a tras două focuri de revolver asupră-i şi a încercat în urmă să se sinucidă. Din fericire n-a murit nimeni. Dar la proces, toată lumea s-a simţit stingherită – acuzat, victimă, advocaţi şi procurori – nimeni neîndrăznind să acuze sau să apere, simţind probabil ce sumbră exasperare trebuie să se fi petrecut în inima acelui copil, cu nervii nu destul de tari ca să rabde teroarea, reală sau imaginată, a catedrei. / Ar trebui să fie un învăţămînt pentru toţi acei în grija cărora sunt lăsaţi copiii şi adolescenţii. «Autoritatea» şi «pedagogia», aceste două maşinării abstracte, care sunt date pe mîna directorilor, profesorilor şi examinatorilor, sunt de obicei, pentru oricine cunoaşte atmosfera otrăvită a clasei, două arme stupide şi apăsătoare, care terorizează şi revoltă. «Autoritatea» e foarte bună, dar dacă nu se îmbină cu iubire şi înţelegere, devine pur şi simplu demoralizatoare. / În ce mă priveşte, locul unde am învăţat pentru întîia dată nedreptatea şi bunul plac şi favoritismul a fost şcoala. Ori şcoala este tocmai refugiul singurului neam de oameni, care mai sunt sensibili la dreptate: copiii. / Căci noi, ăştialalţi, avem pielea tăbăcită de lovituri şi injustiţii şi nu ne mai dor şi nu le mai simţim, pe cînd ei suferă adînc în inima lor neîncercată”(4).
În lipsa ajutorului necesar din partea societății, persoanele defavorizate financiar sînt constrînse să renunțe la studii, iar o asemenea opțiune poate să ducă la tragedii. Sinuciderea unei studente necunoscute, care nu și-a mai putut plăti taxele de școlarizare, provoacă strigătul de durere și de protest al ziaristului Mihail Sebastian, împotriva rînduielilor nedrepte ale statului. “Maria Fenechiu din Şinca Nouă, care a murit deunăzi la Făgăraş tăiată în două de o locomotivă, n-a fost decît o fată oarecare. O sută de ani să fi trăit şi n-am fi auzit de ea. Frumoasă sau urîtă, bună sau rea, deşteaptă sau proastă, ar fi fost un suflet mai mult pe pămîntul ăsta al lui Dumnezeu şi, în lumea ei de acasă, s-ar fi necăjit şi s-ar fi bucurat, cum ne necăjim şi ne bucurăm cu toţii de trecerea timpului. / Dar i-a fost sortită acestei Marii o celebritate de un ceas şi numele ei a circulat cinci minute pe firele telegrafice ale României Mari. / «FĂGĂRAŞ, 12. – Studenta Maria Fenechiu, originară din comuna Şinca Nouă, neavînd cu ce să-şi plătească taxele şcolare, s-a aruncat înaintea trenului. / Corpul studentei a fost oribil mutilat. / Parchetul a autorizat înmormîntarea.» / «Parchetul a autorizat înmormîntarea»! Asta e tot ce a ştiut să facă aparatul de stat al României, autorităţile, puterile constituite, ordinea publică – tot ce au ştiut să facă, toate la un loc, pentru Maria Fenechiu. Să-i autorizeze înmormîntarea. / Sunt cu siguranţă neserios şi dovedesc incontestabil o teribilă lipsă de simţ politic, spunînd ce spun, dar mărturisesc deschis că nimic nu măsoară, după socoteala mea, mai adînc, absurditatea lumii în care trăim, decît moartea Mariei Fenechiu. Nici o criză economică, nici criza politică, nici raportul experţilor, nici conversaţiile de la Sinaia, nici reforma conversiunii. / Dacă aş fi om politic, aş renunţa în momentul ăsta chiar la cariera mea. Pentru că mi-aş da seama de blestemul de sterilitate care apasă asupra ei. O lume în care Maria Fenechiu moare, cum a murit şi pentru motivele pentru care a murit, este o lume strîmb pusă din temelii, o aşezare compromisă pînă în adîncuri, o clădire care îşi duce moartea în tencuială. Statul nu poate fi o aşezare abstractă, un fel de monstru mecanic construit din formule ţepene şi din simboluri găunoase şi trăind prin apăsarea şi distrugerea oamenilor vii, ce se află sub ascultarea lui. El nu poate creşte în afară de viaţa adevărată, viaţa zilnică, viaţa creatoare de pîine şi de iubire a oamenilor de rînd. Cel din urmă ins, dacă nu e cuprins în colectivitate, are dreptul să conteste buna aşezare a colectivităţii, care nu este destul de largă sau destul de armonioasă, ca să-l cuprindă şi pe el. Moartea acestui «cel din urmă» este un fapt tragic peste care nimeni nu poate trece. / Statul românesc este o maşină stupid construită, pentru motivul exclusiv că Maria Fenechiu a murit”(5).
Între ziaristul interbelic de la Cuvîntul, care punea în cauză înseși temeliile de echitate ale statului român, din cauza sinuciderii unei tinere nevoiașe care nu și-a mai putut plăti studiile, și ziarista contemporană de la Apostrof, care îl acuză pe Mihail Sebastian de aroganță și elitism, de indiferență la problemele de învățămînt ale celor umili, se cască diferența dintre adevăr și minciună.
Note:
(1) Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian,Iaşi, Ed. Polirom, 2009, p. 68.
(2) M. Sb., O şcoală la 1150 metri, în Cuvîntul, joi, 22 septembrie 1932, p. 1.
(3) Mihail Sebastian, Şcoala din Băniţa, în Cuvîntul, duminică, 11 iunie 1933, p. 1.
(4) M. Sb., Pedagogia criminală, în Cuvîntul, joi, 20 octombrie 1932, p. 1.
(5) M. Sb., A murit Maria Fenechiu, în Cuvîntul, luni, 17 octombrie 1932, p. 1.
Filderman nu-i omul care să se descurajeze ușor, astfel că îi bombardează de-a lungul anilor cu scrisori, reclamații, sesizări și solicitări pe demnitarii îndreptățiți să pună capăt violențelor. Măcar să nu spună cineva că n-a știut. Le scrie epistole regilor care se succedă pe tron, iar aceștia îl asigură de bunele lor intenții.Merge în audiență la consiliul regent, ai cărui membri îl ascultă cu atenție și scutură din cap a neputință. Mobilizează forurile politice din Occident, și mai ales din SUA, pentru a le cere sprijinul, prin intermediul presiunilor care să impună democratizarea României. Participă la activitățile unor conferințe cu miză internațională (de pildă în vederea constituirii statului Israel), unde își cîștigă un prestigiu pe care-l convertește în alte eforturi de militantism pentru cauza românească.
Pe această mare agitată, confruntat cu răstălmăcirile, ostilitatea, viclenia, agresiunile și amenințările care plouau din toate direcțiile, reputatul om al legii nu se putea sprijini decît pe mintea sa lucidă, pe competențele sale profesionale, pe dăruirea sa inimoasă, reafirmată inclusiv în intervenții de la tribuna Parlamentului. “Încă o dată spun că noi nu ne considerăm a fi o națiune în cadrul unei națiuni, ci o minoritate etnică. Originea etnică a unei persoane nu este o chestiune de opțiune, ci o realitate istorică. / Nu am aceeași origine etnică cu românii. Strămoșii mei nu au sosit în Dacia cu legiunile lui Traian. Probabil că ei au venit de pe Muntele Sinai, din Palestina, și probabil că au rătăcit timp de secole înainte de a ajunge aici. Însă provoc pe orice român care descinde din Traian să-mi spună că el este mai patriot sau mai bun cetățean decît mine ori decît orice alt cetățean evreu al României. / Chiar dacă originea mea este alta decît a românilor, mă consider asimilat în întregime și la modul absolut și am la inimă aceleași interese materiale și politice ca și ei. (…) Minoritatea noastră etnică s-a statornicit în cadrul națiunii române – însă este limpede că intenționăm să menținem vii tradițiile noastre religioase și culturale, care reprezintă moștenirea umanității. Nu-mi este rușine că sunt evreu; dimpotrivă, am toate motivele de a fi mîndru. Fiecare popor are propriul său drept la glorie. Poporul evreu nu invidiază alte popoare, deoarece noi ne numărăm între cei care probabil au contribuit cel mai mult la civilizația mondială. / Chiar dacă sunt diferit din punct de vedere etnic și religios de concetățenii mei români, am absolut aceleași interese ca și ei. Vorbesc despre național în sensul întregii națiuni. O națiune reprezintă totalitatea cetățenilor care trăiesc într-o anumită țară.”
Din păcate mersul vremii, care prefigura venirea la putere a hitlerismului, îi stătea împotrivă. Bîjbîiala politică a etapei – pe care alții o consideră cea mai glorioasă din istoria României – este consemnată cu amărăciune. “Guvernele veneau și plecau, însă puțin sau nimic nu se schimba. Nu aveau doctrine, nici perspective politice; ele serveau facțiunile interne și presiunile internaționale; erau sfîșiate de contradicții de nerezolvat. Era aceeași vorbărie grandilocventă, aceeași nehotărîre în problemele serioase, aceeași pendulare între inerție și izbucniri de energie.”
Pe fondul indeciziei, a corupției și a duplicității guvernanților, care se roteau cu repeziciune, propaganda antisemită, accentuată sub coordonarea lui A.C. Cuza (căruia i se rezervă un portret devastator, pe bază de fapte concrete: laș, parvenit, plagiator, mincinos, demagog, incompetent), sfîrșește prin coruperea mentalităților. “Puțin cîte puțin, excesele antisemite au devenit o psihoză colectivă. Ceea ce ani de zile păruseră a fi doar manifestări izolate, pentru care erau răspunzători doar indivizi ori grupuri extremiste, acum înghițise întreaga societate românească. Prin tineret și prin femei, cele mai influențabile categorii, întreaga națiune lăsa impresia că este cuprinsă de o nebunie fără nume. / Simțul moral, distincția dintre bine și rău, nu se mai regăsea în relațiile cotidiene dintre cetățeni. Vocile celor care încercau să exprime o gîndire independentă deveneau tot mai tăcute și mai izolate. Un val de isterie pusese stăpînire pe opinia publică. Atmosfera era otrăvită de mituri barbare despre «puritatea națională», despre «sînge», despre crima rituală. / Asasinarea prefectului la Iași a ilustrat starea de fapt.”
În vara anului 1939, Wilhelm Filderman se afla în Franța împreună cu soția lui. Intuiția politică i-a semnalat, cu mare acuitate, că vor urma lucruri extrem de grave și cei doi au decis să se refugieze în SUA. Totuși o pregătire atentă a plecării definitive era obligatorie. Militantul pentru valorile democratice s-a întors la București ca să-și pună ordine în lucruri. Aici a observat cu îngrijorare că situația s-a deteriorat suplimentar. “Un sfert de veac în slujba comunității evreiești din România m-a familiarizat profund cu nevoile evreilor, cu durerea acestora, cu situația lor disperată. Ei aveau nevoie de mine, iar eu aveam nevoie de lumea lor; viața mea nu avea nici un sens fără ei. Eram un luptător experimentat; îmi cunoșteam drumul prin jungla legislativă și știam cum să mă adresez celor de la putere. Și, s-ar putea spune acum, aveam curajul necesar. / Nu puteam să-mi părăsesc poporul; locul meu era în mijlocul lui. I-am spus soției că voi rămîne în România. Plină de curaj, ea mi s-a alăturat. Cu ea de partea mea, m-am aruncat înapoi în luptă.” Evenimentele sîngeroase ale Holocaustului aveau să i se desfășoare sub priviri.
Wilhelm Filderman a fost una din personalitățile cele mai importante ale vieții evreiești din România primei jumătăți a secolului XX. Născut într-o familie modestă și rămas orfan de tată în primii ani, a reușit prin sacrificiile financiare ale mamei să urmeze studii strălucite în România și în Franța, de unde s-a întors cu o diplomă universitară în drept. Gîndirea sa meticuloasă, precisă, puterea sa de muncă ieșită din comun l-au împins în zona activismului social-politic. Principala sa miză a constituit-o organizarea comunității evreiești, pentru a duce lupta în favoarea obținerii drepturilor cetățenești, stipulate în tratatele internaționale, dar tergiversate și neaplicate concret de guvernele succesive.
Primul volum de Memorii & Jurnale acoperă perioada 1900-1940, cînd Filderman a fost un martor incomod al duplicităților politice ale vremii și un adversar insistent în negocieri, din calitățile sale oficiale de președinte al Uniunii Evreilor Pămînteni, reorganizată în Uniunea Evreilor din România, președinte al Uniunii Comunităților Evreiești din Vechiul Regat, președinte al Federației Uniunilor de Comunități Evreiești din România Mare, președinte al biroului român al American Joint Distribution Committee, precum și de membru al Parlamentului României. A avut oportunitatea de a participa în mod activ la conferința internațională, care a stabilit drepturile minorităților din România la finele Primului Război Mondial – și a constatat personal stratagemele oamenilor politici din țară de-a tergiversa, de-a nu semna și apoi de-a nu implementa prevederile oficiale.
În condițiile în care mai toată istoriografia asupra perioadei interbelice românești, care circulă azi în conștiința publică, provine dintr-o sursă unitară (specialiștii autohtoni, cu diversele nuanțe ale orientării lor ideologice), lectura memoriilor lui Wilhelm Filderman oferă o imagine proaspătă, de multe ori surprinzătoare, asupra actorilor vremii, așa cum sînt ei văzuți prin ochii unui participant avizat, obiectiv și de bună credință. La întîlnirile cu Brătianu, reprezentanții minoritari îi detaliază lungul șir de agresiuni fizice, la care sînt supuși tinerii evrei, în școli și universități din întreaga țară. Primul-ministru consideră că există doar două soluții: fie copilul bătut revine a doua zi cu părinții și se răzbună, chelfănindu-și adversarul (dar riscînd să-și agraveze situația), fie are răbdare ca lucrurile să se calmeze de la sine, odată cu trecerea vremii. “Brătianu a vorbit pompos despre bunele sale intenții, miniștrii săi au ținut discursuri elocvente, dar mașinăria antisemitismului continua să funcționeze. Studenții au organizat întîlniri la Universitatea din București. Dați afară cu forța de poliție, ei au descins în stradă. Scandalurile s-au înmulțit. Lupte la Academia de Studii Comerciale. (…) La Cluj, unde universitatea a fost redeschisă după o scurtă perioadă de suspendare, studenții evrei au fost ținuți cu forța la ușă. Rectorul și șeful poliției au cerut victimelor să părăsească universitatea. Sinagoga evreilor religioși a fost vandalizată. S-a dat buzna în restaurante, iar clienții au fost luați la bătaie. Dr. Wieder a fost grav rănit. La Timișoara, funcționarii publici și studenții Școlii Politehnice au participat la toate revoltele antisemite. (…) Pe 14 decembrie, Universitatea din București și-a închis porțile, urmată pe 17 decembrie de Academia de Studii Comerciale. Explicația care a fost dată făcea trimitere la «tulburările care, în pofida măsurilor luate de autoritățile universitare, au dat peste cap viața universitară și au dăunat prestigiului și demnității instituției de înaltă cultură»”.
De fapt amintirile lui Filderman se constituie pe 500 de pagini într-o înșiruire neostenită, an după an, a nenumăratelor fapte violente, ce au afectat viața comunității evreiești, la consemnarea instigatorilor extremiști, cu ideologia lor primitivă, la notarea demagogiei penibile a personalităților politice care, în momente de mare tensiune, ar fi avut datoria de-a interveni și n-au făcut-o. Guvernele se schimbau, ipocrizia rămînea identică. “Stilul lui Maniu era de a vorbi cu mîna pe inimă, în timp ce încuraja haitele de ucigași ale lui Cuza și Codreanu și, concomitent, striga că anti-antisemitismul său condusese la demisii în rîndurile Partidului Național Țărănesc. Dar comportamentul său duplicitar nu înșela pe nimeni.”
Povestea vieții unei femei ambițioase, cu o dublă aplecare spre activitatea științifică (și-a construit, de-a lungul anilor, o carieră internațională de medic oftalmolog) și spre beletristică (a publicat volume de proză și poezie, este membră a uniunilor de scriitori din două țări, a primit numeroase premii literare). Traseul existențial – marcat de crimele din perioada fascistă și umilințele din cea comunistă – o poartă din centrul Bucureștiului în clinicile din Tel Aviv, cu escapade la Londra sau Paris. Totul este recompus într-o ordine oarecum cronologică, dar sînt la mare cinste salturile temporale înainte, pentru a se duce la capăt profilul surprinzător al vreunui personaj abia intrat în scenă, sau în urmă, pentru a se explicita dedesubturile vreunei situații încurcate. Contează, pînă la urmă, firul epic ce se înoadă pe marginea vieții noastre, meditațiile despre condiția umană, pe care ni le prilejuiește experiența, și nu scurgerea disciplinată, de zi cu zi, a biografiei.
Ca într-o panoramă în oglindă a propriei deveniri, Riri Sylvia Manor descrie cu mult freamăt sufletesc personajele cele mai apropiate din familia sa (Pică – bunicul mereu tandru și complice, Tuțu – tatăl elegant și obedient în casă, Muța – mama bornată și autoritară, cu care dezvoltă o complexă relație de atragere-respingere, în vreo șapte decenii de conviețuire mai apropiată sau mai depărtată în spațiu, “rezolvată” după dispariția acesteia printr-un neașteptat schimb de roluri). Autoarea este o artistă, care stăpînește foarte nuanțat meșteșugul portretizărilor, folosește cuvîntul potrivit pentru calmarea sau potențarea emoțiilor cititorului, în descrierea cît mai exactă a vreunei situații echivoce. “De două ori pe săptămînă aveam oră de religie. Profesorul este un preot bătrîn, foarte frumos la chip, cu o barbă albă ca zăpada și cu niște sprîncene stufoase. La prima lecție ne-a povestit despre Adam și Eva, cum pînă la urmă l-au supărat pe Dumnezeu și au fost azvîrliți din rai pe Pămînt. (…) Nu am ce să fac și – în loc să torc ca o pisică de fericire că, iată, stau într-o bancă normală, într-o clasă normală, într-o școală normală – ridic mîna.
– Părinte, ieri am citit că pînă să ajungi pe Pămînt trebuie să treci prin stratosferă, care are o înălțime de 50 de kilometri. Oare Adam și Eva nu s-au rănit cînd au căzut de sus și au trecut prin stratosferă?! (…)
Preotul s-a tot gîndit și pînă la urmă a răspuns:
– Păi, dacă Dumnezeu i-a azvîrlit, tot El a avut grijă, în marea Sa bunătate, ca Adam și Eva să nu se rănească în drumul lor spre Pămînt.
La sfîrșitul orei copiii trebuiau să treacă prin fața sfinției sale și să-i sărute mîna. Dar pe mine părintele cel frumos nu m-a lăsat să-i sărut mîna. Tot anul nu am mai pus niciodată întrebări și am învățat cu sîrg Biblia și Noul Testament. Părintele cel frumos mi-a dat tot timpul cele mai mari note și mă lăuda în fața clasei: «Vedeți, ea nu e creștină, dar știe lecțiile despre Iisus Hristos mai bine ca voi!». Totuși nu m-a lăsat niciodată să-i sărut mîna.”
Ironia catifelată și tandrețea memoriei reconstruiesc, sub un abajur delicat, o viață lungă și plină cu de toate, a unei femei care se mărturisește neconformistă și volitivă. Lectura cărții avansează mai mereu cu un zîmbet emoționat.
În ultima perioadă a revenit pe scena publică discuția în legătură cu Mircea Vulcănescu. Ocazia a fost dată de rebotezarea liceului tehnologic din sectorul 4 al Capitalei, care-i purta numele. Oficialitățile statale au constatat că se impunea schimbarea numelui școlii, în virtutea legii 217/2015, care interzice elogierea prin statui, nume de străzi și nume de instituții a celor condamnați pentru crime de război. În discuțiile stîrnite pe marginea subiectului, în afară de cei ce-au protestat, reafirmînd valoarea intelectualului omagiat, au fost unii care s-au îndoit de temeinicia reprobării sale. Poate că unele fapte de odinioară le vor împrospăta memoria.
Mircea Vulcănescu a fost judecat și condamnat pentru apartenența și activitatea sa din guvernul totalitar al mareșalului Antonescu. În calitate de expert, a contribuit la spolierea comunității evreiești în timpul Holocaustului. De pildă, în ședința Consiliului de Miniștri din 19 noiembrie 1941 s-a discutat, printre altele, propunerea lui Ion Antonescu privind perceperea unei taxe bănești de la toți evreii. În dezbatere a ajuns suma efectivă. Unii au propus 30.000 lei. Alții au observat că e o sumă mare, care nu va putea fi achitată de evreii săraci. Măsura trebuie să fie corectă. “Este drept ca un om sărac să plătească 30.000 lei, ca și un Rotschild?” (I. Antonescu). Trebuie stabilite “cote proporționale” (idem).
“G-ral I. Sichitiu: Un plafon mai mic este mai echitabil. Să pornim de la cifra de 10.000.
M. Antonescu: Zece mii este prea puțin.
G-ral I. Sichitiu: Cincisprezece mii.
Mareșal I. Antonescu: Treizeci de mii e prea mult.
M. Antonescu: Dar între 10.000 și 30.000 este diferență.
M. Vulcănescu: Reprezintă trei miliarde.
G-ral N. Stoenescu: Reprezintă două miliarde și ceva.
Mareșal I. Antonescu: Dar dacă un evreu are 7 membri în familie?
M. Antonescu: Copiii și femeile nu plătesc.
G-ral N. Stoenescu: Cu 30.000 lei cotă minimă, avem două miliarde pe an.
M. Vulcănescu: Comunitatea dispune de această sumă. Poate plăti această sumă.
Mareșal I. Antonescu: Poate?
M. Vulcănescu: Da.
Mareșal I. Antonescu: Bine. Faceți aceasta. Prin urmare, și în această privință trebuie să apară în comunicat ceea ce am hotărît acum” (vezi Arhivele Naționale ale României, Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. V, octombrie 1941-ianuarie 1942, ediție de documente întocmită de Marcel-Dumitru Ciucă, Maria Ignat, București, 2001, p. 174. Pasajul a fost reprodus și într-o ediție mai accesibilă publicului larg, în vol. lui Dennis Deletant, Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu și regimul său. 1940-1944, traducere de Delia Răzdolescu, Buc., Ed. Humanitas, 2008, p. 124-125.)
În cadrul dezbaterilor recente au fost invocate, prin reproducere fragmentară, cîteva opinii pozitive, formulate la adresa reputației intelectuale a lui Mircea Vulcănescu de către Jean Ancel. Dacă tot a fost menționat, istoricul evreu merită stima de-a nu fi răstălmăcit. Iată cîteva pasaje concludente pe acest subiect, din lucrarea sa Distrugerea economică a evreilor români (București, 2008). “Antonescu a decis ca rublele colectate de la populația din teritoriile eliberate să fie folosite parțial pentru confiscarea leilor deținuți de evrei, la o rată de schimb de 8 lei pentru o rublă. Dar subsecretarul de stat de la Ministerul de Finanțe, Mircea Vulcănescu, și responsabilii Băncii Naționale pe probleme tehnice au stabilit o rată de 40 de lei pentru o rublă, iar banii confiscați de la evrei au fost folosiți pentru a-i compensa pe țăranii români din aceste teritorii” (p. 231-232).
“Preschimbarea rublelor deținute de populația din teritoriile cucerite nu se încheiase încă. Subsecretarul de stat Mircea Vulcănescu a stabilit data de 25 octombrie ca termen limită pentru această operațiune. Într-o circulară adresată prefecților, primarilor și altor oficiali, acesta a hotărît ca declarațiile privind numărul rublelor pe care o persoană dorea să le convertească în lei să fie depuse nu mai tîrziu de această dată; întîmplător, acesta a menționat și inventarele întocmite în diverse lagăre cu privire la rublele deținute de evrei” (p. 235-236).
“Trebuie reținut că persoana numită să supravegheze confiscarea banilor deținuți de evrei, cea care semna clarificările trimise guvernatorului Basarabiei în numele ministrului de Finanțe, era Mircea Vulcănescu, un expert pe probleme fiscale și unul din intelectualii proeminenți ai acelei perioade” (p. 236).
“La 9 decembrie, subsecretarul de stat Vulcănescu a găsit necesar să-și reitereze instrucțiunile scrise conform cărora trebuia predat un inventar, aurul și argintul care nu erau sub formă de bijuterii să fie înmînate Trezoreriei Statului, iar bijuteriile vîndute prin intermediul Casei de Amanet” (p. 247).
“La 10 aprilie 1941, Vulcănescu i-a înmînat un memoriu detaliat ministrului de Finanțe, care, la rîndul lui, i l-a dat mai departe lui Antonescu. În acest memoriu, Vulcănescu, unul din reprezentanții de excepție ai intelighenției române, a scris că, pe viitor, aurul va rămîne măsura puterii și a independenței economice și că România trebuie să continue să strîngă prețiosul metal, astfel că, atunci cînd ‘ne vom elibera de constrîngerile războiului’, să se poată alătura sistemului economic al statelor cu economie liberă de piață” (p. 251-252).
Sînt simptomatice aceste discuții pentru manevra de presă – cam grosolană, la o privire de sus – pusă în scenă. Se ia un membru al guvernului totalitar al lui Ion Antonescu, complice activ la persecuțiile din timpul Holocaustului, responsabil în solidar cu toate deciziile guvernamentale ce au condus la eliminarea economică și decimarea fizică a unei comunități. Sînt înlăturate cu bisturiul toate informațiile negative despre individ, sînt atacați la persoană cei care solicită menținerea lui în oprobriu și se pretinde modificarea legii, pentru a fi reabilitat infractorul.
Drumul european, democratic, al României de azi are nevoie de modele pozitive, nu de întoarcerea pioasă la scenariștii jafului și ai crimei.
Tisztelt közönség, örvendek hogy Önöknek tudok szólni, de most viszont románul fogok tovább beszélni. Aş vrea să mă adresez tuturor, ca să nu fie frustrat publicul de limbă română care e prezent aici. Cred că, dintre spectatorii de faţă, majoritatea cunoaşte oricum româna, chiar dacă poate cu unele ezitări. Posso parlare anche in italiano. Şi apoi îl vom ruga pe domnul Klein să ne vorbească în ivrit, pentru a acoperi toate palierele. Lăsînd gluma la o parte, consider că se impune această întîlnire poliglotă, pentru prezentarea versiunii maghiare a unei cărţi de excepţie. Însăşi tema abordată pe parcursul volumului se referă la o situaţie complexă, o apăsare, o pată internaţională.
Trebuie să spun că pe mine m-a frapat, întîi de toate, personajul principal din cartea aceasta, şi anume Holocaustul. Noi lansăm o scriere care vorbeşte despre Holocaust, despre soarta unor evrei din Cluj, care au avut o viaţă tragică şi absolut neaşteptată pentru ei înşişi. Sînt oameni simpli, cu puţine studii, cu doar cîteva clase absolvite, cu meserii manuale, care s-au pomenit confruntaţi cu izbitura istoriei. Unii, mai precis părinţii domnului Klein, şi-au căutat refugiul, scăparea, dincolo de graniţă, în România. Acolo au fost prinşi, arestaţi, pentru singura vină de-a fi evrei, pentru nimic altceva. Au fost deportaţi în Transnistria, unde pe mulţi i-au văzut pierind în jurul lor. A fost o întîmplare că, acolo unde alţii au murit, ei s-au pomenit cu viaţa apărînd lîngă ei, anume tocmai cu cel care ne stă azi în faţă, autorul cărţii, care s-a născut în lagăr. (A fost un miracol că, printre atîtea morţi, au fost şi cîteva naşteri – după cum s-a amintit, există în total patru oameni care s-au născut în lagărul din Moghilev, Transnistria, şi mai trăiesc azi.) Aşadar avem de-a face cu un eveniment tragic din trecut, care a fost asumat, în mod oficial, a fost recunoscut de statul român şi azi se studiază în şcolile noastre.
Pe de altă parte, o pată la fel de urîtă apasă şi pe cealaltă memorie, de limbă maghiară. Restul familiei domnului Klein a rămas la Cluj, nu s-a refugiat în România. Ei au fost adunaţi, pe neaşteptate, şi în decurs de două săptămîni, în luna mai şi începutul lunii iunie 1944, au fost închişi într-un lagăr de la Fabrica de Cărămidă. Despre asta poate ne va spune mai pe îndelete domnul profesor Tibori Szabó Zoltán, un specialist care a scris o carte importantă pe această temă şi care va vorbi după mine. De-acolo, din lagărul improvizat, nu departe de centrul Clujului, ei au fost deportaţi la Auschwitz. Acolo au murit, din cîte se atestă, circa 90% din evreii Clujului. Este o situaţie extrem de apăsătoare pentru istoria maghiară. Sigur că este o catastrofă de care sînt răspunzătoare nu doar aceste două popoare. Holocaustul este o problemă de natură europeană şi chiar mondială, pe care nu o putem înregistra cu placiditate. Din aceste motive, nu poţi să parcurgi lucrarea lui Andrei Klein spărgînd seminţe sau ascultînd muzică. Este o mărturie copleşitoare, răvăşitoare, care dă peste cap tot ce ştiai. Este una din lecturile care m-au marcat adînc şi m-au impresionat. Nu mai reuşeam să las cartea din mîini.
Aşadar Holocaustul este primul personaj al cărţii, de cea mai adîncă anvergură. Apoi sînt însă fiinţele care îl suportă. Sînt persoanele ca atare. Şi aici într-adevăr asistăm – cum spunea adineaori domnul Mile Lajos, consulul general al Ungariei – la o mare diversitate de caractere. Este stupefiant să vezi că sînt oameni care provin din aceeaşi familie, dar sînt complet diferiţi. Unul este escroc, altul e sufletist, unul e generos, altul e autoritar şi intransigent. Îi ţin laolaltă legăturile de sînge. Deşi ei de multe ori se ceartă, se detestă, se blestemă, sînt totuşi obligaţi de soartă să stea împreună. Este iarăşi o situaţie dramatică, sfîşietoare, să asişti din interior la zbuciumul unei familii. Pentru mine – şi cred că pentru multă lume – aceasta este o noutate absolută. Se ridică o cortină, ni se dezvăluie o realitate care înainte era privită pios. Unii poate intuiau din propriile trăiri cît de divizate pot fi familiile. Dar eu unul nu am avut această experienţă dintr-o lectură “oficializantă”. Era o temă tabu, care acum e sfîşiată şi ne lasă uluiţi: cruzimea cu care sînt dezvăluite realităţile aspre din interiorul familiei.
Şi lucrurile şocante nu se opresc aici. După ce supravieţuieşte la Auschwitz, după ce prezintă ororile de neînchipuit, inclusiv moartea părinţilor săi, uciderea atîtor oameni, fabrica unde se făcea săpun din cadavre, atrocităţile inimaginabile, pe care le descrie cu luciditate, cu realism, stăpînindu-şi emoţiile, pentru a reda totul cu precizie, cu fidelitate, Lea vine la Cluj. Aici ea e izbită de stalinism. Nu se insistă foarte mult pe asta în carte, dar sîntem în Clujul anilor 50, cînd 5 sau 6 sau 7 membri dintr-o familie dormeau pe jos, într-o singură cameră. Ne confruntăm cu sărăcia, cu foamea, cu frica de-a vorbi. După hitlerism, vine stalinismul – aceşti oameni trec, fără avertisment, de la un dezastru la altul!
Nemaiputînd rezista, Lea se hotărăşte să plece. Unde? La sora ei Mariska, în Israel. Şi aici intervine a treia oroare, care m-a şocat şi mai mult. În toate mărturiile despre aliya, pe care le-am citit pînă acum, plecarea în Israel e văzută ca atingerea scopului final, ca ajungerea în Paradis, pentru orice evreu care se respectă. Dar ce se întîmplă? Lea merge în Israel, la sora ei, şi acolo este depăşită de grozăvia pe care o întîlneşte. I se ia copilul, de către propria ei soră, nu i se mai permite să-şi vadă fetiţa, este ruptă de familia care i-a mai rămas, este trimisă să doarmă într-o magazie, într-o şură, lîngă cuşca cîinelui. Oamenii de la care s-ar fi aşteptat să primească iubire, de fapt o dispreţuiesc şi-i rezervă o condiţie de declasată. Cum se termină toate acestea? Se încheie prin sinuciderea Leei. Aşadar cineva care scapă de Hitler, cineva care scapă de Stalin, nu mai rezistă cînd ajunge în Israel! Tragedia familială este mai distrugătoare decît tragedia istorică. Eu aşa ceva n-am mai citit, n-am mai pomenit. Este o serie întreagă de mituri publice sfîşiate. Am spune că avem de-a face cu un romancier extraordinar. Dar apoi ne uităm mai bine şi vedem scrisorile efective. Constatăm că asta nu e roman, nu e artă, ci este viaţa adevărată. Existenţa reală poate uneori să depăşească ceea ce un romancier, un artist îşi propune să înfrumuseţeze, să facă mai dramatic. Viaţa e mai teribilă, în unele cazuri, decît arta.
Dar nici arta nu lipseşte! Spunea domnul consul Mile, pe bună dreptate, că această carte ne obligă să ne punem nişte întrebări, să ne gîndim cu care anume dintre personaje semănăm noi mai mult. Sîntem oare fratele generos şi sufletist? Sîntem sora autoritară şi arogantă? Sîntem unchiul crud şi cinic? Eu spun mai mult decît atît. Există personaje despre care nici nu ştim prea bine cum sînt cu adevărat. Iat-o pe Mariska, sora din Israel. Ea este un călău pentru Lea. Din cauza ei, probabil, implicit, se va ajunge la sinucidere. Dar tot Mariska îl primeşte pe nepotul Andrei cu mult drag, îi deschide drumurile în Israel, îl ajută economic. Cine este această Mariska? Este o femeie fără inimă? Este un zbir? Sau este, dimpotrivă, o rudă iubitoare? De multe ori, în sufletul unuia şi aceluiaşi om se pot întîlni sentimentele şi reacţiile cele mai divergente. Este ca în viaţa adevărată. Oamenii nu sînt albi sau negri. Ei sînt într-o zi aşa, în altă zi altfel. Ei se raportează într-un fel la unii, în alt fel la alţii. Sîntem imprevizibili şi avem acest grăunte de nebunie, care ne modifică şi ne face surprinzători.
Dincolo de tragedia, de natură continentală, a Holocaustului, dincolo de tragedia familială şi de cea personală, învăţăm aici despre faţa mereu surprinzătoare a individului, care se schimbă, astfel că avem dificultăţi în a-l cunoaşte şi a-l plasa într-un insectar. Însă noi nu sîntem insecte, pentru a fi catalogaţi. Putem fi aproximaţi, dar nu recunoscuţi, nu atestaţi cu precizie.
Avem aşadar şi latura artistică. Dar domnul Klein o admite şi eu îl confirm: nu avem de-a face cu un scriitor propriu-zis. El are ezitări stilistice, are căutări care nu totdeauna sînt izbutite. Cartea lui nu este în primul rînd o operă de artă. Însă este un document uman extraordinar. Vreau să afirm că trei mărturii de mare intensitate apasă asupra mea în mod de neşters. Întîmplător toate trei provin din sfera culturală maghiară. În primul rînd am în vedere capodopera lui Kertész Imre, autorul premiat cu Nobel, care s-a stins din viaţă ieri şi pe care noi tocmai l-am omagiat printr-un moment de reculegere. Despre cartea lui, Sorstalanság (Nedestinare), s-ar putea spune foarte multe lucruri. Întîlnim în ea o nouă imagine asupra Holocaustului, dintr-o perspectivă psihologică şi de mare complexitate estetică. A doua operă de artă care m-a răvăşit şi pe care cu siguranţă n-o voi uita este Fiul lui Saul, filmul care şi-a meritat Oscarul şi toate celelalte premii internaţionale cîştigate. Iar în planul documentului existenţial, chiar dacă nu este o lucrare strict beletristică, dar poate fi considerată şi aşa, este Lea. Povestea familiei mele, a cărei versiune în limba maghiară o lansăm aici.
Sînt onorat că am avut ocazia să exprim aceste gînduri. Mă bucur că domnul Andrei Klein ne-a dăruit o asemenea carte, pariul lui de-o viaţă, după 30 de ani de cînd a primit, ca moştenire, scrisorile unor oameni simpli, care ne povestesc în modul cel mai firesc despre lucrurile îngrozitoare care li se întîmplă. Vă felicit şi vă mulţumesc.
Andrei Klein nu e un scriitor în adevăratul înţeles al cuvîntului. Nu e preocupat să rotunjească frazele, să le împodobească stilistic, să evite cacofoniile. Dar înţelege să-şi facă datoria de martor al destinului stupefiant al familiei sale. A primit ca moştenire de la mătuşa Mariska un pachet de scrisori. (E bine că a primit şi asta. Verişoara Jaffa, crescută de aceeaşi Mariska, n-a moştenit nimic.) Le-a citit conţinutul şi a rămas adînc tulburat. Şi-a asumat misiunea de-a aduce la cunoştinţa publică cele întîmplate. Nu finalitatea artistică i-a stat în intenţii, de-a lungul anilor cît a lucrat la compunerea acestei cărţi extraordinare.
De altfel intensitatea epică e atît de accentuată, pe un număr redus de pagini, încît zorzoanele suplimentare ar afecta dramatismul depoziţiei. Postura naratorului e dintre cele mai inconfortabile. El are legături de sînge cu toţi eroii pe care-i aduce în scenă. Dotat şi cu o delicateţe rară, evită pe cît posibil să-i judece unilateral. Aşa se face că unul şi acelaşi om, de pildă Jenő, e privit uneori cu o blîndeţe plină de compasiune, alteori cu un dispreţ tăios. El e şi deportatul dus la muncă forţată, care şi-a pierdut soţia şi copilul la Auschwitz, e şi unchiul zgîrcit care îşi ia înapoi cadoul pentru a-l vinde pe bani, e şi fratele fără suflet, ce-şi umileşte sora pe care o cazează într-o şură dărăpănată şi o azvîrle în deznădejde. Mariska, ruda abuzivă, în scrisorile ei se raportează la biata Lea uneori cu o ură furtunoasă, alteori cu o milă jenată, sau chiar cu disperare. Dar cine e Mariska? E sora grosolană, care o alungă pe Lea şi o împinge la sinucidere? E mătuşa brutală care o creşte – în mijlocul insultelor şi al dispreţului – pe micuţa Jaffa? E mătuşa generoasă care îl ajută pe nepotul Andrei să se instaleze în Israel şi îi oferă, din proprie iniţiativă, o sumă de bani pentru a-şi porni afacerea? Probabil cîte ceva din toate acestea. Complexitatea naturii umane e imprevizibilă. Ciocnirea de orgolii şi personalităţi intransigente poate conduce la moarte.
Lucrarea comentată ridică vălul de pe două sectoare de existenţă înfăşurate de obicei în pudoare: abisul relaţiilor de familie şi visul exilului fericit. Ne e dat să citim, pentru prima dată cu asemenea acuitate, despre raporturile complexe dintre fraţi şi surori, gravitînd pe o gamă foarte largă de sentimente, de la iubire, tandreţe şi duioşie, pînă la sarcasm, cinism şi ură. Iluzia străinătăţii edenice, care se profilează ca o răscumpărare după viaţa de chinuri şi privaţiuni, e sfîşiată de evidenţa faptelor. O producţie cinematografică bine gîndită ar completa cu noi rezonanţe acest document despre viaţa şocantă. Mă bucur că am avut ocazia să-l cunosc pe Andrei Klein şi să citesc povestea familiei sale.
Era oare Lea nebună? Pot fi oare puse gesturile sale extreme pe seama alienării mintale? Lucida ei scrisoare de recapitulare autobiografică, redactată pe un ton calm, cu grijă asupra detaliilor şi o bună stăpînire logică a desfăşurării faptelor, ne împiedică să tragem o asemenea concluzie.
“Mult iubita mea soră Mariska,
Probabil te miri că îţi scriu. Adevărul este că de săptămîni întregi mă frămînt dacă e bine sau nu să-ţi scriu despre gîndurile mele. Sunt foarte nervoasă, nici nu ştiu de unde să încep. Nu am intenţia să mă eschivez de vina mea şi crede-mă că nu vreau să te supăr, învinuindu-te numai pe tine de tot ceea ce se întîmplă şi sper că în sfîrşit, după aceste rînduri, mă vei înţelege.
O să încep cu deportarea, despre care, din voia Domnului, tu ştii doar din auzite şi cu siguranţă nu ştii ce a însemnat cu adevărat. Cărţile de groază pe care le citeşti din cînd în cînd sunt poveşti de adormit copiii în comparaţie cu realităţile lagărelor de exterminare. Eu am fost singura dintre cei şase copii care i-a însoţit pe scumpii noştri părinţi pe ultimul lor drum. Singura care a văzut feţele lor speriate cînd au fost selectaţi pentru crematoriu. Singura care a văzut ultimul lor zîmbet îndurerat, cînd, cu lacrimi în ochi, m-au privit din rîndul sortit morţii. Nu ştiau, dar cred că presimţeau că nu ne vom vedea niciodată. Cum aş putea să-ţi descriu acel zîmbet…? Nu pot.
În decurs de un an, ca deportat dezumanizat, am cutreierat Auschwitz, Katowice, Stutthof, unde am lucrat în fabrica de săpun din grăsime umană, Danzig, Praga, Bratislava. Am călătorit în vagoane de vite, obligaţi să ne facem necesităţile biologice înconjuraţi de alţi deportaţi: femei, bărbaţi şi copii. Am răbdat chinul murdăriei şi foamei. Încrederea că acest coşmar se va sfîrşi repede mi-a dat putere chiar şi atunci cînd vedeam în jurul meu oameni epuizaţi, căzînd fără viaţă sau împuşcaţi de acei nemernici neoameni. Am umblat prin ger şi zăpadă, cu picioarele învelite în paie prinse cu hîrtie de ziar. Am fost dezbrăcată în pielea goală în faţa militarilor, dar şi a unor civili, şi bătută de nenumărate ori.
După eliberare şi întoarcerea mea la Cluj, am fost internată luni de zile pentru refacere. Scumpa mea Rózsi mă vizita în fiecare zi, fără excepţie, aducîndu-mi mîncare proaspătă gătită de ea şi discutam ore întregi. Discutam despre viitor, încurajîndu-mă să recapăt gustul vieţii normale. Amîndouă evitam să vorbim despre trecutul apropiat, dar ne-am informat reciproc. Dragul meu frate Marci venea tot la două zile, aducînd flori şi diferite bunătăţi. Mă strîngea în braţe şi mă încuraja.
Simţind dragostea lor eram sigură că de acuma voi avea parte numai de fericire. M-am înşelat amarnic. Nici în cele mai urîte vise nu am crezut că voi avea parte de atîta tristeţe în Israel lîngă sora mea mai mare, care de zeci de ani mă tot chema la ea. Am crezut că venind lîngă tine, noi două o să ne înţelegem bine şi dragostea frăţească va crea baza unui nou viitor pentru familia mea în noua ţară a evreilor. Dar tu, dragă surioară, nu mă iubeşti. Anii cei mulţi de cînd ne-am despărţit te-au schimbat, au şters din inima ta dragostea frăţească pe care o înlocuieşti cu aparenţe. O simplă comparaţie: Rózsi a fost prima care după deportare a revenit la Cluj şi a obţinut o locuinţă mică, de o cameră şi o bucătărie. A fost urmată de Iosi, apoi de Marci, apoi am sosit eu şi în final Jenő. Timp de un an am stat cu toţii împreună, fără probleme şi fără certuri, întristaţi pentru cei care au lipsit dintre noi, dar fericiţi că noi suntem împreună. Pentru noi, cei care cu puţin timp înainte avusesem parte de alt ‘confort’, cămăruţa aceea era ca un hotel de lux. Ştiu că pe tine nu te interesează, dar nu pot înţelege cum a putut să uite Jenő ce a însemnat şi pentru el dragostea familiei. Am trăit cinci fraţi în acea cameră şi crede-mă că niciodată nu ne-am certat. Am gătit şi am făcut curăţenie ajutată de fraţi. Niciodată nu am fost sluga fraţilor mei.
Am rămas singură la Rózsi şi în anul următor am ajutat-o în gospodărie, am avut grijă de Bandika. La nevoie, cumpărăturile de la piaţă le făcea Marci. Nu am fost jignită nici măcar din greşeală în toată perioada de la întoarcerea mea.
Poate tu ai uitat scrisorile în care scriai că îmi vei fi mamă în locul mamei noastre şi dacă vin o să am tot ce-mi doresc pe lume, dar eu nu am uitat. Toate aceste promisiuni frumoase au fost citite de Rózsi şi Marci, aşa cum şi eu am citit scrisorile pe care le trimiteai tu lor.
Nu s-a adeverit nimic din ceea ce ai promis, începînd chiar din prima seară cînd în frumoasa ta vilă de mai multe camere nu era loc pentru mine şi asta pentru că nu am căzut de acord în ceea ce priveşte viitorul meu. Dar nici la Jenő nu aveam loc, noaptea fiind nevoită să împart cu şobolanii magazia de materiale şi puţina mîncare pe care o primeam.
Suferinţele mele sufleteşti care se acumulau de la sosirea mea au depăşit cu mult suferinţele fizice din lagăr, pentru că, după cum ţi-am scris, atunci optimismul mi-a dat putere. Acuma nu mai pot spera şi nici nu mai am voinţă. Cînd m-am trezit la cruda realitate, dîndu-mi seama că nu mă iubeşti şi că ai îndepărtat-o de lîngă mine pe scumpa mea fetiţă, fiind ferm convinsă că fără susţinerea lui Laci nu am nici un viitor, am luat de două ori hotărîrea să pun punct vieţii mele umile. De unsprezece luni sunt în spitalul de nebuni Beer Jakov.
Fraţii din Cluj au avut norocul că au rămas acolo unde pot trăi o viaţă normală de om, chiar dacă sunt mai săraci. Din păcate eu am crezut în tine şi am venit în Eretz. Acolo am avut o locuinţă frumoasă, e drept, doar de o cameră, dar dereticată de Erzsi, fată care ne ajuta în casă, şi cu tot ce mi-am dorit. În prostia mea am crezut în tine şi am abandonat totul.
Poţi să motivezi cum vrei, dar dacă într-adevăr ai vrut să mă ajuţi, puteai să o faci. (…) Au trecut sărbătorile, dar eu doar acuma te rog să-mi ierţi păcatele şi greşelile. Iubeşte-mă, dragă, aşa cum sunt. La rîndul meu, şi eu te iert şi te iubesc în continuare cu toate defectele pe care le ai, doar am avut aceeaşi mamă şi acelaşi tată.”
După o lungă aşteptare, Lea a primit în sfîrşit, împreună cu Jaffa, actele de repatriere în România. Dar tot atunci a sosit şi o telegramă de la soţul ei: “NU VENI! AM PE ALTCINEVA!!!”. Lea a murit în zorii zilei de 6 noiembrie 1960: s-a aruncat de la etajul şase al unei clădiri din Tel Aviv, ţinînd în mînă fotografia lui Laci.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.